Intelectual Corneliu Leu către Ceauşescu: Permiteţi-mi să mă aplec în faţa geniului Dumneavoastră!

Condeierii regimului erau în stare de orice pentru a obţine beneficii maxime. Limbajul folosit de Corneliu Leu, scriitor, dramaturg şi regizor de film, întrecea orice închipuire.

În 1979, Corneliu Leu îi trimitea o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu pentru a fi primit în audienţă. Cererea sa este însoţită de o lungă linguşeală cu intenţia clară de a intra în graţiile conducătorului iubit. După 1989, acesta a început să predea românilor lecţii de democraţie şi pozează în victimă a Securităţii.
Epistola trimisă de scriitor către conducătorul iubit a fost descoperită de „Evenimentul zilei” în arhiva Comitetului Central al PCR. Introducerea este una de zile mari, întreaga operă a artistului fiind dedicată fostului dictator: „Profund stimate tovarăşe secretar general, vă rog să-mi îngăduiţi, ca semn al marelui respect ce Vi-l port, al fericirii de a vă avea în fruntea ţării şi a partidului din care fac parte, să vă dedic literatura mea de scriitor militant”.
Directiva
Scrisoarea continuă cu o mărturisire: „Trăiesc un moment important din viaţa-mi: apariţia unei cărţi la care am lucrat vreme de cincisprezece ani şi care vede astăzi lumina tiparului, ca urmare a îndemnurilor pe care Dumneavoastră ni le-aţi adresat la întâlnirea de la Neptun. Este vorba despre Romanul unei zile mari, volum în care, prin fapte şi personaje reale, ca şi prin documente încerc să descriu, cu modestele mele puteri, modul în care comuniştii români au pregătit şi au înfăptuit actul de la 23 August 1944”, scria în decembrie 1979, Corneiu Leu.
Urmează o nouă mărturisire a autorului şi anume emoţia pe care a încercat-o când l-a pomenit pe Nicolae Ceauşescu printre personajele operei. „Faţă de acestă carte, emoţionant pentru mine a fost faptul de a vă fi putut cita printre personajele marcante ale marelui eveniment”, completează epistola scriitorul de Curte.

În slujba „Geniului”

Finalul auto-invitaţiei este de-a dreptul triumfal. „Permiteţi-mi, vă rog, în semn de omagiu, să vă dedic aceste trei cărţi. Sînt, şi m-am străduit întotdeauna, prin tot ce am scris, să fiu un militant al partidului, un scriitor angajat în realităţile luptei comuniste a ţării lui, şi doresc din toată inima ca opera mea să slujească acestui crez politic. Mă străduiesc, de asemenea, ca prin ceea ce scriu, să slujesc propagandei externe a ţării noastre. În legătură cu aceste probleme apelez la înalta Dumneavoastră înţelegere, solicitându- vă o audienţă. (…) Permiteţi-mi să mă aplec în faţa geniului Dumneavoastră, 14 decembrie 1979, Corneliu Leu”, se arată în finalul epistolei.
La cei 81 de ani, venerabilul scriitor se poate lăuda cu o carieră de succes în slujba partidului comunist. Membru fondator al Uniunii Scriitorilor, a scris zeci de romane, piese de teatru şi scenarii de televiziune. După 1989, a înfiinţat câteva fundaţii şi a scris o rubrică moralistă în ziarele ,,Libertatea”, ,,Ordinea”, „Azi”, ,,Cronica română” şi ,,Albina”. În 2004 a fost decorat de Preşedintele României.

Republica Africa Centrală, la picioarele lui Ceauşescu

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa
Ceauşescu a fost celebrat în Republica Africa Centrală de triburile locale
Republica Africa Centrală îşi câştigase independenţa faţă de Franţa la 13 august 1960. Dar nu şi-a găsit echilibrul politic. Bokassa a dat o lovitură de stat militară la 31 decembrie 1965, monopolizând funcţiile de preşedinte, prim-ministru şi ministru al Apărării. Conducea Republica Africa Centrală totalitar împreună cu Partidului Evoluţiei Sociale a Africii Negre. Avea o biografie impresionantă: începuse cariera în armata franceză, luptase în Al Doilea Război Mondial pe frontul din Indochina.

Ceauşescu, „salvatorul“

România recunoscuse noul stat la 6 februarie 1968, însă relaţiile diplomatice s-au concretizat doi ani mai târziu. În vara lui 1970, Bokassa şi-a programat un turneu extern pentru promovarea ţării, fiind invitat şi la Bucureşti. Ambasada ţării s-a deschis în contextul pregătirii vizitei (iunie 1970) .

Vizitând România (11-16 iulie 1970), Bokassa a fost atât de impresionat de primirea făcută de Ceauşescu încât şi-a anulat deplasarea în Egipt. Oaspetele a fost plimbat la Constanţa, fiindu-i prezentate obiective industriale şi agrare din Dobrogea.

Astfel că, la întâlnirea oficială Bokassa l-a tratat pe Ceauşescu drept „frate mai mare“, solicitându-i ajutorul. I-a vorbit despre bogăţii naturale ale ţării sale, pe care nu le putea exploata din lipsă de bani, două treimi din bugetul Republicii Africa Centrală provenind din exploatarea diamantelor. Prospecţiile rudimentare făcute de specialiştii locali indicaseră şi zăcăminte de uraniu, cupru, bauxită, mercur şi fier. Însă principala bogăţie erau diamantele, exploatate până nu de mult de firmele americane. Îi expulzase însă pe „capitalişti“ deoarece „nu se alegea cu nimic“, iar americanii refuzau să plătească integral taxele. „Începând de astăzi, întregul subsol al Republicii Africa Centrală este la dispoziţia României“, l-a flatat Bokassa pe Ceauşescu.

Preşedintele centrafrican avea nevoie de sprijin şi pentru construcţia unei căi ferate. Ţara era fără ieşire la mare, mărfurile fiind taxate succesiv în timpul transbordării până la ocean. I-a propus, în schimb, fier şi esenţe rare de lemn (abanos, lemn alb, lemn roşu).

Încântat de CAP-urile şi IAS-urile din Dobrogea, Bokassa plănuia ferme de stat pe întinsele terenuri din ţara sa, locuită în proporţie de 90% de ţărani. Ţintea la perspective de cooperare prin construcţia unei fabrici de ciment, exploatând calcarul african.Căi ferate la schimb cu uraniu

Jean-Bédel Bokassa a recunoscut că proiectele propuse nu erau posibile fără investiţii directe ale României. Ar fi dorit un credit, cu dobândă mică, de 100 milioane lei valută, în scopul cumpărării de echipamente industriale şi agricole din România. Propunea înfiinţarea unei reprezentanţe comerciale a României la Bangui pentru a simplifica procedurile.

Ceauşescu i-a tăiat însă elanul recunoscând că nu dispunea de posibilităţi de creditare. Cel mult putea livra pe credit utilaje pentru construcţia unor obiective geologice şi miniere, sau să intervină pe lângă alte state şi creditorii internaţionali. Pentru început, România avea posibilitatea să participe la construcţia de căi ferate. „Şi acest lucru este suficient pentru noi“, a intervenit măgulitor Bokassa. Ceauşescu s-a arătat interesat în continuare să exploateze, în comun, zăcămintele de uraniu, cupru, bauxită, diamante, fier etc., acorduri similare fiinţând cu Maroc, Tunisia, Algeria şi Egipt.

Colaborarea în domeniul agriculturii putea fi concretizată prin cultivarea bumbacului. România avea mare nevoie de bumbac, iar prin exploatarea în comun a unor plantaţii în Republica Africa Centrală se puteau achita o parte din credite.

Elitele africane, educate în România

Ceauşescu nu a dorit să discute problemele internaţionale la întâlnirea din vara lui 1970, admiţând o altă „ocazie“. Bokassa i-a cerut ajutor în pregătirea de cadre pentru toate domeniile. Astfel că, primii studenţi centrafricani şi-au început studiile la Bucureşti chiar în toamna anului 1970. Aşa a debutat politica lui Ceauşescu de educare a elitelor africane.

În anul şcolar 1971/1972 studiau deja în România 181 de elevi, studenţi şi doctoranzi (Africa Centrală – 11, Algeria – 20, Congo – 43, Egipt – 14, Sudan – 76, Tanzania – 5, Zair – 8, Zambia – 4). Apoi România a sprijinit dezvoltarea învăţământului în ţările africane. Universitatea din Bangui a primit aparatură şi materiale în valoare pe 580.000 lei, pentru laboratoarele facultăţilor de medicină şi geologie. În Algeria au fost trimişi 25 de profesori de liceu şi 21 profesori universitari. Egiptul a solicitat specialişti în domeniile medicinii şi egiptologiei. Ajunşi acolo, specialiştii români se plângeau că salariile de la şcolile africane nu le ajungeau pentru a se întreţine.

