De revelion, în CC se bea şampanie rusească adusă de ambasadorul Rusiei [URSS]

Transcriere înregistrare:

00:00 Bărbat (nu se vede în imagine): Mai exact e declaraţia unui securist care se arată indignat că în decembrie ‘89…
00:05 Romeo Moşoiu: Da, se arată indignat
00:06 Bărbat: …a apărut în prim planul revoluţiei…
00:10 Alt bărbat: Cine l-a (neînţelegibil) revoluţia din 1989.
00:12 Bărbat: E dovadă de poliţie politică, lucru incriminat de legile actuale.
00:18 Romeo Moşoiu: Vedeţi aicea că domnul acesta care a plecat în Germania în 1989, deci a trădat, ca să zic aşa, regimul, securistul din 1968 spune foarte clar că “am rămas surprins că am văzut la televizor pe Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu – în paranteză spune informator -, Dumitru Mazilu şi alţii”. Deci el ştia clar de cine era vorba şi cum…
00:50 Antonie Popescu: De ce vorbim astăzi de fila aceasta? Pentru că ne întrebăm şi noi de ce a trebuit să fie tăinuită, sau de ce n-au predat la timp această filă din dosar, de ce a trebuit (neînţelegibil) pentru protecţia lui Ion Iliescu nişte procurori tineri care pretind că au fost şi ei la revoluţie printre altele. [procurorul general adjunct Tiberiu Mihail Niţu are certificat de revoluţionar, în calitate de participant la luptele de la Televiziune]
01:07 Teodor Mărieş: Dacă e, aveţi ştampila, e semnătura procurorului, e semnătura persoanei care a dat declaraţia, nu e nici un fel de problemă.
01:14 Bărbat: În completare la ce-a spus domnul (neînţelegibil). Săptămîna aceasta CPRD-ul, comisia parlamentară a revoluţionarilor a cerut situaţia jurnaliştilor morţi, străini morţi la revoluţie. Parchetul n-a ştiut decît de doi. De Jean Luis Calderon şi de Langevien.
01:31 Teodor Mărieş: Parchetul nu ştie nimic. Deci haidem să lămurim.
01:34 Bărbat: Despre Huwe nu ştia, despre ceilalţi…
01:37 Teodor Mărieş: Problema este următoarea: Dacă în această problemă comisia parlamentară s-a sesizat şi a cerut evidenţa ziariştilor ucişi la revoluţie, nu morţi, ucişi la revoluţie, este un lucru foarte bun. Dacă parchetul nu a ştiut că există 7 oameni ucişi, 7 ziarişti ucişi la revoluţie şi a dat doar doi, înseamnă că acei, că asta este, de procurori, de la cel mare şi pînă la cel, cei doi care au tras la Timişoara şi care sînt în dosar, pe dosar, deci doi din ei au tras [doi dintre procurorii militari care se ocupă de dosarele revoluţiei au fost militari în termen la Timişoara în 1989]. V-am dat numele, vi-l mai dăm, nu e nici un secret. Şi astăzi sînt trei dintre ei, doi au tras la Timişoara şi unul e şeful lor [şeful respectiv e Tiberiu Mihail Niţu]. Sînt pe dosarele lui Voinea. Ei habar n-au ce e în acest dosar dacă nici măcar jurnaliştii străini care sînt cazuri de-acuma cunoscute, celebre, că le-au tot auzit douăzeci de ani. Vă imaginaţi că ei nu au pus mîna pe acest dosar? [cu o zi înainte de această conferinţă de presă, am comentat pe blogul meu dezinformarea Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor de către Secţia Parchetelor Militare - linc] Ei au o singură (neînţelegibil): Să sugrume dosarul, să dea neînceperea urmăririi, să facă materialul doamnei Kovesi şi domnului, nu domnului, micului terorist Niţu Tiberiu Flaviu [de fapt Niţu Tiberiu Mihail], adjunctul procurorului general, ca să dea neînceperea urmăririi [apropo de activitatea la revoluţie a procurorului general adjunct Tiberiu Mihail Niţu, vedeţi: "Adevărul despre elicopterul care a tras la televiziune" (linc) şi "Adevărul despre fraternizarea de la Televiziune" (linc)]. Atît. Altceva n-au. Legat de doamna Mihaela Rădulescu. Ca să nu o ocolim. Deci dînsa a povestit că a stat de vorbă cu 14 tineri în sediul Comitetului Central, după care s-a dus, s-a plimbat, a avut treabă prin alte încăperi, prin alte etaje, şi în momentul în care s-a întors toţi cei 14 tineri au fost, i-a găsit ucişi. 14. În sediul Comitetului Central. Şi este foarte clar că sediul Comitetului Central trebuia evacuat de către revoluţionari pentru că îi deranjam acolo. I-am deranjat şi îi deranjam acolo. Asta este problema, dispoziţia revine, aşa cum spune acest ofiţer, de la Ion Iliescu, nu mă miră deloc. Sînt convins că au vrut să scape de noi. Acesta este motivul pentru care s-a deschis focul în sediul Comitetului Central şi au omorît zeci de oameni acolo. Cine? Sper ca dosarele să ne spună în continuare. Eu vă spun doar atît, că există indicii că unul dintre cei care au tras în sediul Comitetului Central se numeşte Iosif Dan.
04:16 Bărbat (nu se vede în imagine): (neînţelegibil) Virgil Măgheruşan. Să desemnaţi…
04:20 Teodor Mărieş: Probabil că o să…
04:22 Bărbat: Virgil Măgheruşan acum este în Belgia, a terminat sculptura în Bucureşti.
04:27 Teodor Mărieş: Şi a tras şi el în timpul…?
04:29 Bărbat: A tras.
04:30 Teodor Mărieş: Cum se numeşte?
04:31 Bărbat: Virgil Măgheruşanu.
04:32 Teodor Mărieş: Virgil Măgheruşanu.
04:33 Bărbat: Locuieşte în (neînţelegibil), în Normandia. [vezi pe Virgil Măgheruşan vorbnd din balconul Comitetului Central în 22 decembrie 1989 - linc]
04:38 Teodor Mărieş: Deci doamna Mihaela Rădulescu, n-o rugăm altceva, n-o acuzăm de nimic, Doamne fereşte, nu am spus că ar fi tras, nu-mi imaginez eu o femeie cu arma în mînă în 22 decembrie şi nici după, e o doamnă (neînţelegibil) delicată şi chiar nu-mi imaginez cu sufletul, ea n-are nici o legătură, decît că a văzut. Ce-a văzut, cum i-a întîlnit, cum i-a găsit morţi, dacă a făcut-o public pe un post de televiziune să vină şi la parchet şi să scrie. Poate că tăcerea dînsei a fost justificată avînd în vedere presiunile pe care Dan Iosif le-a făcut cît a trăit asupra unora şi altora [Mihaela Rădulescu, înainte de a-şi începe cariera în televiziune, a fost secretara senatorului Dan Iosif]. Acum nu cred că se mai justifică şi cred că are libertatea, măcar de conştiinţă, de a veni şi de a face declaraţii în legătură cu aceşti 14 tineri. Şi sînt convins că a văzut mai mulţi. Pentru că (neînţelegibil) multe zile, aceşti 14, grupul de 14 ar fi fost dotat (?). Au fost foarte mulţi, zeci de oameni ucişi în sediul Comitetului Central în 22, 23, 24, 25, pînă în 30. Cînd, cînd, o spun pentru prima dată, dar o spun dacă tot am ajuns la 30. De revelion ambasadorul rus a venit în sediul Comitetului Central şi ne-a adus şampanie. Nu este adevărat? Întrebaţi-l pe Sergiu Nicolaescu şi Cazimir Ionescu. Eu i-am întrebat. Deci, de revelion, în CC se bea şampanie rusească adusă de ambasadorul Rusiei [URSS] din acel timp.
06:17 Antonie Popescu: Depunerea unei mărturii judiciare este o obligaţie legală, nu-i facultativ.
06:21 Teodor Mărieş: Credeţi că putem comenta ceva la bîtele bătăiosului, sau bătăuşului Ion Iliescu? În ‘68, cînd a dat direct, el personal cu bîta în studenţi. Mai avem ce comenta? Sînt martori, în urmă cu un an de zile, în seara de 24, împreună cu “Noii golani”, în 24 decembrie ne-am întîlnit aici la kilometrul zero, am împărţit nişte covrigi, au colindat şi, mă rog. Erau 20 de ani de la acel tragic eveniment din ‘68. Şi una dintre studentele care au suferit la timpul respectiv, a venit şi dînsa ştiind de acţiune şi ne-a spus “mi-a smuls şi lanţurile de la gît”. Lănţişoarele de la gît. Cum? Direct el personal? “Da, el personal mi-a smuls lănţişoarele de la gît”. Trăieşte doamna, este membru într-o asociaţie civică respectabilă, profesoară universitară, deci nu e nici un fel de problemă. Se poate discuta. Dar nu ştiam că a dat cu bîta. Ei, e clară treaba că nu avea nici o milă în ‘90 să cheme minerii să dea cu bîta-n noi. Experienţa era cîştigată din tinereţe.
07:44 Bărbat: Liber cugetătorul Iliescu spune…
07:46 Teodor Mărieş: Bun. Întrebări? Întrebări?
07:54 Ziarist: Aceste jurnale de luptă a cărei unităţi (neînţelegibil), cele falsificate (neînţelegibil) în 18?
08:02 Teodor Mărieş: Nici un fel de problemă. Terminăm acuma teleconferinţa, mergem, vă punem dosarul la dispoziţie şi vă dăm exact numărul de dosar şi unitatea la care e. Ce s-a întîmplat în toamnă? Toate documentele au fost xeroxate pentru a fi trimise la Curtea Europeană, mai ales că exista aprobarea Ministerului Apărării în acel timp. “Sîntem de acord să fie trimise la Curtea Europeană”.
08:24 Antonie Popescu: Iar Curtea a spus daţi-le părţilor vătămate.
08:27 Teodor Mărieş: Exact.
08:28 Antonie Popescu: Şi ne trimit ceea ce cred ei.
08:29 Teodor Mărieş: Ori acuma dacă spui că acum le-ai declasificat… Scrie pe dosar “declasificat 20.01.2010″. Pur şi simplu nu ştiu cîtă prostie poate să existe în mintea acestor, acestor oameni.

(sfîrşit)
Marius Mioc

Nicolae Ceausescu nu a ordonat sa se traga pentru a se ucide – oare stenograma a fost modificata?

Nicolae Ceauşescu: Începem teleconferinţa, tovarăşi! Bună seara! Am convocat această teleconferinţă, avînd în vedere unele evenimente foarte grave…

Transcriere înregistrare:

