În focul evenimentelor din decembrie 1989, mulţi apropiaţi ai lui Ceauşescu au apelat la şmecherii pentru a părăsi corabia aflată în derivă, încercând să-şi scape pielea. Victor Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips. Secretarul lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a plecat la toaletă şi a dispărut. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu s-a încuiat într-un WC ca să nu fie luat în elicopter.

„La plăcinte, înainte! La război, înapoi!“ Această zicală acoperă perfect acţiunile câtorva dintre oamenii importanţi din sistemul comunist sau apropiaţi ai aparatului central, în decembrie 1989. Când şandramaua a început să se clatine, aceştia au fugit sau au încercat să fugă, ca să-şi scape pielea.

Trimis la Timişoara pe 17 decembrie 1989, în calitate de prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, Victor Atanasie Stănculescu a făcut şi o vizită într-un spital din oraş, simulând o criză de vezică biliară, pe 21 decembrie. Asta, ca să nu fie pus în situaţia de a citi manifestanţilor timişoreni decretul care instituia starea de necesitate. A doua zi, pe 22 decembrie, abia revenit la Bucureşti, s-a dus din nou la spital, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, doar-doar o scăpa de responsabilităţi şi de chemarea în sediul CC.

La rândul său, în dimineaţa aceleiaşi zile de 22 decembrie, secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a motivat că-l doare stomacul, că se duce la toaletă, dar şi-a luat tălpăşiţa din CC, aducând-o pe Elena Ceauşescu în pragul apoplexiei. „Curticeanu, trădare la armată, trădare la cancelarie!”, aşa s-a auzit strigătul tovarăşei, după cum şi-l aminteşte Silviu Curticeanu, şeful cancelariei. Vasile Milea se sinucisese cu puţin timp în urmă, iar tovarăşa aflase, disperată, că a zbughit-o şi Hîrjău.

Pe de altă parte, în aceeaşi fatidică zi de 22 decembrie, Constantin Dăscălescu, prim–ministrul al României socialiste,  a pretins că se duce să-şi ia paltonul şi s-a ascuns într-un WC, numai ca să nu urce în elicopter cu soţii Ceauşescu.

O „demisie“ aruncată în WCAudiat în 1993 de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Victor Atanasie Stănculescu inventariază mai multe momente în care a încercat să evite anumite sarcini, cerând să fie trecut în rezervă sau simulând probleme medicale.

 

Aflat la Timişoara, încă de pe data de 17 decembrie, şi în contextul în care se lansase ideea unui comandament al oraşului pe care să-l conducă el, Stănculescu zice că a pregătit un raport către Nicolae Ceauşescu.

„În raport solicitam să fiu trecut în rezervă, întrucât nu sunt de acord cu măsurile ş.a.m.d. Vroiam să-l înmânez unuia dintre însoţitorii lui Dăscălescu şi ai lui Bobu, să-l ducă la Bucureşti. Văzând ce scriu, mi-au cerut să vadă şi au zis că sunt nebun: «Dacă dai asta, mâine te împuşcă. Rupe-o şi arunc-o la WC». Am rupt-o şi am aruncat-o acolo, a fost un moment de slăbiciune, printre altele”.

Stănculescu zice că în camera în care a făcut cererea nu se mai aflau decât „cei doi generali, Diaconescu şi Brahaciu, sper să-şi aducă aminte”.

Criză de vezică biliară

Pe 20 decembrie, aflat tot la Timişoara, Stănculescu – zice el – i-a spus lui Milea, telefonic, că vrea să se întoarcă la Bucureşti, iar Milea i-a replicat: „Mai stai acolo, încă nu e nevoie să vii”. „În acea seară, generalul Ion Coman a vrut să citesc mulţimii, într-un oraş care se liniştise dintr-un anumit punct de vedere (nu mai erau manifestări agresive de nicio parte), acel decret de stare de necesitate, despre care am spus că nu mai are niciun rost, că nu poate să provoace decât tensiuni noi. «Seara chiar că nu are niciun rost, că lumea e încă pe străzi». Zice: «Bine, atunci mâine-dimineaţă»”.

De frica citirii decretului – susţine Stănculescu -, dimineaţa, la ora 5.00, s-a deplasat la Spitalul Militar din Timişoara. „M-am dus la spital şi i-am spus doctorului că până la ora 13.00 stau acolo. Mi s-a spus că m-a căutat Ion Coman de câteva ori la spital. M-am dus după ora 13.00 şi am spus: «M-aţi căutat?». «Da, unde ai dispărut?». I-am spus că am avut o criză. A zis: «Uite, nu te-am găsit şi am dat telefon la Guşă, şi mi l-a trimis pe Chiţac, care a citit decretul»”.

Întrebat dacă „acea criză a fost reală sau nu” -, Stănculescu spune: „A fost combinată, efectiv nu am vrut”. Senatorul Sabin Ivan, membru în Comisia „Decembrie 1989”, concluzionează: „Deci, spuneţi aşa, că aţi simulat o criză”.

În cartea-interviu „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips” (autor Dinu Săraru), generalul rememorează vizita la spitalul timişorean. Medic de gardă era chiar comandantul spitalului, pe care Stănculescu îl cunoştea. „Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: «Unde e ăsta?». Şi doctorul spune: «E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!»”, îşi aminteşte Stănculescu.

Noaptea piciorului în ghips

Revenit în Bucureşti, cu un avion militar, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, Victor Atanasie Stănculescu află că oraşul e în fierbere.
„Am ajuns acasă în jur de două şi ceva. Soţia era speriată. Ea mi-a spus că a auzit la radio că au fost mişcări în oraş, că lumea e speriată, că cei de la ambasada sovietică au fugit toţi de acolo. Mi-a spus să nu mă mai duc nicăieri, că mă omoară. I-am spus: «Îţi promit că nu mă mai duc, că n-am de gând să fac acest pas ca să rezolv problemele pe care le-au încurcat alţii», şi mă refeream la familia Ceauşescu. Şi am început să caut soluţii. Nu m-a căutat nimeni în noaptea aceea.

Pe la ora 4.00 am dat eu telefon la ofiţerul operativ, la minister, şi i-am spus că am sosit. Am întrebat unde e ministrul şi mi-a spus că e în CC. Am căutat o soluţie ca să nu particip la ceea ce era foarte clar o acţiune de represiune pe 22. Am întrebat la Spitalul Militar cine e de gardă. Mi s-a spus că sunt medici mulţi, că au fost răniţi mulţi şi că aproape la toate secţiile sunt şefii de secţii prezenţi. L-am căutat pe generalul-doctor Niculescu, şeful secţiei de Traumatologie, şi i-am spus: «Vreau să vin până la spital, să discut o problemă foarte urgentă». «Veniţi. La ce oră?» «Acum» (era ora 5 şi ceva). M-am dus şi i-am spus că nu vreau să mă duc la CC. «Găseşte o soluţie». Şi atunci mi-a spus: «Îţi pun piciorul în ghips».

Zic: «Bine, dar nu o să se cunoască?» «Nu. Spui că ai avut întindere de menisc. Ai fost sportiv, acest lucru e posibil la vîrsta ta.» Şi personal mi-a pus ghipsul. A durat cam vreo oră. «Acum mă duc acasă», i-am zis.

Mi-a spus că ar fi mai bine să rămân acolo. «Nu, mă duc acasă». Piciorul în ghips a fost cam o treime, deci un manşon solid şi destul de greu. Când am ajuns acasă, soţia mi-a spus: «Te-a căutat locotenentul-major Barbu pe sistemul cunoscut (era unul dintre aghiotanţii ministrului de la la Ministerul Apărării Naţionale, că mai avea doi care erau de la Ministerul de Interne). I-am spus că eşti la spital».

Am stat acasă şi, către ora 8 şi ceva, m-a căutat ofiţerul operativ şi mi-a spus că a zis tovarăşul ministru să mă duc la CC. I-am spus să-i spună că sunt cu piciorul în ghips, că am avut un accident şi nu pot să vin. Am fost sunat după aceea, nu mai ţin minte, ori de şeful de cancelarie, Manea, ori de altcineva, care a întrebat-o pe soţia mea dacă sunt acasă. I-a spus că sunt acasă şi dorm. «Ce s-a întâmplat?», a întrebat ea. «L-a chemat ministrul Apărării să vină aici»“.

Această mărturie a fost făcută în faţa Comisiei „Decembrie 1989“.

Decizie după o ceartă cu soţia

În cartea „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips“, Stănculescu spune că el ar fi vrut, într-un fel, să plece spre minister atunci noaptea, când s-a întors de la Timişoara, dar că soţia n-a fost de acord: „Nevasta zice: «Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap – aveam o vază de cristal – şi te pun jos!» Şi, în fine, discuţii, dar, până la urmă, trebuia să plec…“ Şi tot doamna Stănculescu – zice generalul – a avut ideea cu spitalul: „Însă soţia mi-a spus: «Nu te duci!». Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei. Atunci i-am spus: «Ce să fac?» «Du-te la spital, la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare, să faci ceva!»“.

Precizare: Elena Stănculescu, soţia generalului, s-a sinucis pe 21 decembrie 2003, la vârsta de 67 de ani, aruncându-se de la etajul doi al clădirii în care locuia.

„Cu picioarele rupte să vină, că-l aduc arestat!“

Cu tot cu ghips, Stănculescu a ajuns, în cele din urmă, în sediul Comitetului Central. „La ora 10 şi ceva a venit o maşină cu doi-trei oameni de la Cancelarie, trimisă de Manea, şi au zis: «Ni s-a spus ca să vă luăm cum sunteţi». Am intrat pe la intrarea C. Maşina a rămas acolo, că nu am putut s-o mai scoatem. Pe coridor mi s-a spus, nu mai ştiu de cine, «duceţi-vă că e supărare mare, că generalul Milea s-a împuşcat». M-am dus, cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. Atunci a ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce-am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

În mărturia sa, consemnată în stenogramele Comisiei „Decembrie 1989”, Stănculescu pare să încurce un pic orele. În realitate, sosirea sa în sediul CC a avut loc înaintea orei 10.00, dat fiind că la 9.50 Ceauşescu l-a văzut intrând în secretariatul său şi l-a anunţat să preia conducerea Armatei.

Episodul cu ghipsul e rememorat şi de alte persoane aflate în CC, în dimineaţa de 22 decembrie.  Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, audiat de Comisia „Decembrie 1989” în 1993, povesteşte: „Înainte de 11.00, deci în perioada asta imediat după aflarea sinuciderii lui Milea, Ceauşescu se gândea la un înlocuitor. L-a căutat pe Ilie Ceauşescu, generalul. Nu a fost de găsit. Atunci mi-a zis mie să fie căutat Stănculescu“.
Precizare: Elena Stănculescu, soţia generalului, s-a sinucis pe 21 decembrie 2003, la vârsta de 67 de ani, aruncându-se de la etajul doi al clădirii în care locuia. 
                                                                                                                           
După ce a aflat că Stănculescu e acasă, cu piciorul în ghips, Ceauşescu i-a ordonat lui Manea: „Cu picioarele rupte să vină! Şi să vină în cinci minute, să nu se joace, că-l aduc arestat!”. Manea povesteşte: „Stănculescu a venit. Într-un sfert de oră a fost acolo. Foarte curios acest ghips… Nu avea cârje, de baston nu-mi aduc aminte. A simulat foarte bine că e accidentat şi că-l doare“.

Când a ajuns la sediul CC al PCR, Stănculescu – îmbrăcat civil – trăgea după el piciorul pus în ghips. „Nu mă durea, dar mă incomoda. Mergeam foarte greu, am avut răni multă vreme din cauza acelei mişcări anormale“, avea să povestească Stănculescu.

Ilie Ceauşescu, şi el adjunct al ministrului Apărării Naţionale în 1989, audiat în 1994, precizează că, în jurul orei 13.30, Stănculescu a chemat medicul la sediul MApN – unde se deplasase între timp – ca să-i dea jos ghipsul.

„A pus piciorul pe scaun, a ridicat pantalonii şi medicul i-a tăiat ghipsul. Era acelaşi medic care i-l pusese“, susţine Ilie, fratele dictatorului.

Stănculescu îşi aminteşte lucrurile un pic diferit: „A venit un medic, locotenent-major, cu un cleşte. Mi-a dat ghipsul jos şi, deoarece aveam ţinuta militară la birou, m-am îmbrăcat militar“.

De la fuga Ceauşeştilor din sediul CC trecuse o oră şi jumătate. Ghipsul atârnase de piciorul generalului Stănculescu timp de opt ore: de la 5.30 până la 13.30.

Strategie

Înainte cu o zi să-şi pună piciorul în ghips, la Bucureşti, Stănculescu a acuzat o criză biliară, la Timişoara. A stat câteva ore la spital.

„Trădătorii“ din closet

Pe 22 decembrie, WC-urile din CC au fost cele mai bune ascunzători.

Mihai Hîrjău, secretarul personal al lui Ceauşescu, a „tulit-o” din sediul CC al PCR în dimineaţa zilei de 22 decembrie, în jurul orei 8.00. Cel mai bine ştie povestea Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Ceauşescu. În 1993, acesta s-a destăinuit Comisiei „Decembrie 1989”.

„La ora 8.00, Hîrjău, colegul meu, a acuzat dureri de stomac. Şi mi-a spus să fiu atent, că el o să lipsească câteva minute. Zic: «Bine». A trecut o jumătate de oră, nu a mai venit înapoi. Am observat că şi unul dintre aghiotanţii lui Nicolae Ceauşescu dispăruse, şi anume Bălaşa. Rămăsese Tălpeanu, care era de serviciu. Tălpeanu ăsta era deja la pază acolo, la uşă la cabinet, şi eu rămăsesem pe cap cu toate liniile telefonice şi cu toată nebunia care se dezvolta acolo”.

Vine ora 9.30, Milea se sinucide, iar Ceauşescu e categoric şi-l numeşte pe fostul ministru al Apărării „trădător”. După altă jumătate de oră, mai povesteşte Constantin Manea, „Ceauşescu a observat că lipseşte Hîrjău şi m-a luat pe mine la întrebări: «Unde e Hîrjău?». «Nici eu nu-l văd, l-a apucat durerea de stomac de la ora 8.00 şi e 10.00 şi nu mai vine. Am pus eu să-l caute peste tot şi prin WC-uri pe aici, şi prin birouri, nu este». Zice: «Alt trădător. Să vie Postelnicu!». Şi a dat ordin ca Hîrjău să fie căutat, să fie arestat. S-a trimis după el, dar nu l-au găsit”.

„Trădare la Armată, trădare la Cancelarie!“Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei, povesteşte şi el, în 1991, care a fost reacţia Elenei Ceauşescu la auzul ştirii că Hîrjău a dispărut.

 

„Ea era în anticameră şi ţipa, mi-a zis chiar aşa: «Curticeanu, trădare la Armată, trădare la Cancelarie!». Eu întreb: «Ce-o mai fi acum?». Ea spune: «Păi, a fugit Hîrjău». Zic eu: «Poate e pe-aici, pe undeva». Hîrjău trebuia să fie în sala unde făcea el primirile. Culoarul între camera lui Ceauşescu şi sala de şedinţe avea două sonerii, pe 1 şi pe 2. De data asta, l-a sunat pe Hîrjău, el nu era acolo. Manea, cînd a văzut că nu este Hîrjău, a intrat el, că se mai întîmpla, se mai compensau unul pe altul. Manea a ieşit afară, dar în timpul acesta venea ea, Elena Ceauşescu. A aflat că nu e şi a început o nebunie, toţi întrebau «unde e Hîrjău?»”.

„M-am dus, parcă eram drogat“

Audiat de Comisia senatorială în 1994, Mihai Hîrjău, secretarul personal al lui Ceauşescu, povesteşte cum şi când a plecat din sediu: „Pe la 8.30, în timpul desfăşurării şedinţei amintite convocate de Ceauşescu, am plecat acasă, unde mi-am întâlnit soţia şi copilul. Erau foarte îngrijoraţi de ce se întâmpla. De fapt, pe la 5 dimineaţa, când mai trecusem în fugă pe acasă, le-am spus că situaţia este de un dramatism ieşit din comun. Acum le-am spus că eu nu mă mai întorc la sediu. Vecinii care erau pe acolo au spus că mă ascund. În sfârşit, m-am dus precipitat la o mătuşă a unui coleg de facultate. Am stat acolo câteva ore, până pe la 14.30…”

Atmosferă de războiMembru în Comisia senatorială, Şerban Săndulescu – aflat şi el în sediul CC pe 22 decembrie – îl întreabă pe Hîrjău: „Nu v-a fost teamă că dacă Ceauşescu vă caută şi nu vă găseşte, o să aveţi probleme?”. Hîrjău răspunde: „Ştiu că am fost căutat acasă în jurul orei 11.00, a fost un risc pe care mi l-am asumat, dar am zis că mi-l fac pe propria piele”.

 

Rugat să motiveze „dezertarea”, Hîrjău povesteşte: „Eu am văzut aici o atmosferă de război. Dimineaţa, toate holurile acestea erau înţesate cu oameni cu armele de gât – eu vă spun toate acestea pe un ton moderat, dar ceea ce se întâmpla atunci eu nu pot să reproduc, toate lucrurile aveau un tragism, o desfăşurare… Şi în aceste împrejurări – cramponarea lui Ceauşescu de putere, hotărârea lui de a merge până la capăt, apelul la o rezistenţă absurdă… Mi-am făcut, sigur, diverse gânduri: dacă coboară la subsol, la adăpost? I-ar fi luat cu el pe toţi cei care erau cu el, să deschidă foc. Intram într-o situaţie în care, dacă scăpam cu viaţă, puteam să-mi pun ştreangul de gât”.

Aşa că a plecat: „I-am spus lui Manea că mă duc la toaletă şi am luat-o… parcă îmi conducea cineva paşii. Spre intrarea B, m-au întrebat ofiţerii: «Unde mergeţi?». «Dom’le, merg că am treabă aici». Deci am mers aşa, m-au văzut în haină… până când am văzut barajul de soldaţi, de tancuri, tot ce era pe stradă, şi m-am dus aşa, parcă eram drogat”.

Dăscălescu „şi-a uitat“ paltonul Şi Constantin Dăscălescu, primul-ministru de-atunci al României, a făcut tot posibilul să nu-i însoţească pe Ceauşeşti în zborul lor final. El fusese desemnat să urce în elicopterul de pe acoperişul clădirii CC al PCR, pe 22 decembrie, alături de cuplul dictatorial şi de Emil Bobu. Când se pregăteau să plece la lift, şi de acolo pe acoperiş, Dăscălescu a spus că se duce să-şi ia paltonul.

 

El s-a ascuns însă într-un WC şi s-a încuiat pe dinăuntru, iar Ceauşescu, grăbit de faptul că revoluţionarii forţau intrarea în Palat, l-a înlocuit pe Dăscălescu cu Manea Mănescu. Primul-ministru al ultimului guvern comunist a ieşit din WC abia după ce s-a asigurat că elicopterul decolase de pe clădire.

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT – Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 -VIDEO INTERVIU CU ZOIA CEAUSESCU

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.

În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.

Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.

Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.

Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”
După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.
După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

El a adormit, ea s-a foit toată noaptea

Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.

Sursa Adevarul

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT 2

Din 1986 şi până în 1989 ne-am confruntat cu un fenomen de plecare masivă din ţară. Plecare ilegală spre Ungaria. Noi îl numisem «Filiera maghiară de a ajunge în Occident». În 1989, fenomenul era invers, intrare masivă în ţară dinspre Ungaria. Îi aveam pe ore şi pe zile, cum veneau, dacă erau aduşi de maghiari. S-a cerut anchetă. În acest caz, s-a ordonat ca, până după Congresul al XIV-lea al Partidului, cei care sunt la prima abatere să fie cercetaţi în libertate, iar recidiviştii să fie condamnaţi la locul de muncă”, a declarat generalul Raţiu în faţa Comisiei.

La aflarea acestor informaţii, Nicolae Ceauşescu a ordonat ca aceste persoane să fie ţinute de grăniceri în dormitoare speciale, până la elucidarea fenomenului de intrare masivă din Ungaria şi dinspre Occident.

Generalul Raţiu a dezvăluit şi rezultatul cercetărilor. Mai mult, acţiunea era deja documentată de Securitate: „Am făcut o echipă de cercetare şi am trimis-o pe frontieră. S-au luat cel puţin 20 de declaraţii de la persoane care recunoşteau că au fost recrutate în organizaţia «România Liberă» de la Budapesta.

Prin 1988, la Bicske, la 40 de kilometri de Budapesta, spre Viena, exista un centru de instruire paramilitară, unde erau cazaţi şi antrenaţi aceşti oameni. O parte dintre cei interogaţi de noi au recunoscut că au venit aici pentru acţiuni în vederea răsturnării regimului. Erau români şi ţigani“.

Ceauşescu ştia ce este „România Liberă“ din Ungaria. „În 1986 se pleca masiv în Ungaria şi nu se mai întorcea nimeni. Maghiarii au favorizat un timp acest canal, trecându-i în Austria cu ajutorul călăuzelor sau pe vase care făceau croaziere pe Dunăre. În 1987, un oarecare Roşca Marin, economist din Timişoara, a înfiinţat la Budapesta această organizaţie «România Liber㻓, mărturiseşte Gheorghe Raţiu.

Cu voia Domnului

Generalul Raţiu continuă: „În Budapesta era o biserică, Sfântul Ştefan, dacă nu mă înşel. Preotul se numea, parcă, Geza Nemeth. Acest preot a început să strângă în jurul bisericii o serie de transfugi români. După ce ungurii nu au mai permis ieşirea spre Austria, cea mai mare parte din aceşti transfugi au fost înscrişi în organizaţia «România Liberă». Aşa, se făceau mai multe acţiuni. Se făceau manifeste care se introduceau în ţară. Le difuzau pe vagoanele de cale ferată, iar pe canapele scriau chiar lozinci împotriva lui Ceauşescu.

În acest timp, conducătorul organizaţiei, Roşca, pleacă în Occident, iar locul îi este luat de Gheorghe Manea, un tehnician chimist din Ploieşti. Sediul îl mutaseră în acea fostă cazarmă de la Bicske, de care am amintit. Noi, Direcţia I, am trimis peste 60 de persoane acolo, pentru a culege informaţii. Acolo făceau pregătire politică, pregătire paramilitară, cu armament, bătăi cu lanţuri. Au fost pregătiţi pentru dezordine în oraşe, ceva de genul ce s-a întâmplat la Timişoara“.

Istoricii mai spun că aceste grupări au dispărut în momentul în care muncitorii timişoreni au ieşit în stradă, iar revoluţia era deja pornită. Pe seama unor astfel de persoane este pusă şi spargerea mitingului din 21 decembrie de la Bucureşti. Imediat după diversiune grupurile s-au orientat către alte zone ale Capitalei.

Fuga Nadiei Comăneci în America

Pentru destabilizarea lui Ceauşescu, nu numai conspiraţiile erau mecanismul de lucru. România avea o imagine foarte bună în sportul mondial, urmare a unor performanţe fantastice, mai ales la gimnastică. Nu întâmplător, cel mai răsunător caz de „dezertare“ din „Raiul comunist“ a fost creat de o gimnastă. Şi nu de una oarecare, ci de însăşi Nadia Comăneci, „eroina de la Montreal“, care în 1976 uluise toată Planeta, obţinând prima notă 10 din istoria gimnasticii.