O piaţă de afaceri variată

După vizita lui Bokassa din iulie 1970, specialişti români s-au deplasat la Bangui pentru a analiza variantele colaborării. La o primă estimare, calea ferată cerută de Bokassa, în lungime de 1.000 kilometri, ar fi costat 300 milioane de dolari. Partea centrafricană era aşteptată să vină cu propuneri pentru finanţarea investiţiei. Prospecţiile geologice identificaseră zăcăminte de fier prin probele de minereu recoltate şi trimise laboratoarelor din România.

Pentru a simplifica procedurile tehnice, centrafricanii au solicitat să li se construiască laboratoare în ţară pe banii guvernului de la Bucureşti. Dacă rezultatele testelor erau pozitive, existau perspective pentru construirea în comun a unei turnătorii. Inginerii români au identificat şi un potenţial hidrografic. După finalizarea studiilor de fezabilitate, cele două guverne urmau să găsească soluţii de colaborare. Bokassa îl rugase în 1970 pe Ceauşescu să-i ofere asistenţă şi în domeniul valorificării resurselor solului. Agronomii au confirmat existenţa condiţiilor pentru cultivarea bumbacului.

Prima delegaţie de afaceri a României s-a deplasat la Bangui în 1971, pe resortul Industriei Uşoare, atenţionând asupra riscului investiţiilor pe această piaţă. Printre alte inconveniente, firmele de import aparţineau francezilor, care aveau acces şi la infrastructura Africii de Vest. Piaţa centrafricană putea deveni eficientă abia după construcţia căii ferate care lega ţara de ocean. Dar centrafricanii urmăreau să-şi dezvolte infrastructura doar pe credite fără garanţii bancare.

Ceauşescu, primit „regeşte“ în Africa Centrală

Totuşi, Ceauşescu a decis să rişte implicând România în parteneriate cu Republica Africa Centrală. Vizita în Republica Africa Centrală a fost programată în perioada 16-18 martie 1972. Bokassa i-a pregătit lui Ceauşescu un sejur fastuos , aşteptându-l cu cele mai înalte onoruri, daruri preţioase şi elogii. I s-a spus într-una, bunăoară, că era un mare lider mondial care putea scoate din înapoiere statul centrafrican. Delegaţia a aterizat pe aeroportul din Bangui la 16 martie 1972, sosind de la Alger. Discuţiile oficiale s-au ţinut a doua zi. Tot pe 17 martie, Ceauşescu a depus o coroană de flori la mormântul lui Boganda, fondatorul statului centrafrican. Mausoleul se afla la 80 km. de Bangui, liderul român fiind primul şef de stat care cinstea printr-o ceremonie oficială memoria întemeietorului Republicii Africa Centrală. Vizita s-a încheiat pe 18 martie, când delegaţia Românei s-a îndreptat spre Brazzaville (Congo).

Cu ochii pe cuprul centrafrican
Discuţia oficială dintre Ceauşescu şi Bokassa a avut loc la Bangui pe 17 martie 1972. Primirea de gală i-a flatat orgoliul lui Ceauşescu, care uneori a dat impresia că-şi trata de sus interlocutorul. A focalizat discuţiile pe „chestiunile de bază“ precum colaborarea în domeniul minier pentru exploatarea zăcămintelor de cupru nou descoperite prin constituirea unei societăţi mixte la paritate atât cu cheltuielile, cât şi cu beneficiile. În absenţa resurselor financiare, Bokassa aştepta credite în produse industriale româneşti, pe care să le achite prin minerale.

În opinia lui Ceauşescu, Republica Africa Centrală trebuia întâi de toate să-şi construiască reţeaua naţională de căi ferate, pentru a transporta minereurile şi produsele agrare. Nici situaţia generală a „drumului de fier“ nu se prezenta aşa cum i-o relatase Bokassa în 1970 la Bucureşti. Degeaba Republica Africa Centrală construia căi ferate dacă nu avea conexiuni cu reţelele din Camerun şi Gabon, pentru ca mărfurile să ajungă la ocean.

Ceauşescu a promis discuţii cu liderii ţărilor vecine pentru a-i convinge să construiască reţeaua regională de căi ferate. România nu avea bani pentru asemenea proiecte de investiţii, a replicat Ceauşescu, recomandându-i lui Bokassa instituţiile financiare internaţionale.

Societăţi mixte pentru cultivarea bumbacului şi extragerea diamantelor

Contribuţia României la dezvoltarea Republicii Africa Centrală nu trebuia achitată neapărat în bani lichizi, creditele urmând a fi recuperate prin societăţi mixte. Spre exemplu se putea începe imediat construirea unei exploatări forestiere cu materiale aduse din România. Sau o fermă de bumbac. S-a decis exploatarea în comun a unei ferme de circa 10.000 hectare, având culturi de bumbac, cafea şi piper.

Ceauşescu a mai propus şi cooperarea în exploatarea diamantelor. Bokassa i-a lăsat impresia acordului, dar a refuzat categoric ideea exploatării în comun a minereurilor de uraniu din ţara sa, optând pentru construirea unei fabrici de îngrăşăminte.

Ceauşescu dansează cu triburile locale

Atmosfera s-a destins după spectacolul oferit de gazde: membrii unui trib local, înveşmântaţi în straie autohtone, şi frumuseţile feminine, mai mult dezgolite, au încântat oaspeţii. Fostul demnitar Ştefan Andrei, membru al delegaţiei, şi-a amintit şi momente comice. Pentru a-şi încânta oaspeţii, Bokassa i-a dăruit Elenei Ceauşescu o pereche de cercei, o brăţară şi un lănţişor de aur, toate împodobite cu diamante de cea mai bună calitate. Nicolae Ceauşescu a primit un ceas din aur alb. Când a venit rândul protocolului român să ofere cadourile aduse, Bokassa a rămas fără replică. A primit un aparat radio în cutie de lemn marca „Dâmboviţa“, iar soţia lui o bluză şi o maramă lucrate la Tismana. Bokassa întorcea scârbit capul la prezentarea fiecărui cadou exclamând fariseic: „C’est mieux, c’est mieux“ („Nenorociţilor, eu vă dau vouă diamante, şi voi…“).

Relaţia dintre Ceauşescu şi Bokassa a alimentat şi fanteziile lui Ion Mihai Pacepa, publicate în „Orizonturi roşii“. Cea mai cunoscută legendă rămâne povestea unei femei „dăruită“ de Ceauşescu lui Bokassa pentru „cimentarea“ relaţiilor bilaterale. Cum a ajuns fata noastră acolo a relatat Ştefan Andrei.

„A mers un ansamblu artistic condus de Vasile Pungan şi cineva de la Securitate. Şi ca interpretă de franceză au ales o fată, angajată de Securitate, care trăia la Bucureşti cu un italian. Lui Bokassa i-a plăcut de interpretă. Şi, la încheierea programului, a cerut să rămână acolo. Ăştia au vorbit în ţară şi au primit aprobarea să o lase. A rămas şi gravidă, şi ea nu ştia dacă e cu italianul, de dinainte de a pleca acolo… sau cu Bokassa. Până la urmă a născut, a stat ceva ani, el i-a dat la plecare cadouri consistente… A revenit la Bucureşti, a făcut Facultatea de Stomatologie… A mai fost un episod cu Bokassa şi interpreta. După doi-trei ani de zile, mă sună Ceauşescu de-acasă: «Măi, Andrei, vezi că Bokassa mă caută aicea, vorbeşte tu cu el, şi vezi ce vrea». Mi-au făcut legătura şi aud: «Aici este Bokassa, L’Empereur. Mă cunoaşteţi?»; «Da, domnule, v-am văzut şi în România, şi la Bangui»; «Uite, sunt aici cu fata, şi fata strigă mereu «maman, maman». Vorbiţi cu prietenul meu Ceauşescu, să vină maică-sa aici, cu fata…».

Ceauşescu le-a dat celor de la Securitate misia să-i organizeze plecarea, nu ştiu cât a stat acolo, când s-a întors… Când a venit în România, Bokassa ne-a cerut iarăşi femeie, nevastă-sa era gravidă. I-au pus la dispoziţie una de-a Securităţii, braşoveancă, avea nume unguresc. El pusese ochii pe Ana Toma, cântăreaţa de muzică populară, abia am salvat-o“ .

Trecând peste aceste picanterii, se pare că vizita a fost mai mult decât mulţumitoare. Bokassa a fost de acord să ofere românilor minerale, material lemnos şi produse agrare în schimbul creditelor în produse industriale şi a ajutorului cu specialişti. Ceauşescu a ţinut să-l asigure pe partenerul său că societăţile mixte nu puteau fi comparate cu exploatarea de tip colonial. Colaborarea se făcea „în spirit deplin egalitar“, unicul scop al României fiind întărirea economiei „fratelui“ Bokassa.