00:10 Nicolae Ceauşescu: …care s-au întîmplat în ziua de ieri şi de astăzi la Timişoara. Aparent, totul a pornit de la un proces de evacuare a unui preot care a fost mutat de cultul respectiv şi nu vroia să se evacueze, care, însă, anterior, a făcut declaraţii antiromâneşti la Budapesta şi s-a aliat cu cercurile revizioniste ostile integrităţii României.
S-au făcut greşeli pentru că normal toată problema trebuia rezolvată într-o oră-două, conform legilor ţării şi normelor care sînt în toată lumea, dar, în loc de asta, s-au dus discuţii interminabile şi s-a dat ocazia ca acesta să strîngă elementele pe care le-a pregătit din timp. Acum reiese clar că de fapt aceasta a fost pretext, că a fost pregătit din timp de agenţiile străine din străinătate şi de cercurile antisocialiste şi din Est şi din Vest.
Repet cu toată seriozitatea, încă la Timişoara nu s-a pus ordine pentru că s-au făcut unele greşeli inadmisibile în aplicarea măsurilor stabilite şi primul lucru, că unităţile care au fost destinate să aplice unele măsuri, de fapt au fost puse în imposibilitatea să acţioneze – au fost trimise dezarmate.
La Timişoara sînt acuma toţi comandanţii. Am dat, am precizat că la teleconferinţă, la Timişoara, sînt prezenţi şi comandanţi militari de acolo. Am transmis cu cîteva minute înainte tovarăşului Coman, care a sosit acuma cu alţi generali la Timişoara, ordinul – toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front. Se somează, oricine nu se supune, se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea! În Timişoara a fost atacat şi sediul [comitetului judeţean de partid], nu s-a reacţionat, s-a întors şi obrazul celălalt, de parcă ar fi fost Isus Hristos!
Începînd de astăzi, toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe. Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale, de somaţie, conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta! Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid, sau sparge un geam la un magazin, trebuie să primească riposta imediată! Nici un fel de justificare! Umanismul nu înseamnă pactizare sau capitulare în faţă cu duşmanii! Umanismul înseamnă apărarea poporului, integrităţii ţării şi socialismului.
De asemenea, toate unităţile militare sînt în stare de alarmă şi au în această situaţie şi armamentul de luptă, de dotare de luptă. Înseamnă inclusiv muniţia! Nu pleacă nicăieri fără muniţie de luptă!
Unităţile de motorizate, toate merg cu armamentul din dotare uşor, cu armamentul uşor din dotare. De luptă.
Se interzice, orişicine încearcă vreo manifestare, este imediat somat, arestat şi pe urmă stăm de vorbă să clarificăm. Fără nici un fel de discuţie! Aceasta este prima problemă. Dacă s-a înţeles bine şi întreb întîi la Timişoara? Dacă sînt prezenţi, să-mi răspundă primul secretar care îndeplineşte şi calitatea de comandant al judeţului, şi tovarăşul Coman, dacă sînt prezenţi ofiţerii acolo?
06:48 Radu Bălan: Să trăiţi, tovarăşe secretar general! Bălan la aparat, sînt cu tovarăşul Coman. S-au luat măsuri pentru executarea dispoziţiilor, ordinului pe care l-aţi dat dumneavoastră. Am terminat.
07:00 Nicolae Ceauşescu: V-am întrebat dacă ofiţerii sînt în sală?
07:05 Ion Coman: Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, Coman la aparat. Nu sînt în sală, sînt la divizie şi organizăm ce aţi ordonat dumneavoastră. A început să se tragă deja. Coman vă raportează.
07:13 Nicolae Ceauşescu: Să fie-n sală, de ce n-au venit în sală? Vă rog transmiteţi-le ordinul meu! Acţionează în calitate de situaţie de luptă! Activitatea fiecăruia o judecăm ca atare şi într-o oră trebuie restabilită complet liniştea în Timişoara. Te rog, chemaţi-i şi daţi-le ordin şi cînd sînt, îmi daţi şi mie să vorbesc cu ei la telefon! Nu se poate una ca asta! S-a înţeles?
07:56 Ion Coman: Vă raportez tovarăşe Ceauşescu, capul a 3 coloane intră acum în Timişoara. Am trimes aceşti ofiţeri acolo pentru a le întîmpina şi a-i dirija în centrul oraşului. Raportez încă o dată: Am ordonat să se tragă foc!
08:15 Nicolae Ceauşescu: Comandantul diviziei din Timişoara unde e? Tovarăşe Coman, comandantul diviziei din Timişoara unde e?
08:26 Ion Coman: Raportez, comandantul diviziei este la divizie, tovarăşe Ceauşescu!
08:40 Nicolae Ceauşescu: Imediat să vină la, împreună cu voi să fie la locul de comandă. Şi locul de comandă este comitetul judeţean al partidului! Ăsta e punctul de comandă!
08:56 Radu Bălan: Am înţeles, tovarăşe secretar general.
08:59 Nicolae Ceauşescu: Generalii care au mers cu tine unde sînt? Coman, generalii care au venit din Bucureşti – şeful statului major [Ştefan Guşă], ministrul adjunct [Victor Atanasie Stănculescu] şi ceilalţi unde sînt?
09:14 Ion Coman: Vă raportez că acuma am vorbit cu ei pentru a merge la divizie să vedem cele trei coloane. După aceea am chemat aici pe şeful securităţii, pe şeful miliţiei, care sînt lîngă mine! Şi organizăm aşa cum aţi ordonat!
09:28 Nicolae Ceauşescu: Te rog, acţionezi în numele meu şi preiei comanda şi îmi raportezi din 15 în 15 minute cum se soluţionează problemele! Toţi îi chemi şi le dai ordin să execute! Toate unităţile să iasă, să fie în centru şi să pună ordine! S-a înţeles?[Acest dialog dintre Ceauşescu şi Coman este dovada limpede că Ceauşescu i-a încredinţat lui Coman conducerea reprimării revoluţiei de la Timişoara, şi a fost constituit un comandament în acest scop la consiliul judeţean PCR. Toţi ceilalţi comandanţi, de la armată, miliţie şi securitate, s-au subordonat lui Coman. Acesta din urmă, la proces şi în emisiuni televizate, a tăgăduit faptul că ar fi constituit un comandament de reprimare. A fost găsit însă vinovat de instanţa de judecată, fiind osîndit la 15 ani închisoare, din care a executat 3 ani, 3 luni şi 10 zile, conform propriilor declaraţii, fiind graţiat de Emil Constantinescu]
09:52 Ion Coman: Vă raportez, am înţeles, tovarăşe Ceauşescu!
09:59 Nicolae Ceauşescu: Poftim! Nici acum nu au sosit unităţile, deşi mi s-a raportat că au sosit!? Poftim!
10:12 Vasile Milea: Punctul de comandă a fost la comandantul diviziei. Au legătură prin radio cu tancurile.
10:23 Nicolae Ceauşescu: Trebuie să fie strînse împreună.
10:25 Vasile Milea: Am înţeles.
10:26 Nicolae Ceauşescu: Dar nici unităţile n-au sosit.
10:28 Vasile Milea: Sînt la intrarea în oraş.
10:31 Nicolae Ceauşescu: De ce la intrare în oraş?
10:32 Vasile Milea: Cei din Arad, Lugoj. Ceilalţi sînt în oraş!
10:42 Nicolae Ceauşescu: Dacă celelalte judeţe au înţeles măsurile care trebuie luate din acest punct de vedere sau au ceva nelămuriri sau de întrebat? Clujul, s-a înţeles?
11:02 Ioachim Moga [prim-secretarul de la Cluj]: S-a înţeles, tovarăşe secretar general!
11:04 Nicolae Ceauşescu: Iaşiul, s-a înţeles?
11:06 Ioachim Moga: S-a înţeles, s-a înţeles, să trăiţi! Moga la aparat! [un alt glas suprapus care nu se înţelege, probabil al prim-secretarei de la Iaşi]
11:11 Nicolae Ceauşescu: Imediat chemaţi toţi comandanţii şi aplicaţi măsurile. Nu aşteptaţi de la Bucureşti alte dispoziţii! Astea sînt dispoziţiile care sînt obligatorii pentru toată lumea! Oricine este, raportaţi imediat; să fie destituit cine nu acţionează în mod corespunzător!
A doua problemă. Trebuie neapărat gărzile muncitoreşti să fie bine pregătite, unităţile, să se discute şi să meargă, dacă se apelează la ele, cu armament de luptă, bine verificat! Să se discute foarte serios în toate unităţile, să se vadă în învăţămîntul superior, în învăţămînt, necesitatea ca tineretul, că este necesar să se adopte o poziţie fermă faţă de orice manifestări antisocialiste, care pun în pericol integritatea şi independenţa României, cuceririle poporului. Că asta e obligaţia tuturor cetăţenilor patriei, indiferent de origine sau că sînt sau nu sînt membri de partid. Desigur, în mod deosebit trebuie discutat cu membrii de partid, cu tineretul, dar cu toate organizaţiile. Toate organizaţiile trebuie considerate mobilizate. Sigur că-n primul plan trebuie să stea producţia, desfăşurarea, şi nici o încercare de a dezorganiza producţia nu trebuie admisă, sau de a sabota activitatea de producţie – nici în industrie, nici în toate domeniile –, să se asigure buna aprovizionare cu tot ce este necesar, dar cu atitudine fermă, dacă se găsesc elemente care încearcă să provoace dezordine. Că nu trebuie să credem că noi sîntem ocoliţi şi nu există şi la noi anumite elemente care s-au pus în serviciul diferitelor servicii străine, care acţionează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului popor, împotriva independenţei ţării! Trebuie să demascăm fără cruţare şi să spunem clar că este necesară o unitate şi o poziţie fermă împotriva oricăror încercări de a lovi în programul de dezvoltare, în cuceririle revoluţionare, în integritatea şi independenţa ţării. Şi vă rog să se ia măsuri ferme, să se prelucreze foarte serios în toate domeniile de activitate! Practic, întregul comitet judeţean, activul de partid trebuie considerat în stare de alarmă! Fără a neglija, repet, problema producţiei, planului, dar atenţie la orice fel de manifestări.
Nu trebuie să mai subliniez faptul că cercurile reacţionare îşi concentrează atenţia de a face totul pentru a submina socialismul în România, independenţa şi integritatea ţării. Au făcut, de altfel, şi declaraţii publice şi tot ceea ce s-a întîmplat în ţările socialiste în ultimul timp este de fapt o acţiune de destabilizare, care are drept scop distrugerea socialismului! Este o adevărată lovitură de stat, aşa-zis paşnică! Antisocialistă! Şi aşa trebuie privită ca atare!
Dacă asupra acestor probleme e vreo neclaritate?
Nu?
Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu aibe loc nici aşa-zisul micul trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai tîrziu. Acum nu avem timp de mic trafic de frontieră! Trebuie fiecare să se ocupe de problemele lor! Nu de micul trafic. Şi nu trebuie să admitem, şi oricine, şi străinii, dar şi din ţară, care sînt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără nici un fel de justificare. Şi trebuie să spunem poporului clar, nu să umblăm aşa cu subînţelesuri!
17:09 Elena Ceauşescu: Trebuie spus deschis!
17:10 Nicolae Ceauşescu: E problema clară. Aşa cum am spus în ‘69, în ‘68, pardon, după intrarea în Cehoslovacia, acum situaţia este şi mai gravă şi trebuie să spunem clar întregului popor, întregului partid şi să luăm toate măsurile pentru a putea să respingem orice încercări de amestec în România, de destabilizare, de a abate poporul de pe calea dezvoltării socialiste!
Iată, tovarăşi, asta e, pe scurt, subiectul acestei scurte teleconferinţe, dar care vreau să înţelegeţi că are loc într-o situaţie deosebită şi trebuie să luăm măsuri cu toată fermitatea!
Dacă aveţi ceva de întrebat sau de spus?
E clar, tovarăşi?
Vă rog, atuncea, aşezaţi-vă, chemaţi unităţile de interne, armate, biroul judeţean, activul şi stabiliţi măsurile care se impun astăzi. Nu le amînaţi pentru mîine! Şi organizaţi grupe de patrulări comune, din unităţile de miliţie, de securitate şi armată, cu grupele de gărzi patriotice, cu gărzile tineretului, cu tineret, cu activiştii de partid, bine verificaţi, cu poziţie fermă, activă, instruiţi bine! Şi asta nu pentru o zi! Asta pentru perioada pînă cînd se va revoca acest ordin! Va rămîne în vigoare, practic, pînă după Anul Nou. La fel în întreprinderi, în comune, peste tot, asigurînd desfăşurarea normală a activităţii de producţie, realizarea în mai bune condiţiuni a planului, a tuturor măsurilor. Daţi şi o ripostă fermă tuturor acţiunilor provocatoare din partea oricui ar fi acestea!
Dacă aveţi ceva de întrebat, întrebaţi, încă o dată întreb: Aveţi ceva de spus? Nu!
Orişice problemă se iveşte, imediat trebuie să raportaţi! Nu amînaţi, nu încercaţi să… Chiar dacă s-a ivit o problemă, am luat măsuri, dar de raportat orişice problemă se iveşte! Nimenea nu trebuie să mai acopere nimic! Absolut sub nici un motiv! Mai întreb o dată, tovarăşi, dacă aveţi ceva de întrebat sau de spus? Nu? Atunci, tovarăşi, cu aceasta am încheiat teleconferinţa şi vă rog, treceţi imediat la măsuri ferme în sensul celor ce am spus! Spor la muncă!

Marius Mioc

———————————————————
  PARTIDUL COMUNIST ROMAN

COMITETUL JUDETEAN BRASOV

                                                     S T E N O G R A M A

                                                  =================

                          teleconferinţei din ziua de 17 decembrie 1989,

                         cu tovarăşul Secretar general Nicolae Ceauşescu

Tovarăşul secretar general al partidului Nicolae Ceausescu

Bună ziua!

         Am convocat această teleconferinţă pentru ca în perioada următoare să fie luate măsuri corespunzătoare pentru asigurarea pazei stricte la sediile comitetelor de partid, unităţi economico-sociale, cămine studenţeşti. Se vor forma colective din lucrători ai aparatului de partid şi de stat, gărzile patriotice, formaţiunile de tineret. Se vor intensifica controalele, mai ales în timp de noapte. Se menţin în vigoare toate măsurile transmise comitetelor judeţene de partid pentru perioada premergătoare Congresului al XVI-lea.

          Am convocat această conferinţă avînd în vedere unele evenimente foarte grave care au avut loc ieri şi azi la Timişoara. Aparent, totul a pornit de la un proces de evacuare a unui preot reformat, care a fost mutat de la cultul respectiv. Aterior a făcut declaraţii antromîneşti la Budapesta şi s-a aliat cu cecuri ostile integrităţii României. S-au făcut greşeli, pentru că, normal, toată problema trebuia rezolvată într-o oră sau două, conform normelor care sînt valabile în lume şi conform legilor ţării noastre, dar în loc de acest lucru s-au purtat discuţii interminabile şi s-au adunat mulţi. Acum reiese că acest fapt a fost pregătit din timp de agenţiile străine şi de cercurile antisocialiste, antiromâneşti atît din vest cît şi din est.