Puţin după Congresul al XIV-lea, la 27 noiembrie 1989, Nadia este ajutată să fugă din ţară. Alături de Ilie Năstase şi de Ion Ţiriac, Nadia era cel mai cunoscut sportiv român, fiind şi prima gimnastă din lume care a obţinut nota maximă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu povesteşte care a fost substratul acestei acţiuni şi cum trebuia ea privită din prisma lui Ceauşescu.

„A fost o lovitură dată de spionajul maghiar, cu ajutorul mamei Nadiei. Ungurii au organizat acţiunea de influenţare pornind de la informaţii primite de la Bela Karoly, fostul antrenor al Nadiei, rămas între timp în SUA. Doamnele primiseră, de la regimul comunist, o vilă în Cotroceni. În aceste condiţii, s-a căutat o formulă prin care să li se ofere mai mult. Aşa că serviciile au influenţat-o pe mama Nadiei promiţându-i bani şi posturi. Au venit cu o echipă, la sfârşitul lui noiembrie, şi au trecut frontiera cu gimnasta. Pe posturile TV americane, la 2 decembrie 1989, ecranul televizoarelor era împărţit în două.

Lovitura a fost devastatoare: prin Nadia, fugea din „Raiul comunist“ nu doar simbolul sportiv numărul 1 al ţării, ci şi prietena apropiată a fiului dictatorului! Semn că în România nu mai era de trăit. Aşadar, Ceauşescu trebuia să dispară!

Un avantaj nefructificat: achitarea datoriei externe

În aprilie 1989, România a terminat achitarea datoriei externe. O operaţiune la care Ceauşescu a ţinut foarte mult. De fiecare dată, în cuvântările sale, „Cârmaciul“ le explica oamenilor cât de important este să facem economie pentru a scăpa de povara datoriei externe.

La 12 aprilie, în timpul discursului ţinut la plenara CC al PCR, Ceauşescu a anunţat că România a plătit integral datoria externă. Din acest moment se aştepta o schimbare.

Fost prim-vicepremier în 1989, Ion Dincă, zis şi „Te-leagă“, declara la 21 octombrie 1993 în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „După plata datoriilor, noi am făcut o serie de propuneri.

Ceauşescu nu le-a luat în considerare. Exportul nostru era în 1989 de 5,9 miliarde de dolari. După ce am plătit datoria, am rămas cu 3,7 miliarde de dolari. Noi am cerut să se dea, din acest excedent, un miliard de dolari pentru populaţie.

Ceauşescu a spus: «Nu! Banii să meargă la industrie. Nu înseamnă că, dacă am plătit datoria, dăm drumul la curea şi mâncăm tot ce producem!»“.
———–
Organizarea mitingului din 21 decembrie 1989
Cei peste 100.000 de manifestanţi din Piaţa Palatului şi din împrejurimi erau practic prinşi ca într-un cleşte. Zona Pieţei Palatului a fost izolată de restul oraşului prin trupe de Miliţie, Securitate şi Armată.

Într-un raport al Comisiei „Decembrie 1989“ se arată cum au fost alertate toate forţele de ordine. „În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, la miting au fost concentrate 147 de cadre de Miliţie, echipate militar şi civil, şi 300 de ofiţeri de la Şcoala de Perfecţionare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti, toţi în ţinută civilă.

În baza unui ordin al Ministerului de Interne, sarcina organizării barajelor pentru buna desfăşurare a mitingului a fost preluată de generalul Bucurescu Geanu, locţiitor al şefului Departamentului Securităţii Statului, şi de colonelul Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei. Au fost organizate 10 baraje şi o rezervă“.

Acelaşi raport arată că, pe tot traseul, anumite străzi au fost blocate cu autobuze, tractoare sau camioane pentru a-i împiedica pe participaţii la miting să iasă din coloane şi să plece. Centrul oraşului a fost împânzit şi cu trupe de Securitate.

Secretul ţipetelor

Momentul de cotitură al demonstraţiei organizate la ordinul lui Ceauşescu a fost diversiunea din zona restaurantului Cina. În cartea „Revoluţia Română din Decembrie 1989“, istoricul Ioan Scurtu scrie: „În timpul cuvântării s-a auzit un zgomot de petardă, urmat de un hârâit la instalaţia de sonorizare, care au creat panică în rândul participanţilor. Potrivit unor relatări, mai multe femei au fost împunse în spate cu ţepuşe de lemn, iar acestea au început să ţipe. Cert este că, într-o stare de confuzie şi de teamă, participanţii, mai ales cei din faţă, au aruncat tablourile, pancartele şi steagurile, căutând să se ferească de eventuale lovituri”.

Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Nicolae Manea, îşi aduce aminte de cercetările făcute de organizatorii mitingului, după plecarea oamenilor din Piaţă: „După evacuarea populaţiei prezente la miting au rămas multe pancarte şi lozinci. S-a făcut curăţenie. Nu ştiu cine spunea, parcă Barbu Petrescu, primarul Capitalei, că au fost adunate foarte multe sule. Unele dintre ele erau cu vârful însângerat. Explicaţia ar fi fost că o echipă bine pregătită ar fi înţepat femeile şi ele au ţipat, fie de disperare, fie de durere. Deci, aşa s-a produs. A fost foarte bine organizat”.
Haosul de după

Cuvântarea lui Ceauşescu s-a încheiat cu Piaţa aproape goală. Mihai Hârjău, secretar al Cabinetului 1, avea să constate: „După scurtă vreme, Ceauşescu a văzut că nu mai are cui vorbi şi nu mai poate sta în balcon. A trebuit să revină în interior, pentru că lumea deja degajase Piaţa. Practic era paralizat. Nu a mai putut să vorbească. I-a dat ordin lui Milea să cheme Armata. În acelaşi timp am văzut cum din Palatul Regal şi din părţile laterale au apărut nişte trupe îmbrăcate în albastru, cu nişte scuturi. Cele câteva sute de militari au ocupat Piaţa. Între timp s-au cristalizat nişte grupuri de participanţi care se pregăteau să pătrundă în faţa clădirii”.

Aşa a început Revoluţia în Bucureşti. La Piaţa Romană, la Rosetti, la Intercontinental şi la Sala Dalles s-au format primele grupuri de demonstranţi. În sediul CC al PCR erau luaute măsuri draconice. În noaptea de 21 decembrie 1989, Ceauşescu n-a dormit acasă. A rămas în camera de odihnă a biroului său din sediul CC. Era ultima noapte în fortăreaţa Puterii, dar şi ultima noapte ca preşedinte al României. Din acel moment mai avea de trăit patru zile.

Mărturii despre spargerea mitingului

„Pe platforma industrială Pipera exista o importantă grupare de opozanţi, cu nucleul la Întreprinderea de Cinescoape (ICIN), unde de «producţia specială» se ocupa col. ing. Păsăreanu Andrei, care avea legături cu toate întreprinderile din zonă“.
Momentul-cheie a fost, însă, organizarea mitingului de către Ceauşescu. „Scoaterea în stradă a populaţiei şi strângerea la un loc a unui număr foarte mare de manifestanţi era foarte dificil de realizat, având în vedere măsurile deosebite luate de Ceauşescu în acea perioadă. Aceasta se putea face numai cu aprobarea lui. În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, ofiţerul de serviciu de la Centrala Industrială de Electronică l-a anunţat pe colonelul Păsăreanu să se prezinte la serviciu pentru organizarea unui mare miting în Capitală, programat pentru ora 9.00. Tot ce se dorea era ca mase mari de oameni să fie strânse la un loc. De acum, pentru organizaţie, cuvântul de ordine era «boicotarea mitingului»“, se mai arată în carte.

Diversiunea

Din moment ce existau mii de oameni, organizaţia putea acţiona. „Echipe formate din 3-5 persoane trebuiau să pătrundă în mulţimea din Piaţă şi să facă scandal, să se certe între ei, să se împingă, să simuleze căderi, să ţipe, să producă busculade, deplasându-se mereu pentru a nu fi localizaţi de către organele de ordine, apoi să părăsească Piaţa. Aşa s-a făcut. S-a pătruns dinspre nord – Calea Victoriei, Ateneu – şi s-a ieşit prin sud, Biserica Bucur-Romarta“, povesteşte Păsăreanu în cartea sa.

Aceste evenimente sunt întărite cu declaraţiile unor martori, citaţi în „Demers către adevăr – România Decembrie 1989“. Iată ce spune Gheorghe Scurtu, care avea atunci 22 de ani şi era muncitor la Fabrica de Macarale: „În ziua de 21 decembrie, împreună cu alţi tineri, am provocat debandadă în mulţime, am simulat conflicte, ne-am împins, am fluierat şi am huiduit, iar pe fondul zgomotelor ce se auzeau, am strigat: «Vin tancurile!»“.

Altă declaraţie îi aparţine lui Laurenţiu Petrescu, pe atunci elev în vârstă de 19 ani. „În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în urma unui telefon primit de tatăl meu, Petrescu Paul, de la colaboratorul şi prietenul său Păsăreanu Andrei, am plecat împreună cu fratele meu Mircea şi cu tata să participăm la miting. În staţia de metrou Piaţa Romană ne-am întâlnit cu un cunoscut al tatălui meu, care era însoţit de patru bărbaţi. Consemnul a fost să pătrundem în rândul maselor de oameni şi să provocăm dezordine. Să ne împingem, să ţipăm, să ne lovim reciproc, să simulăm căderi şi să fugim prin mulţime. Am pătruns prin zona Ateneu şi am ieşit pe la Biserica Kreţulescu.“

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT 1

Tudor Postelnicu, ministrul de Interne din 1989, avea să declare în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Am deţinut informaţii referitoare la creşterea intrărilor în ţară a turiştilor din URSS. Intrau cu maşini Lada. Un număr triplu decât în mod normal. Principalele locuri de intrare erau pe la Vama Siret, pe la punctele de frontieră din Maramureş, dar o parte au venit şi pe la Giurgiu, dinspre Bulgaria. Direcţia de Paşapoarte m-a informat că au mai intrat foarte mulţi turişti din Ungaria şi din Iugoslavia. Ungurii au intrat masiv pe la Borş. La Vama Stamora-Moraviţa au fost înregistraţi atât sârbi, cât şi maghiari“.
Iulian Vlad:
„Pe 15 decembrie, împreună cu fostul ministru al apărării, Vasile Milea, am participat la depunerea jurământului în unităţi militare. Eu la Buzău, dânsul la Iaşi. Seara, ne-am înapoiat la Bucureşti. La o jumătate de oră după ce am ajuns, a venit la mine domnul Milea şi m-a întrebat dacă am sesizat ceva deosebit. N-am ştiut la ce se referea. Dar pe traseul meu de la Buzău la Bucureşti şi pe al dumnealui de la Iaşi la Bucureşti am observat foarte multe maşini cu număr rusesc. Şi m-a întrebat: «Cam ce o fi cu ăştia? Fac Crăciunul pe aici?»”.
http://www.adevarul.ro/articole/turistii-sovietici-si-manevrele-diplomatice.html
—————-

17 decembrie 1989, ora 17.45 CPEx
Stenografiat şi transcris: Ionescu Maria (2 exemplare)

După ce a anunţat dorinţa sa de a fi luate „măsuri ferme” împotriva şefilor Armatei, Securităţii şi Internelor, adică destituirea acestora, Ceauşescu le-a cerut părerea şi membrilor CPEx. Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu şi Gheorghe Oprea au zis că ar trebui să li se mai dea o şansă celor trei, iar „măsurile ferme” să fie luate după „rezolvarea situaţiei” de la Timişoara.
Contrariat, Ceauşescu a izbucnit: „Deci nu sunteţi de acord cu măsura propusă?! Atunci, alegeţi-vă alt secretar general!” – şi a trântit hârtiile din faţa sa. S-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă.

A început circul.

Silviu Curticeanu: „Nu aşa, tovarăşe secretar general! Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră!”

Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge fără dumneavoastră!”

Dumitru Popescu: „Dar cine a spus asta?”

Emil Bobu: „Vă rugăm să nu vă supăraţi, tovarăşe secretar general!”

Elena Ceauşescu: „L-aţi supărat pe tovarăşu’!”

Din nou, Dăscălescu: „Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi! Noi mergem mai departe doar alături de dumneavoastră!”

Nicolae Constantin: „Tovarăşe Dăscălescu, nu-ţi permit să te răsteşti la tovarăşul Ceauşescu!”

Toţi tovarăşii sunt în picioare, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu feţe speriate.

Cornel Pacoste fuge şi se pune de-a curmezişul uşii, cu mâinile pe clanţă, ca să nu plece tovarăşul Ceauşescu.

Lina Ciobanu şi Ana Mureşan încep să plângă.

Plâng şi pereţii, şi tablourile de pe pereţi, iar ghivecele de flori – chiar în hohote.

Tovarăşul Ceauşescu face paşi tot mai şovăielnici spre uşă.

Din vacarm se desprinde vocea lui Tudor Postelnicu: „Suntem cu dumneavoastră!” Şi oferă imaginea a doi ochi languroşi…

Elena: „Uite ce i-aţi făcut lu’ tovarăşu’!“

Bobu: „Dacă este aşa, eu zic să-i destituim.“

Tovarăşul Ceauşescu se opreşte.

Tovarăşa Ceauşescu îl apucă de mână şi-l convinge să revină pe scaunul său.

Tovarăşul Ceauşescu zice: „Bine, tovarăşi, să mai încercăm!“
————
Iran ’89: ultima vizită a lui Ceauşescu
Imediat după Revoluţie se zicea că teroriştii au fost aduşi din Iran cu un vapor. Alţii spuneau că a aterizat un avion cargo cu mercenari măslinii.

În realitate însă, Ceauşescu avea programată din timp acea vizită. Temele discutate cu preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, erau în special de natură economică.
Pe 18 decembrie, comportamentul dictatorului român a fost diferit faţă de cel afişat, de obicei, în astfel de deplasări. Unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu, Mihai Hârjău, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, declara: „De regulă, înainte de a pleca în străinătate, chiar dacă era o oră matinală, trecea pe la birou. Atunci nu a mai trecut. Şi a mers în Iran“.

La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă, pentru a afla care mai este situaţia la Timişoara. Printre cei care au venit să-i dea raportul s-a numărat şi Emil Bobu.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde în jurul orei 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte de îmbarcare a mai avut loc un episod în care actori principali au fost Ceauşescu şi Milea.

„La aeroport, după ce Milea i-a prezentat raportul clasic cu privire la starea aeronavei prezidenţiale, Ceauşescu i-a spus: «În legătură cu stricăciunile de la Timişoara, tovarăşul Milea, nu reparaţi nimic! Filmaţi totul şi când mă întorc vom da totul la televiziune». Acest lucru a fost confirmat şi de cei de la Timişoara, care au spus că au primit ordin să nu repare nimic“, avea să declare Silviu Curticeanu, tot în1993, în faţa Comisiei „Decembrie 1989“.

Pregătirea vizitei

Înscrisă de aproape un an în agenda vizitelor oficiale, deplasarea în Iran s-a desfăşurat potrivit regulamentelor şi protocoalelor în vigoare la acea dată. Primul ajuns la Teheran a fost un ofiţer din Direcţia a V-a a Securităţii. Ofiţerul era, în realitate, Gelu Ivan, aghiotantul Elenei Ceauşescu.

Ivan s-a deplasat în Iran pe 9 decembrie 1989, înainte ca Timişoara să se pună în mişcare. „În ultimul timp mă ocupam de pregătirea apartamentului pentru astfel de deplasări. Eram aghiotantul ei, dar le plăcea cum pregăteam eu reşedinţa. Misiunea mea în Iran a fost să mă ocup de casa de oaspeţi, apartamentul, conform cerinţenţelor care erau atunci. Trebuia să fie căldură, apă caldă, apă rece, verificări, să fie curăţenie. Aveam aparate de detectare a radiaţii­lor, iar în rest – cu ochii şi manual. Făceam o verificare tehnică a încăperilor, dar nu am descoperit niciodată nimic“, a declarat Gelu Ivan în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“.

Disperare

La plecarea în Iran, Nicolae Ceauşescu nu a mai trecut pe la birou, aşa cum avea obiceiul, ci a plecat direct la aeroport, după ce a primit acasă raportul despre situaţia de la Timişoara.

Legăturile cu ţara

În cele două zile şi jumătate cât a stat în Iran, Ceauşescu avut un comportament atipic. Cei care l-au însoţit au sesizat acest lucru.

„Ceea ce am remarcat în Iran a fost faptul că Ceauşescu a cerut de foarte multe ori legătura în ţară. De regulă, eu făceam legătura telefonică. Dar de data asta a preferat ca acest lucru să-l facă aghiotantul“, a mai spus Hârjău, secretarul de cabinet al lui Ceauşescu.

Interesantă a fost şi reacţia aghiotantului Gelu Ivan, la sosirea delegaţiei de la Bucureşti: „Când a venit delegaţia, toţi erau nervoşi. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat în ţară, pentru că m-am ocupat la Teheran de reşedinţă“.

Secretarul Mihai Hârjău avea să declare în 1994 Comisiei Senatoriale: „A vorbit la ore foarte nepotrivite pentru fusul nostru orar. Dacă în ţară era ora cinci, în Iran era ora opt. A vorbit permanent la ore diferite“. Potrivit altor persoane din delegaţie, erau momente când Ceauşescu suna în ţară chiar la intervale de jumătate de oră. În general, discuta cu Elena Ceauşescu sau cu Manea Mănescu.

Întâlnirile din Iran

Imediat ce a ajuns la Teheran, Ceauşescu a fost întâmpinat de preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. „Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani au făcut, la ieşirea din salonul de onoare al aeroportului, declaraţii pentru presă, în care au exprimat hotărârea comună de a dezvolta mai mult colaborarea română-iraniană“, se arată în ziarul „Scînteia“ din 19 decembrie 1989.

Vizitei în Iran îi erau acordate două pagini în oficiosul Comitetului Central al PCR. O altă relatare despre acea vizită îi aparţine fostului şef al Protocolului de Stat, Vasile Nicolcioiu, audiat de senatorii Comisiei „Decembrie 1989“ la 23 martie 1994.

„A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară, tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor“, a spus Nicolcioiu.

Ceauşescu, minţit şi în Iran

Nicolae Ceauşescu s-a întors din glorioasa vizită de la Teherean în ziua de miercuri, 20 decembrie, în jurul orei 15.00. Primele informaţii le-a primit de la Elena Ceauşescu. Ion Dincă le declara senatorilor din Comisia „Decembrie 1989“:

„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”.

Cele 40 de cadavre erau aduse pe 19 decembrie la Bucureşti, pentru a fi arse. Cu toate acestea, urmele represiunii nu au putut fi şterse. Era 20 decembrie şi Ceauşescu se pregătea să vorbească poporului despre evenimentele de la Timişoara. În aceeaşi zi a decretat şi starea de necesitate în judeţul Timiş. Mai avea de trăit cinci zile.

Ce se întâmpla în ţară

În timp ce Nicolae Ceauşescu se lăsa răsfăţat de gazdele iraniene, acasă era urgie. Frâiele puterii se aflau în mâinile Elenei Ceauşescu şi ale lui Manea Mănescu, aşa cum se stabilise la şedinţa CPEx din 17 decembrie. Constantin Manea, un alt secretar de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, avea să declare Comisiei Senatoriale la 28 decembrie 1993:

„Stând şi gândind acum, mai temeinic, asupra momentului plecării în Iran, am impresia că el a plecat ca tocmai să nu fie aici. Socotea că se va rezolva la Timişoara şi el va veni ca şi când nu s-a întâmplat nimic”.

La întoarcere însă, lucrurile erau deja scăpate de sub control. Tot Manea a fost martorul unor scene în care Elena Ceauşescu şi-a ieşit din minţi. „Ea vorbea de regulă cu Ion Coman, însărcinat cu problemele de la Timişoara. Erau tot timpul încordaţi. Am auzit-o pe Elena ţipând, cred că la Coman, că «trebuie tras la picioare, trebuie speriaţi!»”.

————
Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Iliescu si Ceausescu vanau impreuna

de Oana Dobre Evenimentul Zilei
Joi, 15 februarie 2007, 0:00

Un document surprinzator arata natura relatiei dintre Ion Iliescu si Nicolae Ceausescu, in urma cu aproape jumatate de secol. Desi a pretins ca a fost un „rebel” al nomenclaturii comuniste, Iliescu si-a inceput cariera in partid cu o atitudine disciplinata si dornica de a executa ordinele lui Ceausescu, chiar daca asta insemna exmatricularea unor studenti.

Pe vremea cand era seful UASCR (Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania), Iliescu se mandrea cu eliminarea „elementelor” potrivnice partidului, combatea jazzul imperialist si isi facea „mea culpa” in fata lui Ceausescu pentru „taraganeala” in indeplinirea sarcinilor de partid.

O stenograma a unei plenare a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman (precursorul PCR) din 1958, descoperita de cercetatorii Comisiei Tismaneanu, il arata pe Iliescu in plin avant de a-si demonstra eficienta in fata lui Ceausescu, la acea vreme membru in Comitetul Central.

Indignat de „firea impulsiva si guraliva” a unui student la Filosofie, vinovat de propagarea „ideilor straine”, Iliescu il informa pe Ceausescu ca a reusit destul de greu sa-l exmatriculeze pe „turbulent”: „Noi nu am reusit sa-l scoatem decat la interventia Comitetului Central”.

Documentul arata si cum Ion Iliescu se plangea de faptul ca nu a primit informatii in legatura cu „manifestarile unor profesori” de la Facultatea de Istorie si Stiinte Juridice. „Aceasta se datoreste muncii politice slabe desfasurate de noi datorita lipsei ca nu muncim concret cu studentii”, ii spunea Iliescu lui Ceausescu.

In lupta cu jazzul

Ion Iliescu preciza printre dificultatile activitatii sale pe linie culturala si pe aceea ca a avut de luptat cu „o serie de tendinte de a se introduce muzica de jazz in repertoriu”. Nemultumit, Ceausescu ii cerea explicatii pentru faptul ca nu a reusit „sa scoata” cadrele necorespunzatoare de la Casa de Cultura Bucuresti. „Le scoatem acum, tov.

Ceausescu, si pe toti acei care s-au dovedit elemente dusmanoase si necorespunzatoare”, venea replica subalternului. Spasit, Iliescu isi recunostea „taraganeala”, „lipsa de exigenta si de vigilenta” in fata superiorului sau, Ceausescu.

Iliescu-Ceausescu
Legatura sfarsita in fata plutonului de executie

Relatia dintre Ion Iliescu si Nicolae Ceausescu a fost una destul de apropiata pana in anii ‘70. Perioada in care acestia au fost cei mai apropiati a fost „obsedantul deceniu” al anilor ‘50, cand Ceausescu a sprijinit ascensiunea in partid a lui Iliescu, pe care il aprecia ca pe una dintre cele mai importante resurse de cadre ale tineretului comunist.