Cum şi-a petrecut Ceauşescu vacanţa de vară în 1973

De la începutul lui iulie până spre capătul lunii august 1973, Nicolae Ceauşescu s-a mutat pe litoral, la reşedinţa de la Mangalia. Acolo a primit ambasadori, ziarişti, pe Jean Bedel Bokassa, preşedintele Africii Centrale. A revenit de câteva ori în Bucureşti pentru obligaţii oficiale, a voiajat apoi pe insula Brioni, să-l întâlnească pe Tito. A trebuit să bifeze şi o vizită în Uniunea Sovietică, pe care a scurtat-o cât a putut.

În anii ’70, Nicolae Ceauşescu a fost un personaj interesant pentru guvernele din lumea întreagă şi, prin urmare, şi pentru media. Încercând să surprindă şi persoana privată din spatele omului politic, jurnaliştii l-au întrebat adesea ce îi place să facă în timpul liber. Nu am mult timp liber, a răspuns aproape întotdeauna Ceauşescu. Şi-a admis, totuşi pasiunea pentru vânătoare. În rest, s-a declarat adeptul „odihnei active“. După cum arată programul său, rezultă că aceasta nu era doar o figură de stil menită să creeze o jurnaliştilor străini impresia că au de-a face cu un personaj neobosit. „Atât în ţară, cât şi peste hotare“, după cum titra frecvent presa de la Bucureşti, Ceauşescu avea mai mereu un program încărcat. Până la capătul vieţii, a păstrat o capacitate de efort ce-i uimea până şi pe liderii mai tineri ai partidului comunist.

Îmbinând utilul cu plăcutul
Totuşi, Ceauşescu îşi lua vara un fel de concediu legal de odihnă. Aproximativ de la începutul lui iulie şi până la începutul lui septembrie, el şi „conducerea“ se mutau pe litoralul Mării Negre. Parte a activităţilor oficiale continuau însă la mare. Când obligaţiile oficiale o cereau, se înapoia pentru câteva zile în Bucureşti. De pildă în 1973, a mers în vacanţă la Mangalia. În 6 iulie, a plecat la reşedinţa din sudul litoralului, dar cum era adeptul „odihnei active“, a continuat să lucreze şi acolo. Luna iulie a fost un du-te vino între Mangalia, Bucureşti şi alte destinaţii. A revenit pentru câteva zile în Bucureşti, pentru a-l întâmpina pe Marien Nigouabi, preşedintele Republicii Congo. Din Bucureşti, a plecat pe insula Brioni, la reşedinţa de vară a lui Iosif B. Tito, pentru tradţionala întâlnire anuală cu liderul iugoslav. Întors la Bucureşti, a primit o delegaţie a Partidului Laburist din Marea Britanie. Apoi, pe Giovanni Aguelli, preşedintele Consiliului de Administraţie al concernului Fiat. Vizita omului de afaceri italian urma vizitei lui Ceauşescu la uzinele Fiat din Torino şi acea ca scop perfectarea unui acord de cooperare între industria automobilistică din România şi producătorul italian de autoturisme. După toate aceste întâlniri oficiale, Ceauşescu s-a înapoiat la Mangalia.

Legănat de valurile mării
În 25 iulie, a venit în România exoticul lider din Africa Centrală, generalul Jean Bedel Bokassa, care în 1976 avea să-şi dea titlul de „Împărat“. Ceauşescu îl mai primise la Bucureşti în 1970, apoi a mers şi el la Bengui peste doi ani, în timpul lungului turneu african din 1972. Atunci, în calitate de gazdă, viitorul „împărat“ se arătase generos cu oaspeţii, oferindu-le cadouri preţioase la propriu, din bogatele rezerve de diamante de care ţara sa dispunea. În plus, fusese de acord ca România să înceapă prospecţiuni geologice pentru identificarea zăcămintelor de petrol, fier, cupru şi alte resurse naturale. Ceauşescu ochise petrolul centrafrican, iar Bokassa îi spusese că are la ce să spere. Găsise petrol până şi în curtea reşedinţei lui personale, s-a lăudat generalul, totul e ca „prietenii români“ să vină şi să pornească afacerea.
Între timp specialiştii lucraseră şi Bokassa a venit în România în iulie 1973, atât să se desfete câteva zile cu frumuseţile locale, cât şi să semneze o parte din înţelegerile antamate cu un an înainte la Bangui. Ca să nu se arate mai puţin inspirat, Ceauşescu l-a primit, neconvenţional, în largul Mării Negre, la bordul vasului „Mihai Viteazul“. Discuţiile au mers strună, cei doi s-au flatat reciproc cu apelativul „prietenul meu“, Bokassa a fost de acord cu mai tot ce i-a cerut Ceauşescu şi s-a arătat nerăbdător să ajungă la „programul artistic“ pregătit de gazde, lăsând treaba diamantelor şi petrolului pe seama miniştrilor „de resort“. Din câte a povestit Ştefan Andrei, fost ministru de Externe, la acel moment secretar cu probleme internaţionale al Comitetului Central, generalul era sensibil la farmecul româncelor. Astfel că Ceauşescu a grăbit finalul întâlnirii – „Să-i lăsăm pe miniştrii să lucreze, şi noi să mergem să ascultăm nişte muzică“, a îndemnat gazda. „Să le urăm miniştrilor spor la lucru. Noi ne vom gândi la ei cât vom asculta muzică, după cum şi ei se vor gândi la noi cât timp vor munci“, a făcut haz şi oaspetele de nefericiţii demnitari puşi la lucru pe însoritul litoral al Mării Negre.

Invitaţie de nerefuzat
Însă nu toate i-au mers lui Ceauşescu atât de bine ca întâlnirea cu Bokassa. Partea spinoasă a verii abia urma. În mod tradiţional, liderul de la Kremlin invita pe omologii din „statele frăţeşti“ să petreacă vacanţa în Crimeea. Unii onorau invitaţia, alţii căutau scuze pentru a refuza cât mai politicos. În 1973, de exemplu, Tito a refuzat, sub motiv că a primit deja alte invitaţii şi că oricum este reţinut la Belgrad cu probleme multe şi complicate. Date fiind „deosebirile de păreri“ între România şi Uniunea Sovietică, Ceauşescu nu era nerăbdător să petreacă în Crimeea. Dar la sfârşitul lui iunie, când se afla în vizită în Republica Federală Germania, Cornel Burtică şi Gheorghe Pană l-au înştiinţat printr-o scrisoare că liderul de la Kremlin îl invită să-şi petreacă vacanţa de vară în Uniunea Sovietică. Perioada de odihnă coincidea oricum cu deja tradiţionala întâlnire de vară a liderilor Pactului de la Varşovia.
Cel mai probabil lui Ceauşescu nu-i făcea nici o plăcere să meargă. Mai întâi, s-a vitejit contra sovieticilor în faţa alor lui, la ultima şedinţă a Comitetului Executiv înainte de plecarea la mare. În mai 1972, la Moscova, Richard Nixon şi Leonid Brejnev semnaseră Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT). Tratatul viza relaţia dintre cele două mari puteri atomice, care conduceau totodată cele două blocuri politico-militare ale vremii – NATO şi Pactul de la Varşovia. În iunie 1973, liderul sovietic fusese la Washington, unde semnase un acord cu privire la preîntâmpinarea unui război nuclear.

Vara vrajbei cu sovieticii
Nicolae Ceauşescu s-a arătat deranjat de isprăvile lui Brejnev în capitala „imperialismului“. Mai precis, că semnase documente de mare însemnătate fără să-l consulte. „Sigur, e normal şi noi considerăm că este bine ca între Uniunea Sovietică şi Statele Unite să se dezvolte relaţii de colaborare bună, în toate domeniile de activitate“, a spus Ceauşescu în şedinţa Comitetului Executiv din 3 iulie 1973. „Nu putem, după părerea mea, să nu ţinem seama de două lucruri. În primul rând, că normal ar fi fost ca ţările pactului de la Varşovia să fi fost consultate asupra acestui punct de vedere, pentru că încheierea unui tratat de acum cu caracter militar, politic, dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică afectează şi interesează direct ţările care sunt membre ale acestui pact“. Măcar părerea, dacă nu acordul, şi-a exprimat Ceauşescu năduful.
Povestea cu americanii nu era singura unde Bucureştiul şi Moscova nu vedeau lucrurile chiar la fel. Ceauşescu estima, pe baza unor informaţii colaterale, că Brejnev are de gând să convoace o nouă reuniune a „partidelor comuniste şi muncitoreşti“ şi se temea că sub umbrela „internaţionalismului“, sovieticii vor forţa o nouă condamnare a Chinei. „Consider că ar trebui de la început să exprimăm rezerve faţă de o asemenea conferinţă“, a spus Ceauşescu a începutul lui iulie 1973, „şi în orice caz să le spunem în ce direcţie ar trebui în primul rând să ne gândim a dezvolta relaţiile dintre partide, de a clarifica un şir de probleme în discuţii libere care să poată, dacă se va ivi necesitatea, să creeze premisele pentru a se ajunge la o asemenea conferinţă internaţională“. Oricum, a mai spus Ceauşescu, „nici un fel de conferinţă nu poate să-şi mai propună astăzi condamnarea altor partide“, referindu-se la chinezi.
Pe când cârtea împotriva sovieticilor în şedinţa Comitetului Executiv, Ceauşescu ştia prea bine că ochii cu Brejnev oricum trebuia să-i dea, cu conferinţă sau fără. La acel moment, invitaţia să meargă în Crimeea se primise deja şi de refuzat, nu putea fi refuzată. Ca să nu-i jignească pe sovietici, dar şi ca să-şi menajeze vanitatea, a ales o soluţie de compromis: s-a dus, dar a stat doar atât cât impunea protocolul, nici o clipă în plus. După cum era de aşteptat, „vacanţa“ în Crimeea a fost oricum, numai relaxantă nu.
28 aprilie 2013, 19:37 Autor: Cristina Deac