     Repet cu toată seriozitatea că încă la Timişoara nu s-a pus ordine pentru că s-au făcut greşeli inadmisibile în aplicarea npsurilor stabilite. În primul rînd, unităţile care au fost destinate să aplice anumite măsuri au fost trimise dezarmate, în imposibilitatea de a acţiona. Acum am trimis şi sînt la Timişoara toţi comandanţii; am discutat acum cîteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe şi au primit muniţie de război. Orcine nu se supune la somţie… este stare de necesitate! Am dat ordin să se tragă; se somează şi dacă nu se aupune se trage. S-a făcut greşeala că s-a întors şi obrazul celălalt… Începând de azi unităţile de M.I., trupele de securitate şi grănicerii vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe. Cu respectarea regulamentului şi normlor legale potrivit legilor ţării, dar oricine atacă un ofiţer sau soldat să primească riposta – Fără nici un fel de justificare. Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului, a independenţei României. Toate unităţile sînt în stare de alarmă şi în această situaţie au şi armament de luptă în dotare, inclusiv muniţia. Unităţile de motorizate merg cu armament uşor din dotare. Orcine încearcă o manifestaţie, este somat, arestat şi apoi stăm de vorbă; oricine intră în sediul Comitetului judeţean de partid, sparge geamuri să fie tratat ca atare…

Aceasta este prima problemă. Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar, care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman. Dacă ofiţerii sînt acolo?

Tov. Bălan R. – Sîntem aici cu tovarăşul Coman. S-au luat măsuri pentru executarea ordinului Dvs. Ofiţerii nu sînt în sală, sînt la Miliţie.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – De ce nu au venit în sală; transmiteţi ordinul meu. Să acţioneze în situaţie de luptă! Într-o oră să fie restabilită ordinea la Timişoara. Îi chemaţi şi le daţi ordin; mi-i daţi la telefon să vorbesc cu ei!

Tovarăşul Coman – Vă raportez tovarăşe Nicolae Ceauşescu: capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru; am ordonat să se tragă foc. Sîntem gata să îndeplinim ordinele Dvs.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Imediat să vină la sediul Comitetului judeţean de partid, să fie împreună cu voi şi comandantul diviziei din Timişoara. Generalii pe care i-am trimis de la Bucureşti unde sînt?

Tov. Coman – Am vorbit cu ei să meargă la coloane; ne organizăm aşa cum aţi ordonat.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Acţionaţi în numele meu şi raportaţi din 15 în 15 minute. Toate unităţile care sînt mobilizate să meargă în centru să pună ordine! S-a înţeles?

Tov. Coman – Vă raportez, am înţeles!

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu – Nici acum nu au sosit unităţile!… deşi mi s-a raportat că au sosit!

Dacă celelalte judeţe au înţeles măsurile care trebuie luate din acest punct de vedere? Dacă au nelămuriri? Nu.

Imediat chemaţi toţi comandanţii şi nu mai aşteptaţi de la Bucureşti alte sispoziţii. Acestea sînt dispoziţiile, obligatorii pentru toată lumea. Cine nu respectă să fie destituit; cine nu acţionează în mod corespunzător.

A doua problemă: trebuie neapărat ca gărzile muncitoreşti să fie bine pregătite şi dacă se apelează la ele să meargă cu armament de luptă bine verificat; să se discute foarte serios în toate unităţile economice-sociale, în învăţământ, în facultăţi, trebuie să se adopte o poziţie fermă faţă de oricine, faţă de orice manifestare antisocialistă, de denigrare a cuceririlor poporului, pentru că aceasta este acum datoria tuturor, indiferent dacă sînt sau nu membri de partid.

În primul rand, planul trebuie urmărit în continuare şi îndeplinit; producţia să nu stea. Să fim atenţi la orice încercare de a sabota activitatea de producţie în orice domeniu. Şi să se asigure o bună aprovizionare a populaţiei. Dar atitudine fermă dacă sînt elemente care încearcă să provoace dezordine. Şi la noi există elemente care s-au pus în serviciul puterilor străine, împotriva propriului popor, împotriva integrităţii României! Trebuie să spunem tuturor, să cunoască situaţia şi să avem cu toţii o poziţie fermă împotriva oricăror încercări de a lovi în cuceririle revoluţionare ale poporului român, în libertatea şi integritatea ţării. Să se prelucreze în toate domeniile.

Comitetele judeţene de partid trebuie să se considere în stare de alarmă. Fără însă a neglija problema planului. Şi atenţie la orice manifestare. Nu mai trebuie să spun că cercurile reacţionare fac totul pentru a submina independenţa şi integritatea ţării. Au făcut şi declaraţii publice şi tot ceea ce s-a întîmplat în ţările socialiste în ultimul timp are drept scop distrugerea socialismului. Trebuie privite ca o lovitură de stat, antisocialistă.

Dacă asupra acestor probleme este vreo neclaritate? Nu.

Am stabilit să nu mai primim turişti străini şi nici micul trafic de frontieră. Dar asta nu o discutăm acum… Fiecare să se ocupe de problemele lui. Nu trebuie să admitem nici de la străini, nici de la cei din ţară, trebuie loviţi fără cruţare, fără nici un fel de justificare. Nu trebuie să mai umblăm cu subînţelesuri; cum după 1968, dupî intrarea în R.S.C., situaţia a fost care a fost, acum lucrurile sînt şi mai clare şi trebuie să spunem întregului popor şi partid şi să respingem orice încercare de a abate poporul de pe calea dezvoltării socialiste. Acesta este de fapt obiectul acestei teleconferinţe, care are loc într-o situaţie cu totul deosebită. Şi să luaţi măsuri cu totul deosebite. Dacă aveţi ceva de spus sau de întrebat?

Nu aveţi. Atunci, luaţi măsurile necesare; chemaţi membri biroului şi stabiliţi ce măsuri se impun azi. Să organizaţi trupe de patrulare, formate din gărzi patriotice, tineri, activişti de partid. Şi aceasta nu pentru o zi-două, ci pînă se va revoca acest termen. Practic, pînă la Anul Nou. Peste tot, în comune, oraşe, unităţi din toate domeniile, asiguraţi desfăşurarea activităţii de producţie, realizarea planului, dar şi o ripostă fermă acţiunilor provocatoare.

Dacă aveţi ceva de întrebat?

Orice problemă se iveşte trebuie să raportaţi imediat! Chiar dacă între timp aţi luat nişte măsuri, trebuie să raportaţi imediat. Nimeni să nu mai ascundă nimic!

Dacă nu aveţi probleme, atunci am incheiat teleconferinţa şi treceţi imediat la măsuri ferme.

Spor la muncă!

Pentru conformitate cu originalul,

Braşov – 17.12.1989 PRESEDINTELE

COITETULUI JUDETEAN PROVIZORIU

AL FRONTULUI SALVARII NATIONALE

L.S. ss. Gl.Mr. Ion Florea

Text confruntat de Vasile Gogea, şeful Comisiei cultură, presă, ştiinţă, învăţământ.

02.01.1990.

(Publicat în „România liberă”, în ianuarie 1990)

Exemplar unic – Nicolae Samson.

Omagiu familiei Ceausescu, picture, tablouri.

Familia Iliescu, intre Dej si Ceausescu.

Un document care ar explica sprijinul acordat de Nicolae Ceausescu tinarului Ion Iliescu. O scrisoare a mamei lui Ion Iliescu, care ii cerea lui Ceausescu reabilitarea sotului ei, Alexandru Iliescu.

Erau judecati din astea simpliste, erau judecati copiii pentru parinti sau parintii pentru copii. Nu am acceptat niciodata asa ceva. Bine, am si avut un statut deosebit, adica am fost promovat de Ceausescu pentru ca taica-meu fusese dat afara pe vremea lui Gheorghiu-Dej.” Afirmatia a fost facuta anul trecut, intr-un interviu acordat de Ion Iliescu unei reviste glossy, si a trecut aproape neobservata. Cotidianul va prezinta astazi un document din arhiva CC al PCR (fondul Cancelarie), care sustine aceasta afirmatie a lui Iliescu. Este vorba despre o scrisoare prin care mama sa adoptiva, Maria Iliescu, ii cerea lui Ceausescu reabilitarea tatalui, Alexandru Iliescu, exclus din partid de fostul tovaras de lagar, Gheorghiu-Dej. Paradoxal, tocmai acest moment de restriste din viata familiei Iliescu pare sa-l fi ajutat sa ajunga in prim-planul activitatii de partid.
Potrivit raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ascensiunea politica a lui Ion Iliescu, nascut in 1930, a inceput o data ce a devenit, ca elev, membru fondator al Uniunii Asociatiilor de Elevi din Romania (UAER), in 1948. Dupa studiile universitare urmate la Moscova, din 1950 pina in 1954, Ion Iliescu a pus umarul si la infiintarea Uniunii Asociatiilor Studentilor din Romania (UASR), al carei presedinte a fost desemnat in 1957.

Cu un an mai devreme, in perioada protestelor iscate ca o reactie la evenimentele din Ungaria, tinarul activist detinea functia de secretar al CC al UTM. “Mai multe dintre protestele studentesti din toamna anului 1956 si-au avut focarul in sedinte ale UTM sau ale asociatiilor studentesti”, se spune in Raportul Tismaneanu, care arata si care a fost rolul sau in reprimarea lor. “Activistii UTM au fost instruiti sa previna, sa descurajeze, sa denunte, sa demaste si sa combata “manifestarile dusmanoase”. (…) In Bucuresti au fost formate grupuri de tineri muncitori utemisti care i-au luat la bataie pe “banditi”, adica pe studentii protestatari, iar la Cluj, in 1957, activistii utemisti au participat la retinerea unor protestatari.”

Din 1967 pina in 1971, Iliescu a fost ministru pentru problemele tineretului. Din aceasta functie, in 1968, a fost iar in situatia de a contracara o actiune a studentilor. “In ajunul Craciunului s-a produs o manifestatie spontana a citorva sute de studenti bucuresteni, in timpul careia s-a vociferat impotriva regimului si in favoarea Cehoslovaciei, care tocmai trecuse printr-o interventie sovietica. Initial, studentii au pornit pentru un colind, dupa care, condusi de studenta Ana Sincai, s-au prins in Hora Unirii, radicalizindu-se pe masura ce constatau prezenta in preajma lor a activistilor de partid si a Securitatii”. In informarea catre Biroul CC al UTC – mentioneaza Raportul -, Ion Iliescu a catalogat evenimentul drept o “manifestare huliganica”. Drept consecinta, au avut loc arestari, iar activistii UTC au fost mustruluiti de Iliescu.

Fostul presedinte al Romaniei neaga informatiile din Raport, iar momentul pe care prefera sa-l evoce cu privire la activitatea sa politica de dinainte de 1989 este cel care vizeaza ruptura sa de Ceausescu. Aceasta s-a produs in 1971, la un an dupa ce mama sa ii scrisese lui Ceausescu, in momentul in care acesta ajunsese secretar al CC al PCR. Dupa o vizita in tarile asiatice, Iliescu a fost trimis la “reeducare”. “Nu intelegeam fascinatia lui Ceausescu pentru un model nepotrivit, chiar si pentru o tara asiatica, daramite pentru o tara europeana. Asta a dus la acea sedinta in care eu am fost caracterizat drept intelectualist si trimis spre reeducare”, ne-a declarat Iliescu. “Reeducarea” s-a produs cind era vicepresedinte al Consiliului Judetean Timis, pina in 1974, apoi in functia de prim-secretar la Iasi. In 1979 a revenit la Bucuresti, in fruntea Consiliului National al Apelor, fiind demis in 1984 si “exilat” la Editura Politica. Aici l-a prins ceea ce ii place sa numeasca “revolta populara spontana” din 1989.