Ora, 14.40 22 decembrie 1989 – Teodor Brateş: Ion Iliescu e fiul unui revoluţionar(…)

La ora 14, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”[19]. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş (“Teodor Brateş: Ion Iliescu e fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot.”) coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 . VEZI IOAN SCURTU [19]

Ion Iliescu;  “Cu contributia cu participarea cu prezenta oamenilor muncii, cu participarea activa a poporului, si nu a unor coducatori care s-au auto-intitulat conducatori sau autointitulat alesi al poporului sau intitulat comunisti . N-au nimic de a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului stiintific. Au a intinat numai, numele Partidului Comunist Roman(…).”

Interviu cu Valentin Ceausescu, despre Steaua, Hagi, si Lucescu

Foto: Helmuth Duckadam portarul Stelei premiat de Nicolae Ceausescu, dupa finala de la Sevilla.

Discretia fiului cel mare al fostului sef de stat l-a facut putin cunoscut. Arhivele foto pastreaza doar cateva imagini cu Valentin Ceausescu inainte de 1989, iar televiziunea nationala detine putine minute filmate.

“Am protejat Steaua, dar am dorit sa fac un bine intregului fotbal romanesc”

De: Cristian Otopeanu

Un interviu cu protectorul Stelei din perioada ’85-’89, acum in varsta de 61 de ani, este greu de realizat, daca nu imposibil. Motivul il explica chiar cel in cauza: „Sincer va spun, interviurile sunt cel mai neplacut lucru pentru mine. Acum am facut o exceptie”.

Insa cu sprijinul lui Tudorel Stoica, fostul capitan al ros-albastrilor din anii ’80, site-ul stelisti.ro a izbutit,  o ampla discutie, in care Valentin s-a deschis si a acceptat sa ofere amanunte putin cunoscute publicului, multe in premiera.

Nu au fost ocolite subiectele delicate, precum evenimentele din 1989, relatia cu parintii sai si bancurile politice. Si toate acestea dupa jumatate de an de incercari permanente de a stabili un dialog.

In ziua fixata pentru discutie, a sosit punctual la locul de intalnire, ba chiar cu un minut mai devreme. S-a asezat pe scaun si si-a aprins tigara marca Lucky Strike. Una dintre cele 8 pe care avea sa le fumeze pe parcursul celor doua ore de discutii.

A dat raspunsuri directe, fara sa sovaie. Iar vocea sa domoala se ridica numai atunci cand zgomotul masinilor care treceau prin apropiere facea imposibil dialogul.

 ”Domnul Valentin a fost un exemplu de corectitudine, un adevarat gentleman. Am avut un respect deosebit faţă de dânsul. Un om normal, care se comporta cu multă naturaleţe. Şi ne cerea un singur lucru: să jucăm fotbal şi să o facem bine“, Gică Hagi.

“Pentru noi, domnul Valentin era ca un frate mai mare, care încerca mereu să ne ajute în problemele pe care le aveam. Un om extraordinar, mereu alături de echipă. Un om corect, căruia nu îi plăceau lucurile necurate şi care dorea ca fotbalul să fie jucat numai pe teren“,

Marius Lăcătuş

  

„Am facut o exceptie”
- stelisti.ro: Domnule Valentin Ceausescu, ati evitat mereu sa acordati interviuri…
- Da, pentru ca nu imi place sa ies in fata, insa acum am facut o exceptie. Sunt o fire retrasa. Acesta este si motivul pentru care am acordat un singur interviu pana acum, lui Cristian Topescu, in urma cu cativa ani. Si asta pentru ca inca ii datorez lui Topescu invitatiile in studioul televiziunii, unde am putut urmari meciurile internationale in acei ani. Atunci am realizat ca Steaua poate cuceri Cupa Campionilor.
- stelisti.ro: Si nici la festivitatea de premiere organizata la Comitetul Central dupa finala de la Sevilla nu ati fost.
- Nu, pentru ca nu eram interesat, nu era meritul meu. Nu festivitatile conteaza. Si, de altfel, nu aveam nici o calitate oficiala. Loti Boloni chiar mi-a „reprosat” mai tarziu ca nu am fost alaturi de ei la acea festivitate. I-am raspuns ca nu conteaza sa fii prezent la ceremonii. Important este sa realizezi ceva, chiar daca acel lucru nu va fi recunoscut.

Fizician studiat la Londra
- stelisti.ro: Sa o luam cu inceputul. In tinerete, ati studiat fizica la Londra, la Imperial College, intre 1967 si 1970. Cum apreciati sistemul de invatamant din Anglia, comparativ cu cel din Romania?
- Programul de acolo era mai lejer si nu se invatau atat de multe lucruri ca la noi. Erau mai putine ore, o libertate mare, dar si o responsabilitate pe masura din partea studentilor.

Profesorii din Marea Britanie erau diferiti de cei pe care i-am cunoscut in Romania, adica mai comunicativi. Ceea ce am constatat a fost ca la noi sistemul de invatamant a produs oameni extrem de bine pregatiti, eu fiind coleg cu ei.

Si imi aduc aminte ca in ultimele clase de liceu am fost pregatit de profesori  universitari. Nu pentru a trece clasa, ci pentru a invata mai mult.

- stelisti.ro: Care a fost legatura dintre scoala si sport?
- Am avut doua pasiuni, fizica si sportul, care mi-au parut in mod natural complementare. La un moment dat, chiar am incercat sa le explic jucatorilor legatura dintre fotbal si geometrie, intr-o viziune mai complexa, dar am renuntat. Doar jucasem si eu fotbal.

Des pre tatal sau, Nicolae Ceausescu
- stelisti.ro: A fost tatal dumneavoastra stelist?
- Da. Si ma mai lua cu el la meciuri. Asa am deprins eu pasiunea pentru fotbal. S-a ocupat la un moment dat si de club prin functia pe care o avea. Insa acest lucru a durat cel mult un an. Apoi, se interesa numai de rezultate.

- stelisti.ro: Apropo, era sever?
- Era si autoritar cand trebuia, insa eu il vedeam destul de rar. Era extrem de ocupat. Interactiunea am avut-o in copilarie cu bunica din partea mamei sau cu mama. Si nici mama nu avea atat de mult timp liber. Am fost genul de om linistit, asa ca nu am fost „urecheat” de ai mei.

Cum a inceput legatura cu fotbalul si Steaua
- stelisti.ro: Povestiti-ne cum ati inceput legatura cu fotbalul!
- Cand eram mic, jucam fotbal pe maidane, in jurul casei din Primaverii. Fiind mai mic ca varsta, am fost pus in poarta. Am evoluat ulterior si in campionatul orasenesc.

Si sa stiti ca niciodata nu am fost protejat de cei impotriva carora jucam, ba din contra. Imi amintesc ceva. Se ocupa Tataru de noi cand aveam 17-18 ani si jucam la “orasenesc”. A fost un moment cand mi-a trecut o gheata din piciorul unui fundas de-al nostru, foarte aproape de ochi. Am avut si o comotie la un antrenament.

- stelisti.ro: Pentru ce ati ales Steaua?
- Am tinut cu Steaua, dar nu eram patimas. Faptul ca am gasit o echipa formata de Alecsandrescu si antrenata de Ienei a fost foarte important. Dupa parerea mea, Ienei a fost cel mai mare antrenor din Romania. Sa stiti ca noi formam o echipa de la conducere si pana la jucatori.

- stelisti.ro: Cum a inceput apropierea de echipa?
- Era prin ‘85. Pe Ienei il stiam dinainte, pe Iordanescu il cunoscusem in Grecia, cand ii facusem o vizita lui Vardinoianis. Puiu juca la OFI. Era perioada cand plecase Halagian de la echipa.

M-am intalnit cu cei doi la un meci al lui Dinamo, de campionat, pentru ca eu mergeam si in “Stefan cel Mare”. Si mi-au zis „Haideti!”. M-am dus apoi la club, l-am cunoscut pe domnul Alecsandrescu, am inceput sa mai merg la antrenamente si asa am devenit apropiat al echipei.

„Anii ’70? O generatie valoroasa, dar ratata”
- stelisti.ro: Mergeati des la meciurile Stelei inainte de a va implica?
- Sa stiti ca am fost la toate meciurile echipelor romanesti in cupele europene din acei ani. Vreau insa sa spun un lucru. Tin minte ca acea echipa a Stelei de la finalul anilor ‘70, desi era extrem de valoroasa, nu avea rezultate.

Iata un motiv: tin minte ca aveam un meci la Targoviste, prin ‘80-’81. Steaua se batea la campionat. Am fost si eu la partida. Cand am ajuns, primul secretar m-a intrebat: “Tovarasul Valentin, de ce mai veniti? Nu stiti ca…”. Si, intr-adevar, am pierdut cu 0-4. Acel lucru m-a deranjat. Eu nu acceptam deloc asa ceva.

M-am intalnit mai tarziu cu Iordanescu si cu Lita Dumitru, dupa castigarea Cupei Campionilor, si m-au intrebat de ce nu i-am sprijinit si pe ei. Le-am zis ca atunci eram prea tanar, plus felul in care procedau ei inainte. Si le-am dat ca exemplu acel meci, de la Targoviste. S-a ratat o generatie de mari jucatori care au preferat sa castige nimic.

„Am protejat Steaua, dar am vrut binele intregului fotbal romanesc. Nu aveam o fixatie pentru o echipa”
- stelisti.ro: Este corectă titulatura de “omul din umbră al Stelei”?
- Nu mă pricep să apreciez astfel de sintagme. Meritul cel mare a fost al lui Ion Alecsandrescu, cel care a creat echipa si al celor care l-au ajutat. Meritul pentru formarea echipei revine insa si MapN. Este vorba de generalul Ion Coman si de ministrul aparararii, Olteanu.

Am fost intotdeauna constient ca a face bine intr-un sistem „finit” cum este societatea umana (sau cum percep eu acest sistem si poate imi acordati dreptul de a face aceasta apreciere) inseamna sa faci cit mai putin rau.

Rolul meu a fost de a uni şi a proteja Steaua. Dar am vrut sa fac bine intregului fotbal romanesc, nu doar Stelei. Putea fi şi Craiova, şi Dinamo, oricare. Eu am fost pe stadioane la campaniile de calificare si ale Craiovei, si ale lui Dinamo din acei ani, nu aveam fixatie pentru o echipa.

„Unii generali din Armata doreau sa castige ca si cei de la Interne, adica prin orice mijloace. M-am opus”
- stelisti.ro: Insa ce intelegeti prin „protejare”?
- Nu in sensul in care sa se se cîştige necinstit! Dar nu am dorit ca o grupare de valoare să fie fărîmiţată, aşa cum a procedat Ministerul de Interne cu Craiova ‘83. Este vorba de Postelnicu. Vreau sa stiti insa ca Mircea Lucescu n-a avut nici o legătură cu “distrugerea” acelei echipe, cum s-a tot vorbit. Mai ales ca el era pe atunci la „nationala”. In plus, am considerat că prin simpla mea prezenţă in tribună, ai noştri aveau siguranţa că nu erau furaţi.

Am vorbit mai devreme despre aportul adus de generalul Coman si de ministrul Olteanu. Din pacate, existau si altii in conducerea Ministerului care au actionat in acelasi mod ca cei de la „Interne”.

- stelisti.ro: Adica?
- Eu consider ca nu era nici o diferenta intre conducatorii de la Ministerul de Interne si cei de la Armata. Pentru ca nu aveau incredere in echipa, unii generali de la Armata aveau aceleasi tendinte ca cei de la Interne: sa castige oricum, prin orice mijloace. Aceste lucruri se faceau prin spatele meu, iar eu am incercat sa ii opresc.

„Implicarea mea era un semnal doar pentru cei ce manevrau fotbalul romanesc”
- stelisti.ro: Eraţi fiul preşedintelui. Simpla prezenţă in tribună nu intimida arbitrii?
- Nu inteleg de ce, dupa atatia ani in care am fost la aproape toatele meciurile Stelei si ale altor echipe, arbitrii s-ar fi “emotionat” ca sunt prezent in tribuna. Mesajul era doar pentru cei care manevrau fotbalul romanesc. Eu voiam doar corectitudine.

Vă dau un exemplu. A fost un Steaua-Craiova in ‘89, pierdut de noi cu 2-1. Arbitrul Moroianu prelungise jocul cîteva minute, in speranţa că poate egalam. După meci, a vrut mă vadă. Avea o problemă şi apelase la mine. Inainte de toate, i-am spus: “Sunteţi un arbitru bun, nu era nevoie să ne sprijiniţi. Băieţii trebuie să cîştige cinstit”. Intrebaţi arbitrii de atunci dacă am pus presiune pe cineva!

Insa a mai fost un derby cu Dinamo si arbitru era Ion Craciunescu. Am pierdut, dar am avut un “11″ metri neacordat. Bumbescu fusese impins clar din spate in careu. Ulterior, Craciunescu a venit la club, la biroul domnului Alecsandrescu, pentru ca erau prieteni. Si eram si eu acolo. Cand m-a vazut, mi-a spus ca nu a fost penalty. Am facut si un pariu, iar dupa ce a vazut caseta a recunoscut. Insa nu i-am reprosat absolut nimic. Nu obisnuiam sa discut niciodata cu arbitrii nici inainte, nici dupa meci.

„Mi-a placut sa fiu corect”
- stelisti.ro: Niciodata nu ati intentionat sa favorizati Steaua, din postura in care va aflati?
- Mi-a placut sa fiu corect, nu am apelat la asemenea mijloace. Eu am sprijinit echipele romanesti cat am putut.

Tin minte un episod. Era prin ‘85. Aveam un meci la Bihor, cand eram deja campioni. Am aflat ulterior ca a existat o intelegere intre jucatori sa o lase mai moale. La intoarcere, eu, care nu faceam sedinte, i-am chemat la stadion sa ii intreb ce s-a petrecut. Loti Boloni mi-a zis ca nu au vrut sa forteze. Eu i-am raspuns: “Loti, fiecare meci trebuie jucat la castig, nu exista altceva”. Acest mesaj era pentru  toata echipa.

Va mai dau exemplu un meci in deplasare, cu FC Olt, din ‘89, inainte de returul cu Galatasaray. La pauza era 1-0 pentru ei. Am cerut voie si m-am dus in vestiar la Olt. I-am rugat sa joace cat de tare pot, fara teama, sa ii bata pe ai nostri daca reusesc. Pe mine nu ma interesa rezultatul final sau daca Steaua pierdea titul, ci doar ca lucrurile sa fie pe teren.

„Initial, nu l-am vrut pe Hagi. Si el a fost cel care a decis sa ramana, eu nu am fortat pe nimeni”
- stelisti.ro: Existau pe atunci stimulente?
- Sigur. Cei de la Dinamo, e vorba de conducerea de la Interne, atentie!, obisnuiau sa trimita cadouri echipelor impotriva carora jucam noi. Televizoare, video-uri…. In nici un caz bani. Asta doar ca sa ii motiveze si sa joace tare cu noi.

- Despre transferul lui Hagi?
- Era inainte de meciul cu Kuusisy, in ‘86. Alecsandrescu il dorea mult. Insa eu am discutat cu jucatorii reprezentativi ai Stelei si am considerat la acel moment ca nu este nevoie sa il aducem. Gica era un jucator foarte bun, dar cu personalitate si ma temeam ca asta putea schimba stilul de joc.

Inainte de Supercupa din ‘87, l-am intrebat daca vrea sa vina. Daca refuza, nu il fortam, niciodata nu am abuzat. A fost de acord.

I s-a propus Sportului sa aleaga intre Balint si Majearu, dar au refuzat, se gandeau ca insemna ca accepta schimbul. Insa Hagi nu avea contract cu “studentii”. Conventia, parafata cu acte la Federatie, a fost sa il imprumutam de la meciul din Supercupa, pana la finalul campionatului. Tot Hagi a decis sa continue cu Steaua.

- stelisti.ro: De ce aţi retras echipa la finala Cupei ‘88?
- Pentru ca nu am vrut sa ii las pe jucatori fara sprijin in acele momente. După golul anulat pe nedrept lui Balint şi văzînd ce se petrecea pe teren, i-am făcut semn lui Tică Dănilescu să vină la “oficială”. I-am transmis mesajul şi am plecat spre vestiare. Pînă să ajung, fotbaliştii erau la duşuri. Am incercat apoi să ii determin să revină, dar nu mai puteau fi intorşi. Ced că cea mai bună decizie ar fi fost ca trofeul să nu fie atribuit nici unei echipe.

Despre Gica Popescu si Securitate
- stelisti.ro: Gică Popescu a “dezertat” in ‘88…
- Intr-o discuţie avută inainte de a pleca, mi-a spus că vrea să rămînă.
Apoi a decis să revină la Craiova şi nici nu şi-a mai luat rămas bun.

- stelisti.ro: Despre colaborarea lui cu fosta Securitate?
- Era prea tînăr atunci, să fim serioşi! Eu n-am auzit nimic despre jucătorii Stelei, cît timp am fost la club. Aş fi aflat imediat.

- stelisti.ro: Iar Belodedici a fugit cîteva luni mai tîrziu
- Nu ştiu de ce a plecat Miodrag. Cred ca a dorit sa castige mai mult. Era un jucător foarte cuminte, cu bun simţ, ţineam foarte mult la el. Nu i-am reprosat nimic poate pentru ca imi era prea drag.

Ne-am intalnit ulterior, dupa ce el si Laca revenisera la Steaua, in anii ’90. Eram in parc cu fetitele si s-a plans de atitudinea colegilor mai tineri care nu fac fata la antrenamente. Apropo, singurul element “tehnic” pe care l-am introdus, cu acceptul antrenorilor, a fost pregatirea facuta de antenorul meu de karate, Florentin Marinescu. La inceput a fost greu acceptata dar apoi era regretata.

„N-am intervenit pentru Andone in ’89, sunt speculatii”
- stelisti.ro: Andone a făcut semne obscene la un derby cu Steaua in ‘89.
- Nu am vazut acele gesturi pe moment. Eram cu spatele la teren, dar am vazut ulterior caseta. Nu era vorba de mine, m-a deranjat lipsa de respect fata de public. Apoi, generalii nostri au facut plangere la Comitetul Executiv si s-a propus suspendarea pe viata.

- stelisti.ro: S-a spus ca ati intervenit ca sa nu fie suspendat…
- Fals! Nu a fost deloc nevoie. Parintii mei au spus ca nu poate fi suspendat pe viata. Era un jucator valoros, de “nationala”. Am vorbit cu Ianul (un conducator al lui Dinamo pe care l-am respectat pentru cunoasterea fenomenului sportiv) si i-am zis sa-i dea 3 etape, simbolic. De fapt, noi actionaseram in acelasi mod: suspendarea lui  Hagi pentru 2 etape doar pentru incalcarea regulamentului intern.

Revenind, Ianul nu avut trecere la Minister si Dinamo nu l-a sanctionat pe Andone. Apoi, Federatia a decis 3 luni suspendare, doua au coincis cu pauza competitionala, deci a efectuat ultimele 3 etape.

Nu l-a dorit pe Mircea Lucescu antrenor la Steaua
- stelisti.ro: A fost Lucescu la Sevilla?
- Da, a fost. Chiar si la petrecerea de final de meci. Si mi-a spus atunci ca meritul este in proportie de 80% al meu. I-am replicat ca nu sunt de acord cu el, ba m-a si deranjat asta. Punea in umbra meritul echipei si al antrenorilor.

- stelisti.ro: Sincer, a existat vreo discuţie ca Mircea Lucescu să antreneze in Ghencea?
- Da. A fost un dialog purtat de Mircea cu Ion Alecsandrescu, cu un an inainte de finala Cupei Campionilor. Cînd a venit Lucescu să imi ceară părerea, eu i-am spus: “Mircea, imi pare rău. Eşti un bun antrenor, dar nu te potriveşti cu stilul Stelei, care este direct. Mai bine mergi la Dinamo, avem nevoie de un adversar puternic, care să ne motiveze!”. Eram prieteni atunci si poate s-a suparat, nu stiu. Insa Mircea Lucescu este un capitol inchis pentru mine.

- stelisti.ro: Cine a avut ideea de a scrie pe tabela, la meciul cu Anderlecht, “Notre respect Anderlecht”? S-a spus ca dumneavoastra.
- Nu, Cristi Topescu a avut aceasta initiativa.

Despre finala Cupei Campionilor
- stelisti.ro: Ati avut emotii la penalty-urile de la Sevilla?
- Nu, le-am privit detasat. Pentru mine, meciul se incheiase dupa cele 120 de minute. Nu ma mai interesa, pentru ca urma loteria. Insa vreau sa va spun ceva legat de partida. In timpul meciului, mi s-a parut ca nu acela era jocul nostru obisnuit. Parca evoluam cu teama. Recent, cand am revazut caseta, mi-am schimbat parerea.

- stelisti.ro: Cum i-ati simtit pe fotbalisti in timpul zborului?
- Eu am venit separat de echipa, cu avionul in care erau sotiile. Doar la intoarcere am fost cu echipa. Oricine a fost la Otopeni in acea noapte nu va uita acele momente.

- stelisti.ro: La pauza finalei ce le-ati spus?
- La pauza am fost chemat de ambasadorul nostru pentru a-l intalni pe regele Spaniei, Juan Carlos, care mi-a transmis cele bune pentru tatal meu. I-am multumit, m-am scuzat si i-am spus ca trebuie sa ii vad pe jucatori. Am fugit la vestiare si i-am incurajat. La final nu le-am mai spus nimic, era o bucurie imensa. Apoi a urmat petrecerea la hotel.

- stelisti.ro: A doua zi, in ziarul “Sportul”, a aparut o cronica in josul paginii, restul fiind dedicat manifestarilor omagiale…
- Rezultatul obtinut era prea mare ca sa ma mai intereseze ce aparea in presa. Chiar nu imi aduc aminte cum arata atunci ziarul.

Fathi Taher a oferit bani in 1986
- stelisti.ro: Ce prima au avut jucatorii Stelei dupa meciul cu Barcelona din ‘86?
- Craiova si Dinamo au fost premiate foarte bine dupa ce ajunsesera in semifinale de cupa europeana, adica ceva de ordinul 100.000 de lei de jucator. Noua, Comitetul Executiv ne-a aprobat o prima de 12.000 de lei + ARO-urile de la armata. Ulterior, mi-a povestit Taher ca a mai oferit niste bani, asa cum Vardinoianis le-a oferit jucatorilor o vacanta de o saptamana in Grecia.

- stelisti.ro: Apropo, ce prime aveau stelistii la victorie?
- Din ceea ce stiu, toate echipele romanesti aveau 2.000 de lei acasa si 4.000 de lei in deplasare. De toate problemele financiare ale echipei se ocupau responsabilii de la club. In plus, dupa 1988, prin contractul cu Ford, jucatorii Stelei aveau prime suplimentare in dolari pentru meciurile interne si internationale. Iar la acel 11-0 de pomina cu Corvinul, stiu ca era o prima de 100 sau 200 de lei pe gol inscris. A fost insa o exceptie. Si nu asta a fost motivatia acelui scor, ci dorinta jucatorilor de a se “razbuna”.