Ceauşescu şi visul american, ediţia 1973

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.

Ceauşescu, Richard Nixon, Elena Ceauşescu şi Patricia Nixon
Finalul anului 1973 i-a adus lui Nicolae Ceauşescu împlinirea unei dorinţe ce pare să-l fi stăpânit necontenit: o nouă vizită în Statele Unite ale Americii.

Nu era prima oară în „citadela imperialismului“, care părea să-l fascineze: în anii 70, nu a ratat nici un prilej de-a se afla în SUA iar atunci când ocazia se lăsa aşteptată, nu ezita să împingă evenimentele spre făgaşul dorit. De pildă, a vrut să ajungă neapărat la Washington în 1973. În iunie, înaintea lui, Leonid Brejnev, liderul celeilalte super-puteri, fusese şi el în Statele Unite.

În decembrie 1973, gazdele americane i-au dat lui Nicolae Ceauşescu şi soţiei sale toate onorurile posibile. Din punct de vedere al protocolului, administraţia Nixon s-au purtat cu maximă curtoazie. Partea de substanţă a vizitei – ţinând de relaţiile politice şi economice – a fost mai puţin spectaculoasă.

Politicoşi, dar fermi, americanii n-au fost la înălţimea aşteptărilor lui Ceauşescu. Acesta îşi dorea până la obsesie clauza naţiunii celei mai favorizate, ce presupunea facilităţi vamale pentru produsele româneşti importate de SUA. Mai dorea, de asemenea, un credit de 500-600 milioane de dolari, cu dobândă mică. În timpul vizitei s-au semnat unele documente oficiale, inclusiv unele menite să stimuleze relaţiile economice, dar clauza nu a primit-o atunci, şi nici în anul următor, acordarea depinzând de raporturile dintre partidele democrat şi republican, de relaţiile dintre acestea şi preşedinţie, dintre preşedinţie şi Congres.

S-a invitat în Statele Unite iar americanii au acceptat

Din documente americane de la Departamentul de Stat declasificate în ultimii ani reiese că de fapt Ceauşescu se invitase la Casa Albă, oficiali de la Bucureşti presând administraţia americană să-l primească pe liderul român neapărat în anul 1973. În vară, Leonid Brejnev urma să vină în Statele Unite. „Ceauşescu este nerăbdator să vină în SUA chiar anul acesta“, i-a scris Kissinger lui Nixon în 15 mai 1973.

În aprilie 1973, a ajuns la Washington Vasile Pungan, consilierul personal al lui Ceauşescu pe chestiuni economice. Împreună cu Corneliu Bogdan, ambasadorul României în capitala SUA, au fost primiţi de Henry Kissinger, la acel moment consilier al preşedintelui Richard Nixon pe probleme de securitate naţională, numit în chiar acel an secretar de stat (ministru de Externe) al Statelor Unite.

În 21 aprilie, Pungan, însoţit de Corneliu Bogdan, ambasadorul României la Washington, a prezentat lui Kissinger un mesaj pentru Nixon din partea lui Ceauşescu, sub forma unei note verbale. Pungan n-a vrut să lase din mână „nota verbală“, nici măcar la insistenţele lui Kissinger, care a solicitat o copie, pentru a uşura munca stenografului. În cursul discuţiilor, i-a spus şefului diplomaţiei americane că Nicolae Ceauşescu doreşte să viziteze Stalele Unite în cursul anului 1973. După discuţia de fond, pe dosare, Pungan a presat, spunând că Ceauşescu şi-ar dori să-l reîntâlnească pe Nixon, fie în Statele Unite, fie atunci când vine Nixon în Europa.

Din memorandumul conversaţiei păstrat în arhiva Departamentului de Stat reiese că Henry Kissinger nu se aştepta ca Ceauşescu să se invite în Statele Unite, însă a anunţat că se va gândi, şi că nu vede de ce nu s-ar putea organiza o vizită oficială.

După deliberări, punând în balanţa forţelor avantajele şi dezavantajele, americanii au acceptat să-i facă pe plac. Pe un document intern al Departamentului de Stat din august 1973, prin care se propunea invitarea în SUA a lui E. Gierek, liderul comunist polonez, Kissinger a scris de mână: „Să spunem nu Poloniei. Ceauşescu trebuie să vină primul“.

Primit cu onoruri
Vrerea lui Ceauşescu de a ajunge din nou în America s-a împlinit la începutul lui decembrie. Delegaţia României a părăsit Bucureştiul duminică, 2 decembrie 1973. Până la Washington, aeronava prezidenţială a făcut două escale – la Alger, unde oficialii români au şi înnoptat. A doua – în Irlanda, pentru realimentare.

Ceauşescu a ajuns în SUA luni, 3 ianuarie, la baza militară Andrews, Baltimore. Conform protocolului american, oaspeţii au rămas peste noapte în baza militară, prevăzută cu toate dotările. În 4 decembrie, un elicopter din flotila americană l-a dus la Washington. Partea oficială, ceremonioasă a primirii s-a făcut pe peluza din faţa Casei Albe. „Garda de onoare, alcătuită din detaşamentele diferitelor genuri de arme, prezintă onorul“, a scris Scînteia.

„Răsună acordurile solemne ale imnurilor de stat ale Republicii Socialiste România şi Statelor Unite, în timp ce se trag 21 de salve de artilerie, iar un grup de militari, aliniaţi în spatele gărzii, înclină în semn de salut, steagul federal şi drapelele celor 50 de state, precum şi ale teritoriilor asociate ale SUA. Comandantul gărzii prezintă conducătorului statului român raportul: «Excelenţă, garda de onoare este gata formată». Preşedintele Consiliului de Stat şi preşedintele SUA trec apoi în revistă garda de onoare. În dreptul drapelelor purtate de membrii gărzii de onoare, cei doi preşedinţi se opresc şi salută“.

Tonul laudativ al ziarului oficial al partidului la adresa ceremoniei primirii, perfect previzibil, este confirmat şi de Violeta Năstăsescu, trazlatorul de limbă engleză al Elenei Ceauşescu, ce i-a însoţit pe cei doi în vizita din Statele Unite. „Ceremonia de primire de pe pajişte era întotdeauna un spectacol plin de culoare, un amestec de modernitate şi ritual medieval. Întregul act era de-a dreptul impresionant“.

La finalul ceremoniei, cei doi preşedinţi, au ţinut câte un discurs pe platforma instalată în faţa Casei Albe, după care au urcat în balconu şi au salutat mulţimea. Ceremonia terminată, Ceauşescu şi Nixon, în prezenţa staff-urilor, au început convorbirile oficiale. În aceeaşi zi, liderul de la Bucureşti a onorat invitaţia la dejunul oferit de Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA.

Dineu la Casa Albă

Pe timpul şederii la Washingon, familiei Ceauşescu i s-a pus la dispoziţie Blair House, una dintre cele mai frumoase reşedinţe. Acolo i-a primit Ceauşescu pe Hendrich Johannes Witteveen, preşedintele Fondului Monetar Internaţional şi Robert McNamara, preşedintele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Apoi a mers la Camera de Comerţ şi Industrie a SUA, unde a discutat cu oameni de afaceri americani.

Roman Moldovan, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a RSR şi Arch Booth, preşedintele Camerei de Comerţ a SUA au semnat acordul de constituire a Consiliului româno-american pentru promovarea relaţiilor economice. Arch Booth, preşedintele Camerei de Comerţ a SUA a spus că instituţia pe care o conduce va pleda pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru toate statele din Europa de Est, nuanţă importantă, ce arată că oficial şi la vedere, în problema care-l interesa cel mai tare pe Ceauşescu, SUA nu erau dispuse să acorde României un tratament preferenţial. În discursul lui, Ceauşescu a adus invariabil vorba despre clauza naţiunii celei mai favorizate.