Tismaneanu: “Nu a fost disident“
Ion Iliescu a fost in general foarte rezervat privind familia sa, lucru care a si dat nastere unor scenarii fabuloase. “Varianta oficiala” a expus-o pe larg o singura data, in volumul de convorbiri cu Vladimir Tismaneanu, “Marele soc” (Editura Enciclopedica, 2004). Tismaneanu a devenit insa o persoana indezirabila pentru Iliescu din cauza Raportului de condamnare a comunismului pe care l-a coordonat anul trecut. “A nu-l fi pomenit ar fi insemnat o grava violare a adevarului istoric. Nu ma mira, asadar, ca Iliescu ne-a numit “un grup de scribalai” si a respins cu minie Raportul catalogindu-l drept o “monstruozitate”", spune Tismaneanu, precizind ca Raportul a surprins si scurta perioada de dizgratie a lui Ion Iliescu. “El nu a fost insa sub nici o forma un disident. Ion Iliescu nu a fost un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek, ci mai degraba un reformator comunist din specia lui Den Xiaoping”, portretizeaza Tismaneanu, aratind ca in volumul de convorbiri a urmarit “daca si in ce masura Ion Iliescu traieste anumite regrete”. Coordonatorul Raportului afirma ca si-a exprimat pozitia critica fata de Ion Iliescu din 1990, cind a publicat in “The New Republic” articolul “New Masks, Old Faces”. “Am sperat ca alternanta politica de dupa 1996 a dus la invatarea unui comportament, daca nu a unui cadru mental, democratic. Din pacate, Ion Iliescu a revenit (daca a renuntat vreodata) la vechile sale atasamente de sorginte leninista: demonizarea rivalilor politici, manevre de culise care desfid orice urme de transparenta, opozitia inversunata in raport cu o decomunizare prea mult aminata.”

Transcrierea scrisorii adresate lui Ceausescu

Scrisoarea Mariei Iliescu contine o nota peste care cineva

a recomandat o rezolvare favorabila. Se presupune ca e

semnatura lui Ceausescu

Stimate tovarase Ceausescu,
Au trecut 25 de ani de la moartea sotului meu, Alexandru Iliescu, a carui situatie de partid, dupa cite cunosc eu, nici astazi nu este elucidata. De aceea imi permit sa apelez la sprijinul dumneavoastra. Dupa cum stiti, sus-numitul a fost detinut in lagarul Caracal si apoi Tirgu-Jiu, din luna iunie 1940 pina la 23 august 1944. In aceasta perioada au avut loc o serie de framintari si neintelegeri in cadrul colectivului de partid din lagar, in urma carora sotul meu, ca si alti tovarasi, a fost izolat de organizatia de partid, luindu-i-se si dreptul de a sta de vorba cu membrii de partid. Nu cunosc daca exista vreo hotarire valabila de excludere a lui din partid. Dupa eliberare, in conditii de legalitate, sotul meu a incercat pe toate caile sa stea de vorba cu conducerea partidului, inclusiv cu Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru clarificarea situatiei sale, dar nimeni nu l-a primit sa discute cu el. Boala grea de inima cu care a iesit din lagar, ca si situatia lui de partid, i-au scurtat zilele. Pe 17 august 1945 a incetat din viata, ignorat de fostii lui tovarasi de lupta. De atunci s-au schimbat multe lucruri in partid si in tara, iar dumnavoastra personal ati facut foarte mult pentru clarificarea situatiei si repunerea in drepturi a militantilor cinstiti care, dintr-un motiv sau altul, au fost indepartati din partid. In ce priveste situatia sotului meu, nu cunosc insa sa se fi rezolvat ceva.

De aceia apelez la dumneavoastra de a da sarcina organelor in drept sa analizeze chiar si dupa 25 de ani situatia de partid a sotului meu – vechi militant al partidului, care si-a inchinat intreaga viata luptei revolutionare si si-a educat intreaga familie in spiritul devotamentului pentru cauza partidului. Este posibil ca in activitatea lui sa fi comis si greseli, dar niciodata nu s-a dezis de partid si, pina la incetarea din viata, nu si-a pierdut increderea in spiritul de dreptate cu care partidul va judeca si situatia sa. Cred ca a venit momentul ca, macar la atitia ani dupa moarte, sa fie reabilitata situatia sa de membru de partid.

Cu deosebit respect, Maria A. Iliescu, 5 octombrie 1970

Ion Iliescu: “Eu am fost un lustrat inca din copilarie”
Provocat la o discutie despre scrisoarea trimisa de mama sa lui Ceausescu, fostul presedinte a vorbit despre activitatea politica a sotiei sale, dar a ocolit intrebarile ce priveau acuzatiile din Raportul Tismaneanu

Dvs. ati avut vreun rol in redactarea scrisorii prin care i se cerea lui Ceausescu reabilitarea lui Alexandru Iliescu sau a fost initiativa mamei dvs.?
Nu, nu cunosteam documentul. Stiam ca a facut un demers, dar nu mai tineam minte detaliile. Asa cum descrie ea, taica-meu a fost in lagarul de la Caracal si Tirgu-Jiu toata perioada razboiului. In ultimul an – in 1944, la Tirgu-Jiu – au avut loc niste dispute in organizatia lor de partid: Gheorghiu-Dej, care raspundea de Caransebes, l-a izolat pe taica-miu si pe alti citiva de colectiv: Joja, Ovidiu Sandru, Trandafirescu si altii. Un numar de oameni au fost deci tinuti in afara partidului. A iesit din inchisoare, nu a avut nici un fel de comunicare, nimeni nu-l mai primea si s-a angajat ca muncitor, din nou, la calea ferata, mai exact la Remiza de Telecomunicatii din Gara Filaret. Asa am revenit si eu acasa, ca pina atunci locuisem la o matusa de-a mea. Maica-mea, la rindul ei, a fost chemata de Gheorghiu-Dej si i s-a pus in vedere sa se desparta de taica-miu.

Ca sa clarificam: acum vorbim despre Maria Iliescu, mama dvs. adoptiva�

Da, mama mea, mama adoptiva. Mama care m-a nascut s-a despartit de tata inaintea nasterii celui de-al doilea frate, care a ramas la ea. Eu am ramas la bunici, la parintii tatalui meu. Ea s-a recasatorit, iar taica-miu, cind a revenit, a gasit-o recasatorita, in casa pe care au construit-o impreuna, in Bucurestii Noi, si si-a refacut viata cu cea care a devenit mama mea adoptiva, Maria Iliescu, femeie din Maramures, de pe Valea Izei.

Maria Iliescu a fost si ea implicata politic, a fost membra de partid?

Initial nu, insa apoi a devenit. Lucra la Spitalul Filantropia, iar in Maramures lucrase ca invatatoare. Apoi a venit in Bucuresti sa-si caute de lucru si a lucrat ca lenjereasa la Filantropia. Asa s-a cunoscut cu tatal meu. In timpul razboiului si ea a devenit activa in “Apararea Patriotica”, ce se ocupa de detinuti si de familiile lor.

Deci intilnirea cu tatal dvs. s-a produs prin 1937, dupa revenirea lui din URSS?

Da, el a revenit in Bucuresti. Dupa ce a fost dat afara de la CFR in 1931, a lucrat in diferite fabrici de prelucrare a metalului. In 1939 a fost implicat intr-un proces impreuna cu Ilie Pintilie, condamnat si apoi dus in inchisoare la Jilava, iar in 1940 a fost internat in lagarul de la Caracal, apoi in cel din Tirgu-Jiu. Acolo a avut o operatie de prostata, era bolnav si de inima si a iesit din lagar cu o sanatate subreda. In plus, in 1944 se confrunta si cu situatia inlaturarii din colectiv si, practic, si din partid. Mai mult, Gheorghiu-Dej a chemat-o pe maica-mea, care era la “Apararea Patriotica”, si i-a pus in vedere sa se desparta de tatal meu. Ea a avut o reactie brutala, chiar de respingere, si a fost data si ea afara de la “Apararea Patriotica”. La rindul ei, s-a angajat la Calea Ferata, la o directie de personal, de invatamint. Taica-meu, angajat in 1944 la remiza de Telecomunicatii a Cailor Ferate la Filaret, a fost ales de muncitori presedintele comitetului din aceasta intreprindere. Era o prima forma de sindicat. A murit insa la mai putin de un an de la eliberare, in august 1945.

Cornel Burtica (n.r. – fost ministru al Comertului Exterior) spune, intr-un volum, ca Dej a avut o vina majora pentru moartea lui Alexandru Iliescu, obligindu-l sa participe, grav bolnav, la un miting.

Nu, nu e adevarat. Tatal meu era bolnav de inima si a facut un infarct intr-o adunare de sindicat, inainte de a se implini un an de la eliberarea de pe 23 august. Luind cuvintul, a facut un infarct si a murit pe loc, sub ochii mamei mele.

Dar care a fost motivul disputei sale cu Dej?

Nu stiu, nici maica-mea nu stia, ca nici macar ei nu i-a povestit prea multe. Iar mie taica-miu nu mi-a povestit, pentru ca eu aveam 15 ani cind a murit si 14 ani cind a iesit din lagar.

Implicarea politica a tatalui dvs. a avut vreun rol in cariera dvs. politica?

A, bineinteles. Era climatul general din familie, insa eu nu-mi faceam probleme pe atunci. El nici nu m-a descurajat, nici nu mi-a vorbit despre necazurile lui. Nu mi-a vorbit nimic despre conflictul sau cu Gheorghiu-Dej. Ulterior am aflat de la mama.

Ea a ramas in partid?

Nu, a fost data afara de la “Apararea Patriotica” si a revenit mult mai tirziu, dupa 1965. Nu stiu detaliile.

A detinut functii?

Nu, a fost simplu membru.

Intr-un interviu dat anul trecut spuneati ca Ceausescu stia de acest conflict si a vrut sa repare cumva nedreptatea facuta tatalui dvs., ajutindu-va in evolutia politica. E posibil ca scrisoarea sa fi avut un rol, daca ea dateaza din 1970, iar punctul culminant al carierei dvs. sub comunism a fost atins in 1971, in functia de secretar al CC al PCR?

Se poate vorbi de preocuparea lui Ceausescu dupa 1965, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, de a promova niste oameni care fusesera tratati intr-un anumit fel de acesta. Si Manea Manescu, si Paul Niculescu-Mizil, ai carui parinti fusesera in vechea miscare socialista, si Gogu Radulescu, ce fusese tinut mai departe, au fost incurajati, promovati. Nu pot insa sa fac multe speculatii pe aceasta tema. Poate fi insa una din explicatii, pentru ca altminteri a contat ceea ce fiecare a reusit sa faca.

Dvs. l-ati cunoscut insa cu mult inainte pe Ceausescu. El v-a ajutat sa fiti promovat in UASR. Asta se intimpla in 1957.

Da, el raspundea atunci de Tineret. Pe vremea UTM s-a constituit UASR ca organizatie a studentilor. Ceausescu m-a propus, insa nu direct, ci mijlocit: la UTM era Trofin (n.r. – Virgil Trofin).

Dupa ce mama dvs. i-a trimis scrisoarea lui Ceausescu, ati vorbit vreodata cu el despre ea?

Nu, niciodata.

Dar stiti care au fost urmarile?

Atunci a fost o reabilitare mai ampla, daca va amintiti. In 1968 sau in 1969 a fost o plenara a Comitetului Central, in care s-a analizat si situatia lui Patrascanu si a altor militanti ai partidului care au suferit din cauza unei politici de represalii a lui Gheorghiu-Dej. Atunci nu s-a discutat si despre cazul tatalui meu, dar cu acest prilej s-a extins aceasta actiune de reabilitare si asupra altor membri de partid ce fusesera inlaturati sau au suferit diverse forme de detentie. Pentru ca familia noastra, dupa 1945, s-a aflat realmente intr-o situatie mai neplacuta in sensul ca ne-am lovit de o raceala a tuturor fostilor militanti de partid, de o retinere fata de maica-mea. Mai ales ca ea fusese in relatii bune cu Patrascanu, cu Maurer… Maurer il aparase in proces pe tatal meu, in 1939, iar Patrascanu, la interventia mamei, l-a aparat pe un lautar din Oltenita, batut la Chestura.

Reabilitarile de dupa 1968 de care vorbeati s-au produs la un nivel informal sau au luat si o forma juridica?

Foarte multi oameni au fost readusi in viata activa. Joja, de exemplu, care ajunsese complet in afara circuitului politic – pe care mi-l prezentase taica-meu intr-o vizita in lagarul de la Tirgu Jiu -, a ajuns ministrul Invatamintului. Un altul a ajuns ministru adjunct al Invatamintului.

Pentru cei decedati care a fost reparatia morala? Ce spera mama dvs. sa obtina?

Sa se clarifice statutul sau de membru de partid, daca a fost sau nu exclus din partid si sa fie reabilitat post-mortem cu calitatea de fost militant al partidului. Atit, nimic altceva. De ce acest om care fusese activ in miscare in conditiile ilegalitatii s-a trezit “out” dupa eliberare?

Si n-ati fost curios sa aflati daca a fost reabilitat?

La o aniversare a sa a aparut ceva intr-o publicatie, o evocare a figurii sale, ca fost militant de partid. Nu-mi amintesc daca era “Scinteia” sau alta publicatie, insa asta arata un fel de reabilitare.

Matusa dvs., Aristita, ce rol a avut? S-a spus ca a lucrat la Ana Pauker, care v-ar fi facilitat plecarea la Moscova.