- stelisti.ro: V-ati gandit vreun moment sa renuntati?
- Da, in preajma meciului de la Monte Carlo, din Supercupa Europei. Imi era greu sa fac fata stresului. Consideram ca am atins un prag maxim personal, din punct de vedere psihic, nervos. Oricum, era o generatie extraordinara. Insa eu doream sa ma retrag din fotbal dupa meciul cu Danemarca din noiembrie 1989. De fapt, speram sa pot vedea Campionatul Mondial din ‘90.

I-a dorit pe Lupu, Sabau, Toni Dobos si Selymes. I-a „suflat” Dinamo
- stelisti.ro: Ce jucatori ati dorit la Steaua si nu au mai ajuns?
- Lupu a fost unul dintre ei. Alecsandrescu intrase in discutii cu el, a vrut sa il aduca, dar ni l-a luat Dinamo. Cu Sabau am discutat, voia sa vina. Dar ni l-a « suflat » tot Dinamo. Si pe Dobos am vrut sa il luam. Puiu l-a propus, vorbise cu el, insa cu ascultatul telefoanelor…A mai fost si Tanase de la Jiul si Selymes, de la Brasov. Nu au mai ajuns la Steaua. Singurul pe care l-am dorit si l-am luat a fost Rotariu, pentru ca nu l-a dorit Lucescu, deoarece era elevul lui Lita Dumitru.

Mai tirziu, am transferat un alt preferat al lui Alecsandrescu – Mujnai. Daca va uitati la echipa nationala din meciul cu Danemarca, veti vedea ceea ce as fi dorit sa construiesc la Steaua dupa plecarea lui Loti, Tudorel Stoica si Piturca.

Cum l-a ajutat pe Cornel Dinu
- stelisti.ro: S-a spus ca ati sprijinit diferite persoane.
- Dau un singur exemplu. Dinu era antrenor si fusese scos de la Dinamo. Din ce mi-a spus el, se pare ca avusese un conflict verbal cu Postelnicu si nu l-au mai dorit. Eu am considerat ca dreptul de a antrena i se cuvine oricui, mai ales ca il consideram un bun antrenor, dupa modul in care a pregatit meciurile cu Hamburg. Era si un fost mare fotbalist, cu experienta. Am incercat sa il ajut. I-am convins pe cei din Armata sa il ia ca antrenor la ASA Targu Mures. Apoi a ajuns la Galati si ulterior la Cluj, unde a si izbutit sa ne ia in doua randuri cate un punct, lucru pentru care l-am si felicitat.

- stelisti.ro: Ce oferte au avut jucatorii Stelei?
- In 1989, Hagi si Lacatus erau vizati de Marseille. Am zis ca abia dupa Campionatul Mondial din Italia discutam, dar nu a mai fost cazul. Tapie era prieten cu Ilie Nastase. Alte oferte nu am mai avut.

„Am fost pentru ultima data pe Ghencea in noiembrie 1989, contra Craiovei”
- stelisti.ro: Ultimul joc la care ati fost in Ghencea?
- Cel cu Craiova, din noiembrie 1989, cand ne-au batut cu 2-1 pe zapada. Apoi, a fost un meci cu Scornicestiul, la care au iesit scantei mari. Eu nu am fost acolo. M-a sunat Iordanescu sa-mi spuna faptul ca i s-a indicat ca trebuia sa faca egal, iar eu i-am raspuns: „Puiule, daca faci asta, nu te mai intorci la echipa”. Si a castigat Steaua. Repet, nu am aceptat sa facem « intelegeri » cu nimeni, incepand de la acel meci de la Bihor din ‘85

- stelisti.ro: Cum s-a rupt relatia dumneavoastra cu Steaua?
- A fost o perioada lunga in care am stat inchis si apoi de la Steaua plecasera jucatorii, nu mai aveam nici o legatura.A refuzat garda de corp, dar avea telefonul ascultat
- stelisti.ro: Ati avut vreodata garda de corp?
- Nu am avut decat o scurta perioada, prin 1976-1977, cand i-am si detectat. Au pus o masina dupa mine, ca protectie. Dar dupa jumatate de an i-am rugat sa o scoata ca nu avea nici un sens.

- stelisti.ro: Fiind cine erati, aveati convingerea ca va era telefonul ascultat?
- Sigur ca da. Zicea Puiu „hai sa luam pe cutare” si a doua zi era la Dinamo.

- stelisti.ro: Veneau des jucatorii care aveau anumite probleme sa ii ajutati sa le rezolve?
- Da. Spre exemplu, a fost o situatie cu Majearu. El a avut probleme cu permisul si voia sa il ajut. Dar eu i-am spus ca nu fac niciodata asa ceva. Daca nu il iei pe bune, esti pericol public.

“Nu ma deranjau bancurile politice”
- stelisti.ro: Cum percepeati bancurile politice? Nu va deranjau?
- Nu, deloc. Nu aveam eu astfel de probleme, chiar si radeam.

- stelisti.ro: Cand ati fost ultima oara cu RATB-ul?
- Inainte, cand eram la scoala. Ulterior, la Londra, cand am studiat la facultate, mergeam cu metroul. La fel si in orasele din strainatate in care am calatorit pe tema stiintifica, pentru ca acolo nu aveam masina. Nu am fost insa niciodata cu metroul in Bucuresti.

Foc de intrebari despre ceea ce face in prezent
- stelisti.ro: Cititi presa?
- Nu, doar pe internet, ma uit pe titluri. Inainte, citeam ziarele de sport, sa vad cum se reflecta ceea ce era pe teren. Acum deloc, nu ma intereseaza.

- stelisti.ro: Ce programe TV urmariti?
- Trec de pe un canal pe altul. Mai urmaresc 2-3 seriale, ma uit pe Hallmark la filme englezesti. Si uneori la revista presei, daca se intampla sa nimeresc pe acel post.

- stelisti.ro: Va mai uitati la meciuri?
- Din cand in cand. Nu mai am acea chemare de odinioara.

- stelisti.ro: Ce muzica ascultati?
- Leonard Cohen, Charles Aznavour, Adriano Celentano. Imi mai place muzica clasica: Bach si Händel.

Dintre romani i-am preferat pe cei de la Cenaclul Flacara, desi nu l-am placut pe Adrian Paunescu decat ca poet, ceea ce spune mult. Imi exprim regretul pentru sfarsitul tragic al unei voci pe care am apreciat-o: este vorba de Tatiana Stepa. Nu am cunoscut-o personal, dar am apreciat-o.

“Momentul <decembrie ‘89?> Spuneti-i cum doriti. Chiar si Revolutie. Pacat doar ca nu s-a facut nimic bun dupa aceea”
- stelisti.ro: Care ar fi termenul corect pentru evenimentele din 1989? Si aveti vreun resentiment?
- Folositi ce termen doriti, nu ma deranjeaza. Chiar si Revolutie. Unicul lucru pe care il regret este ca nu s-a facut ceva bun dupa acel moment. Macar sa fi meritat.

- stelisti.ro: V-ati gandit sa scrieti o carte?
- M-am gandit. Toata viata mea a fost o carte, dar nu cred ca as scrie. Iar daca ar fi, nu s-ar referi la fotbal, ci la perioada in care am fost inchis si despre cum vedeam eu lucrurile in acele momente. Ar fi ceva mult mai interesant si, sper, mai profund.

Nicu Ceauşescu: “Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea” (II)

A.P. – Tu constaţi, Nicule, că eu nu mă dezic de ce spuneam atunci? Ba, mai mult, eram mult mai critic atunci. Tu ştii mai bine, că atunci îmi permiteam să fiu critic, pentru că eram în bătălie împotriva socialismului mortificat, împotriva sistemului totalitar, pe care îl moştenisem şi pe care îl simţeam cu toţii, împotriva centralismului excesiv. Dar acum ce să fac, într-un capitalism primitiv, ni se aduce la cunoştinţă că ne-a condus un gângav. După ce cel în cauză e în mormânt, e foarte simplu să-i pui probleme. Dar atunci? Eu nu cunosc nici un aşa-zis disident, care să fi pus o problemă reală şi s-o fi pus celor care erau în stare s-o rezolve sau s-o audă. Să scrie scrisori de ofensă lui D.R. Popescu sau pe furiş, prin spioni, la “Europa liberă”, asta era mai simplu.
N.C. – A, bine, astea sunt copilării.

A.P. – Dar bătăliile s-au dat, totuşi, aici, în ţară. Şi sunt, totuşi, şi bătălii câştigate, uneori, poate, pentru a salva un om. Dacă mai ţii minte, ţăranul Ioan Ciucă din Măldăieni, în problema căruia am venit şi am insistat la tine. Şi mi-ai spus: “Du-te la taică-meu”. Şi m-am dus, m-ai ajutat să ajung şi l-a scos din puşcărie. Un ţăran. Dar era o viaţă de om. Acum, când fiecare îşi pune mai presus de orice viaţa, vede cât înseamnă o viaţă de om. Sau pentru doctorul Galalae, mai ţii minte?
N.C. – Da, ţin minte.

A.P. – Ai interrvenit la Popovici, la procurorul general, şi dr Galalae n-a mai murit în puşcărie şi e acuma crainicul BBC şi uneori al “Europei libere” pe probleme de midicină. Sau Aldea, doctorul Aldea de la Băzău. Pentru el ai intervenit tot tu. Sau pentru problema ţăranilor din zona de munte şi deal. Mai ţii minte asta? Că n-aveau mălai şi n-aveau sare. Şi am venit şi ţi-am spus, ai făcut toate demersurile, s-a făcut o comisie, s-a minţit şi ai fost certat, că de ce te bagi tu în chestia asta, că uite, c-o duc bine.
N.C. – Nu a fost altă problemă. A fost povestea cu compensaţiile pentru animale. Da, o cunosc, dar e veche.

A.P. – E veche, dar te rog să spui câte ceva despre ea.
(N.C. pare stânjenit. Fumează mult).
N.C. – Cred că mă cunoşti destul de bine ca să-ţi dai seama că niciodată n-o să vorbesc despre lucrurile bune pe care le-am făcut.

A.P. – Nu, dar e o infirmitate asta, Nicule.
N.C. – Nu e infirmitate, de ce e infirmitate?

A.P. – Pentru că nu eşti în poziţia omului cunoscut în mod corect de către oameni. Au fost foarte mulţi alţii, interesaţi să-ţi creeze o imagine falsă. Şi ea circulă, chiar dacă oamenii îşi revin încet-încet.
N.C. – Bun, dar nu circulă de acum, Adriane, circulă din 81. Şi eu ştiu lucrul ăsta. Deci, aşa cum ştiu acum, în 91, ştiam şi acum zece ani această poveste. Aşa cum ştiam acum zece ani de unde porneşte, de unde pornea, ştiu şi acum de unde e toată povestea. Deci, nu e o treabă de care să nu-mi dau seama.

A.P. – Era de la un serviciu de dezinformare?
N.C. – Nu poate să fie şi de la un serviciu de informare. De ce neapărat de dezinformare?

A.P. – Aşa se numea.
N.C. – Lumea trebuie să fie conştientă de un singur lucru: că niciodată, nimeni nu va ajunge, cât se va vorbi şi cât se vorbeşte de transparenţă – deşi ăsta e un cuvânt care nu-mi place.

A.P. – Poate-ţi place “glasnost”?
N.C. – Nu, asta e traducerea în ruseşte. Limba rusă nu mi-a plăcut niciodată şi nici nu-mi place. Deci, niciodată, nimeni nu va afla ce se ascunde în spatele serviciilor secrete.

A.P. – Că de-aia sunt secrete.
N.C. (dă din cap afirmativ) – Asta să fie foarte clar. Putem lua, în decursul istoriei, n cazuri, care nici la ora actuală deşi au trecut destui ani, şi cu toate astea, rămân anumite lucruri tabu. De ce, cum în ce fel, nimeni nu ştie.

A.P. – Rezultă din ce spui că, de fapt, serviciile secrete conduc lumea. Sau îi modifică traiectoria, nu?
N.C. – Pot să aibă o influenţă.

A.P. – Da, s-o devieze după plac.
N.C. – Păi da. Dacă îţi aduci aminte, discutam odată despre acest lucru că niciodată nu e bine, într-un stat, ca informaţia să vină dintr-un singru loc.
A.P. – Da, văd că ţii minte. Scrisesem o poezie, atunci cenzurată, şi care e şi în carte. (Către doctor): Vă uitaţi puţin? “informaţia unilaterală”: “Toţi se suspectează pe toţi,/ toţi se falsifică,/ se machează/ se fugăresc, / dar dreptul la distrugerea vieţilor,/ dreptul la falsificarea biografiilor/ îl au numai unii./ Aceştia deţin monopolul/ iniformaţiei unilaterale,/ puterea aberantă/ de-a spune orice despre ceilalţi/ fără ca aceştia să ştie vreodată/ ceea ce s-a spus despre ei/ şi fără să poată controla vreodată/ şi fără ca vreodată/ cineva să poată controla/ dacă este adevărat sau nu/ ce s-a spus despre oameni.// Nu-i vorbă suspiciunea/ a devenit o armă/ de valoarea armei atomice./ de la suspiciunea planetară/ la suspiciunea individuală/ nu-i nici un pas,/ ele sunt una şi aceeaşi/ suspiciune în anotimpuri diferite/ ale creşterii./ dar suspiciunea generală/ e încă de preferat/ informaţiei unilaterale.// Mereu cineva are dreptul/ să hotărască/ destinul altora./ Mereu cineva, din umbră,/ plătit din sudoarea/ celor pe care-i suspectează,/ poate hotărî/ cât de buni/ sau de răi/ sunt cei pe care-i suspectează./ Mereu cineva din umbră/ confiscă dreptul celorlalţi/ de-a se apăra/ împrumutându-le imaginare infirmităţi:/ ăla a zis,/ ăla a făcut/ ăla a gândit,/ ăla e periculos,/ ăla e foarte periculos,/ ăla e duşman.// informaţia unilaterală/ acţionează ca o boală incurabilă:/ în clipa în care se declaşează/ nu mai poate fi oprită.// Mereu poporul trebuie/ să-şi ceară scuze,/ mereu poporul trebuie/ să producă dovezi,/ Mereu poporul trebuie să vehiculeze/ ideea de devotament/ şi de ataşament/ în vreme ce iniţiatorii/ şi propagatorii/ informaţiei unilaterale/ dezertează cu primul prilej/ şi abia atunci/ află poporul/ numele celor care/ l-au pătat/ şi l-au pândit/ din umbră.// Nu există/ informaţie unilaterală bună.// Orice informaţie unilaterală-/ fie ea şi electronic -/ este eronată./ Nu se poate şti nimic/ despre nimeni,/ cu adevărat,/ decât dacă şi acela ştie/ ceea ce se ştie despre el.// A privi din întuneric/ pe cei din lumină/ nu înseamnă a-l vedea,/ ci înseamnă a-l omorî./ Pânda nu face parte/ din strategia clasei muncitoare./ Clasa muncitoare/ este clasa care munceşte/ nu clasa care pândeşte./ Clasa muncitoare/ şi ţărănimea muncitoare/ şi intelectualitatea muncitoare/ nu produc,/ nu conservă/ şi nu iubesc/ informaţia unilaterală,/ informaţia secretă,/ informaţia tendenţioasă/ infectează întreaga societate/ şi îmbolnăvesc/ pe fiecare om.// În numele sfântului drept/ la adevăr şi democraţie,/ în numele atâtor martiri/ care au căzut/ pentru măreţia omului,/ opriţi o dată cursa înarmărilor/ şi cursa aberantă/ a informaţiei unilaterale,/ care duce în mod definitiv/ la pieire/ şi lumea/ şi omul.// Opriţi informaţia unilaterală/ cancerul societăţii socialiste/ multilateral dezvoltate”. Nu te-a lăsat memoria.
N.C. – Nu.

A.P. – Nicu, ce crezi că s-a întâmplat, totuşi, în ultimii ani de viaţă ai tatălui tău, de s-a ajuns la o îndepărtare a oamenilor – şi a oamenilor de valoare, dar şi a oamenilor simpli – de ceea ce, anterior, îi apropiase de ei?
N.C. – Fenomenul e foarte complex şi de-aia e bine să nu fie cunoscut.

A.P. – Te rog, Nicule.
N.C. – Nu, nu încerc să-ţi dau un răspuns deformat. Dar gândeşte-te la un singru lucru fundamental. Deci, orice om face şi lucruri bune şi lucruri rele. Poate într-o perioadă să facă lucruri mai rele.

A.P. – Mai multe lucruri rele, decât…
N.C. – …lucruri bune. Bun. Dar nu uita că, în acelaşi timp, un copil nu e bine să vorbească urât despre părinţii lui.

A.P. – Nu, eu nu vreau să vorbeşti urât.
N.C. – Bun. Vrei să facem o analiză politică?

A.P. – Da. Eu ştiu că eşti capabil s-o faci, pentru că n-ai face-o prima oară. Eu ştiu, de exemplu, atitudinea foarte aspră pe care o aveai, în anumite momente, faţă de mama ta.
N.C. – E cu totul altceva. Să înţelegem foarte clar un lucru: atâta timp cât un om este în viaţă, pot să am o atitudine critică faţă de el. Fiindcă pot să i-o şi spun. După aceea, nu mai pot să i-a spun.

A.P. – Despre morţi, numai bine.
N.C. – Mai ales, având în vedere cum şi în ce fel s-a întâmplat toată povestea lor. Adică nu considera că vreau să ocolesc răspunsul. Dar ceea ce am discutat, şi nu o dată, ceea ce am criticat sau nu-mi convenea mie, ca individ… Dar, în momentul ăla, aveam şi posibilitatea să-i spun persoanei respective totul.

A.P. – Când, Nicule, ai avut ultima confruntare de idei cu tatăl tău?
N.C. – Confruntare de idei? Ce înţelegi prin confruntare de idei?

A.P. – Ştiu că, la ziua mamei tale, la Predeal (nu ştiu de la tine asta), în 7 ianuarie 1984, ai vorbit despre faptul că e frig în spitale.
N.C. – Nu, în 1985.

A.P. – 1985?
N.C. – Da. 85.

A.P. – Da. Că e frig în spitale, că nu se pot face operaţii, că mor copiii. Şi (acum trebuie să spunem cu nume) tatăl tău a fost foarte surprins – sigur că era şi o atmosfertă de sărbătoare şi tu îţi permiteai să vii cu o chestie de-asta îngrozitor de grea şi, care, de fapt, a şi fost decisivă, după părerea mea, pentru atitudinea poporului faţă de Nicolae Ceauşescu: frigul. Ai venit cu o chestie de-asta şi atunci el l-a întrebat pe prim-ministru dacă e adevărat. Şi acela a spus că nu e adevărat şi că, altă dată, pentru că eşti ministrul tineretului, problemele astea să le pui în guvern. Şi tu ai răspuns: “Eu sunt nu nominal ministrul tineretului, ci ministrul tineretului e membru al oricărui guvern, condus de orice prim-ministru”.
N.C. – Primul secretar al tineretului era prin Constituţie numit în guvern.

A.P. – Da, asta ai spus. Deci nu eşti obligat să te duci la primul ministru şi să iei aprobarea să spui că e frig în Bucureşti şi că trebuie luate măsuri. Şi am înţeles că primarul Capitalei a fost mai corect şi a spus că sunt probleme şi că vor încerca să le remedieze. Dar n-a negat că sunt. Era Pană. Din câte am auzit eu atunci. Deci, ţii minte această chestie, care nu este o treabă simplă. De la o vreme, tatălui tău, sigur că încercau să-i prezinte lucrurile cât mai puţin rele.
N.C. – Bun, de la o vreme eu n-am mai fost lângă el.

A.P. – Ştiu, ai plecat la Sibiu. Dar, asta te întrebam: când a fost ultima confruntare, deci când aţi avut păreri diferite ultima oară? Auzi, Nicule, n-ai putut preîntâmpina, printr-o acţiune curajoasă, personală, o parte din dezastrul care s-a produs?
N.C. – Vezi, ai dat până acum o serie întreagă de exemple, da?

A.P. – Da.
N.C. – Bun. Deci era problema cu sarea şi cu…

A.P. – Mălaiul.
N.C. – …mălaiul. mă rog, nu era vorba de sare şi mălai, era vorba de porumbul pe care îl dădeau ei animalelor.

A.P. – Cum să nu fie vorba? Ştii cum e cu sarea?
N.C. – S-ar putea.

A.P. – Stai, stai să-ţi spun.
N.C. – Stau, nu fug nicăieri.

A.P. – Cu sarea a fost aşa. Deci, discuţia noastră, şi de la care tu ai plecat, era că nu mai e nici sare. Şi îţi spun şi satele. Era vorba de satele Ocina, Talea şi Valea Doftanei, din judeţul Prahova.
N.C. – Aha, da.

A.P. – Şi discuţia noastră, care era, de fapt, o perlă din punctul de vedere al speculaţiei verbale, dar care era tragică în realitate, era că pleacă şi câinii de la stâne, că n-au mămăligă să le dea, deci nu au porumb, cum spui, şi că aceşti câini nu pot fi convinşi cu argumente ideologice. Trebuie porumb. Şi te-ai dus şi te-ai zbătut şi, într-adevăr, li s-a şi dat. Dar s-a rezolvat, sigur, parţial problema. Şi după aceea, ţi s-a spus şi ai fost certat, pentru că te inflamezi de la o chestie particulară şi spui că e o problemă generală.
N.C. – Da, fiindcă oamenii au venit şi au prezentat situaţia, pentru că trebuie să se dea cu 10.000 de tone mai mult porumb decât era vorba.
A.P. – Ce se întâmpla, Nicule, de ce nu se mai putea lua adevărul ca adevăr? Sistemul era născut mort, adică era imposibil să mai ajungă o informaţie convingătoare?
N.C. – Nu, e o chestie mult mai complicată, mult mai complicată.

A.P. – Hai, te rog să-mi spui. Hai s-o vorbim.
N.C. – Păi, vorbim, asta şi fac. Adică problema era că toate infrormaţiile erau filtrate.

A.P. – Şi ale tale?
N.C. – Păi vorbim, asta şi fac. Adică, problema era că toate informaţiile erau filtrate.

A.P. – Şi ale tale?
N.C. – Ale mele? Păi, relaţiile mele deci, după 85, problemele au fost destul de complicate. (Dă îndelung din mână.) Şi au început să se complice din ce în ce mai mult.

A.P. – Eu am fost dat afară în 85. Mă emoţionează ce spui.
N.C. – În 85, sâmbătă seara aţi avut şi la 5 dimineaţa m-ai sunat, ştiu.

A.P. – Te-am sunat. Mai devreme de 5. şi la 8 ai plecat în China.
N.C. – Nu, la 8 am plecat la Moscova şi de la Moscova în China.

A.P. – Şi cu asta, poarta dezastrelor s-a deschis în ţară.
N.C. – Vizavi de tine.

A.P. – Pentru că mi-au făcut toate înscenările, vorbesc de mine, sigur. Omule, mă impresionează! Le ai toate clare în cap.
N.C. – Păi, dar unde ai vrea să le am? (Râde).