În ciuda asperităţilor din timpul convorbirilor oficiale, ziua s-a încheiat bine, cu un dineu somptuos oferit la Casa Albă de preşedintele Nixon şi soţia sa, Patricia. Camera de Est – marea sală de recepţii a preşedinţiei americane, s-a dovedit neîncăpătoare.

Agendă oficială încărcată

În 5 decembrie, pe Ceauşescu l-au vizitat la reşedinţă trei influenţi senatori americani – Henry Jackson, Abraham Ribicoff şi Eduard Kennedy, apoi a mers la Congresul SUA. După vizita la Congres, unde a şi conferenţiat, s-a semnat declaraţia comună. A urmat o nouă discuţie cu Nixon, apoi Ceauşescu s-a prezentat la întâlnirea cu incomozii jurnalişti americani, oferind obişnuita conferinţă de presă. După-amiază, tot la reşedinţa de la Blair House s-a întâlnit cu ministrul finanţelor, George Schultz şi cu ministrul comerţului, Frederick Dent. Seara, în saloanele ambasadei României de la Washington, Ceauşescu a fost gazda recepţiei oferite de partea română pentru oficialităţile americane.

La cumpărături pe Fifth Avenue

Ceauşescu a părăsit capitala americană în dimineaţa de 6 decembrie 1973. La fel cum a presat în discuţiile cu oficialităţile americane, aidoma a procedat şi cu sine: în 6 decembrie, ziua onomasticii sale, a făcut un adevărat tur de forţă, traversând patru din cele 50 de state ale federaţiei americane. Toate – în partea de nord-est a Statelor Unite. A plecat din Columbia, a ajuns la baza militară Andrews din Baltimore, de unde a zburat în aceeaşi zi către Carolina de Nord, Ohio şi Connecticut.

Primul oprire a zilei a făcut-o la uzinele General Electric din oraşul Wilmingron-Carolina de Nord. De acolo a voiajat spre Cleveland-Ohio, unde a vizitat o firmă producătoare de autobasculante şi maşini agricole de mare tonaj, aparţinând concernului White Motors Corporation. După-amiaza, oficialităţile locale (primarul din Cleveland şi guvernatorul statului Ohio) au organizat un program festiv. Seara, Ceauşescu a zburat spre oraşul Hartford-Connecticut. Ziua s-a încheiat cu o recepţie oferită de primarul oraşului, începând cu ora locală 22:00.

A doua zi, dimineaţa, a vizitat o fabrică de maşini unelte, apoi a zburat spre New York. Ca de obicei, cuplul român s-a cazat la hotelul Waldorf Astoria, unde a cerut şi a primit cel mai luxos apartament, rezervat capetelor încoronate. Partea oficială a programului s-a desfăşurat la hotel.

În prima parte a zilei, Ceauşescu s-a întâlnit cu oameni de afaceri americani, la sediul firmei Manufacturer Hanover Trust. După-amiază, Ceauşescu nu a mai părăsit hotelul, oaspeţii americani deplasându-se la apartamentul prezidenţial al hotelului Waldorf. L-a primit pe Kurt Waldheim, secretarul general al ONU, pe David Rockefeller, preşedintele băncii Chase Manhattan, precum şi cu reprezentanţi ai cercurilor evreieşti din America.

Programul de la New York i-a permis primei doamne o scurtă escapadă la cumpărături, scrie Violeta Năstăsescu. De pe Fifth Avenue a târguit cosmetice şi eşarfe pentru ea, fulare pentru soţ şi copii. La procesul de la Târgovişte, din decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu purta unul dintre fularele cumpărate de la New York, în 1973, a observat traducătoarea de engleză a Elenei Ceauşescu.

Protocol spectaculos, rezultate concrete mai modeste

Atât din punct de vedere al relaţiei bilaterale româno-americane, cât în privinţa relaţiilor internaţionale în general, vizita lui Nicolae Ceauşescu în Statele Unite din 1973 a adus puţin în planul rezultatelor concrete. Pe relaţia bilaterală, liderul român a făcut presiuni pentru obţinerea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate (ce presupunea facilităţi în comerţul exterior dintre cele două state) şi pentru obţinerea unui credit de 500-600 de dolari SUA, pe termen lung, cu o dobândă de 2%. Creditul, a spus Ceauşescu la Washington, urma să fie folosit de România pentru achiziţionarea unor tehnologii americane necesare industriei româneşti.
9 mai 2013, 16:29 – Autor: Cristina Diac

EXCLUSIV Elena Ceauşescu cu chiloţeii la vedere!

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.
Pe 15 iunie 1970, Nicolae Ceausescu a efectuat o vizita oficiala in Franta la Paris, s-a intalnit cu Georges Pompidou si cu sotia sa Claude Pompidou. Aici fotograful n-a scapat. Elena cu chilotii la vedere.

1970 Delegaţia României condusă de Ceauşescu a avut parte din belşug de fastul, rafinamentul şi politeţea care fac faima Franţei şi francezilor.

1970 Delegaţia României condusă de Ceauşescu a avut parte din belşug de fastul, rafinamentul şi politeţea care fac faima Franţei şi francezilor.

În mai 1968, Charles de Gaulle a vizitat România şi avusese parte de o primire călduroasă. Peste doi ani, Nicolae Ceauşescu a întors vizita iar francezii nu s-au lăsat mai prejos. Primirea de care s-a bucurat şeful statului român la Paris surprinde şi astăzi prin grandoare.
Din programul extrem de încărcat reiese că oficialităţile franceze i-au acordat lui Nicolae Ceauşescu onorurile cuvenite unui mare şef de stat. Cu Georges Pompidou, preşedintele în exerciţiu al Franţei, s-a întâlnit de cinci ori în trei zile. În onoarea oaspeţilor s-au dat dineuri şi recepţii iar teatrul Ludovic al XV-lea din incinta palatului de la Versaille şi-a deschis special porţile cu această ocazie. La aceste recepţii şi dineuri, lui Ceauşescu aveau să-i fie prezentaţi Valery Giscard d’Estaing şi Jacques Chirac, doi viitori preşedinţi ai Franţei, deţinători la acea oră de portofolii ministeriale în cabinetul de la Paris. Delegaţia României a depus o coroană de flori la mormântul soldatului necunoscut, a vizitat sediul UNESCO de la Paris, sediul primăriei parisiene de la Hotel de Ville, uzinele Renault, fabrica unde se construiesc avioanele Concorde la la Toulouse, zona agricolă din sudul Franţei, ba chiar şi Manufactura Naţională Gobelins înfiinţată în 1667. Ceauşescu a semnat în cartea de onoare a diferitelor instituţii pe unde a trecut. Că ne place sau nu, cei care se vor apleca asupra perioadei respective vor găsi autograful său alături de semnăturile altor celebri politicieni, mari artişti ori glorii sportive aflate în trecere prin Paris.În dimineaţa de luni, 15 iunie 1970, de pe Aeroportul Băneasa avionul cu delegaţia oficială condusă de Nicolae Ceauşescu, preşedintele Consiliului de Stat, decola spre Paris. Îl însoţeau Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Cornel Burtică, minstrul Comerţului Exterior, Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, Gheorghe Cioară, prim vicepreşedinte al Consiliului de Stat al Planificării, consilieri şi expeţi, dar şi soţia sa, Elena. Componenţa delegaţiei arată şi ea că partea română intenţiona să obţină bunăvoinţa gazdelor pentru îmbunătăţirea relaţiilor economice dintre cele două ţări.