Nu, asta e o inventie, desi printre cele trei surori ale tatalui meu a fost si una Aristita. Singura persoana din familie care ar fi putut sa aiba o legatura cu Ana Pauker ar fi putut fi maica-mea, dar ea fusese inlaturata din partid imediat dupa 23 august. Pentru plecarea la Moscova au fost recrutati 500 de tineri, absolventi de liceu. Primul val a fost in 1947, iar un val mai mare a fost cel din 1949, cind a plecat si sotia mea (n.r. – Nina, pe nume de fata Elena Serbanescu).

Ati fost, deci, in aceeasi perioada la Moscova?

Da, eu am plecat un an mai tirziu, in 1950. In �49 am intrat la Politehnica si un an am urmat cursurile Facultatii de Electrotehnica. Dupa un an de Politehnica am avut aceasta posibilitate ca sa fiu si eu recrutat.

Va cunosteati deja viitoarea sotie?

Da, cum sa nu! Eram prieteni. Am lucrat impreuna la UAER (n.r. – Uniunea Asociatiei Elevilor din Romania). Ea a fost secretara cu probleme de cultura pe Bucuresti, iar eu eram in Comitetul Central de coordonare a UAER, secretar cu sportul la inceput, apoi cu probleme organizatorice.

Doamna Nina la ce facultate era?

A fost admisa pentru o bursa in URSS in 1949, dupa liceu, si s-a inscris direct la Institutul Tehnologic “Mendeleev”. A facut Chimie, s-a ocupat de coroziune toata viata ei. Eu am intrat direct in anul II, la Institutul Energetic, cu examene de diferenta.

Cind v-ati casatorit?

Ne-am casatorit dupa al doilea an de studentie, in timp ce eram in vacanta.

Daca nici Ana Pauker, nici situatia tatalui dvs. nu v-au influentat ascensiunea politica, cum ati ajuns activist?

Independent de situatia familiei mele, m-am implicat in aceasta activitate. La “Spiru Haret” eram un grup de tineri foarte activi: acolo am ajuns in clasa a IV-a, imediat dupa razboi. Din cauza faptului ca tatal meu era la inchisoare, eu nu am putut, dupa terminarea claselor primare, sa dau examen de admitere la un liceu. Asta pentru ca prevala o lege a lustratiei de pe vremea aia, adica de epurare politica. Era pe vremea dictaturii monarhiste, a lui Carol al II-lea, care interzicea admiterea la examenele de intrare in liceu a celor ai caror parinti aveau probleme, n-aveau cazier curat. Iar taica-miu era detinut politic in 1940. Deci lustratia, ca mentalitate totalitara, este o conceptie si o masura de excludere si epurare politica si a fost practicata de toate regimurile totalitare.

De asta va opuneti si astazi adoptarii legii lustratiei, pentru ca ati fost deja lustrat o data?

Da, pentru ca este o mentalitate bolsevica ce sta la baza conceptiei acestei legi a lustratiei, de epurare politica. Asemenea legi s-au practicat de catre regimurile totalitare. Da, eu am fost un lustrat inca din copilarie. Nu am putut sa ma inscriu la examenul de admitere in liceu.

Unde ati urmat totusi scoala?

In 1941, maica-mea a reusit totusi sa ma inscrie la Liceul Industrial Polizu. Pe mine si pe alti doi colegi ne-a remarcat un profesor de matematica, fiind mai rasariti ca pregatire, niste copii dotati. Ca sa nu raminem simpli maistri, am trecut la un liceu teoretic. Primul an l-am facut seral, pe linga Colegiul National “Sfintul Sava”. Dupa 23 august 1944 m-am inscris la “Spiru Haret”, unde am invatat pina-n 1948. Ultimul an l-am facut la “Sava”. Cind am terminat, m-am pregatit pentru Politehnica.

Cum ati ales sa faceti Electrotehnica?
In general, eu am mers spre invatamint realist. Si la “Spiru Haret” m-am axat pe matematica, pe fizica.

Va gindeati atunci ca o sa faceti politica?

Nu ma gindeam la asa ceva. Cind am ajuns in anul II la Moscova, m-a atras ideea de “hidroenergetica”, scoala rusa fiind foarte puternica, deoarece ei atunci construiau cele mai mari hidrocentrale din lume, pe Volga. Pina atunci, americanii avusesera cea mai mare hidrocentrala, pe Colorado. Pentru mine era o profesie interesanta, eu fiind nascut pe malul Dunarii.

La Moscova ati fost liderul studentilor romani?

Da, o perioada. Eram vreo 3.000 de studenti in 15 localitati – Moscova, Leningrad, Kiev etc., iar in vacante alegeam colective de coordonare. Eu am fost ales dupa anul II. Practic ne alegeam dintre noi niste responsabili pe colective: era unul pe Institutul Energetic, altul pe Moscova. Apoi era un comitet de coordonare la nivel unional, cum ziceam noi. Eu am fost in anii III si IV in colectivul unional, in ultimul an ca secretar. In anul V m-am retras pentru ca presupunea un efort sa participi la sedinte etc.

Activitatea dvs. la Moscova v-a recomandat in tara pentru anumite functii?

Activitatea obsteasca in aceste colective nu are alta semnificatie decit activitatea oricarui student din tara care a fost secretar pe an, pe facultate etc. Dac-as fi fost la Politehnica Bucuresti era exact acelasi lucru.

Sotia dvs. a continuat activitatea politica, inceputa in Uniunea Elevilor, sau s-a retras?

A facut parte din comitetul de coordonare pe Moscova.

Iar odata revenita in tara?

A fost inginera si a lucrat toata viata in cercetare. A fost si in comitetul de partid pe institut, dar asta nu are nici o importanta.

Despre activitatea dvs. politica de inceputuri se vorbeste in Raportul Tismaneanu. In ce masura va reflecta evolutia?

E ticalos in tot ceea ce scrie Tismaneanu de cind cu acest raport. Eu nu vreau sa comentez mai mult. Atit.

Este ciudat ca vorbiti asa despre el, tinind cont ca ati realizat un volum de convorbiri.

Este un oportunist sadea, s-a tinut de capul meu doi ani ca sa scrie aceasta carte. Eu nu am vrut initial, dar pina la urma mi-a transmis un punctaj de teme de discutie si mi s-a parut interesant. Dupa doi ani de insistente din partea lui am acceptat pina la urma si eu nu regret aceasta carte. Cartea e corecta si e buna. Evolutia lui ulterioara m-a dezamagit. Regret ca am avut de-a face cu el, pentru ca nu ne cunoscusem inainte.

In raport se vorbeste de rolul pe care l-ati avut in represiunea din 1956…

(n.r. – enervat) Haideti sa incheiem aceasta discutie. Nu discut despre asta. Este o obraznicie despre mine. Numai jigodii ca Tismaneanu si alti oameni care nu m-au cunoscut vorbesc cu rautate si uneori cu ura, pe care n-o inteleg. Pe oamenii care m-au cunoscut si care au lucrat cu mine nu i-am auzit sa zica vreunul vreo vorba rea despre mine. Fie din perioada de inceput – perioada studentiei, perioada Tineretului -, fie din perioada in care am lucrat la Timisoara, la Iasi, la Ape… Nimeni nu are o vorba urita la adresa mea. Cei care incearca sa ma ponegreasca sint niste ticalosi ordinari care fac o activitate de denigrare politica si nu ma intereseaza.

Puteti sa-mi spuneti macar legat de cazul Ana Sincai, dezvoltat recent in revista “22″, care a fost implicarea dvs.?

Habar n-am. Nu stiu nici macar numele (n.r. – consilierul sau, Victor Opaschi, intrerupe interviul. Ion Iliescu raspunde insa la o ultima intrebare).

Recent s-a dat publicitatii un sondaj IMAS care arata ca dintre liderii PSD va situati in topul increderii electoratului. Daca s-ar fi putut face un astfel de sondaj inainte de 1989, pe ce loc credeti ca v-ati fi situat?

De ce oare in decembrie 1989, in mod spontan, s-a creat un climat general de sprijin si simpatie pentru Ion Iliescu, care s-a concretizat in mai, 20, prin votul a 12.600.000 de oameni in favoarea lui Iliescu? Asta-i raspunsul.

Ceauşescu către Elena: „Iliescu şi Militaru or să ne termine!”

În cazarma din Târgovişte în care şi-au trăit ultimele trei zile, soţii Ceauşescu au fost intrigaţi când au aflat cine conduce România după fuga lor. Pentru Elena Ceauşescu, Mircea Dinescu era „poetul ăla dement“, iar Sergiu Nicolaescu – „un stricat, cu toate târfele prin patul lui“.

22 decembrie 1989. Cu cât înaintau în noapte, soţii Ceauşescu se obişnuiau cu condiţiile din cazarmă. Trecuseră aproape zece ore de la fuga cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, din centrul Capitalei. Acum se aflau într-o încăpere pătrăţoasă, de şase metri pe şase, aşezată perete-n perete cu biroul colonelului Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 Târgovişte. În aceeaşi cazarmă mai funcţiona o unitate militară: UM 01378.

Oamenii din preajma Ceauşeştilor

Ceauşeştii erau înconjuraţi de câteva personaje cu care începuseră să se familiarizeze. În cameră cu ei se aflau, aproape tot timpul, plutonierul Constantin Paise (de la Miliţia rutieră) şi căpitanul Ion Boboc (de la UM 01378). La uşă, fugarii erau păziţi de locotenentul-major Iulian Stoica şi de un militar în termen (mai întâi soldatul Ioan Bumb, apoi de caporalul Dorian Dobriţa). Din când în când, Ceauşeştii mai dădeau cu ochii de maiorii Ion Ţecu (secretar de partid la UM 01417) şi Ion Mareş (secretar de partid la UM 01378), mai rar de coloneii Andrei Kemenici (comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte) şi Gheorghe Dinu (adjunctul comandantului Securităţii Dâmboviţa).

Acesta era noul univers al soţilor Nicolae Ceauşescu. Paise le era alături de la ora 14.50, de când îi luase cu maşina-radar de la Centrul pentru Protecţia Plantelor, împreună cu sergentul-major Ion Enache, şi îi ţinuse ascunşi în câmp, la Răţoaia. Boboc îi descoperise pe Ceauşeşti în sediul Miliţiei Târgovişte, în jurul orei 18.00. Şi Paise, şi Boboc veniseră în unitate la bordul maşinii Aro a Securităţii în care se mai aflau soţii Ceauşescu, maiorul Mareş şi, pe post de şofer, colonelul Dinu.

Miliţianul Paise, băgat în cazarmă de teama demonstranţilor
Distribuţia putea fi alta dacă nu exista insistenţa plutonierului Constantin Paise. Povesteşte maiorul – de atunci – Ion Mareş: „Când i-am băgat pe Ceauşeşti în Aro, ca să-i aduc de la Miliţie în cazarma Armatei, i-am aşezat pe bancheta din spate. Am vrut să-i încadrez cu doi ofiţeri de-ai noştri, de la Armată. L-am pus într-o parte pe căpitanul Ion Boboc, iar în cealaltă voiam să-l pun pe locotenentul-major Sorin Nica. Atunci, Paise a insistat să-l iau pe el, pentru că se obişnuise deja cu Ceauşeştii. M-am gândit că dacă nu-l iau, umple lumea şi vin demonstranţii şi ne termină la unitate. Atunci l-am dat jos pe Nica şi l-am pus pe Paise. Iar în faţă – eu în dreapta şi Dinu la volan»”.

Aşa a pătruns miliţianul Paise în unitatea militară. Avea haine albastre, de miliţian, dar fără epoleţi, pentru că şi-i smulsese mai devreme, pentru a nu fi linşat de mulţime.

Dinu, colonelul de Securitate, se afla în cazarmă din 17 decembrie. În calitate de conducător ad-hoc al Securităţii judeţene (în absenţa comandantului, el preluase comanda), odată cu instituirea alarmei de război „Radu cel Frumos”, Dinu devenea automat adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte. Aşa „s-a lipit”, pentru opt zile istorice, de biroul colonelului Kemenici, în „unitatea militară de la gară”.
„L-am lăsat să se plimbe prin toată lumea…”

În primele ore de protecţie/detenţie (nimeni nu ştia exact care era statutul lor), Ceauşeştii au încercat să se informeze despre situaţia de la Bucureşti. Au cerut să le fie adus un televizor, dar cererea le-a fost refuzată de comandantul unităţii.

Şi au început întrebările. Şi Nicolae, şi Elena erau firi iscoditoare. Povesteşte Ion Mareş: „În noaptea de 22 spre 23 decembrie au fost mai multe discuţii între soţii Ceauşescu. Se interesau despre cine conduce ţara. Nu ştiam. La un moment dat l-am văzut pe Ion Iliescu şi le-am spus şi lor. A fost singurul moment în care el s-a repezit la ea. A zis: «Vezi? Ţi-am zis să-l termin şi tu ai zis că-i suficient să-l marginalizez!». În rest, ea a condus toate discuţiile. Apoi, despre Militaru: «Agentul ăla KGB». Când a aflat de Sergiu Nicolaescu a rămas mască: «Ce mai vrea şi ăsta? L-am lăsat să se plimbe prin toată lumea…»”

„Ăsta-i agent KGB, e omul ruşilor!”