A.P. – Păi, la pasiv, la uitare. Sunt foarte emoţionat că nu le-ai uitat. Aşa este. Te-am sunat noaptea târziu, te-am sunat şi la 5 ultima oară.
N.C. – Da.

A.P. – Şi ai plecat spre Asia şi mi-au făcut atunci monstruozitatea aia fără seamăn, adică mi-au pus în cârcă tot ce se putea.
N.C. – Aşa este. Atunci s-a făcut în felul următor. S-a făcut o comisie, care a fost condusă de Dincă, în care a avut loc o discuţie, a doua zi sau a treia zi, mi se pare, luni, în care omul s-a dus şi i-a prezentat lui Dăscălescu concluzia că practic nu ai nici o vină, adică nu aparţine cenaclului. Că problema era nu numai vizavi de tine, era vizavi de tot.

A.P. – Şi de tine.
N.C. – Bineînţeles. Că doar cei care eram organizatori, eram noi. Şi atuncea, s-a mers pe demolare definitivă.

A.P. – Dincă a fost corect, nu?
N.C. – Dincă a fost corect în situaţia asta. A spus: “Domne, datorită sistemului de aranjare a intrării în stadion, nişte bare puse ca să poată să…”

A.P. – …filtreze pe cei care intră.
N.C. – Da, am văzut şi eu, după aia. Şi acolo s-a întâmplat o busculadă. N-avea nici o vină ploaia. Am înţeles că a fost un fel de furtună, aşa. Asta nu o putea aranja nimeni.
Dr.A. – Dânsul putea face.
N.C. – Nu, nici chiar el.

A.P. – Auzi, este exact cum ai spus tu însuţi: eşti exact ăla pe care îl ştiu. Chiar şi cu mofturile alea iniţiale, cu tensiunea iniţială, cu crispare iniţială, tot ăla eşti. Aşa. Deci, e adevărat că Dincă n-a spus un lucru neadevărat, ci a spus corect.
N.C. – A spus corect şi s-a luat de la el materialul şi a fost trimis la altcineva.

A.P. – Pentru că o spusese corect.
N.C. – Da.

A.P. – Nu te întreb la cine, pnetru că nu vreau să mă răzbun pe nimeni. Spun asta pe cruce. Adică nu am nimic cu nimeni. Deşi, chestia cea mai îngrozitoare este că acum caut un interlocutor, ca să-mi pot recupera casa care mi s-a luat şi n-am cu cine discuta. Adică vorbesc în vânt. Zice: “Du-te la ăia care ţi-au luat-o”. “Păi unde să mă duc domne, la ăia care mi-au luat-o?” e o nebunie.
N.C. – Ăla care s-a ocupat concret de toată afacerea cred că a murit. Era de la Prahova.

A.P. – Cine?
N.C. – Cine? Ungureanu.

A.P. – A, secretarul Ungureanu, secretarul PCR al judeţului Prahova.
N.C. – El, ăla care fusese la cadre.

A.P. – Da, îl ştiu, îl ştiu.
N.C. – Îl ştii bine. Mă rog, acum nu ştiu care era realitatea, adică ce s-a întâmplat.

A.P. – Ştii ce ştiu eu şi tu nu ştii că eu ştiu? Deşi, poate că a transpărut în întrebări? Că într-o noapte ai trecut pe la Breaza, pe la casa aia.
N.C. – Nu, n-am trecut într-o noapte, am trecut ziua în amiaza mare, să ştii.

A.P. – Pe seară.
N.C. – Nu pe seară. Să fi fost trei, patru după-masă.

A.P. – Şi că ai spus că tu nu vrei să…
N.C. – M-am uitat şi eu.

A.P. – Nu, că ai spus că nu opreşti, că se căuta un stăpân pentru casă.
N.C. – Nu, nu.

A.P. – Nu?
N.C. – Nu.

A.P. – Mie Tipa îmi spusese.
N.C. – Nu se creează multe legende.

A.P. – Nu? Corect, adică tu ai spus că BTT-ul nu preia casa asta şi că nu te bagi tu în treaba asta, care nu e curată. Aşa.
N.C. – Oricum, nu mă băgam în afaceri de genul ăsta şi, în al doilea rând n-aveam ce face cu ea.

A.P. – Ei, de făcut se găsea.
N.C. – Nu.

A.P. – Păi, dacă a găsit ONT-ul Prahova?…
N.C. – Bun. ONT-ul Prahova putea să primească dispoziţii, eu puteam să primesc mai puţin dispoziţii.

A.P. – Păi asta mi-a spus omul ăla.
N.C. – E o mică diferenţă.

A.P. – Păi mi-a spus: “Domne, ca să vedeţi cât vă respectă şi cât ţine la dumneavoastră Nicu Ceauşescu”, asta acum, de curând, “ce corect a fost cu dumneavoastră, a spus: “Nu, domnule”.” Că era într-o maşină alături de tine.
N.C. – Da, era cu mine. Asta era pe la izvorul Mureşului, mergeam la o consfătuire.

A.P. – Ai spus: “Nu, domne, nu ne băgăm noi în chestiunea asta. Nu e corectă treaba şi de ce să iau eu casa lui Adrian Păunescu? Nu!”. Dar, Nicule, ce era pornirea aia împotriva mea, nu ştii? Încerc să aflu şi eu, ce era pornirea aia împotriva mea?
N.C. – Ce era pornirea împotriva ta? De ce? (Râde). Dacă-ţi mai aduci aminte, în 1982, vara, povestea cu pompierii.

A.P. – Îmi amintesc perfect.
N.C. – Da.

A.P. – Hai, s-o povestim.
N.C. – Nu.

A.P. – Hai, te rog, Nicule, e mortală.
N.C. – Păi da de ce? Tu ai scris-o, tu ai s-o povesteşti.

A.P. – Hai, te rog, povesteşte-o tu, Nicule.
N.C. – Nu eu nu mai ţin minte nimic.

Dr A. – Ştiu că un general a spus “Ce ai cu pompierii, domnule Păunescu?”. Cum dracu’ a ajuns ăsta general, domne, când toată treaba se punea la nivel de simbol, să întrebe ce are Păunescu cu pompierii? Am zis: “Uite domne, ce poate să ajungă unul ca ăsta!”.

A.P. – Hai, Nicule, spune-o tu. Te rog eu. Povesteşte-o tu, care ştii toate ecourile. Eu nu te întreb cum am scris-o, ci te întreb ce ştiau ei.
N.C. – Eu ştiu şi de ce ai scris, ştiu şi cum ai scris-o. (Către A.A.P.: Vezi că merge ăla în continuare).

A.P. – Cine merge, mă?
N.C. – Adriane, un singru lucru. Şi l-am mai spus de multe ori: ştii că, dacă eram prost, eram mare. Aşa, bun.
A.P. – Deci, cum a fost în 82?
N.C. – În 82? A fost foarte simplu. Adică tu ai scris ce ai scris.

A.P. – Cu competenţa şi cu pompierii.
N.C. – Nu.

A.P. – Cu pompierii.
N.C. – Da, cu pompierii. Cu datul focului.

A.P. – Păi, dar nu s-a întâmplat ulterior aşa, Nicule?
N.C. – Era cu totul altceva, erau alţi pompieri.

A.P. – Tot ăia au fost, fii sigur. Deci, eram la mare, nu?
N.C. – La mare, înainte de conferinţa du ideologia. Şi atunci, prietenii tăi, adică cei împotriva cărora tu scriseseşi…

A.P. – Da.
N.C. – Adică cei care se dădeau pompieri.

A.P. – Securiştii…
(N.C. ridică din umeri)

A.P. – Eu am zis, nu tu.
N.C. – Bun, tu ai spus. Au dat drumul. Sigur, tu, un om comod, n-ai fost niciodată. Discuţii ai avut şi cu mine, nenumărate. De fapt, două mai dure. Ei, acum să te văd pe tine.

A.P. – Hai că-ţi spun acum. Una, în 1981, la “Capşa”.
N.C. – Nu asta!

A.P. – Vai de mine!
N.C. – Nu aia din 81 a fost un vax.

A.P. – Vezi de treabă!
N.C. – Nu, nu, nu.

A.P. – În 81, la “Capşa”?
N.C. – În 81. la “Capşa”, a fost o altă poveste: o discuţie pe probleme mai dure.

A.P. – Păi da’, tocmai. Să-ţi amintesc ce s-a întâmplat atunci.
N.C. – Prima a fost în 78. În 79.

A.P. – Nu-mi amintesc să fi fost aşa dură, adică nu…
N.C. – Nu dură, că duritatea să ştii că nu înseamnă doar cuvinte. Înţelegi? Că aşa, vorba aia, am avut o discuţie şi cu Barbu, la “Select”.

A.P. – La “Select”, da.
N.C. – După aia, am încercat să te împac cu Barbu, la mine, pe 14 noiembrie.

A.P. – Erai bolnav de gât.
N.C. – Eram răcit, da.

A.P. – Ziceai că mori de gât. Ipohondru! Şi ţi l-am adus pe Valeriu Popa, care ţi-a spus că ai probleme cu ficatul.
N.C. – Nu, pe Popa mi l-ai adus la sediu.

A.P. – Dar în 14 noiembrie n-am fost cu popa la tine?
N.C. – Ai fost cu Valeriu Popa la mine şi după aceea după-masă ai plecat la Turda.

A.P. – La Reghin.
N.C. – Sau la Reghin, da, undeva în Transilvania.

A.P. – Şi am spus pentru prima oară, datorită curajului tău din clipa aia, “Doina”.
N.C. – Cum a fost discuţia de la “Capşa”?

A.P. – Voiam să reiau cenaclul. Şi vorbisem cu un coleg al tău de la UTC. Îl anunţasem că vreau să-l reiau. El făcuse mofturi. Şi eu anunţasem în revistă că fac cenaclul fără UTC, cum hotărâse, în 76, Nicolae Ceauşescu, să fie un cenaclu organizat de UTC. Şi tu mi-ai dat telefon şi mi-ai spus: “Hai să stăm de vorbă?”. Şi ne-am întâlnit la “Capşa”. Atunci ţi-am spus eu: “Domnule, am impresia că sunt oameni care au legătură cu “Europa liberă” şi care te toarnă, care toarnă ce se întâmplă”, pentru că, mai târziu, tu ai confirmat chestia asta: “Uite, domne, că discuţia asta, care era, clar, între noi doi, şi care a avut loc la “Capşa”…
N.C. – Păi la “Capşa” erau numai microfoane, trebuia să ştii.

A.P. – Şi m-ai întrebat: “Tu ce vrei, de fapt?” şi eu am spus: “Nicule, uite ce vreau. Eu nu vreau să schimb direcţia trenului în care ne aflăm”.
N.C. – Şi tu eşti ca într-un tunel.

A.P. – Aşa, stai o clipă. Şi eu am zis: “Dar în interiorul acestui tren, să rugăm pe mecanic, adică pe Nicolae Ceauşescu, să ne putem mişca fiecare în direcţia în care dorim, trenul mergând în direcţia în care merge el, pe şinele lui. Şi, din când în când, să putem merge la mecanic, să-i spunem ce situaţie grea e în ţară, ce situaţie grea e în bagoane.” Şi tu ai spus aşa: “Adriane, eu îţi spun ţie o chestie şi te rog s-o ţii minte: suntem într-un tunel. Dacă rămâi în trenul ăsta, poţi să faci tot ce spui tu, aşa, cu bun simţ, respectând regulile jocului. Dar dacă vrei să sari din acest tren, îţi spun eu, nu că aş vrea să fie aşa, te va zdrobi sub roţile lui”. Această chestie, mie mi-a mirosit îngrozitor, după două zile, când Mihai Milca, de la fosta “Scânteia tineretului” a scris un editorial despre treaba asta. Or, tu nu vorbiseşi cu Milca.
N.C. – Bineînţeles că nu.

A.P. – Cineva îi spusese lui Milca ideea asta, care este şi trăsnet, adică este semnificativă, are în ea o plasticitate extraordinară, dar este şi foarte periculoasă. “Sunt unii care vor să sară din trenul cutare” şi nu ştiu ce. “Şi vor fi zdrobiţi”… Era un avertisment la adresa mea. Tu mi-ai spus-o, însă, foarte corect. După câteva zile, a fost la “Europa liberă”. Ne-am întâlnit şi mi-ai spus: “Ce, tu crezi că eu nu ştiam? Am vrut să văd până unde merg”. Într-adevăr, discuţia noastră, la care fusesem doar noi doi, şi în care singurul tău gest de supărare a fost, la un moment dat, când tu ai luat ceasul, nu ştiu dacă e acelaşi, şi l-ai trântit de perete…
N.C. – Nu, nu mai e acelaşi.

A.P. – …supărat că… Ce, l-au şmanglit?
N.C. – Da, l-au subtilizat.

A.P. – Mai bine ţi-l luam eu, atunci, la “Capşa”.
N.C. – Da.
A.P. – Ştii care e una dintre cele mai dureroase pagini din istoria României? Ţi-o spun acum şi o spun tuturor celor de faţă, pentru că este una dintre cele mai dureroase pagini ale excesului de zel şi ale stupidităţii româneşti. Era ultima întâlnire între Antonescu şi nevasta lui, Maria. Şi participa un poliţist. Şi el i-a spus: “Dacă ne-au dat voie să ne vedem, înseamnă că mă vor ucide. Te rog, Maria, să ai grijă de tine, să mergi la o mănăstrire. Ce te mai rog, Maria?”. Zice: “Uite, îţi dau ceasul meu. Te rog să-l păstrezi şi să nu uiţi să-l întorci, pentru că în el va bate inima mea”. La care dobitocul de poliţist, criminalul, nenorocitul, a zis: “N-aveţi voie, ceasul ăsta e al statului”. Şi i-a luat ceasul. Acum, chestia, cum să-ţi spun, eu înţeleg chiar mecanismul ei criminal, până în punctul când ăsta a intervenit, cu exces de zel, să-i ia ceasul. Că putea să i-l lase. Asta înţeleg şi azi. Înţeleg mecanismele istoriei, care sunt cinice. Domne, dar să-i ia ceasul, în care el punea inima lui amărâtă, de om care avea să moară pentru ţară? Asta mi se pare că reprezintă un monument al stupidităţii şi excesului de zel ale balcanismului nostru nefericit. Nicule, spune de 79 ăsta.
N.C. – 79. 79 e cu fotbalul, n-are nici un sens.

A.P. – Acolo, tu n-aveai dreptate.
N.C. – Ba eu aveam dreptate. Voi n-aveaţi dreptate, că la jumătatea campionatului v-aţi apucat să schimbaţi jucătorii.

A.P. – Te-a informat greşit Postelnicu.
N.C. – Nu. Postelnicu, nu.

A.P. – Ţi-a zis că aţi rupt coada pisicii.
N.C. – Nu.

A.P.- Cum, cu “Minerul” Certej?
N.C. – Nu cu Certej.

A.P. – A, cu Rapidul?
N.C. – Cu Rapidul, cu Rapidul, vezi că ştii?

A.P. – Păi, stai puţin.
N.C. – Când ai vrut să…

A.P. – Mateescu, Grosu, Ion Ion şi Şumulanschi.
N.C. – Tu cu Mihalache.

A.P. – Şi n-am făcut bine?
N.C. – Păi, n-aţi făcut bine.

A.P. – De ce n-am făcut bine?
N.C. – Păi, n-aţi făcut bine, de ce să distrugeţi patru echipe din Bucureşti că erau patru echipe.

A.P. – Nicule…
N.C. – Aţi luat de la Mecanică Fină, aţi luat de la Autobuzul?

A.P. – Dar ăia de unde îi aveau pe ăştia?
N.C. – Îi aveau dinainte.

A.P. – Nicule, orice gest de dreptate sau de nedreptate poate fi numărat de unde vrei. Dacă numeri numai de la momentul de unde eu şi Mihalache – şi Angelescu – am făcut abuzul de a lua patru jucători pentru Rapid, ai tu dreptate. Dacă numeri de la faptul că Rapidului i s-au luat mereu…
N.C. – Eu merg pe următoarea idee. Se termină turul, puteai să iei şi toată echipa, nu mă interesează.

A.P. – Deci să furăm oricum, dar legal.
N.C. – Nu legal, nu să furi.

A.P. – Păi cum, dar ăia fuseseră…
N.C. – Modul în care acţionezi. Deci tu îi convingi pe un om, deci tu l-ai convins…

A.P. – Dar tu cum l-ai convins pe Coraş?
N.C. – Pe Coraş? Dar eu n-am convins pe nimeni.

A.P. – Dar eu nu vorbesc de tine. Sportul Studenţesc, pe care-l iubeai tu.
N.C. – Dar stai un pic, aici faci o greşeală.

A.P. – Nu, nu pe Coraş. Pe Hagi.
N.C. – Pe Hagi?

A.P. – Măcar acum spune drept. Era student la Craiova.
N.C. – Da, dar cum intrase primul la Craiova?

A.P. – Dar de ce începi numărătoarea cu Hagi? Alţii cum intraseră?
N.C. – Să-ţi spun eu. Ştii cine a fost primul student la Sibiu la institut?

A.P. – Nu.
N.C. – Unul Marian Munteanu, nu ştiu dacă-l ştii.

A.P. – Cum Marian Munteanu?
N.C. – Pe primele şase locuri erau cinci fotbalişti. Atunci m-a bufnit şi râsul, când am văzut chestia asta.

A.P. – Şi-atunci dacă ştii chestiile astea, de ce începi numătăroarea de la Hagi?
N.C. – Nu, nu.

A.P. – L-ai luat pe Hagi în modul cel mai criminal cu putinţă, de la Craiova, unde era student.
N.C. – Nu l-am luat pe Hagi în modul cel mai criminal cu putinţă.

A.P. – Nicule, recunoaşte.
N.C. – Nu, primii care au greşit au fost cei de la armată.

A.P. – De ce?
N.C. – Fiindcă Hagi era student la zi şi l-au făcut subofiţer. Aşa, ca să respectăm adevărul istoric.

A.P. – Nu bei?
N.C. – Nu, de ce să beau?

A.P. – Bravo, apără-ţi ficatul.
N.C. – Nu, mă apăr pe mine, nu-mi apăr ficatul.

A.P. – Păi, ficatul ca ambasadorul tău.
N.C. – Face parte din mine.

A.P. – Nicule, iartă-mă, fac o paranteză, de ce n-ai luat ceaiul lui Elthes? Ţi l-am trimis la Aiud.
N.C. – Cum nu l-am luat?

A.P. – Aiurea, l-ai aruncat.
N.C. – Cum? Toţi şobolanii s-au făcut bine de ficat.

A.P. – Nu fi nărod, omule, că e un ceai nemaipomenit. Rău şi al dracu’ eşti. Cică toţi şobolanii s-au făcut bine. Adică ai făcut un experiment.
N.C. – Am făcut bine, îţi dai seama, câtor fiinţe. Ştii, fiindcă omul până la urmă pleacă de la următoarea ipoteză. Deci, iei viaţa unui om. E o crimă. Iei viaţa unei muşte, nu-i nimic. Dar tot o viaţă e.

A.P. – De ce n-ai luat ceaiul?
N.C. – L-am luat, o parte.

A.P. – Nicule, nu că aş vrea să mă bag în viaţa ta şi, totuşi, trebuie să mă bag.
N.C. – Ştii că în viaţa mea au vrut să se bage foarte mulţi, dar n-a reuşit nimeni.

A.P. – Poate de partea morţii au încercat. Eu încerc de partea vieţii.
N.C. – Nu şi de partea morţilor, şi de partea viilor, n-are rost.

A.P. – Eu de partea vieţii mă bag. De ce nu încerci ceaiul ăsta, care este extraordinar? Uite, domnul doctor îl are deja în farmacopee.
Dr Aurelian Arusoaei – Dacă vreţi putem vorbi cu domnul Valeriu Popa.

A.P. – Şi cu Elthes.
Dr A. – Cu oricine doriţi.

A.P. – Ia să vedem? Elthes vine mâine în Bucureşti. Te rog, Nicule, ia, fără teamă, Elcohep, că tot bei un ceai aici. Ia-l pe ăsta, că reface celula hepatică. Hai, Nicule, să fim nemuritori, măcar primii zece ani.
Dr A. – N-am nimic împotrivă.
N.C. – Nu, dar nemuritori…

A.P. – Nu vezi, că am zis în glumă, zece ani măcar? Omule, te rog, ia ceaiul ăsta.
N.C. – Bine.

A.P. – Crezi în bunele mele intenţii? Crezi în acuitatea a ceea ce spun? Adică, îţi spun pentru că tata a ieşit din moarte cu ceaiul ăsta şi cu tratamentul lui Popa.
N.C. – Dacă n-aş crede, n-aş fi aici.

A.P. – Deci, te rog, Nicule, uite, facem următoarea chestie. Domnule doctor, putem veni mâine, să-l aducem pe Elthes? Adică, e păcat. Tot bei un ceai. Cine ştie, nici nu ştiu ce ceai se dă.
N.C. – Bun, bun.
Dr A. – Ceai obişnuit.

A.P. – Sunt obligat să-ţi spun: nu există un remediu mai bun pe plan mondial. Păi dacă japonezii îl au, americanii îl au… Te rog mult de tot, fii de acord. Deci îmi promiţi asta, da?
N.C. – Da.

A.P. – Îţi mulţumesc. (Către doctor) să ştiţi o chestie: nu am văzut om mai încăpăţânat. Dar dacă a zis o chestie, asa e. (Către NC) Revenim la sport?
N.C. – Deci prima ilegalitate a făcut-o Steaua.

A.P. – L-a făcut subofiţer elev?
N.C. – L- făcut subofiţer elev la zi. Deci dacă era la seral, la fără frecvenţă, era altceva. Şi eu a trebuit să revin. După aceea, Hagi semnase, şi el şi taică-su, că el avea 17 ani.

A.P. – Semnase unde?
N.C. – Şi la Sportul, şi la Steaua, şi la Dinamo şi la Craiova, în patru locuri.

A.P. – Răspunde: unde reuşise la facultate?
N.C. – Documente, deci, aveau toţi. Şi avea şi dezlegarea clubului.

A.P. – A Constanţei?
N.C. – A Constanţei. Deci, normal, Farul trebuia, în conformitate cu regulamentul…

A.P. – Să-l suspende.
N.C. – Nu, să se desfiinţeze clubul sau să retrogradeze clubul, fiindcă n-ai voie să dai două dezlegări pentru acelaşi jucărot. El poate să semneze în zece locuri, asta e treaba lui. Dar clubul e club, nu? Aş. Şi doar erai implicat în fotbal suficient de mult.

A.P. – Da, dar niciodată pe bani, cum au făcut alţii. Adică, eu m-am băgat că mi-era drag de Craiova şi de Rapid.
N.C. – Eu nu ţi-am spus că te-ai implicat pe bani sau că te-ai implicat pe nebani sau nu ştiu ce. Deci, te-ai implicat în fotbal. A te implica în fotbal nu înseamnă, neapărat, a face o afacere. Trebuie, în orice, probe.
A.P. – Tu trăieşti într-o lume ideală, Nicule. Probe? Ce probe? Se poate zice orice.
N.C. – Bun, zic orice… câte ziare sunt la ora actuală?