Din înaltul cerului. Ceauşescu a descins în oraşul luminilor într-un mod unic, după cum transmiteau cei cinci reporteri însoţiţi de doi fotografi trimişi de Scânteia. Chiar dacă n-o fi fost singurul caz, cu siguranţă parizienii n-au avut prea des ocazia să vadă un şef de stat aterizând dintr-un elicopter al forţelor militare aeriene franceze, pe esplanada din faţa Domului Invalizilor. “E prima oară în istoria Franţei, scria Scânteia, când un conducător de stat, invitat al Franţei, descinde dintr-un elicopter în plin centrul Parisului”. Apoi, coloana oficială, deschisă de fanfara călare, urmată de garda de onoare formată din 144 de călăreţi pe cai albi îmbrăcaţi în costume din epoca napoleoniană şi de o escortă de motociclişti s-a îndreptat spre Palatul Elysée, reşedinţa preşedinţilor Franţei. La primirea delegaţiei române au participat Georges Pompidou, Jacques Chaban-Delmas, premierul francez care-i primise la aeroport, preşedintele Senatului şi cel al Adunării Naţionale.
Pe timpul şederii în Franţa, Nicolae şi Elena Ceauşescu au avut ca reşedinţă un apartament din Quai d’Orsay, palatul ce găzduieşte Ministerul de Externe al Franţei. În acest spaţiu somptuos, decorat cu cinci pânze aduse special de la muzeul Luvru, printre mobilele stil Ludovic al XVI-lea, oaspetele român a primit în după-amiaza de luni peste o sută de ambasadori reprezentând şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Paris şi pe şefii grupurilor de prietenie România-Franţa din Senat şi Adunarea Naţională. Şi ziua nu se terminase. Seara a urmat dineul oferit de preşedintele Franţei şi soţia acestuia în onoarea oaspeţilor români. Locul – Palatul Marele Trianon de la Versailles – cu siguranţă nu fusese ales întâmplător. Cu exact jumătate de veac în urmă, în iunie 1920, reprezentanţii puterilor aliate şi asociate în primul război mondial semnau tratatul de pace cu Ungaria învinsă. Pentru români, Tratatul de la Trianon avea o semnificaţie cu totul specială: era actul juridic prin care Marile Puteri recunoşteau apartenenţa Ardealului la România. După dineu a urmat un spectacol de gală la teatrul Ludovic al XV-lea din incinta palatului de la Versaille, Opera Mare din Paris prezentând în faţa invitaţilor un spectacol de balet.
Andreas Papandreou s-a întâlnit cu Nicolae Ceaușescu la București, în 5 februarie 1976
Trei preşedinţi. Nici a doua zi a vizitei n-a fost mai săracă în evenimente. Dimineaţa, Ceauşescu a depus o coroană la mormântul soldatului necunoscut de la Arcul de Triumf. I-a fost prezentat preşedintele comitetului flăcării veşnice care arde în memoria ostaşului necunoscut, precum şi veterani din primul şi al doilea război mondial. La această ceremonie, Ceauşescu a fost însoţit de premierul Jacques Chaban-Delmas şi de ministrul Apărării, Michel Debré. Până la prânz, Ceauşescu s-a mai deplasat încă o dată la Palatul Elysée, pentru convorbirile oficiale cu Georges Pompidou. A vizitat apoi primăria Parisului şi a participat la un dejun oferit în onoarea delegaţiei române de ministrul de externe Maurice Schumann la Quai d’Orsay, în prezenţa miniştrilor de interne, al afacerilor culturale, al dezvoltării industriale şi cercetării ştiinţifice, guvernatorului Băncii Franţei, rectorului Academiei Parisului, dar şi a lui Jaques Chirac, viitor preşedinte al Republicii Franceze, la acea vreme secretar de stat în ministerul Finaţelor. Pe titularul portofoliului, Valery Giscard d’Estaing, de asemenea viitor preşedinte, Ceauşescu avea să-l cunoască seara, la recepţia oferită de ambasada României din Paris. Până la dineu, delegaţia română a mai vizitat uzinele Renault situate la Flins, lângă Paris. De doi ani, copiind modelul Renault 13 în urma unui acord, românii produceau la Colibaşi, lângă Piteşti, automobile “Dacia”. Ceauşescu a fost curios să vadă întreg fluxul tehnologic utilizat de firma-mamă iar la plecare a primit în dar un automobil. În acest timp, Elena Ceauşescu a mers la Muzeul Municipal din Paris, care găzduia o expoziţie de artă veche românească organizată sub înaltul patronaj al preşedinţilor Franţei şi României. În aceeaşi zi au mai vizitat sediul UNESCO iar seara, la dejunul oferit de ambasada română, Ceauşescu l-a decorat pe Georges Pompidou cu Steaua RSR Clasa I.

Miercuri dimineaţă delegaţia română s-a deplasat din nou la Palatul Elysée, pentru ceremonia de rămas-bun. Pompidou l-a primit pentru a treia oară în cabinetul său de lucru, apoi delegaţia a mers în salonul Murac, unde aveau loc de obicei şedinţele Consiliului de Miniştri. În timpul discuţiilor oficiale, Elena Ceauşescu, însoţită de ministrul afacerilor culturale, a vizitat Manufactura Naţională Gobelins. În jurul prânzului, tot de pe esplanada din faţa Domului Invalizilor, şi tot cu elicopterul, au plecat spre sudul Franţei. Vizita oficială se încheia odată cu părăsirea capitalei. În sud, au mers la Toulouse, “capitala aviatică” a Franţei, pentru a vizita uzinele Sud Aviation, care produceau avioanele Concorde, şi Compania Internaţională de Informatică. Pe tot parcursul vizitei, Ceauşescu a exprimat constant interesul părţii române pentru intensificarea relaţiilor economice româno-franceze. Joi dimineaţa, în ultima zi, delegaţia română a mers în Provance, unde a survolat zona agricolă din sudul Franţei şi au vizitat centrul de cercetări nucleare. De la Lyon, delegaţia s-a înapoiat la Bucureşti. Ca urmare a vizitei a fost semnat un acord în domeniul construcţiilor aero-navale.

Citate
“Noi considerăm că nivelul relaţiilor dintre Franţa şi România, îndeosebi în domeniul economic, este sub posibilităţile şi sub dorinţele noastre. În acest context, apreciez că discuţiile de până acum şi contactele între miniştrii francezi şi români vor fi încununate de rezultate bune.”
Nicolae Ceauşescu
“Ridic acest pahar aici, la acest dejun unde se află foarte mulţi diplomaţi, pentru a ura succes diplomaţiei în efortul de a lua locul armelor. Câteodată diplomaţii vorbesc mult, dar e mai bine să ascultăm glasul lor decât pe cel al armelor.”
Nicolae Ceauşescu

Întronarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu 28 martie 1974

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.
„Momentul se voia festiv şi solemn, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucaşului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh «în travesti» dintr-un film de epocă prost regizat” [1]

În prima jumătate a anilor ’70, Nicolae Ceauşescu se afla în plin proces de consolidare a puterii. Totul culminează, cel puţin la nivel de imagine, cu momentul 29 martie 1974 – instituirea şi alegerea în funcţia de preşedinte al RSR a lui Nicolae Ceauşescu. Relevanţa momentului 1974 în istoria României nu poate fi înţeleasă în lipsa raportării la succesiunea lui Gheorghiu Dej şi la jocul abil al lui Nicolae Ceauşescu în privinţa acaparării puterii. Fără a se baza pe intuiţie, ci pe un raţionament clar, Ghiţă Ionescu îl anticipează pe succesorul lui Dej încă din 1964: „Mulţumită unei cariere perfecte şi unei ascensiuni continue în ierarhia partidului şi datorită faptului că deşi relativ tânăr el controlează în realitate „aparatul”, ca urmare a faptului că e român, Ceauşescu este cel mai probabil succesor.”2La numai patru zile de la decesul lui Gheorghiu Dej, s-a realizat, în fapt, o împărţire a puterii între Ion Gh. Maurer, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu, care vor ocupa cele mai înalte funcţii pe linie de partid şi de stat. Nicolae Ceauşescu, cu sprijinul celor doi, va deveni prim-secretar al P.M.R., Maurer va rămâne preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar Chivu Stoica va primi funcţia supremă în stat. La momentul respectiv, prin mişcările realizate, Maurer părea să deţină întreaga putere. Deşi în mod real, pornind de la exemplul sovietic, deţinerea funcţiei de prim-secretar al partidului asigura controlul total asupra statului, Maurer s-a pus la adăpostul funcţiei de preşedinte al Consiliului de Miniştri, evitând să-şi asume funcţia supremă in partid. Explicaţiile sunt uşor de intuit şi ţin mai degrabă de imaginea liderului şi de legitimitatea sa: origine etnică (român), origine socială (ţăran sărac), profesie (ucenic cizmar), calităţi întrunite de Nicolae Ceauşescu. În plus, Maurer avea un ascendent asupra lui Ceauşescu, bazat pe diferenţa de vârstă dintre cei doi, statutul în cadrul partidului, statura intelectuală, mizând pe docilitatea viitorului prim-secretar. Cum însă niciodată nu poţi fi sigur de ambiţiile, capriciile, frustrările unui tânăr ajuns într-o poziţie cheie, Ceauşescu s-a dovedit extrem de abil în a se debarasa, rând pe rând, de toţi membrii vechii gărzi dejiste. Prima victimă directă a fost Alexandru Drăghici, perceput ca un potenţial rival, deşi între cei doi exista o apropiere încă din perioada detenţiei la Doftana şi Caransebeş. Drăghici pierde treptat funcţiile deţinute, începând cu poziţia de ministru al Afacerilor Interne (27 iulie 1965). În decembrie 1967 a fost eliminat din C.Ex., iar în aprilie 1968 din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. A urmat Chivu Stoica, ce demisionează din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, poziţie preluată de către Ceauşescu la 9 decembrie 1967. La momentul respectiv, Nicolae Ceauşescu devine lider suprem pe linie de partid şi de stat. Alexandru Bârlădeanu a fost pensionat la cerere în 1968, Gheorghe Apostol nu mai intră în Comitetul Executiv din august 1969, iar Bodnăraş, deşi păstrează funcţia de vicepreședinte al Consiliului de Stat, continuă să fie aibă un rol decorativ.