Caracterizările făcute de Ceauşeşti noilor conducători ai României au fost reproduse în detaliu de căpitanul Ion Boboc. Mărturia sa a fost publicată în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”, autor Viorel Domenico. Dialogul dintre fostul dictator şi ofiţeri avea loc la puţin timp după ce se instalaseră cu toţii în dormitorul improvizat din Comandament.

„«Cine conduce acum?», a întrebat Ceauşescu. «Iliescu», i-am spus eu. «Cine?». «Iliescu». «Cine mai e şi ăsta». Nu-şi amintea. Rămăsese surprins. Intervine ea : «Cum, nu-l ştii pe Iliescu? Ăla…» Şi-a amintit: «A, ăla… Nu m-au lăsat să-l termin. Nici voi! (către Elena) Voi sunteţi vinovaţi. Nici acum nu m-aţi lăsat să-i destitui pe Milea şi pe Guşă. Ăştia sunt trădători de neam şi ţară! Trădătorii nu vor altceva decât să ne ia ungurii Transilvania şi să distrugă România, s-o arunce în mizerie…»”.

A doua zi, pe 23 decembrie, pe când era ascuns într-un camion militar (PCM – punctul de comandă mobil), în dispozitivul de luptă din spatele cazărmii, Ceauşescu se interesează din nou de noua conducere de la Bucureşti. Povesteşte căpitanul Ion Boboc: „După o perioadă de acalmie, el mi s-a adresat iarăşi: «Cine conduce Armata?». «Generalul Militaru». «Cine??? Păi, ăsta-i agent KGB, e omul ruşilor! Eu îl numisem ministru pe generalul Stănculescu… L-au terminat, săracul… L-au dat jos şi pe ăsta… Trădătorii!»”.

„Pe mâna cui a ajuns ţărişoara asta!…”

Momentul este descris, în detaliu, şi de alt participant la acele scene istorice, locotenentul-major Iulian Stoica. „Am mers la baterie, să le aduc ceva de mâncare, plus apă şi ceai de băut. Cred că am stat mai mult de o oră. Şi am căscat şi eu gura la televizor, era unul afară, scos şi pus pe nişte lăzi din astea mari. Era transmisie din Studioul 4 şi am văzut şi eu ce era pe acolo, cu Dinescu, care se perinda pe acolo, cu Sergiu Nicolaescu, era Iliescu prin mulţimea aia… Am văzut şi eu cine conduce ţara, ce mai e pe la Televiziune, am întrebat pe acolo ce s-a mai întâmplat. Când ajung la camion şi pun sticlele pe masă, au zis că am întârziat prea mult. «Ai auzit pe la radio sau la telvizor ce se întâmplă prin Bucureşti?», m-a întrebat el. «Au militarii şi ofiţerii lor un televizor scos afară şi am văzut mai multe persoane acolo, la televizor.

Ce m-a surprins e că scrie Studioul 4, are altă siglă, strigă unii la alţii pe acolo… E unul, poet, Mircea Dinescu…». Şi atunci începe ea: «Cine, poetul ăla? Ce să caute el acolo? E dement». Am amintit şi de Caramitru. Ea: «Au ajuns actorii să apară în public şi să spună… Şi ce spun? Spun despre noi?». Am evitat să le spun direct, aşa. «Şi cine mai e?». «E regizorul Sergiu Nicolaescu», zic, îl cunoşteam din filmele lui. Ea, pe un ton zeflemitor: «Uite, vezi cine a ajuns să ne… Şi zice ceva rău de noi?». Zic: «Da, dânsul zice de rău…». Se întoarce către Ceauşescu: «Ai văzut? I-am dat voie să plece, a avut paşaport să meargă în străinătate, a avut mână liberă de la noi… nenorocitul… nerecunoscătorul… un stricat! Cu toate târfele prin patul lui… Pe mâna cui a ajuns ţărişoara asta!…» Vorbea mai mult ea”.

„Uite, nenorocitul ăsta o să conducă!”

Pentru locotenentul-major Iulian Stoica, „interogatoriul” nu se încheiase. „«Şi cine mai e la televizor?», m-a întrebat ea. «Ion Iliescu», zic eu. Auzisem vag de el. Atunci s-a înfuriat tare el, s-a ridicat de pe băncuţă şi a făcut aşa la ea: «Tu nu m-ai lăsat, din cauza ta se întâmplă asta… Nu m-ai lăsat să-l termin, ai să vezi că ne termină el pe noi?». Cât era ea de băţoasă, la faza asta nu a mai reacţionat. Iar el, către mine: «Şi ce face, măi?».

«E în Studioul 4, acolo, dă dispoziţii». «Uite, uite, ăsta o să conducă, ăsta o să facă tot aşa. Nenorocitul ăsta împreună cu Militaru, pe care tot tu l-ai protejat…» «Nu l-am protejat eu, a avut o problemă cu una din fete, a fost bolnavă…» «Spion sovietic, spion sovietic dovedit. Tu i-ai pus… Din cauza ta, tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem, să-i terminăm. Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi!»”.
„Ăştia doi” erau Ion Iliescu şi generalul Nicolae Militaru.

„Marcel”, misteriosul personaj care l-a doborât pe Ceauşescu

Mai mulţi martori-cheie ai evenimentelor din cazarma de la Târgovişte vorbesc despre o frază misterioasă rostită de Elena Ceauşescu în mai multe rânduri. „Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”, i s-ar fi adresat „savanta” tovarăşului ei de viaţă şi de moarte.

Maiorul Ion Mareş, secretarul de partid al UM 01378, rememorează o discuţie purtată în biroul-dormitor al Ceauşeştilor, în seara de 22 decembrie. „Eram în cameră eu, Boboc şi Paise, plus Ceauşeştii. Am avut un dialog mai lung, iar spre sfârşit l-am întrebat: «De ce nu aţi rămas în Iran?». Iar el, revoltat: «Cum să rămân în Iran?! Aici este ţara mea!». S-a întors cu spatele la mine şi a început să discute încet cu Elena. Şuşoteau ceva greu de înţeles. Am auzit doar o întrebare a ei, adresată lui: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Cine-o fi Marcel şi ce-o fi făcut, Dumnezeu ştie!”, povesteşte Mareş.

Să fi fost Gogu Rădulescu?

Replica este confirmată de maiorul Iulian Ţecu, unul dintre ofiţerii care decideau în UM 01417. Locotenentul-major Iulian Stoica, unul dintre paznicii Ceauşeştilor în acele zile, oferă detalii. „Replica asta, «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?», a fost rostită de ea, adresându-se lui, chiar în data de 22, pe la şapte şi jumătate seara, cam la o oră după ce au foşti aduşi. Erau în încăpere cu Mareş, Ţecu, Dinu, Paise, Boboc. Când a făcut afirmaţia asta, ea era în picioare.

El se afla jos, pe scaun. Ea s-a apropiat de el şi atât i-a zis, scurt, aşa: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?». Şi el a dat din cap. Am înţeles tâlcul acestei discuţii după vreo doi ani… Mareş a prins figura asta şi a ţinut-o minte… Şi tot ne întrebam, după ce s-a terminat acolo totul, până când am aflat de la Mareş şi de la Ţecu. Că desluşiseră povestea, pe acolo, pe la Bucureşti… Au aflat care a fost întreaga enigmă. În opinia lor, Marcel ar fi fost Gogu Rădulescu. Acesta, împreună cu un grup din jurul lui, ar fi insistat pe lângă Ceauşescu să facă mitingul din 21 decembrie, care avea să-i fie fatal. «Marcel» spera, probabil, că lucrurile o vor lua razna şi că se ridică şi Bucureştiul, după Timişoara. La asta se referea Elena Ceauşescu”.

Varianta Gorbaciov

Iulian Stoica spune că „Marcel” a mai fost invocat şi pe 23 decembrie, când Ceauşeştii erau duşi în spatele cazărmii, în punctul de comandă mobil. „Au discutat şi pe 23 ceva despre chestia asta cu Marcel, dar nici acolo nu mi-a fost clar, să fiu eu sigur astăzi că e vorba despre Gogu Rădulescu. Îşi reproşau greşeala făcută, de a avea încredere în «Marcel». Şi vorbeau despre amestecul străin, îl plasau pe Marcel în contextul intervenţiei străine”.

Acelaşi Iulian Stoica declara, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Unii au spus că Marcel ar fi fost Mihail Gorbaciov…” Greu de crezut că la Gorbaciov se refereau Ceauşeştii. În schimb, varianta Gogu Rădulescu pare plauzibilă.

Vechi agent sovietic

Până la 22 decembrie 1989, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a fost membru în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR (vestitul CPEx), deţinând funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi preşedinte al Curţii de Control Financiar. La Revoluţie avea 75 de ani. Comunist ilegalist din 1933, a urcat în ierarhia de partid graţie legăturilor sale speciale cu Moscova. Soţia sa a fost colonel NKVD (strămoşul KGB). De altfel, în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989, Ceauşescu şi alţi membri ai CPEx îl bănuiau pe Gogu Rădulescu că e agent sovietic.

Stenograma procesului de la Târgovişte

Luni, 25 decembrie 1989, ora 13.00. Aterizarea elicopterelor în unitatea militară UM 01417 Târgovişte are loc într-un moment extrem de tensionat. În cazarmă, toată lumea se aştepta la o izbăvire.

 

Ofiţerii care îi păzeau pe cei doi Ceauşeşti şi cei care aveau ordine directe de apărare a unităţii fuseseră informaţi că trebuie să aterizeze două elicoptere. Ei erau convinşi că misiunea „musafirilor” era aceea de a-i prelua pe dictatorii-prizonieri.

Pe măsură ce trecea timpul, tensiunea creştea. Şi odată cu ea, creştea şi suspiciunea. În convorbirea iniţială dintre generalul Victor Atanasie Stănculescu şi colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte, echipa de la Bucureşti trebuia să sosească la ora 9.00. Elicopterele au aterizat în „cazarma de la gară” patru ore mai târziu.

„O linişte suspectă, vicleană”

La 25 decembrie, dimineaţa, în jurul orei 7.00, generalul Stănculescu l-a sunat pe colonelul Kemenici să-l întrebe dacă Nicolae Ceauşescu şi-a făcut injecţia cu insulină. Răspunsul a fost „nu”.

Era vorba de plicul primit în noaptea de 24 spre 25 decembrie de la emisarul noii conduceri a României, colonelul Gheorghe Ştefan. Ceauşescu era bolnav de diabet şi risca să intre în comă, pentru că nu-şi mai injectase insulină din 22 decembrie, data fugii din sediul CC al PCR.

În aceste condiţii, generalul Stănculescu l-a anunţat pe colonelul Kemenici că va sosi cu două elicoptere, în jurul orei 9.00, fără a-i oferi însă detalii.

Ceauşeştii îşi petrecuseră noaptea în TAB, îmbrăcaţi în ţinută militară. „I-am readus pe Ceauşeşti în unitate, i-am schimbat în haine civile, apoi, în jurul orei 8.30, i-am reintrodus în TAB pentru a aştepta elicopterele. De pe la opt, opt şi ceva – niciun telefon. Nimic. O linişte suspectă, vicleană. Trece de ora 9.00 şi staţiile de radiolocaţie nu sesizau niciun zbor, nicio ţintă. Ne uitam unul la altul, muţi, înnebuniţi”, îi povestea Andrei Kemenici lui Viorel Domenico în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

În nota diversiunilor din zilele precedente, Kemenici este încercat cu un nou telefon suspect, de la Bucureşti, prin care i se cere să-i execute pe cei doi. Colonelul se agită buimac şi recurge la ordine confuze.

„Tot ce e în aer este inamic!”

Curios să afle ce se întâmplă la Bucureşti, colonelul Kemenici a vrut să-i sune pe generalii cu care ţinea legătura – Stănculescu, Guşă sau Voinea. „Voiam să pun mâna pe telefon , să sun la Bucureşti, când m-a sunat comandantul Armatei, generalul Voinea: «Tovarăşe Kemenici, mai trăieşti, dom’le? Am auzit că ăia au încercat să fugă… E adevărat că i-ai căsăpit?».

«Nu, tovarăşe general. Nici vorbă. Mie să-mi spuneţi dacă mai vin sau nu…», am zis eu. La care generalul: «Cine? Unde, dom’le? Ce tot vorbeşti acolo?». Eu am spus: «Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, să mă lăsaţi în pace!». Am întrerupt convorbirea cu Voinea şi m-a sunat Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului: «Tragi în tot ce zboară! Din informaţiile pe care le am eu, unitatea va fi atacată de elicoptere. Ordin: se doboară tot!» Nu mai rezistam. Simţeam ­că-mi explodează inima. L-am sunat apoi pe Iosif Rus, comandantul Aviaţiei.