A.P. – 1600. Auzi, Nicule, tu ştii bine ce-am făcut eu, vorba ta, ce incomod am fost. Păi, dacă spun ei că eu mi-am făcut casa cu bani daţi de comunişti? Ce comuniştii mi-au dat mie bani? Ce, am fost eu stipendiat de cineva? Mie mi s-a luat o casă şi ei spun că mi s-a dat o casă. Adică, se poate orice.
N.C. – Da.

A.P. – Faptul că am primit bani pe cărţile mele, că am primit două tiraje din 25, mă rog, nu ştiu dacă este chiar un avantaj care mi s-a făcut. Dar asta este chestiunea care circulă. Eu am făcut un interviu cu Verdeţ. Ai văzut revista?
N.C. – Da.

A.P. – Lor nu le-a convenit că Verdeţ susţinea idei socialiste.
N.C. – Băi, fiecare poate să susţină ce idee vrea.

A.P. – Da, mă, dar pentru asta spui: “Nu sunt de acord cu ideea socialistă”. Dar nu spui: “Cât l-o fi plătit Partidul Socialist al Muncii pe Adrian Păunescu, să facă interviul cu Verdeţ?”. Nu mi-a plătit nimic. Cât mă plăteşti tu, să îţi fac o vizită, să te caut?
N.C. – Normal ar fi…

A.P. – …să te plătesc eu. Ţi-am servit, mingea la plasă.
N.C. – Corect aşa ar fi.

A.P. – Dacă vrei, te plătesc.
N.C. – Nu. N-am nevoie de bani.

A.P. – N-ai nevoie de bani?
N.C. – Nu.

A.P. – Am văzut o chestie îngrozitoare, acolo, la poartă, cât am stat. Cât are voie fiecare să primească, câte cărţi poştale. Dar, în fine. Aici, tata a fost închis acum 30 de ani şi acum 35 de ani. Nu aici, la închisoarea Jilava.
N.C. – Nu, că închisoarea Jilava nu era.

A.P. – Nu ştiu, eu îţi spun că mie mi-a venit rău când am citit. Aşa cum îţi vine ţie rău, câteodată, când te gândeşti la tatăl tău.
N.C. – Mă rog. Şi taică-meu a fost închis aici.

A.P. – Da?
N.C. – Da.

A.P. – (către AAP). Andrei, ce strofă am scris, că am scris o strofă exact despre asta. Poţi să-mi spui?
N.C. – Hai, lasă.

A.P. – Nu fi aşa plictisit.
N.C. – Nu sunt plictisit.

A.P. – E o strofă de patru versuri, câteva cuvinte.
Andrei P. – “Am mai tăcea şi-am mai uita/ dar viaţa ne ajută rar/ Mereu avem pe cineva/ în câte-un penitenciar”.
N.C. – Aşa.

A.P. – Ce aşa? E rău sau e bine?
N.C. – Nu, revenim la…

A.P. – Nu, dar îţi place sau e o porcărie?
N.C. – O să mă pronunţ după. Sunt prea multe paranteze.

A.P. – Lasă, că parantezele fac hazul vieţii.
Dr A. – Ai văzut cartea aia, cumva, Nicule? “Poezii cenzurate”.
N.C. – Da, am văzut-o.

A.P. – Ţi-am trimis-o. Ai primit-o, nu?
N.C. – Da. Şi, datorită faptului că el semnase în foarte multe locuri, dacă îţi aduci aminte, la intervenţia celor de la Craiova…

A.P. – Şi a lui Andrei Ştefan?
N.C. – Probabil, nu ştiu. Eu nu dau nume niciodată. Spre deosebire de tine.

A.P. – Cum, spre deosebire de mine?
N.C. – Păi tu ai spus că tu dai nume. Eu nu dau nume.

A.P. – Când e să acuz, nu dau nume.
N.C. – Eu nici când laud şi nici când acuz, nu dau nume. S-au schimbat… cum se numesc astea?

A.P. – Paragrafe de lege?
N.C. – Nu, culorile la…

A.P. – La legitimaţii.
N.C. – Nu la legitimaţii. Adriane. La foile de transfer.

A.P. – Da, da, la legitimaţiile de transfer.
N.C. – Aşa. Ei şi atunci, fiind Stoian la Constanţa, 17 iulie, mi-a trimis-o mie direct. Şi pe 21 iulie se termina.

A.P. – Perioda.
N.C. – Da, perioada. Şi noi am introdu-so. Deci eram singurii care o aveam pe aia nouă. Sigur, după aia a făcut o ilegalitate ministrul învăţământului.

A.P. – L-a transferat în anul întâi.
N.C. – Dar nu m-am băgat eu, s-au băgat ceilalţi care erau prieteni cu mine, şi aşa mai departe.

A.P. – Nu, nu, nu de-aia a făcut-o, ci pentru că avea sentimentul că nu te va supăra, făcând asta. Nu cred eu că a făcut-o el, aşa.
N.C. – Pe mine puţin mă interesa Hagi, că nici nu ştiam cine e Hagi, la ora aia.

A.P. – Ei, nu! Păi n-a vrut Sportul să facă schimb cu Balaci, care era în vârful formei atunci?
N.C. – Asta a fost anul următor.

A.P. – Nu, nu, îţi spun precis. Că Andrei Ştefan a zis el atunci că nu poate – aici recunoaşte şi el că a greşit – că nu poate fi Hagi la fel de bun ca Balaci. Ori, Balaci s-a accidentat în iarna aia şi gata, s-a terminat cu el.
N.C. – Bun, mă rog.

A.P. – Dar de ce spui că în perioada aia am avut noi o discuţie dură? Pe ce, pe asta cu Hagi? Sau nu, pe Rapid.
N.C. – Pe Rapid am avut atunci o discuţie.

A.P. – Totuşi, nu era Rapidul un club văduvit, în general?
N.C. – Eu nu zic că era un club văduvit, eu zic că momentul în care s-au făcut mişcările, era momentul în care nu era voie să faci aceste mişcări.

A.P. – Aşa este.
N.C. – Bun.

A.P. – Am forţat lucrurile, de dragul de a restabili o legitimitate. Pentru că Rapidului i se luaseră jucători…
N.C. – Bun, i se luaseră nişte jucători, pe care probabil că i-a dat. În ce condiţii i-a dat asta este partea a doua.

A.P. – Nicule, ştii cum s-a întâmplat chestia?
N.C. – De exemplu, eu nu discut cu cei de la Steaua pe următoarea poveste. Deci, în 87…

A.P. – Tot de Hagi spui.
N.C. – Da. Au venit după discuţii şi au zis: “Domne, împrumutaţi-ni-l”.

A.P. – Pentru un joc. Cu Dinamo Moscova sau cu Dinamo Kiev.
N.C. – Da, cu Dinamo Kiev, sau aşa ceva.

A.P. – Uite, aici el ştie părerea mea despre chestia asta. (către AAP) Cum a fost dus Hagi la Steaua?
A.A.P. – Trei ani de zile a jucat fără dezlegare.

A.P. – Da, aşa este.
N.C. – Şi convenţia semnată de cluburi, de preşedintele CNEFS, de preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, de cei doi preşedinţi ai cluburilor, secţiilor de fotbal şi aş mai departe, era până în 26 februarie.
A.A.P. – Documentul ăsta ni l-a arătat…

A.P. – Mircea Angelescu.
N.C. – Iar după aceea, biroul s-a întrunit şi a dat o chestie de-asta, să se înţeleagă cluburile până în 18 martie.

A.P. – Şi nu s-au înţeles.
N.C. – Nu s-au înţeles. Hagi a rămas bine mersi, în continuare, la Steaua, iar eu am spus: “Din momentul ăsta, cu Steaua nu mai discut”. L-am scos pe Cămătaru, gheata de aur.

A.P. – Chiar?
N.C. – Bineînţeles. Păi, cum a dat el patru goluri în meciul cu…

A.P. – Nu mai ţii minte meciul Sportul Studenţesc – Steaua, demult, când era Teaşcă la Steaua?
N.C. – În 1975, când a venit la tine în birou.

A.P. – La “Flacăra”.
N.C. – La “Flacăra”, da.

A.P. – Şi am vorbit la telefon cu Teaşcă.
N.C. – Nu, era la tine în birou.

A.P. – Nu era, Nicule.
N.C. – Era la tine în birou şi am făcut pariu cu el, şi erai şi tu, şi i-am spus că va fi meci egal. Era cu vreo trei săptămâni – patru înainte de meci. Acum, vreau să-ţi spun un singur lucru.

A.P. – Că n-ai făcut nimic.
N.C. – Că n-am făcut absolut nici un fel de manevră.

A.P. – Ştiu că ai venit târziu, la pauză ai venit.
N.C. – După ce începuse repriza a doua.

A.P. – Da, ştiu.
N.C. – Eram la Snagov. Şi când m-am sculat am zis: “Cât e scorul?” şi era 3-0 pentru Steaua, o chestie de-asta.

A.P. (către A.A.P.) – Ţi-am povestit, Andrei. Şi am vorbit la pauză. Şi ţi-am zis: “Nicule, cum e chestia asta, că uite, că e 3-0 pentru Steaua?”.
A.A.P. – “Nu s-a terminat încă”.

A.P. – Şi ai zis: “Nu s-a terminat încă”, da.
N.C. – Da, numai că un singru lucru uitaserăţi voi.

A.P. – Cine era arbitrul, nu?
N.C. – Arbitrul era de la Direcţia a V-a.

A.P. – Îmi amintesc! Şi ştii cum a fost? A fost 3-1…
N.C. – Nu, a fost 4-1.

A.P. – 3-1, 4-1.
N.C. – A dat 11 metri pentru Steaua la o fază destul de dubioasă.
A.A.P. – Cum s-a bătut 11 metri ăla!

A.P. – Scenariul Iordănescu i-a spus lui Rică Răducanu: “Pleacă în stânga”. Şi ăla s-a dus în stânga invers. Fiecare a înţeles propria stângă.
N.C. – Şi după aia, nu, acolo cred că a fost meciul aranjat între echipe. Fiindcă au fost două autogoluri date de Steaua.

A.P. – Smarandache a dat unul şi Sameş unul.
N.C. – Da, au dat două autogoluri cei de la Steaua, ceea ce nu mai e…

A.P. – Ştii că la 4-3, piticul a luat mingea şi a fugit acasă. Şi mi-a zis la telefon: “Băi, ştii, am aflat rezultatul în taxi. E 4-4! Înnebunesc!”.
N.C. – Pe Republicii a fost.

A.P. – Da.
N.C. – Dar pe mine cel mai mult m-a distra faptul că eu nu aranjasem cu nimeneea meciul.

A.P. – Eu cred, însă, dacă-mi permiţi, că telefonul nostru era filat şi au zis că trebuie să fie 4-4, că tu ai vrut, n-ai spus nimănui şi s-a realizat. Nu se poate! Deşi arbitrul a dat 11 metri pentru Steaua.
N.C. – Pentru Steaua şi la o fază care nu era clară.

A.P. – Şi era 3-1, s-a făcut 4-1…
N.C. – La 4-1, meciul era cam… Şi în repriza a doua, pe la jumătatea reprizei a doua.

A.P. – Deci asta a fost…
N.C. – În 75.

A.P. – Iar discuţia pentru Rapid a fost în 78.
N.C. – În 79 înainte de conferinţa pe sectorul 3.

A.P. – DA, CĂ AU PROTESTA ĂIA…
N.C. – Pe vremea aia, Calorică era prim-secretar.

A.P. – A murit, săracul.
N.C. – Calorică?

A.P. – Da.
N.C. – De ce?

A.P. – De inimă.
N.C. – Păcat.

Va urma

Articolul a aparut in revista “Flacăra lui Adrian Paunescu” – 3-9 iulie 2009

Nicu Ceauşescu: “Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea”

UN DIALOG DIN 1991, ÎNTRE NICU CEAUŞESCU ŞI ADRIAN PĂUNESCU, LA JILAVA

“Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. (…) În conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu” – Nicu Ceauşescu

Dr. Aurelian Arusoaei (comandantul Spitalului Penitenciar Jilava) – Vă deranjează lumina, domnule Nicu?

Nicu Ceauşescu – Mă deranjează şi lumina, mă deranjează şi filmatul.

Adrian Păunescu – Nu te filmează nimeni. Poate, mai târziu.

N.C. – Ei, nu, că eu sunt chior?! Adriane, nu sunt de cinci ani.

A.P. – Nicule, nu vrei să lăsăm o mărturie?

N.C. – Sunt două lucruri pe care trebuie să le clarificăm de la început. Deci, o discuţie putem purta. Eu am văzut întrebările. Astea, nu? (Arată foile cu întrebări).

A.P. – Putem să-i dăm drumul?

N.C. – Poţi să-i dai drumul. (Face semn de încuviinţare cu mâinile).

A.P. – Dar eu te rog să nu mă iei pe mine ca pe cei de la „Adevărul”. Deşi, să ştii, era superb dialogul, şi ei au fost foarte buni, şi tu ai răspuns extraordinar.

N.C. – Consecvent principiilor mele, interviuri nu dau. Discuţii pot să port.

A.P. – Da, dar principiile pot merge cu nişte oameni străini. Dar cu un om pe care-l cunoşti şi care nu şi-a exercitat meseria pe tine ca un cinic, nu înţeleg ce s-a întâmplat. De fapt, ce înseamnă interviu? O întrevedere.

N.C. – Bun, întrevedere. (ia revista şi se uită pe prima pagină): „Atac la generali”, A. „Memoriile lui Florin Piersic”.

A.P. – Da, Nicule. Am vrut neapărat să te văd.

N.C. – Plăcerea este reciprocă.

A.P. – Mulţumesc. Am vrut neapărat să stăm de vorbă, aşa cum am vorbit nu doar o dată, ci de mai multe ori, şi să lăsăm o mărturie. (Sună tare telefonul).

N.C. (către Andrei Păunescu, care voia să răspundă la telefon): – Lasă-l, că aici sunt nişte reguli.

A.P. (către Andrei P.): – Ce, vrei să răspunzi la telefon? Lasă-l, nu răspunde, că aici eşti la Spitalul Penitenciar.

N.C. – Aici e o închisoare.

A.P. (către Dr Arusoaei): – Băiatul meu voia să răspundă la telefon.

Andrei P. – Voiam să închid şi să opresc zgomotul.

A.P. – Deci, eu ştiu cât de greu îţi e, cât de greu e. Dar te rog să crezi că nici noi nu venim cu o dificultate mai mică, dar, aşa cum zicea domnul doctor înainte, zidurile sunt mai depărtate de noi decât de tine, care le simţi pe umeri.

N.C. – De ce? Vezi, fiecare om poate să aibă un zid al lui. Da. Un zid care nu e al altuia, decât al lui.

A.P. – Acum cred că ai avut destul timp să evaluezi întreaga viaţă pe care ai trăit-o. Mai ai câteva săptămâni şi împlineşti 40 de ani. La 1 septembrie, nu?

N.C. – Da. (Se uită la ceas). Întâmplător!

A.P. – N-am apucat niciodată să vorbim pe larg despre toate astea şi te-aş ruga neapărat s-o facem.

N.C. – Bun. În principiu, deci, accept acest dialog. (Strâmbă din gură a dispreţ). Interviu sună şi puţin forţat. Aşa.

A.P. – Mai bine dialog. Aşa este.

N.C. – Da. M-am uitat.

A.P. – Pe întrebări?

N.C. – Pe întrebări. Nu ne cunoaştem nici de două zile, nici de doi ani, nici de aproape două luni.

A.P. – Chiar aşa. Ştii de când ne cunoaştem?

N.C. – Direct şi nemijlocit? Fără poze, Andrei, am spus. Nu-mi plac pozele.

A.P. – Dar nu le simţi.

Avocat Aurora Lăzărescu – Lasă.

N.C. – Nu e vorba de simţit sau nesimţit, e vorba că nu-mi plac pozele.

A.P. – Hai, mă, Nicule. Ai tu o chestie, primul sfert de oră parcă eşti echipa de ştafetă a Statelor Unite. Până nu zici tu nu, nu, nu… lasă să facă nişte poze.

Dr Arusoaei – Numai să nu se întrerupă accesibilitatea, graţie prea multor poze. Să nu se întrerupă.

A.P. – Deci din 19…?

N.C. – 1973. R.F.G. De-atunci ne cunoaştem.

A.P. – Da. Dintr-o vizită a preşedintelui în RFG.

N.C. – Ei, vezi?

A.P. – Dar am mai fost o dată împreună în regiunea Bacău, în 66.

N.C. – Da, da, când ai recitat tu o poezie, nu?

A.P. – Da, am recitat pe balcon o poezie, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, la Piatra Neamţ.

(Se stinge lumina).

N.C. – Da, s-a stins lumina. Nu-i nici o problemă.

Dr. A. – Cum nu-i nici o problemă? Treaba a fost dirijată – râde – ce dracu?! Acum poţi să vorbeşti orice.

N.C. (zâmbeşte şi dă din mână) – Nu.

Dr A. – Dar dacă merge pe baterii, sigur!

A.P. – Dar de ce nu merge lumina?

N.C. – Spitalul intră pe grup, imediat.

Dr A. – Noi suntem vitregiţi de soartă aici. Ne scot ăştia din reţea foarte frecvent. (la telefon): „Bărbuceanu, fiţi atenţi, domnule, ăştia cu grupul să intre pe lumină. Se poate? Îmi întrerup operaţiile din cauza lor”.

N.C. – Gata, ţi-ajunge, nu mai fotografia.

Dr A. – Fiindcă nu se poate domnule, ăsta e spital, trebuie să fie non stop lumină. Rămâne omul pe jumătate tăiat şi nerezolvat?

N.C. – Ce, „Tineretul liber”, în care scria că Jilava e hotel, sau cum? (îşi aprinde o ţigară).

A.P. – Am văzut.

N.C. – Spitalul sau penitenciarul?

A.P. – Nu, nu, despre spital era vorba.

N.C. – Ei, mă rog. (se aprinde lumina). Gata, aţi văzut c-a pornit şi lumina? (către Andrei P., care-i face poze): Băi, nu te mai potoleşti cu măgăoaia aia?

A.P. – Deci hai să începem.

N.C. – Începe.

A.P. – În prima întrebare îţi pusesem şi…

N.C. – Nu, nu discutăm despre întrebările alea, că în general, adică, nu-mi plac. Lucrurile prefabricate sunt nişte kitsch-uri până la urmă.

A.P. – Ei, totuşi, ele au coerenţă…

N.C. – Eu nu sunt genul de om care să cer întrebările, după aceea să răspund la ele, să stau să mă gândesc. Ştii şi la ce mă refer. Şi aşa mai departe.

Dr A. – Domnule Păunescu, poate doriţi un cadru mai intim. Eu pot să vă las în doi.

N.C. – Nu, nici o problemă.

Dr A. – Nu, dacă la mine ar veni un prieten şi ar fi de zece ori să fiu băgat în cătuşe, aş discuta ca şi cu un prieten. Nu a venit la dumneavoastră nici poetul Păunescu, nici gazetarul, a venit un prieten de-al dumneavoastră.

N.C. – Păi tocmai de-aia. Aia am zis, că n-are rost să stăm pe întrebări, pe chestii de-astea.

A.P. – Ei, da, dar întrebările nu sunt date de altcineva mie. Sunt întrebările care mi-au venit în distanţa care ne separă. Adică nu mi-am închipuit că ne vom putea şi vedea. Am zis să-ţi trimit întrebările, ca să te familiarizezi cu ele.

N.C. – Ei, uite că până la urmă ne şi vedem (Pare plictisit.) Domnule doctor…. (arată cu mâna spre ceva).

Dr A. – Acelea nu sunt pentru dumneavoastră, sunt pentru cei care au dat avizele de ieri, ca să vadă cadrul general ce se va discuta.

A.P. – Mi-e greu să-ţi pun întrebări hotărâtoare, pentru că…

N.C. – De ce, ţi-e greu să te hotărăşti? Hotărăşte-te.

A.P. – Nu, dar îmi pare rău, îmi pare rău de situaţia în care ne găsim. De situaţia dificilă în care ne găsim. (N.C. îşi ridică ochelarii pe frunte şi se uită la A.P.) N-am crezut că vom ajunge în ea. Ştiu atât cât mi-a fost cu putinţă să ştiu, câte lucruri bune ai făcut şi cum ai încercat, într-o perioadă destul de grea, să limitezi proporţiile unor necazuri, ale unui dezastru care ţinea mai mult de sistem (lumina se stinge şi se aprinde imediat), decât de o persoană. Ştiu cât te-ai zbătut pentru cauze individuale, pentru cauze mai generale, şi de-aia, mi-e greu să te accept, în conştiinţa mea, ca deţinut. De-aia mi-e greu să te şi întreb. Că dacă n-aş şti ce-ai făcut, mi-ar fi foarte uşor. Aş fi cinic şi gata. De-aia, mă rog, la Jilava, cu o zi după Schimbarea la Faţă, care a fost ieri, am să-ţi pun prima întrebare, pe care am şi scris-o.

N.C. – Dar ce-ai făcut, l-ai schimbat pe Avram Iancu? Înainte îl purtai pe Avram Iancu pe piept.
A.P. – Da, din 1985 nu l-am mai lăsat. Îl purtam pe piept, da.

N.C. – Cum din 85?

A.P. – Din 1985 nu-l mai port.

N.C. – Ba da. Când ai venit la Sibiu îl aveai.

A.P. – Nu-l mai aveam.

N.C. – Îl aveai.

A.P. – Nu-l aveam. Îmi spui tu mie?! Nu cred că-l aveam. (se stinge lumina).

A.A.P. – În 1985, exact când s-a terminat lupta. Şi eu l-am întrebat de ce nu-l mai poartă mi-a zis: „Domne, ăsta era un semn că luptam” (Se aprinde lumina).

N.C. – Deci în ‘85…

A.P. – Renunţam la luptă, la lupta publică.

N.C. – Renunţai la luptă. Asta e o laşitate. Ce e?

A.P. – Nu e o laşitate, e o adaptare la condiţiile exterioare care mi s-au impus.

N.C. – Păi de ce? De ce trebuie să renunţi la luptă?

A.P. – Pentru că am renunţat la luptă în forma aia, în forma publică. Din moment ce nu mai puteam să mai ies în public, din moment ce nu mai puteam să fac o revistă, din moment ce nu mai puteam face cenaclu, din moment ce nu mai puteam să mă duc la întâlniri cu cititorii, mă rog, cu oamenii, cu contemporanii, nu mai aveam motivaţia de a-l purta pe Avram Iancu. Deci, îl purtam, ca pe un talisman, care-mi spunea: „Uite, domne, mă duc în munţi şi fac revoluţie”. Ce mai eram? Eram o epavă la momentul acela, după cum, de fapt…

N.C. Ei, nu, că epavă nu te-am văzut niciodată. Cel puţin fizic; n-ai fost niciodată o epavă.

A.P. – Lasă chestiile astea. Dacă ai fi văzut cum s-a scufundat Okeanos: cu două minute înainte de scufundare nu părea epavă. Dar la un minut după ce s-a scufundat, era chiar epavă.