Ultimul şi poate cel mai important dintre „greii” partidului a rămas la momentul respectiv Ion Gheorghe Maurer. Conştient de noul curs al partidului dar şi de ambiţiile secretarului general al PCR, acesta îşi înaintează, în data de 22 martie 1974, cererea de pensionare, motivând vârsta înaintată şi starea de sănătate. Maurer se retrage totuşi într-un moment de vârf: deţinea funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, primise în acelaşi an titlul de „Erou al Republicii Socialiste România”, conştient de faptul că urma să intre într-un con de umbră, după marginalizarea gărzii dejiste. El păstra totuşi majoritatea avantajelor de care se bucura un prim-ministru în funcţie: vilă de protocol, maşini de lux, pază de corp, pensie echivalentă cu salariul anterior etc.

Momentul este vital pentru înţelegerea jocurilor de putere de la vârful partidului. O dată cu pensionarea lui Maurer, au loc o serie de schimbări în statutul PCR, înlocuiri din funcţii şi numiri care vor asigura controlul deplin al lui N. Ceauşescu. Sunt numiţi, cu această ocazie, Manea Mănescu, în fruntea Consiliului de Miniştri, Ilie Verdeţ, ca secretar al Comitetului Central al Partidului, Miron Constantinescu, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, Emil Drăgănescu, preşedinte al C.S.P., Janoş Fazekaş, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al comerţului interior.

Deţinerea puterii absolute a fost confirmată în cadrul Plenarei CC al PCR din 25-26 martie 1974, care, alături de modificarea statutului partidului, numirile şi schimbările din funcţii, a hotărât în unanimitate instituirea funcţiei de preşedinte al RSR şi înaintarea către Marea Adunare Naţională a propunerii alegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Preşedinte al RSR.

Pentru ca schimbările instituţionale preconizate să îndeplinească criteriile de legalitate, se impunea modificarea Legii fundamentale şi a Regulamentului de funcţionare a M.A.N., noile prevederi fiind aprobate în cadrul aceleiaşi Plenare din data de 26 martie. Acestea vizau principalele atribuţii ale Marii Adunări Naţionale, ale Consiliului de Stat şi ale Consiliului de Miniştri, introducând în cadrul “Titlului III. Organele supreme ale puterii de stat”, o nouă secţiune intitulată Preşedintele Republicii Socialiste România. Articolul 69 din Constituţie prevede caracterul funcţiei, mandatul, jurământul şi atribuţiile. Conform actului fundamental: Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România – art. 69(1), şi este comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România – art. 69(4).

Atribuţii:
1. Prezidează Consiliul de Stat;
2. Prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri atunci când apare necesar;
3. Numeşte şi revocă, la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, care fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe membrii Tribunalului Suprem.
4. În timpul în care Marea Adunare Naţională nu este întrunită în plenul său, numeşte şi revocă pe preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general;
5. Acordă gradele de general, amiral şi mareşal;
6. Conferă decoraţiile şi titlurile de onoare; autoriză purtarea decoraţiilor conferite de alte state;
7. Acordă graţierea;
8. Acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie şi retrage cetăţenia română; aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state;
9. Acordă dreptul de azil;
10. Stabileşte rangurile misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Socialiste România;
11. Primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state;
12. Încheie tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; poate da împuterniciri, în acest scop, preşedintelui ori unor membri ai Consiliului de Miniştri sau unor reprezentanţi diplomatici;
13. În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate.

O dată aprobată modificarea Constituţiei, nu a rămas decât punerea în scenă a spectacolului „alegerii” în funcţie. Discuţiile privind desfăşurarea ceremoniei s-au purtat în şedinţa C.Ex., desfăşurată cu o zi înaintea evenimentului. Propunerile au fost făcute de către Emil Bodnăraş şi vizau înaintarea propunerii către preşedintele MAN, supunerea la vot (vot deschis), urmând desfăşurarea întregii ceremonii (primirea eşarfei tricolore, rostirea jurământului, intonarea Imnului Republicii, discursului preşedintelui învestit). Sunt discutate şi o serie de detalii precum locul exact al depunerii jurământului, plasarea drapelului tricolor şi a steagului partidului, poziţia colaboratorilor apropiaţi etc. Rând pe rând, membrii C.Ex. se întrec în propuneri care mai de care mai măgulitoare, de la prezenţa unei gărzi militare cu drapel până la completarea ceremoniei cu salve de tunuri. Responsabil în cadrul Secretariatului CC al PCR cu Secţia Propagandă şi Agitaţie, Leonte Răutu propune transmiterea ceremoniei în direct la televiziune, turnarea unui film in legătura cu acest moment şi prezenţa, în toate oraşele ţării, în instituţii, a portretului preşedintelui şi a drapelelor.

Ceremonia desfăşurată la sediul MAN a fost una fastuoasă, demnă de un suveran, culminând cu înmânarea „sceptrului prezidenţial” de către Stefan Voitec, în faţa plenului Marii Adunări Naţionale. Legitimarea actului a fost dată şi de prezenţa numeroasă şi reprezentativă. În lojile oficiale ale sălii de şedinţe se regăsesc membrii noii echipe de conducere, alături de vechi ilegalişti fideli secretarului general (Ion Gh. Maurer, Emil Bodnăraş, Maxim Berghianu, Elena Ceauşescu, Gheorghe Cioară, Lina Ciobanu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Emil Drăgănescu, Janos Fazekas, Petre Lupu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Vasile Vâlcu). Participă de asemenea membri supleanţi şi secretari ai CEx. al CC al PCR, membri ai Consiliului de Stat, ai guvernului, conducători de instituţii centrale şi organizaţii obşteşti, oameni ai muncii, academicieni, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti români şi străini, şefi ai misiunilor diplomatice etc.

Pe un fond general „solemn”, de „mare însufleţire”, cu „îndelungi ovaţii, „urale nesfârşite”, „aclamaţii puternice”, „puternice aplauze”, aşa cum prezenta Scânteia desfăşurarea întregii ceremonii, are loc „întronarea” primului preşedinte al RSR. Emil Bodnăraş, vicepreşedinte a Consiliului de Stat, înaintează propunerea de alegere a Preşedintelui Republicii:

„Pentru alegerea preşedintelui Republicii, a primului preşedinte al Republicii Socialiste România, propun Marii Adunări Naţionale, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, candidatura omului care a dat atât de mult patriei şi poporului său, cauzei mari a socialismului, colaborării paşnice între popoare, progresului civilizaţiei umane şi păcii – secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. (Scânteia, 29 martie 1974)

La ora 11.37, deputaţii MAN aleg şi proclamă în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al RSR. În numele MAN, Stefan Voitec se adresează preşedintelui ales:

„În aceste momente solemne ale învestiturii dumneavoastră în înalta funcţie de preşedinte al R.S.R. şi comandant suprem al forţelor armate, în numele Marii Adunări Naţionale, vă rog să primiţi simbolurile demnităţii şi prestigiului, ale puterii de stat, ale autorităţii suverane a poporului român, ale voinţei sale de a se dezvolta liber şi independent, pe calea socialismului şi comunismului” (Scânteia, 29 martie 1974).

Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Ştefan Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul. Obiectul care a suscitat cele mai multe controverse a fost fără îndoială sceptrul, care aşa cum îl prezenta Silviu Curticeanu „în mâna lui Ceauşescu a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute”. Dacă eşarfa tricoloră primită simboliza naţiunea română, sceptrul se dorea a fi însemnul prezidenţial al puterii de stat şi de comandant suprem al forţelor armate. Interesant este faptul că în şedinţa C.Ex. din 27 martie, desfăşurată cu o zi înainte de eveniment, singurul simbol asupra căruia s-a convenit a fi înmânat a fost eşarfa tricoloră.

Revenind la ritualul desfăşurat în sediul MAN, Ceauşescu rosteşte, cu mâna pe Constituţia R.S.R., jurământul în faţa plenului şi semnează documentul, după care urmează intonarea Imnului de stat şi arborarea drapelelor de partid şi de stat. Ceremonia se încheie cu discursul omagial al lui preşedintelui M.A.N. şi cuvântarea „suveranului”, întregul eveniment fiind transmis în direct la radio şi televiziune.