Mi-am dat doar numele şi mi-a răspuns de parcă aştepta telefonul meu: «E interdicţie totală de zbor. Nu zboară nimic, nicio aeronavă proprie! Tot ce e în aer este inamic!»”.

Pe acest fond tensionat, Kemenici trebuia să primească în unitate elicopterele de la Bucureşti. În urma dialogurilor cu generalii Mocanu şi Rus, comandantul Garnizoanei Târgovişte a mai luat o decizie: încărcarea bateriilor şi „foc în tot ce zboară!”. După ce a mai dat un telefon la biroul generalului Stănculescu, iar cei de acolo i-au confirmat că acesta este plecat în misiune la Târgovişte, a revocat ordinul de „foc”. Însă situaţia stătea să explodeze. Fantomele teroriştilor bântuiau prin cazarmă.

Primirea elicopterelor

Colonelul Kemenici mai avea de trecut peste un hop: sosirea elicopterelor. Le auzea apropiindu-se, le vedea în aer, dar se temea. Ştia de două aparate de zbor, însă pe cerul unităţii se „zbenguiau” cinci. Două cu oficialii de la Bucureşti şi trei cu misiuni de însoţire.

Comandantul UM 01417 a răsuflat uşurat când a văzut semnalul făcut cu eşarfa galbenă de oamenii lui Stănculescu.

În unitate coborâseră numai două din cele cinci elicoptere. Celelalte trei au rămas să asigure zona. „Când primul elicopter – cel cu eşarfa galbenă, scoasă de cineva pe laterala aparatului de zbor – a aterizat, am pornit TAB-ul în care mă aflam, iar după mine, la câţiva metri în spate, venea TAB-ul cu soţii Ceauşescu. Eram convins că transbordarea va avea loc rapid, fără ca elicopterele să-şi oprească motoarele”, povestea Kemenici în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

Caporalul Dorian Dobriţa, care făcea parte din echipa de pază a Ceauşeştilor, îşi aminteşte cum a fost protejat TAB-ul în care se aflau cei doi: „Până să vină elicopterele, i-au băgat în TAB, iar TAB-ul l-au băgat după unitate, după popotă. Apoi au venit elicopterele, cu cei opt paraşutişti cu tot”. Pentru cei din unitate era un moment ciudat. Noii sosiţi luau poziţie de apărare.

„Au intrat în dispozitiv, direct cu pistoalele îndreptate spre noi , de parcă noi eram terorişti”, a mai declarat Dobriţa pentru „Adevărul”.

Bine aţi venit la procesul cuplului Ceauşescu!

Spaimele prin care treceau Ceauşeştii, în acele clipe teribile, sunt redate de căpitanul Ion Boboc, cel care-i păzea pe dictatori în TAB.

„În jurul orei 7.30 am fost anunţaţi că vine o comisie din Bucureşti să-i preia. Ei au primit ştirea cu indiferenţă. Plutonierul Paise a adus sacii cu îmbrăcămintea lor. Şi-au lepădat hainele militare şi s-au schimbat. I-am îmbarcat, tot pe ascuns, în TAB-ul de la intrarea în Comandament şi am aşteptat acolo. Eu în interior, cu ei, iar Stoica pe TAB”.

Locotenentul-major Iulian Stoica se afla la mitralieră, gata să lichideze o eventuală acţiune teroristă.
Căpitanul Boboc continuă: „Întrucât urmau să vină două elicoptere, pentru a se evita un accident, toţi militarii din curtea cazărmii au fost dezarmaţi; muniţia a rămas asupra lor, dar nu în arme, ci în portîncărcătoare.

La aterizarea elicopterelor, paraşutiştii au sărit în forţă, ca autentice trupe de comando, formând un dispozitiv circular în jurul elicopterelor, apărându-le… Ni s-a părut atunci ceva monstruos, o trădare pe faţă, mai ales că comandantul unităţii a chemat TAB-ul la elicopterul din faţă şi i-a dat raportul generalului, ca şi cum ar fi predat unitatea”.

„Dacă sunt aici, facem totul aici”

Mărturia căpitanului Boboc atinge punctul culminant. „Eram în interiorul TAB-ului, mă uitam pe unul din vizoare. Pe celălalt, a privit Nicolae Ceauşescu. Elena l-a întrebat, curioasă: «Cine e? Cine a venit?». El, deodată luminat, eliberat parcă de orice gând rău: «Stai liniştită… Fii liniştită… A venit Stănculescu…» După întrevederea comandantului cu generalul Stănculescu, l-am văzut pe Kemenici nervos, supărat, violent chiar, făcându-ne semn să ne întoarcem cu TAB-ul de unde plecaserăm. Probabil că şi dânsul se aştepta să-i predea, să-i urce în elicopter şi să dispară cu ei, să ni-i ia de pe cap. Dar n-a fost să fie aşa. Mai aveam încă de tras…”

A urmat episodul hotărâtor pentru pregătirea procesului. Din discuţiile directe dintre Kemenici şi Stănculescu nu a reieşit clar că procesul se va desfăşura în unitate.

Colonelul Andrei Kemenici (acum, general pensionar): „Am coborât din TAB şi, în momentul în care s-a deschis uşa laterală a elicopterului, au debarcat câţiva paraşutişti şi generalul Stănculescu. Acesta mi-a spus: «Hai, urcă! Să mergem!». Între timp a aterizat şi al doilea elicopter. Într-o fracţiune de secundă m-am simţit ud leorcă.

Mi-am zis: «Gata, sunt arestat pentru că n-am vrut să-i execut». Când să pun piciorul pe scara elicopterului, m-am trezit parcă din şoc. Aşa că m-am oprit şi am întrebat: «Unde să mergem?». Generalul îmi spune: «Cum unde? Unde sunt ei!». Atunci m-am înseninat. «Păi, sunt aici!». «Unde?», m-a întrebat generalul. Am făcut semn să vină mai aproape cel de-al doilea TAB. Dar Stănculescu a spus: «Nu, nu. Să meargă înapoi la Comandament!». Apoi mi-a zis: «Dacă sunt aici, facem totul aici». Am rămas oarecum blocat, pentru că nu coborâseră din elicopter decât paraşutiştii şi generalul. Nu ştiam de cine e însoţit. Şi nici nu l-am întrebat ce înseamnă «Facem totul aici».”

Paraşutiştii află care le e misiunea

Generalul Stănculescu a afirmat, la audierile Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989″, că a fost uşor dezinformat de Kemenici. „Am aterizat pe poziţii, unde mă aştepta Kemenici. Am făcut semnalul cu eşarfa galbenă şi am coborât. Mi-a spus că soţii Ceauşescu nu sunt în curtea aceea, ci în alta. Apoi mi-a povestit cum i-a plimbat cu TAB-ul dintr-un loc în altul pentru a nu fi găsiţi”.
Era puţin după ora 13.00.

Completul de judecată se afla încă în elicoptere. Căpitanul Ionel Boeru, cel mai mare în grad dintre paraşutişti, îşi aminteşte: „Discuţia dintre Kemenici şi Stănculescu a fost destul de scurtă. Chiar îi vedeam din elicopter, puţin agitaţi, şi îmi spuneam: «Ia să vezi o bătaie între un colonel şi un general…».

Stănculescu ne face semn să coborâm, ne adunăm acolo, ne spune de ce-am fost aduşi. «Aţi venit aici pentru că se află cuplul Ceauşescu. Cei doi vor fi judecaţi, iar voi trebuie să aveţi grijă ca totul să se desfăşoare normal, să nu fie incidente, să nu vină careva să-i răpească», prostii de genul ăsta. Şi mi-a dat ordin să-i împart pe ceilalţi şapte paraşutişti în toate părţile cazărmii, că nu are încredere în cei din unitate”.

Colegul Baiu

A urmat un traseu, la pas, dinspre locul de aterizare al elicopterelor spre platoul unităţii. Kemenici şi Stănculescu, pe jos, unul lângă altul, iar în spate, TAB-ul în care se aflau Nicolae şi Elena Ceauşescu. Era drumul morţii.

Kemenici: „Când am întors capul, am văzut suita cu care venise generalul. I-am recunoscut pe Gelu Voican Voiculescu (pe care-l văzusem la televizor, mai mereu pe lângă Iliescu), pe colonelul Ştefan (cu care avusesem onoarea să discut în noaptea de dinainte) şi pe colonelul Baiu (cu care fusesem coleg la Şcoala Militară de la Braşov), acum aflat pe post de cameraman”.

Era Crăciunul. Deasupra cazărmii din Târgovişte se auzea croncănit de corbi. Moartea nu mai avea răbdare.

În ziua de Crăciun a anului 1989, la ora 13.20, debuta cea mai mare parodie judiciară a sfârşitului de secol XX: procesul Ceauşeştilor. Pe timpul procesului din cazarma de la Târgovişte, generalul Nicolae Militaru a sunat de patru ori de la Bucureşti. Voia lichidarea rapidă a Ceauşeştilor!

25 decembrie 1989, ora 13.20. După ce au trecut prin vizita medicală – efectuată în biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici -, soţii Ceauşescu au fost duşi în sala de judecată. Sala era situată la şapte-opt metri distanţă, chiar în dreptul intrării principale în Comandament.

„După vizita medicală, i-am îmbrăcat pe rând şi i-am dus în sala de judecată. Mai întâi pe el, apoi pe ea”, îşi aminteşte căpitanul Ionel Boeru, şeful comandoului de paraşutişti. În acel moment, Boeru avea o calitate în plus, căpătată prin ordin de la generalul Stănculescu: aceea de şef al plutonului de execuţie. Căpitanul de 31 de ani ştia, aşadar, că împinge de la spate două viitoare cadavre.

„Ceva deosebit” la televizor…

După ce a găzduit vizita medicală a soţilor Ceauşescu, biroul comandantului Kemenici a constituit refugiu şi pentru judecătorul Gică Popa. Acesta s-a retras acolo pentru a pune la punct detaliile procedurale ale procesului.

Colonelul Andrei Kemenici (în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”): „Colonelul Gică Popa a intrat în biroul meu şi a tot scris ceva pe o hârtie, îşi făcea probabil un plan al procesului. Era o hărmălaie de nedescris, o tensiune cumplită. Şi deodată a intrat Stănculescu ca o vijelie şi a spus din uşă: «Gata, hai, intrăm!». Iar Gică Popa era atât de marcat, încât a uitat acea foaie pe biroul meu. A condus procesul fără să aibă nimic în faţă, fără nicio notiţă preliminară…”

Kemenici descrie atmosfera de neîncredere din acele momente. „Înaintea procesului, Stănculescu îmi spusese să urmăresc programul la televizor şi dacă e ceva deosebit, dacă sunt probleme, să-l anunţ, să-l chem de urgenţă. Am zis milităreşte «Am înţeles!», dar în timpul procesului mă tot gândeam ce înţelegea generalul prin «ceva deosebit»?! Un mesaj adresat lui, ceva despre Târgovişte, un atentat?… Îmi venea să intru peste ei, în sală, şi să-l întreb ce aşteaptă de la Televiziune, că şi eu pusesem un plutonier să se uite la televizor şi să mă anunţe dacă se transmite «ceva deosebit». Deci, totul depindea de acel plutonier..”

„E posibil să fim atacaţi”

Colonelul Kemenici: „În timpul procesului, telefonul din biroul meu a sunat în draci. La un moment dat, sună locotenent-colonelul Ioan Suciu, comandantul regimentului de elicoptere de la Boteni, ale cărui aparate de zbor se aflau la mine în unitate. Suciu era disperat: fusese informat că elicopterele au fost atacate şi doborâte pe traseu. L-am asigurat că au ajuns cu bine, că sunt în unitate, că totul e în ordine, dar nu m-a crezut şi a cerut să vorbească şi cu şeful piloţilor.

Acesta a venit în câteva minute, că se afla pe platou, lângă elicopterul din care coborâse Stănculescu. După discuţia cu Suciu, maiorul Mateiciuc, pilotul, mi-a zis, speriat, că trebuie să ne grăbim. «Este posibil, din moment în moment, să fim atacaţi», a zis el. Prin colonelul Ştefan – pe care l-am scos, printr-un semn discret, din încăperea în care avea loc procesul -, a fost anunţat generalul Stănculescu. Dar el nu mi-a comunicat nimic…”

Generalul Nicolae Militaru nu mai are răbdare

Nerăbdarea de a-i executa pe Ceauşeşti era exprimată cel mai bine de un personaj aflat la 80 de kilometri distanţă: generalul Nicolae Militaru. Acesta suna insistent, încercând să grăbească „soluţia finală”.