N.C. – Nu. După un minut după ce s-a scufundat, nu mai era nimic.

A.P. – Ba da, chiar asta e epavă, un vas după ce nu mai pluteşte.

N.C. – (Către Andrei P., care face poze); Gata.

A.P. – Deci asta e prima întrebare.

N.C. (Dă din cap, interogativ).

A.P. – Cine crezi că eşti, dacă e să te evaluezi…

N.C. – Eu! Sunt eu!

A.P. – Da, tocmai asta e, eu sunt altcineva şi de-aia te întreb.

N.C. – Păi, tocmai de-aia îţi şi explic foarte clar, că sunt tot eu. Spuneai cu câteva momente înainte, că refuzi să crezi anumite lucruri. Bun. Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. Ar fi o absurditate să spui că un om a făcut numai lucruri bune sau că a făcut numai lucruri rele.

A.P. – Deci, dacă te-ai simţi vinovat cu ceva?

N.C. – Vizavi de…

A.P. – De învinuirile concrete care ţi se aduc.

N.C. – E important. Atunci, am discutat altfel. Dar aşa mă simt eu. Adică, în conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu. Probabil că ai trecut prin Sibiu după 89.

A.P. – O dată. Mi-a fost foarte greu să trec, pentru că mi-a fost, mi-era jale că era o situaţie şi a oraşului şi a centrului distrus. Până acum, am trecut o singură dată.

N.C. – Centrul! Centrul nu prea era distrus. A, da, asta. Internele.

A.P. – Da, da, sediul, sediul internelor.

N.C. – Bun. Raţiunile învinovăţirii mele, de fapt, le-am spus şi celorlalţi. Îmi scapă.

A.P. – Mie nu-mi scapă, eu cred că e o schemă simplă. Pentru a se putea crea o anumită credibilitate, o nouă crdibilitate, s-a exagerat foarte mult în partea de scenariu care privea familia Ceauşescu.

N.C. – Dar nu era nevoie. (neagă şi din cap).

A.P. – Ei, bine, ştii cum e. Ştii că părinţii grijulii dau copilului la prima răceală antibiotice. O simplă gargară cu apă cu sare ar fi destul. Vorba ta, nu era nevoie. Dar uite, ieri, generalul Stănculescu a spus pentru prima oară o chestie care, dacă se spunea de la început ori era luată ca atare, şi nu era nimeni închis pentru ceea ce nu făcuse; ori era respinsă, şi atunci era închis şi generalul Stănculescu. Şi anume, a spus că armata, miliţia şi securitatea au tras în legitimă apărare.

N.C. – Ştiu.

A.P. – Păi, dacă-i aşa, înseamnă că principiul ăsta e valabil şi după prima staţie. E valabil pe tot parcursul. E valabil şi la cei care sunt de-aici sau nu e valabil pentru nimeni.

N.C. – E o problemă foarte delicată, pe care trebuie s-o analizezi foarte profund, pentru a-ţi da seama de anumite lucruri. Greşeala, dacă se poate numi greşeală, este că ei au restat organele de interne de la început. Deci din prima zi.

A.P. – Unde, la Sibiu sau în general?

N.C. – În general, cam în toată ţara asta a fost conduita generală, ca să-i spun aşa. Şi la Timişoara, practic, i-au luat din prima zi şi, mă rog, cam în toate localităţile. Dar după aceea s-a continuat să se tragă.

A.P. – Am înţeles ce spui, Nicule.

N.C. – După aceea s-a spus: „Bun, dar cu cine ne-am luptat?”.

A.P. – Excepţională chestie!

N.C. – Nu e excepţională chestia. Chestia e tragică, fiindcă din chestia asta au murit oameni.

A.P. – Ştiu. E excepţional ce ai spus tu, nu ce s-a întâmplat. Te faci că nu înţelegi?

N.C. – Şi nu este aici vorba de ceea ce spune un om, ci este vorba de ceea ce se întâmplă în realitate. Că, până la urmă, noi trăim într-o realitate. Dată, nu? Dată de noi, dată de alţii şi aşa mai departe. Or, cei care au făcut ancheta au fost tot militari, cei care au judecat au fost tot militari.

A.P. – Numai cei care au fost condamnaţi n-au fost militari.

N.C. – Sunt şi doi militari condamnaţi. I-a luat ca în povestea aia cu acarul Păun, doi plutonieri majori sau cam aşa ceva. E o chestie foarte simpatică, de exemplu, oameni condamnaţi aşa, la nişte ani… 18-20, achitaţi între timp. Lucrul e foarte complicat. Adică eu rămân până la urmă la teza pe care ţi-am mai spus-o, cred şi altă dată. Ca să înţelegi evenimentele istorice, îţi trebuie zeci de ani, uneori sute de ani. Dar cei care au fost în interiorul lor, le ştiu.

A.P. – N-aş putea spune că nu eşti unul dintre cei care au fost în mijlocul evenimentelor, în ultimele două decenii. Şi până acum. De-aia, te rog, să ajuţi la limpezirea acestei istorii. Eu nu îmi pierd nădejdea că, pe timpul vieţii noastre, lucrurile se vor clarifica. Nu ca să intre altcineva în locul tău în închisoare, că nu ăsta este idealul meu personal, să fie cineva închis. Ci ca să se ştie exact adevărul şi să fie limpede pentru toţi oamenii.

N.C. – Aşa cum ai vorbit, mi-am adus aminte de chestia aia a lui Nichita, ştii?
„Îmi pare bine că trăim în timpul vieţii noastre şi că nu trăim în timpul vieţii altora”.

A.P. – Excepţional. Ţin minte. M-ai omorât în interviul ăla din „Adevărul”, m-ai omorât. Credeam că te cunosc.

N.C. – Nu te-am omorât, eşti încă în viaţă.

A.P. – Hai, lasă că ai fost inspirat. Şi i-am invidiat şi pe Sălăjan şi pe Bunea, pentru felul cum au reuşit să te convingă. Rar există aşa ceva în gazetărie. Pentru felul în care au reuşit să te descrie prin cuvintele tale. Şi îl laud, deşi eu îţi trimisesem întrebările dinainte. Am citit toate interviurile pe care le-ai dat şi care, mă rog, au ajuns la mine. Şi în străinătate, şi ce s-a mai furat pe-aici.

N.C. – A, bine.

A.P. – Dar o anumită crispare, care nu e numai a ta, probabil e şi a mea, în scurtul timp pe care l-ai stat cu câte unul sau altu, i-a privat pe oameni de faţa ta adevărată, de profunzimea adevărată a conştiinţei tale. În „Adevărul” mi-a plăcut mult interviul. Şi cred că al nostru o să fie mai bun. Sper să fie mai bun. Acum, totuşi simt că te-ai aşezat în starea de firesc, pe care am întâlnit-o deseori, când veneam să-ţi cer câte un ajutor, lucru pe care nu l-am uitat niciodată, încă din 1990, în ciuda faptului că am fost învinuit că am fost prieten cu tine, deşi prieteni propriu-zis noi n-am fost, dar am fost tovarăşi de luptă, ăsta este adevărul, pentru tot felul de cauze, pe care eu le voi invoca şi în interviul ăsta, ca să rămână mărturie. El (arată spre Andrei P.) e mai tânăr ca noi cu 20 şi ceva de ani, decât tine cu 18 şi, oricum, banda asta va rămâne mărturie, am fost tovarăşi de luptă. Ca să fiu scos din luptă şi eu, deci ca să fie scoşi din luptă martorii eventuali ai timpului care a trecut, mi s-a adus învinuirea că am fost la beţii cu tine, că am făcut…

N.C. – A, astea sunt nişte copilării.

A.P. – Nu erau copilării în ianuarie ‘80. astea erau copilării cu care se putea omorî un om. Spuneau că Nicu Ceauşescu şi Adrian Păunescu au băut ca porcii. Şi lumea zicea: „Cum? Şi noi o duceam greu, tu-le mama lor de porci”. Şi a publicat „România liberă” poze, articole, mizerii de-astea. Adică, eu vreau să ne amintim: am făcut noi, ţii tu minte să fi făcut noi vreo…

N.C. – Mi-ai pus întrebarea asta. Voiam, de fapt, de la început, să-ţi spun două lucruri. Dar m-am luat cu altele şi am rămas fără să le spun. În primul rând, despre viaţa mea personală sau particulară sau privată, cum vrei să-i spui, poţi să-i spui proprie şi personală, nu vorbesc. Doi: poza aia care a apărut am văzut-o. Mai erau încă vreo 70-80 de poze identice, dacă mi-aduc eu bine aminte. Dar cu 70-80 de alţi oameni. Şi deocamdată memoria nu m-a lăsat. Asta a avut loc când a fost o decernare de premii.
A.P. – La Cenaclul Flacăra.

N.C. – Şi la Cenaclul Flacăra şi la restul…

A.P. – Da, la sfârşitul lui ‘84.

N.C. – ‘84.

A.P. – În sediul U.T.C.

N.C. – În sala Biroului. Da. Şi la sfârşit am băut câte o cupă de şampanie. Şi am ciocnit cu fiecare. Vedeţi ce se întâmplă, domnule comandant. La momentul 1984 s-au făcut pozele. Deci poze cu…

A.P. – 70 de oameni.

N.C. – 70, 60, mă rog, nu contează. Şi după aceea scoţi o poză şi o pui.

A.P. – Şi spui: „Uite ce beţii făceau ăştia”, pe fondul mâniei populare, terorişti, frigul, necazurile.

N.C. – Atunci când era toată isteria aia generală. Dar mă rog.

A.P. – Sau (pentru că au fost mai multe poziţii) eu stăteam lângă Nicu în poza aia şi-i spuneam: „Uite, ce zici, ar fi bine să cânte Doru Ghiaja?”. Doru Ghiaja era preot, preot ortodox. A fost, poate, singurul moment din istoria de 45 de ani a României, în care în sediul unei organizaţii politice, organizaţia comunistă, a tineretului, un popă, popa Doru Ghiaja, din Alba Iulia, a fost premiat de liderul organizaţiei respective.

Andrei P. – A luat diplomă şi bani, şi a şi cântat şi cântecele Ardealului.

A.P. – A luat diplomă şi bani. Era cel mai bun. Şi eu întrebam: „Ce zici, Nicule, să cânte aici?”. Zicea: „Sigur”, cum băga el buza aşa, în faţă: „Sigur”. Şi unul a pozat aia, n-a mai spus ce spuneam eu, ce se întâmpla acolo, că popa Ghiaja cânta în sediul CC al UTC, lucru profund insolit, care nu se întâmpla nicăieri. Nu s-a întâmplat nicăieri altundeva. Şi a cântat acolo. A cântat lucruri nemaipomenite. Era un cântăreţ de mare valoare. Dar asta nu mai contează. Nu mai contează, deci, ce am făcut noi atunci, contează că avem două pahare cu şampanie în mâini. Cineva-mi scria ulterior: „Doamne, ne cred idioţi? Păi, dacă era beţie, voi stăteaţi în picioare? Şi cu fotograf! Lângă uşă? Păi, aţi fi fost rupţi, la masă, dacă!…” Păi, dar stai puţin, dacă ar fi să fie judecaţi oamenii după cum au dominat băutura în viaţă. Fănuş Neagu trebuia să fie regele Europei. Unul dintre cei mai buni şi mai curaţi oameni. Fănuş, care adevereşte noţiunea de mare scriitor român.

N.C. – A, scrie, în „Ţara”, am văzut, da.

A.P. – Da, e directorul revistei. Cu ce sentimente făceai lucrurile alea, pe care nu le făcea nimeni, totuşi Nicu? Eu îţi veneam cu propuneri aberante. Asta de exemplu (aberante faţă de ordinea dată, era şi atunci o realitate dată), deci veneam cu un popă şi tu îl premiai. Adică eu îţi propuneam să-l premiezi şi tu îl premiai. Sigur că primeai reproşuri. Şi asta trei ani la rând. Eu am citat, la un moment dat, la un cenaclu (Către Andrei P.: Unde, tată, la Orăştie? Andrei P.: La Orăştie, astă-vară.) deci astă-vară, la Orăştie, am avut un cenaclu. Şi am zis: „ia să vă arăt eu, că toţi sunteţi deştepţi, toţi ştiţi ce a făcut Nicu Ceauşescu” îmi trimiteau câţiva bilete. „Hai să vă arăt eu ce a premiat Nicu Ceauşescu”. Şi am citat…

Andrei P. – „Omul liber”.

A.P. – „Omul liber”, cântec pe care tu l-ai premiat şi, după aceea, chiar în seara aia, s-au dus, s-a prezentat, din câte au spus ei, la conducerea superioară, textul, şi s-a interzis. Dar tu ai continuat să-l consideri un cântec valoros. Nu mi s-a mai cântat la radio, dar în cenaclu ai spus: „Cântă-l liniştit”. Care era cântecul? Deci, cum începea?

Andrei P. – „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât”…

A.P. – „de proşti suntem astăzi sătui până-n gât”.

N.C. – Ai scris şi în ziar. Am văzut.

A.P. – Nu face pe plictisitul, că asta e foarte important.

N.C. – Nu fac pe plictisitul.

A.P. – Deci, 1984. sau 83?

Andrei P. – Asta se întâmpla în 84.

A.P. – Şi cântecul era considerat cântecul anului. Domnule doctor, mă ascultaţi, că asta e foarte important…

Dr A. – Vă ascult.

A.P. – …ca să ştiţi ce chiriaş aveţi.

N.C. – Nu sunt chiriaş, că eu nu plătesc chirie.

Dr Aurelian Arusoaei – O să văd dacă este în „Poezii cenzurate”.

A.P. – Este, „Omul liber” se cheamă. Deci: „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât/ De proşti suntem astăzi sătui până-n gât,/ Nimic nu se face cu omul ca roi,/ Iubirea cu forţa se cheamă viol.// Sunt creşteri forţate, plătite cumplit/ De cei ce natura o udă cu flit.// Noi nu vom trăi niciodată cum vor/ Dogmaticii proşti după dogmele lor./ Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini,/ Noi credem real că ne suntem stăpâni.// Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat/ Ci visul în care de voie-am intrat./ În lături, dogmatici din cinicul rond,/ Natura umană e liberă-n fond”. Ai premiat asta. Ţi-am arătat textul. L-ai premiat. Ca dovadă că a fost ceva straniu, este că nu s-a mai putut cânta la radio. S-a interzis imediat. Deci, cei care aveau responsabilitatea propriu-zisă a activităţii culturale, a mass-media, n-au fost de acord cu cântecul şi s-au speriat de el. Tu n-ai făcut asta! Eu spun ca să se ştie, pentru că obedienţa faţă de părinţii tăi este, poate, lucrul care ţi s-a reproşat cel mai aiurea. Nu te-am auzit niciodată zicându-mi mie sau zicându-le altora: „Fac asta pentru că a zis tata sau a zis mama”. Dimpotrivă. Ţin minte, de exemplu, o chestie (sigur că, dacă eram omorât anul trecut, nu mai avea cine să ţină minte asta), că i-ai dat telefon primarului Capitalei şi i-ai spus că eşti împotriva dărâmării cartierului Uranus. Eu ştiu asta. Şi ai spus o chestie, care mi s-a părut nemaipomenită atunci. Poate ai uitat. Ai spus aşa: „Dacă este adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o treptată desfiinţare a…”.

N.C. – Asta-i teoria lui Marx, da, ştiu.

A.P. – E teoria lui Marx. Ştiu că-i teoria lui Marx, dar tu o aplicai la Centrul Civic. „Dacă e adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o lume în care statul va avea tot mai puţine funcţiuni, ce ne trebuie, domne, să construim sedii îngrozitoare şi mari?”. Sau: erai la Sibiu, eram în cabinetul tău şi ai primit un telefon. Nu contează de la cine, pentru că nu vreau să-l inculp…

N.C. – Normal.

A.P. – Când e în lanţuri, deşi nu mi-a fost prieten, încerc să fiu corect. Şi ţi-a spus: „tovarăşe Nicu, sunteţi de acord să-nchidem Centrala de gaze de la Mediaş? Vrem să-l trimitem pe Amza acolo”. Amza era ministrul gazelor. Şi i-ai spus: „Cum să fiu de acord? Nu sunt de acord!”. Şi ţi-a spus omul acela: „Bine, dar 80% din populaţie a depăşit consumul normal din decretul recent apărut”. Şi tu ai dat o replică dură, care m-a înfrigurat. Ai spus: „Dacă 80% din populaţie a depăşit consumul, înseamnă că decretul nu-i bun”.

N.C. – Păi, da. E o chestie logică.

A.P. – Bun, bun, ştii ce mă întreabă pe mine unul: „Domne, dacă era aşa cum spuneai dumneata, de ce nu l-a convins pe taică-său?”. Şi eu ţi-am pus atunci întrebarea asta, şi mi-ai răspuns: „Ştiu că taică-tu e cu o femeie şi ţie nu îţi convine. Tu de ce nu-l convingi pe taică-tu să nu mai fie cu femeia aia?”. Zic: „Nu, că nu pot”. Şi Nicu zice: „Nici eu nu pot”.

N.C. – Păi da.

A.P. – Ce păi da? Vorbesc despre asta, că e cel mai discut lucru.

N.C. – Păi bun, deci, dacă le ştii…

A.P. – De ce te mai întreb?

N.C. – Da.

A.P. – Pentru că nu te întreb pentru mine. Eu te întreb pentru cei care citesc azi, pentru cei care vor citi mânine, care vor vrea să ştie ce fel de oameni am fost noi, am fost viermi, am fost oameni, am avut păreri, n-am avut păreri? Pentru că se anulează totul printr-o trăsătură. Vine nu ştiu ce dobitoc, care voia să facă o gazetă…

N.C. – Dar de ce foloseşti cuvinte foarte tari?

A.P. – Ei, bine, un imbecil, atunci.

N.C. – Nu, dar şi ăsta este un cuvânt foarte tare.

A.P. – Vine un amator. Şi vrea să se îmbogăţească prin presă. Şi atunci, pune nişte lucruri în ziarul lui. Te rog, nu mă mai cenzura.

N.C. – Nu te cenzurez. Poţi să te autocenzurezi.

A.P. – Da, mă, dar eu vreau să vorbim normal.

N.C. – Eu vorbesc normal, tocmai de aia, dar mie niciodată nu mi-au plăcut cuvintele tari.

A.P. – Mă rog, mie mi-au plăcut.

N.C. – Bun, foarte bine.

A.P. – Ei bine, dar cum poţi să vorbeşti despre un om care ştie că minte şi minte, unul care foloseşte presa ca să îngroape oameni vii şi ca să-şi facă el un mic tiraj, falsifică tot?

N.C. – Ştii ce se întâmplă? Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea şi aşa mai departe.

A.P. – Nicule, ştiu asta foarte bine, că dacă eu voiam ca să mă răzbun, tu ştii câţi dintre cei de aici, care sunt închişi acum aici, mi-au făcut mie rău. Ştii câţi ţi-au reproşat şi ţie că sprijini Cenaclul „Flacăra”. Ştii câţi mi-au făcut rău. Mi-au luat casa de la Breaza şi altele. Deci, eu n-am nici o răzbunare, cu nimeni.

N.C. – Nu, dar să ştii că nu ăştia de-aici ţi-au luat casa. Ăia de afară.

A.P. – Ce?

N.C. – Sunt nişte chestii. Titel. Stai liniştit, că nu…

A.P. – A, crezi că nu ştiu? Ştiu, nu, dar eu vorbeam aşa. Dar eu trebuie să-i urăsc? Nu pot să-i urăsc. Este un nefericit.

N.C. – Dar să ştii că ura este un sentiment mai puternic decât iubirea, aşa că…

A.P. – E mai puternic, dar e mai primitiv, e mai la îndemână.

N.C. – Vezi, asta e.

A.P. – Deci, nu din punct de vedere al revanşei – că eu nu am nici o revanşă cu nimeni – vorbesc eu despre cei care fac presă, ăia sunt în picioare, pot să spun despre ei ce cred. Deci, unul care ţi-a inventat şi ţie biografia. A inventat biografii tuturor celor care nu se mai pot apăra.

N.C. – Bun, şi?

A.P. – Păi, asta e. Eu vreau să lămurim nişte lucruri, să încercăm să răspundem.

N.C. – Bun, ştii ce se întâmplă? După părerea mea, a răspunde ăstora care mă rog, nici măcar gazetari nu pot fi numiţi, deşi s-a umplut ţara, înseamnă a te coborî. Înseamnă a abdica de la nişte principii ale tale. Şi dacă rămâi, totuşi, consecvent, că de-aia ţi-am spus de la început, că am rămas tot eu… aşa. Ce să fac, să mă apuc să-i răsund unuia care mă înjură într-un ziar, şi aşa mai departe? Să le explic celor de la „România liberă” că ar fi bine să pună mâna pe Codul de procedură penală, înainte de a scrie ce au scris despre mine? De fapt, de-aia e raţional că e nesemnat. Că trebuie să ştie şi ei că un procuror militar oricum, indiferent, şi oricine e în ţara asta, poate fi dat în judecată. Dar, domne, ăştia puteau să pună mâna pe Codul de procedură penală sau puteau să pună mâna pe o carte, să citească de drept, înainte de a scrie. Dar probabil că oamenii sunt prea grăbiţi de senzaţional şi, tocmai de-aia, câteodată greşesc. Şi atunci, ce rost are?

A.P. – Totuşi, trebuie răspuns, măcar în anumite ocazii. Şi asta aş vrea să te rog, să fii de acord ca întâlnirea noastră să fie una din ocazii. Să spunem câteva lucruri importante şi semnificative, adevărate, despre această perioadă, care n-a fost doar într-un fel, n-a avut doar 4 ani, 5 ani grei, complicaţi, ani în care nu s-a putut comunica în diverse trepte sociale. Totuşi, sunt 25 de ani, în care s-au petrecut şi multe lucruri importante, bune, valoroase. Să ştii că mi-e foarte greu să susţin asta azi. Cu atât mai greu mi-a fost ieri, în ‘90, la începutul lui ‘91, când tot socialismul a fost considerat un faliment. Aşa era, aşa era scenariul.

N.C. – Da.

A.P. – Tu constaţi, Nicule, că eu nu mă dezic de ce spuneam atunci? Ba, mai mult, eram mult mai critic atunci. Tu ştii mai bine, că atunci îmi permiteam să fiu critic, pentru că eram în bătălie împotriva socialismului mortificat, împotriva sistemului totalitar, pe care îl moştenisem şi pe care îl simţeam cu toţii, împotriva centralismului excesiv. Dar acum ce să fac, într-un capitalism primitiv, ni se aduce la cunoştinţă că ne-a condus un gângav. După ce cel în cauză e în mormânt, e foarte simplu să-i pui probleme. Dar atunci? Eu nu cunosc nici un aşa-zis disident, care să fi pus o problemă reală şi s-o fi pus celor care erau în stare s-o rezolve sau s-o audă. Să scrie scrisori de ofensă lui D.R. Popescu sau pe furiş, prin spioni, la „Europa liberă”, asta era mai simplu.