Gest ironic sau nu, Salvador Dali îi trimite o telegramă preşedintelui RSR în care îşi arată aprecierea pentru „demersul istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial” (vezi foto), telegramă publicată în Scîn­teia la 4 aprilie 1974.

Momentul 28 martie 1974 rămâne în istoria comunismului românesc drept oficializarea dictaturi personale a lui Nicolae Ceauşescu şi totodată „primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic”, încheiat în mod violent 15 ani mai târziu.

Bibliografie:
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 28/1974.
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 30/1974.
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 31/1974.
Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, „Buletinul Oficial”, nr. 45 din 28 martie 1974.
Scânteia, 29 martie 1974
Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor, Iaşi, Editura Polirom, 2011.
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007,
Frunză, Victor, Istoria comunismului în România, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999.
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Kunze, Thomas, Nicolae Ceauşescu – o biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002.

Text redactat de Florin S. Soare

Note:
1Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007, p. 109.
2Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 390.

Ceauşescu nu a prea fost uşa de biserică în tinereţe

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.
Tineretea lui Nicolae Ceausescu a fost destul de zbuciumata, ea nefiind lipsita si de intamplari mai putin revolutionare, cum ar fi o banala gonoree.

Generalul in rezerva Ilie Moreanu-Fisier isi aminteste ca in urma cu peste 60 de ani l-a ajutat pe viitorul dictator comunist sa scape de o boala sexuala contactata dupa un amor pasager.

IN LAGAR

Generalul, acum in varsta de 95 de ani, s-a intalnit pentru prima oara cu cel ce avea sa devina “cel mai iubit fiu al patriei” in toamna anului 1941, la Spitalul lagarului de la Targu Jiu, loc unde erau incarcerati opozanti ai regimului Antonescu printre care si unii lideri comunisti precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica sau Gheorghe Apostol.

VIZITA LA UN PRIETEN

In acea vreme, Moreanu a fost nevoit sa faca o vizita unui bun prieten, Gheorghe Ionescu, aflat in lagarul de la Targu Jiu, care se imbolnavise la plamani.

“Insotit de medicul Kessler de la legatia germana, am intrat in lagar, unde am fost intampinati de comandantul acestuia, colonelul Serban Loveanu, care mi-a fost diriginte la Liceul Militar din Craiova”, a istorisit Moreanu, pe atunci locotenent. Acesta spune ca, in timp ce medicul german il examina pe prietenul sau, de el s-a apropiat un tanar care i-a cerut ajutorul.“Mi s-a prezentat ca fiind Nicolae Ceausescu, nume care nu-mi spunea nimic pe vremea aceea, si ca ar dori ca medicul sa-l consulte pentru ca suferea de usturimi atunci cand urina”, a precizat militarul.

ESCAPADA

Dupa ce a fost examinat, lui Ceausescu i s-a facut o injectie cu un antibiotic foarte puternic (prontozil) si i s-au dat mai multe pastile de eleudron. “Ceausescu a fost sfatuit sa continue tratamentul cu antibiotice mai multe luni si sa nu se sperie daca va urina cu sange”, a spus generalul Moreanu.

Intrebat cum ar fi putut contacta blenoragia in lagar, Moreanu a afirmat ca, probabil, la una dintre iesirile in oras la cumparaturi, lucru care se putea face sub paza, Ceausescu a facut o escapada, dupa ce a mituit gardianul care il insotea. In 1943 la Jilava, venise şi Niculina Rusescu cu Lenuţa Petrescu, să-l vadă pe Ceauşescu
Cu o mică șpagă dată gardianului, focosul Ceausescu îsi rezolva problemele intime trecând și pe la bordeluri, după obiceiul vremii.

DUPA 35 DE ANI

Moreanu avea sa-l mai revada pe Nicolae Ceausescu dupa foarte multi ani, intr-un context in care dictatorul a reusit sa se revanseze pentru serviciul facut in tinerete.In 1977, Ilie Moreanu a inaintat un memoriu catre seful statului Nicolae Ceausescu, in care protesta impotriva unui decret adoptat de autoritatile comuniste prin care persoanele care paraseau ilegal tara erau deposedate de casele proprietate personala.

Spre surprinderea sa, in loc sa fie pus la zid de Securitate, Moreanu, atunci maior in rezerva, a fost primit in audienta la Comitetul Central de insusi Ceausescu.SALVAT DE DICTATOR

In momentul in care Ilie Verdet, prezent la intalnire, a inceput sa-l certe pe maior si sa-l ameninte cu inchisoarea pentru obraznicia sa, Ceausescu a intervenit si i-a spus lui Verdet: “Tu sa taci. Eu l-am chemat”. Dupa care dictatorul l-a chemat in cabinet pe unul dintre consilierii sai caruia i-a soptit ceva la ureche.

Consilierul l-a scos pe Moreanu din cabinet si, pe hol, a inceput sa-i spuna ca va trebui sa stea ascuns o perioada, iar sotia lui sa spuna, daca va fi cautat de Politie sau Securitate, ca a plecat in Germania in vizita la unul
dintre copii.

DETINUT LA CANAL

Generalul in rezerva Ilie Moreanu-Fisier a fost arestat dupa instaurarea regimului comunist si incarcerat la Canal, Aiud si Turnu Severin. Decorat cu Ordinul Militar “Mihai Viteazul”, generalul s-a intalnit in viata sa cu nenumarate personalitati printre care Regele Mihai I, Papa Ioan Paul al II lea si cei doi presedinti americani Bush.

ELENA, MAREA IUBIRE

Nicolae Ceausescu era, in perioada in care a stat in lagarul de la Targu Jiu, impreuna cu Elena Petrescu, viitoare Ceausescu. Daca generalul Moreanu povesteste ca Nicolae nu a prea fost usa de biserica in tinerete, se pare ca nici Elena nu a fost tocmai cuminte.

Nicolae Andruta Ceausescu, fratele dictatorului, obisnuia sa povesteasca la mici agape, conform generalului Nicolae Plesita, cum a surprins-o el pe viitoarea cumnata in pat cu un soldat german, in perioada in care Nicolae era in puscarie. (D.G.)

Andruța relata că, prin ’43, când era încasator la Societatea de Tramvaie Bucureşti, a cunoscut-o pe Lenuţa la Jilava, care venise, că şi Niculina Rusescu, să-l vadă pe Ceauşescu, închis acolo. Din boxa acuzaţilor, Andruţa a spus în continuare: “Dacă ne-am văzut, am mai dat şi eu pe la ea pe-acasă, că statea pe Sebastian. Într-o zi, le găsesc pe ea şi pe cumnata-sa, Adela, dezbrăcate, cu doi nemţi. Nu prea i-a convenit. M-a întrebat: Nicule, de ce-ai venit? Uite, suntem cu doi prieteni…. şi am servit câte un pahar de coniac. Şi n-a dat semne de reţinere, decât după ’45, când s-a căsătorit cu frate-miu”, povestea Andruţa.
de Ziarul – Luni, 7 noiembrie 2005, 0:00

Elena Turcu (Bijou): Ceauşescu e cel mai mare MC de până acum. Era foarte cool!

Bijou, cântăreaţa care a atras atenţia tuturor după apariţia de pe TVR 1, a postat pe pagina de Facebook un mesaj năucitor. Bruneta îl consideră pe Ceauşescu cel mai mare “MC” de până acum cu cele mai “cool party-uri”. Ba mai mult, Bijou mărturiseşte pe contul ei de socializare că regretă că nu a trăit acele vremuri când dictatorul dădea petreceri de 1 Mai.
“Deşi nu am amintiri din acele vremuri, eram prea mică, totuşi ceva mă leagă de acea perioadă. Aş fi vrut să prind acele vremuri. Am văzut la TV cum Nicolae Ceauşescu umplea pieţele cu oameni. Era foarte cool cum atâta lumea îl aplauda, cred că e cel mai mare MC de până acum. Tot el a inventat atâtea ocazii de party-uri cum ar fi aceasta cu 1 mai muncitoresc. M-a impresionat faptul că a fost împuşcat chiar în ziua de Crăciun. Nişte creştini adevăraţi nu ar fi făcut asta niciodată.Totuşi se spune că a făcut multe lucruri rele, dar cred că de vină era soţia lui, care îl influenţa negativ. Mesajul meu este “let’s party with MC Ceauşescu”, 1 mai fericit şi tot înainte tovaraşi!”, a scris Bijou pe pagina ei de Facebook.

După ce a făcut senzaţie la TVR, când a apărut la extragerea Loto într-o ţinută extrem de provocatoare, Bijou este în atenţia tuturor. Pe pagina ei de Facebook, cântăreaţa este foarte activă. Zilele trecute, ea a postat pe Facebook o fotografie în care apărea complet goală cu o păsărică în mână. Marţi, Bijou a încărcat o nouă poză cu un mesaj provocator.