Teroristii din ‘89, controlati de la Moscova

Comandantii Armatei Rosii au transmis “teroristilor” care actionau in Romania in decembrie 1989 ordinul de incetare a focului, pentru ca “tinta” fusese anihilata. Viceamiralul Stefan Dinu, seful DIA, dezvaluie cum seful Marelui Stat Major rus le-a trantit telefonul in nas romanilor si cum lui Ceausescu i s-a dus insulina inainte de proces, pentru a nu intra in coma diabetica.

Dupa cum se stia, s-au facut multe speculatii in legatura cu un presupus ajutor militar cerut URSS de conducerea provizorie a Romaniei, formulare falsa, o denaturare premeditata a ceea ce s-a solicitat.
STEFAN DINU
Viceamiral

Inainte de a incerca reabilitarea adevarului in aceasta privinta, vreau sa reamintim cateva schimbari ce au avut loc incepand cu 1985 in politica externa sovietica. Una dintre cele mai apreciate schimbari a fost renuntarea la politica de forta si amenintarea cu forta, la linia dura in relatiile internationale. In acelasi timp, s-a dat o larga dezvoltare relatiilor de cooperare economica, tehnico-stiintifica, bazate pe avantaje reciproce.

Prin urmare se putea concluziona ca reformele din Uniunea Sovietica, incepute in 1985, au avut ca efect inclusiv renuntarea la solutiile militare in raporturile cu aliatii din tratat, astfel ca dupa opinia mea, Uniunea Sovietica nu numai ca nu pregatea nici o interventie, militara, dar nici daca am fi cerut-o noi ea nu ar fi recurs la aceasta solutie.

Telefon la Moscova

Revenind la presupusa cerere a ajutorului militar sovietic”, analiza datelor vremii demonstreaza ca nu era vorba de o cerere propriu-zis, ci doar de o sondare a opiniei sovietice intr-o problema concreta, precisa, “Terorismul”, facuta in disperarea neputintei noastre in confruntarea cu acel inamic nevazut, dar care lovea de pretutindeni.

Concret, faptele s-au derulat astfel: dupa o noapte de confruntare cu teroristii, spre amiaza zilei de 23 decembrie, generalului Eftimescu Nicolae, loctiitorul sefului Marelui Stat Major, i s-a cerut ca, prin legaturile militare existente, sa puna intrebarea Statului Major General sovietic daca s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar impotriva teroristilor”. Pentru aceasta legatura telefonica a fost solicitat col. Mircea Dumitru, cunoscator al limbii ruse, legaturile avand loc din Cabinetul MApN, in prezenta mai multor persoane din organul provizoriu de conducere creat cu o zi mai inainte. La capatul celalalt al firului a raspuns generalul Moiseev, seful Statului Major General sovietic. La intrebarea pusa, acesta a raspuns fara ezitare: O asemenea problema poate fi discutata numai la nivelul guvernelor”, convorbirea luand sfarsit neasteptat de repede.

Mai cunoastem ca pana dupa-amiaza aceleiasi zile n-a mai aparut nici o reactie nici din partea rusa, nici din partea romana, pana cand generalul Gusa, sesizat probabil de cineva, l-a chemat pe col. Mircea in biroul sau, unde eram generalul Eftimescu si cu mine, ordonandu-i sa-l sune pe generalul rus Moiseev si sa-i transmita ca el, generalul Gusa, in calitate de sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, declara ca nu a cerut si nu va cere nici un ajutor militar sovietic”. Din spusele col. Mircea rezulta ca generalul rus ar fi vrut sa mai spuna ceva, dar brusc parca s-a razgandit, inchizand telefonul.

“Dezinteresul” rusilor

O analiza obiectiva in contextul confruntarilor din acele momentul cu teroristii ne-ar conduce in mod logic la urmatoarele concluzii:

In primul rand rezulta limpede ca ideea consultarii StMG rus in problema teroristilor era o sugestie colectiva a celor care au constituit cu o seara inainte o conducere provizorie, la care s-a ajuns intr-o situatie disperata, dar ea se limita la o intrebare, la un sondaj pentru a se sti daca ei, sovieticii, dispun de echipaje si tehnici de lupta antiterorista, care la o eventuala cerere sa ne vina in ajutor. Daca s-ar fi urmarit obtinerea pe ascuns a unui ajutor militar sovietic, logic, din cei prezenti in noul organ s-ar fi gasit cativa buni cunoscatori ai limbii ruse care puteau sa se adreseze direct Moscovei.

Retine atentia totodata atitudinea generalului Moiseev, de fapt a conducerii militare sovietice, care dovedeau un dezinteres fatis fata de problema ridicata de romani. Era de mirare cum conducerea militara rusa, care alta data se foloseau de orice pretext pentru a recurge la solutii militare, de aceasta data, cand ocazia s-a ivit, ei ramaneau indiferenti. Doua motive puteau explica acest dezinteres:

Primul motiv putea fi acela ca romanii n-au formulat o cerere concreta, ci doar tatonau posibilitatile unui ajutor, in plus, facandu-se greseala de a bate la usa unui organism fara putere de decizie.

Al doilea motiv, poate cel mai important, era acela ca Statul Major General sovietic nu era strain de prezenta grupurilor ce desfasurau la noi actiuni de tip terorist sau de diversiune aeriana si radio-electronica.

Dupa opinia mea, solutia la adresa terorismului de la noi se afla, e drept, tot la mana conducerii politico-militare sovietice, eventual si a altor aliati cu care se coopera, dar nu prin aducerea de unitati militare rusesti, ci pur si simplu prin transmiterea semnalului de incetare a actiunii acelor grupuri neidentificate.

Semnificativa, in acest sens, mi se pare indiferenta afisata de generalul Moisev cu prilejul amintitelor convorbiri telefonice. Mai ales la primirea mesajului din partea generalului Gusa, generalul rus n-a considerat necesar nici macar sa confirme ca a auzit sau ca a inteles mesajul, inchizand sec telefonul, gest nemaintalnit in relatiile dintre statele majore ale armatelor noastre.

Securistii din umbra

Desigur, nu este exclusa participarea la actiunile diversionist-teroriste si a altor grupuri sau chiar indivizi izolati autohtoni, de exemplu din randurile unor structuri sub acoperire ale Securitatii sau Militiei, care, luate prin surprindere de ocuparea sediului CC si lipsite de legaturile obisnuite cu centralele lor ierarhice, sa fi actionat pe cont propriu, dupa niste planuri de interventie a caror valabilitate a incetat de indata ce dictatorul a fugit.

Aceasta ipoteza care, dupa noi, cei de la Marele Stat Major, parea cea mai probabila, s-a confirmat devenind o certitudine imediat ce s-a transmis stirea ca in 25 decembrie cuplul dictatorial a fost judecat st in aceeasi zi a fost executat. In mod miraculos, rafalele de foc pornite din armamentul individual, armamentul automat cu munitie luminoasa, simulatoarele de toate categoriile, activitatea piratereasca radio-electronica, zvonurile alarmiste etc. traptat s-au stins, astfel incat in noaptea de 26/27 decembrie si in urmatoarele se mai puteau auzi la mari intervale de timp cate unu-doua focuri de arma.

Era dovada ca “oaspetii” straini, dar si “fanaticii” autohtoni si-au incetat activitatea, primii socotind probabil ca si-au indeplinit misiunile avute, iar cei autohtoni intelegand ca nu mai au pentru cine sa lupte, si unii, si altii reusind sa stearga cat mai bine urmele crimelor lor. Si trebuie sa recunoastem ca in modul cum au actionat, prin ingeniozitatea actiunilor combinative la care au recurs, prin conjugarea loviturilor reale cu cele simulate si maiestria dovedita in diversiunea aeriana, radio-electronica, prin panica, deruta si haosul provocate in randul populatiei, toate acestea au demonstrat ca cei ce ne-au vizitat, ca si acei autohtoni – putini cat or fi fost ei, au aratat in domeniul razboiului diversionist-terorist un inalt profesionalism.

Misterul disparitiei fara urme a acestora, imediat dupa anuntarea eliminarii dictatorului, este in acest sens cea mai convingatoare dovada.

De ce n-au mai tras teroristii

Referitor la judecarea cuplului Ceausescu, la graba cu care s-a organizat procesul si s-a organizat sentinta, desi personal n-am avut nici un rol in adoptarea sau executarea ei, totusi ca unul care am fost in buna parte la curent cu procesul, ma simt dator a face cateva consideratii.

Mai intai nu se poate ignora contextual in care a avut loc acest proces. Populatia revoltata, cu sprijinul Armatei si a unei parti din unitatile MI, eliberasera principalele institutii ale regimului dictatorial, trecand impreuna cu Armata la reorganizarea si apararea lor. Membrii CPEx fusesera retinuti si pusi sub control, dar Nicolae si Elena Ceausescu disparusera, marele public si, desigur, cei fideli, nu stiau unde sunt. In acest timp, pe strazi si in jurul obiectivelor intrate sub controlul populatiei si al Armatei, grupuri de indivizi de origine necunoscuta actionau masiv cu foc real sau simulate, producand zeci si sute de victime in randul populatiei si a Armatei.

In fata unui asemenea inamic, Armata nu putea rezolva problema decat partial, respectiv apararea din punctele fixe incredintate, interzicand ocuparea acestora de catre teroristi-diversionisti. Ramanea nerezolvata problema urmaririi si capturarii acestor grupuri, chestiune mult mai complexa, ce necesita o pregatire si o dotare adecvata a unitatilor.

Intr-o situatie normala, ministerul de Interne ar fi trebuit sa resolve urmarirea si capturarea acestor grupuri, dar fie ca in ei nu se putea avea incredere, fie ca nici MI nu dispunea de suficiente forte pentru aceasta misiune.

Dupa cum s-a vazut, un ajutor in acest sens din exterior (mai ales din partea Uniunii Sovietice), pe langa faptul ca nu era agreat, nici macar la nivel de consultanta, acest ajutor probabil ca ne-ar fi fost refuzat, din motivele la care m-am referit anterior.

Incetarea actiunii teroriste in Romania avea sa-si gaseasca solutia tot pe plan intern si anume prin lipsirea motivatiilor ce stateau la baza actiunilor acestor grupuri. Era clar ca dupa fuga dictatorului cei ce dirijau actiunile teroriste urmareau unii apararea regimului totalitar si readucerea lui Ceausescu, altii, dimpotriva, eliminarea imediata a acestuia si, totodata, abandonarea politicii comuniste dictatoriale.

Pregatiri pentru judecarea lui Ceausescu

Ca unul care am trait situatiile dramatice din acele zile, am inteles ca autoritatea provizorie constituita nici nu avea alternativa. S-a aflat in situatia ca: ori sa se organizeze un proces public pregatit din timp, cu parcurgerea tuturor procedurilor, timp in care, insa, dupa toate indiciile, grupurile teroriste ar fi provocat alte numeroase victime; ori sa organizeze un process rapid, dupa procedurile situatiilor revolutionare si executarea imediata a sentintei, avandu-se convingerea ca va inceta imediat varsarea de sange.

Se intelegea ca varianta aleasa nu putea fi alta decat cea care punea capat pierderilor inutile de vieti nevinovate, adica eliminarea cuplului dictatorial.

Decizia pentru eliminarea cuplului Ceausescu, pripita si nedreapta”, cum a fost etichetata adeseori, dupa opinia mea, cu toate ca a fost luata sub presiunea unor sangeroase confruntari de strada, a fost insotita totusi de procedurile posibile in acel moment. Sunt in acest sens edificatoare si urmatoarele insemnari.

Se stia ca Nicolae Ceausescu suferea de un diabet avansat, viata si activitatea lui cotidiana depinzand de dozele corespunzatoare de insulina. Fuga lui precipitata l-a adus in situatia de a nu avea acest medicament fara de care, dupa un timp, intra in coma. Dupa aprecierea medicilor era posibil ca Ceausescu, pana in dimineata zilei de 25 decembrie, sa intre in coma. Prin urmare, era obligatoriu ca in noaptea de 24 spre 25 decembrie medicamentul sa ajunga la Targoviste si sa i se administreze lui Ceausescu, pentru a-l pastra in toate facultatile sale mintale in vederea proiectatului proces de judecata.

Operatiunea Insulina pentru Ceausescu”

Sarcina transmiterii medicamentului, intr-un desavarsit secret, mi-a revenit mie.

Catre orele 18:00 din ziua de 24 decembrie, generalul Guse m-a invitat la biroul sau. Am coborat la etajul unde isi avea cabinetul seful MS.M. Era in compania generalului Iulian Vlad. Dupa o intrebare banala “C mai e nou?”, generalul Guse mi-a facut discret semnul sa trec intr-o alta incapere, in spatele cabinetului. L-am asteptat acolo timp de cateva minute.

Venind in incapere, a scos dintr-o servieta un mic caiet in care se aflau 6-8 flacoane si circa 3-4 seringi, spunandu-mi ca eu trebuie sa organizez trimiterea lor la Targoviste, la unitatea unde se afla Nicolae Ceausescu. Precizandu-mi ca in afara de el, eu si cel de la care s-a primit coletul, nu mai stie nimeni de aceasta problema, mi-a cerut sa-i spun cum vad eu indeplinirea acestei misiuni, dar ca trebuie sa aiba loc intr-o deplina siguranta si discretie. L-am rugat mai intai sa-mi spuna ce se afla in acele flacoane. Dupa ce mi-a spus ca este insulina, mi-a precizat ca nimeni din cei ce vor participa la misiune sa nu cunoasca concret ce transporta si cui ii este destinat medicamentul. Am procedat astfel:

Intr-un plic panzat, captusit intr-o dublura albastra, am introdus flacoanele si seringile de unica folosinta. Pe plicul sigilat s-a scris cu majuscule: Tovarase Ceausescu, v-ati uitat medicamentele!”.

Acest plic a fost introdus intr-un alt plic mai mare tot panzat, adresat comandantului unitatii de la Targoviste, col. Chemenici, care era rugat, la primirea corespondentei, sa dea un telefon fie sefului MStM, fie sefului DIA, pentru precizari.

Ofiterul desemnat pentru aceasta misiune – col. Stefan Gheorghe – , stia doar ca are de transmis un document strict secret colonelului Chemenici la Targoviste. Nu cunostea insa continutul plicului. Confirmarea ajungerii la destinatie urma a fi telefonul comnadantului la MStM. Si intr-adevar, catre ora 1:30 din 25 decembrie, am fost sunat de col. Chemenici, care ma intreba ce sa faca cu plicul. I-am cerut sa-l deschida, iar cel de al doilea plic sa-i fie prezentat destinatarului, adica “oaspetelui” pe cdare il avea in unitate.

Dovada primirii de catre Nicolae Ceausescu a plicului si a administrarii dozelor de insulina se intemeiaza pe doua probe certe.

Plicul cu restul medicamentelor mi-a fost readus mie de colonelul Stefan Gheorghe, care l-a recuperate de pe masa la care au stat pe timpul procesului Nicolae si Elena Ceausescu. In plic s-au gasit doua flacoane consumate si doua seringi folosite. Acelasi plic apare si in cadrul filmului cu procesul de la Targoviste, mai precis in momentul cand, pronuntandu-se sentinta, Elena Ceausescu, iesita din fire, azvarle pe masa poseta si un plic. Era plicul cu restul de medicamente de care am vorbit.

Ma simt aici indatorat sa corectez memoria generalului (r) Chemenici care, oboist, probabil, de tracasajul anchetelor ce l-au vizat, a dat alte interpretari cu totul eronate chestiunii transmiterii si administerarii medicamentelor lui Nicolae Ceausescu. In cateva aparitii televizate, nu stiu din ce motive, ofiterul a declarat mai intai ca nu cunoaste de nici un medicament care sa-i fi fost transmis lui Ceausescu, iar cu alt prilej lasa a se intelege ca dumnealui ar fi prevenit o tentativa de diminuare a dictatorului prin intermediul unor substante toxice.

Inclin a crede ca, in prima declaratie, colonelul Chemenici a inteles gresit intrebarea moderatorului, luand-o drept o acuzatie la adresa sa, iar cea de a doua declaratie reprezinta o incercare a sa de a-si atribui merite inexistente. Era mai simplu si de mai mult folos cred sa se spuna asa cum s-au petrecut faptele. Un intelept al sec. XVIII-lea spunea ca adevarul traieste aidoma fiintelor vii, numai ca totalitate, daca il mutilezi, devine un cadavru”, consecinta pe care domnul Chemenici in ignoranta sa n-a putut-o evita.

Reluand firul relatarilor mele, este cred de prisos sa mai demonstrez ca scopul urmarit prin administrarea medicamentelor a fost indeplinit.

Sarcina pentru Stanculescu

Desigur ca, in valtoarea evenimentelor din decembrie, multe actiuni s-au produs spontan, fara un plan stabilit dinainte. In ceea ce priveste judecarea cuplului Ceausescu eu cred ca aceasta actiune a inceput sa se contureze ca necesara din noaptea de 22 decembrie, iar in zilele urmatoare, 22-24 decembrie, lua deja forma unui plan destul de concret.

Trebuia deci mai intai sa fie mentinuti sotii Ceausescu intr-o stare de sanatate care sa permita judecarea lor si totodata filmarea procesului, cu scopul de a fi transmis pe posturile de televiziune.

De alta parte, cineva de incredere din Armata, dar si cu mare autoritate, trebuia sa coordoneze tot ceea ce era legat de procesul in sine. A fost desemnat in acest scop general colonel Stanculescu Victor, cel mai potrivit in acel moment sub toate aspectele: autoritar, organizat, ferm, spontan dar profound in gandire si curajos, uneori chiar riscant de curajos.

In dimineata zilei de 25 decembrie, catre orele 8:30, in biroul meu si-a facut aparitia insusi generalul Stanculescu, care, intr-o vizibila stare de agitatie, parca vorbindu-si singur, spunea ceva in felul: asa cred ei ca eu nu sunt sincer, ca as trada? Ei bine, am sa demonstrez acum cine si cum sunt”. Apoi, parca trezit dintr-un vis, m-a intrebat cine a fost de la mine, noaptea trecuta, la Targoviste sa-l puna in legatura cu el. I-am spus numele colonelului Stefan Gheorghe, care, anuntat de ofiterul de serviciu, s-a si prezentat dupa cateva minute. Generalul Stanculescu i-a ordonat sa se pregateasca si sa fie gata sa-l insoteasca la Targoviste intr-o misiune importanta.

Dupa aceea m-a rugat sa-i trec legaturile telefonice in camera din spatele biroului meu, dare acolo nu aveam sistemul prizelor pentru astfel de transfer, in schimb cablurile erau suficiente pentru telefoanele dorite, care puteau fi aduse la distante de peste 10 metri.

Din acea incapere domnul general Stanculescu a organizat intreaga activitate pentru defasurarea procesului cuplului Ceausescu: convocarea persoanelor din completul de judecata si a celorlalte personalitati din suita completului, locurile de intalnire, mijloacele de transport terestre si aeriene, trasee de deplasare, semnale de recunoastere pentru CAAT si aviatie si altele.

Nu stiu daca toate acestea erau sau nu intr-un plan dinainte stabilite. Dar convorbirile generalului Stanculescu, clare, sigure, fara nici o ezitare demonstrau o siguranta categorica. Usa dintre biroul meu si incaperea din care se vorbea fiind deschisa, din cauza firelor de telefon, am observat si am auzit totul. Generalul Stanculescu avea in fata o agenda, probabil prevederile unui plan dat de noua conducere a tarii, pe care dumnealui trebuia doar sa le execute. Fireste unele situatii aparute neasteptat, pe parcurs, au fost in cele din urma rezolvate, dar l-au si facut, pe buna dreptate, obiectul unor repetate critici postdecembriste.

O noua identitate pentru Gica Popa

In continuare, socotesc util sa retin atentia si asupra grijii noii conduceri pentru protejarea vietii celor implicati in procesul lui Ceausescu.

Pentru inceput s-a incercat ca din filmul televizat sa fie eliminate toate cadrele cuprinzand completul de judecata si cele cu asistenta, respective cu generalul Stanculescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Magureanu si altii, masura de altfel justificata; dar, desigur, filmul nu mai era destul de convingator, nascand numeroase semne de intrebare; se putea crede ca este vorba de un scenariu intruchipand un sir de trucaje.

De alta parte a existat si ideea ca Gica Popa, judecatorul care a pronuntat sentinta de condamnare la moarte a sotilor Ceausescu, sa fie dat disparut, scop in care DIA, cu acordul MAE, sa-l trimita cu intreaga familie in misiune cu un alt nume intr-o tara indepartat, pe alt continent. O perioada de timp, pana la lansarea sa in exterior (n.r. – Mexic), i s-a pregatit chiar un apartament la Hotelul Haiducul al Armatei, unde sa locuiasca.

Eram intr-un stadiu de pregatire avansat; un nume nou, un CV nou, un nou loc de munca etc., urma doar sa facem demersurile pentru obtinerea acreditarii unde trebuia sa mearga.

Sinuciderea ne-a socat pe toti cei care pregateam lansarea lui in exterior si oricat m-am straduit sa-i inteleg motivele, n-am reusit. Senzatia mea este ca moartea generalului Gica Popa este tot atat de suspecta pe cat a fost cea a ministrului Apararii, generalul colonel Vasile Milea, si ea ar trebui, in respectul datorat adevarului istoric, sa fie clarificata.

In sfarsit, acum spre finalul paginilor de fata, mi-as ingadui si un scurt comentariu la adresa unor autori, in ale caror lucrari sau declaratii, intamplator sau nu, se strecoara tot felul de erori in capitolele ce se refera la Aramata in revolutia romana. Am citi sau am ascultat multe afirmatii care nu au nici o legatura cu realitatile traite de Armata in decembrie. Mi-a fost dat sa vad la unele emisiuni tv imagini de-a dreptul penibile, in care cei intervievati, cu fetele invapaiate de alcool, in loc sa dea socoteala pentru ce au facut sau pentru ce n-au facut, faceau acuzatii la adresa Armatei.

Pentru a nu lungi comentariul meu, sa-mi dati voie a constata o situatie de-a dreptul paradoxala. Cei care nu cu mult timp in urma tineau in lanturi presa, radioul si televiziunea, cei care atunci controlau si impuneau cenzura tuturor tipariturilor, astazi, sunt primii care abuzeaza de libertatea presei.

Si pentru ca, auzind o minciuna, cum spune un vechi proverb, ar echivala cu fuga dupa ce ai vazut o crima, se impune, ca o datorie a fiecaruia, de a lua atitudine critica si fata de cei ce falsifica realitatile din decembrie 1989.

Parafrazandu-l pe Voltaire, le-am putea spune: Domnilor, va dezaprobam cu toata energia spusele, dar fiti fara grija, va vom apara pana la moarte dreptul vostru de a le rosti”.

Incheind amintirile mele despre zilele Revolutiei Romane din decembrie 1989, imi exprim convingerea ca Armata s-a dovedit si de aceasta data, la trecerea acestui prag istoric, institutia ale carei interese au fost si au ramas fundamental legate de interesele tarii, de viitorul poporului roman. Ea se manifesta si astazi ca fiind cea mai activea institutie a natiunii pentru grabirea proceselor de integrare a Romaniei in familia democratiilor occidentale.