Povesteşte colonelul Kemenici: „În timpul procesului, m-a chemat la telefon de trei ori generalul Militaru (cu care Stănculescu vorbise din primul moment al intrării în Comandament, înainte de a începe pregătirea procesului).

De fiecare dată, generalul Militaru avea acelaşi mesaj: «Nu e gata? Nu s-a terminat? Spune-le, dom’le, să se grăbească! Să încheie odată cu toate!». De fiecare dată prin acelaşi curier, colonelul Ştefan, îl înştiinţam pe generalul Stănculescu, dar o singură dată mi s-a transmis: «Nu se poate mai repede». În acele momente, nu mai eram atât de sigur că echipa generalului Stănculescu exprimă voinţa Frontului Salvării Naţionale”. Întrebat de „Adevărul”, generalul Stănculescu susţine că, pe timpul procesului, a fost informat o singură dată, printr-un bileţel, de către colonelului Kemenici. Era, într-adevăr, un mesaj de la generalul Militaru, care se interesa în ce stadiu se află „misiunea”. Adică procesul plus execuţia.
——————
Stenograma procesului de la Târgovişte – 25 decembrie 1989 Inculpaţi: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena

Capetele de acuzare, potrivit dosarului întocmit de procurorul-maior Dan Voinea:

-Genocid – peste 60.000 victime.

-Subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului şi a puterii de stat. Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe etc.

-Subminarea economiei naţionale.

-Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.

Desfăşurarea procesului

Judecătorul Gică Popa: Vă rog să luaţi loc. Sunteţi în faţa unui tribunal al poporului.

Nicolae Ceauşescu:Nu recunosc niciun tribunal în afară de Marea Adunare Naţională.

Judecătorul:Marea Adunare Naţională s-a desfiinţat. Noul organ al puterii este altul.

Nicolae Ceauşescu:Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.

Judecătorul:Noi judecăm după noua lege, adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Te rog să te ridici în picioare, inculpat.

Nicolae Ceauşescu:Citiţi Constituţia ţării!

Judecătorul:Am citit-o, o cunoaştem şi nu este cazul să dai dumneata indicaţii să citim Constituţia ţării. O ştim mai bine decât dumneata, care n-ai respectat-o.

Nicolae Ceauşescu:Nu voi răspunde la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Suntem avocatul Teodorescu Nicolae din Baroul Bucureşti şi avocatul Lucescu Constantin din Baroul Avocaţilor Bucureşti. Noi suntem aceia care urmează să le asigurăm apărarea celor doi inculpaţi ce compar în faţa Tribunalului Militar Teritorial. Vă rog să-mi daţi aprobarea să iau legătura cu cei doi.

Judecătorul: Poftim, două minute.

Avocatul Teodorescu: Domnule Ceauşescu, este şansa dumneavoastră de a spune ce v-a îndemnat să faceţi… este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocaţi a fost desfiinţat prin forţa poporului, prin voinţa poporului român. Dacă înţelegeţi, vă rugăm să ne spuneţi: cu ce înţelegeţi să vă faceţi această apărare? Este o obligaţie morală faţă de dumneavoastră… vă rugăm să vă ridicaţi în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteţi de acord sau nu. Pentru că acesta este, totuşi, un tribunal legal constituit.

Avocatul Nicolae Teodorescu poartă o discuţie cu Nicolae Ceauşescu, dar conţinutul acesteia nu se înţelege de pe înregistrarea video.

Nicolae Ceauşescu: Nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Nu recunosc tribunalul.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog să luaţi loc.

Avocatul Teodorescu: Vă mulţumesc.

Judecătorul: Inculpatul a refuzat timp de 25 de ani să poarte un dialog cu poporul, deşi a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului. În derâdere şi-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul. Se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat şi această inculpată îşi aduceau în jurul lor camarila… Şi cu cele mai luxoase toalete, care nu existau nici la regii care au existat şi există azi în lume, nu era atâta fast… Iar poporului îi dădea 200 de grame de salam pe zi, cu buletinul.

Genocidul pe care l-au făcut acest inculpat şi această inculpată, jefuind poporul… îşi aroga dreptul de a vorbi în numele poporului. Nici astăzi nu vrea să vorbească, este laş şi la propriu, şi la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât şi ale dânsului.
Vă rog, reprezentantul Procuraturii, îi dau cuvântul pentru pentru a susţine actul de acuzare.

Procurorul Dan Voinea: Domnule preşedinte şi onorată instanţă,

Avem de judecat astăzi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, ce se fac vinovaţi de grave crime îndreptate împotriva poporului român. Cei doi inculpaţi au săvârşit fapte incompatibile cu demnitatea umană şi cu principiile justiţiei sociale. Au acţionat discreţionar, despotic şi criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. În numele căruia s-au dedat la cele mai odioase abuzuri.

Pentru crimele grave săvârşite de cei doi inculpaţi în numele poporului român – victimele nevinovate ale acestor doi tirani -, vă solicit, domnule preşedinte şi onorată instanţă, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârşirea următoarelor fapte penale:

-infracţiunea de genocid, prevăzută de articolul 357, alineatul 1, din Codul Penal, litera c
-subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal, pentru organizarea de acţiuni armate de natură să slăbească puterea de stat
-infracţiunea de acte de diversiune, prevăzută de articolul 163 Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare în întregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod, a instalaţiilor industriale ori a altor bunuri, de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului
-pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale, prevăzută de articolul 165 din Codul Penal, prin faptul că au folosit o organizaţie din cele prevăzute de articolul 145 Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acesteia, de natură să submineze economia naţională a poporului român.

Judecătorul:

Ai auzit, inculpat Ceauşescu Nicolae? Tribunalul îţi cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile ce ţi se aduc?

Nicolae Ceauşescu: Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale! Nu recunosc tribunalul. Dar tot ceea ce se spune este fals. Nu mai răspund niciun cuvânt decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Puteţi face orice mascaradă, nu recunosc!

Judecătorul: Mascarada ai făcut-o dumneata timp de 25 de ani. Aceasta este mascarada pe care ai făcut-o şi ai dus ţara în pragul prăpastiei.

Nicolae Ceauşescu:Nu vreau deloc să… dar tot ceea ce s-a spus e fals. Sunt peste 3,5 milioane de apartamente etc.

Judecătorul: E fals? Da! Nu recunoaşte învinuirile ce i se aduc.

Nicolae Ceauşescu: Nu, n-am spus nimic! N-am dat nicio declaraţie. Nu mai dau nicio declaraţie, nu mai răspund niciun cuvânt… decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

Judecătorul:„Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc”. Te rog, să consemnezi. (către grefier)

Elena Ceauşescu: Pot să spună ce vor! Nu vom semna nimic…

Nicolae Ceauşescu: Nu voi semna nimic!

———————–
Judecătorul Gică Popa: (Către Elena Ceauşescu) Dumneata poate eşti mai cooperantă cu tribunalul… femeile sunt întotdeauna mai raţionale, mai înţelegătoare… poate şi-a pierdut cumpătul inculpatul Ceauşescu. Dumneata, care ai fost prima colaboratoare, cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc… Nu ştiu ce vorbeşte. Nu e adevărat nimic!

Nicolae Ceauşescu: Nu vorbi nimic!

Judecătorul: Nu ai nicio legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de ştiinţă… de polimeri… Cine ţi-a publicat lucrările în străinătate? Pe banii cui?

Nicolae Ceauşescu: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu ştiinţa şi polimerii.

Judecătorul: Cine le scria? Aaa… taci din gură…

Elena Ceauşescu: Ce să-i spun, dacă ei poate să spună aşa ceva…?! Când preşedinţii de academii…

Nicolae Ceauşescu: Păi, nu le spune! Când preşedinţi de Academie au făcut prefaţa la toate lucrările… se poate?

Avocatul Teodorescu: Ascultarea se face pentru fiecare în parte. Ori, dacă dumneavoastră susţineţi teza – măcar o rezolvăm noi până la urmă cu tribunalul care să ne asculte ca reprezentanţi ai dumneavoastră – că mai sunteţi încă preşedintele ţării, că aşa susţineţi, dumneaei nu mai poate susţine acelaşi lucru. Lăsaţi-o să vorbească!

Nicolae Ceauşescu: Este viceprim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România.

Avocatul Teodorescu: Asta e altă treabă… Lăsaţi-o să se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei!

Elena Ceauşescu: Păi, eu nu mă apăr de nimic!

Nicolae Ceauşescu: Aici, eu v-am spus ca simpli cetăţeni… Şi ce vă spune tovarăşa mea, şi ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetăţeni, ca să înţelegeţi… Nu am răspuns la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Eu vă dau sfaturi, este obligaţiunea mea… şi care sunt în interesul dumneavoastră.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog! (Către Elena Ceauşescu) Deci dumneata, în calitatea de viceprim-ministru, prim-viceprim-ministru, pe care ai deţinut-o în vechiul organ al puterii administraţiei de stat, trebuia să fii la curent, să luaţi hotărâri colective… nu aşa prevedeau dispoziţiile şi prevederile Constituţiei? Cine a dat dispoziţii să se tragă în mulţimea de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu răspund la nicio întrebare! De la început şi până la sfârşit.

Nicolae Ceauşescu: Pentru cunoştinţa dumneavoastră, care sunteţi ofiţeri, pot eu răspunde la întrebare.

Judecătorul: (Către grefier) „Nu recunosc… Nu răspund la întrebarea cine a dat dispoziţie să se tragă la Timişoara…”

Nicolae Ceauşescu: Guvernul… Ordinul de a trage nu îl poate da guvernul… Guvernul nu avea în subordine Armata.

Elena Ceauşescu: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine Armata!

Judecătorul: Dar la Bucureşti, în tinerii care au murit, cine a tras? Peste care au trecut tanchetele Securităţii, a unei părţi… tot teroriştii?

Elena Ceauşescu: Teroriştii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sunt ai Securităţii.

Judecătorul: Teroriştii sunt ai Securităţii?

Avocatul Lucescu: Securitatea nu era a comandantului suprem?

Judecătorul: Deci se vorbea pe aici că teroriştii sunt ai Securităţii… Răspundeţi că aceştia sunt ai Securităţii? Răspunzi?!?

Nicolae Ceauşescu: Răspund… tot pentru lămurirea dumneavoastră…

„Am muncit de la 14 ani pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!”

Elena Ceauşescu: Nu, niciun răspuns! E o ipoteză, o informaţie, un fel de…

Nicolae Ceauşescu: În primul rând, vreau să vă lămuresc pe dumneavoastră ca cetăţeni.

Judecătorul: Cu dumneata am terminat.

Procurorul Dan Voinea: Spune, în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împuşcat? De ce şi de cine?

Ambii inculpaţi: Întrebaţi medicul!… E o provocare întrebarea… Întrebaţi şi oamenii, întrebaţi şi de cine!…

Judecătorul: (Către grefier) „Nu răspund, este o provocare întrebarea cu privire la cauzele morţii generalului Milea”. Să întrebăm medicul care e…

Nicolae Ceauşescu: Şi eu voi face anchetă, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea!

Procurorul Dan Voinea: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Şi l-ai făcut trădător?

Judecătorul: De ce dumneata l-ai făcut trădător? Am auzit comunicatul care (!) l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, că generalul Milea, trădător, s-a sinucis pentru a scăpa de răspundere, de pedeapsa dreaptă pe care o aştepta ca trădător.

Nicolae Ceauşescu: Pentru lămurirea dumneavoastră, trădătorul Milea…

Judecătorul: De ce nu l-aţi judecat dacă era trădător?

Nicolae Ceauşescu: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Şi a plecat ca să aplice măsuri – vă spun asta pentru judecata dumneavoastră – dintr-un grup întreg, şi au venit ofiţerii care erau cu el şi ne-au anunţat că s-a împuşcat. Şi de-abia după aceea am constatat că n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria.

Judecătorul: Dumneata întotdeauna ai vorbit mai mult decât colaboratoarea apropiată a dumitale, totdeauna ai fost în faţă, dar întotdeauna ai avut-o în dreapta dumitale. Şi ea cunoaşte tot atâtea lucruri importante, dar ar fi bine să fie relatate în faţa tribunalului, să cooperăm, să vorbim civilizat ca nişte intelectuali cum vă pretindeaţi amândoi, membri ai Academiei, să ne spuneţi cu ce bani se plăteau publicaţiile, atât ale inculpatei, cât şi operele alese, cât şi cărţile de ştiinţă ale academicianului Elena Ceauşescu. Aşa-zisul academician!…

Elena Ceauşescu: „Aşa-zisul”… Ne-ai luat şi titlurile.

Judecătorul: Nu le-am luat eu. Să răspundă la întrebările puse de tribunal!

Elena Ceauşescu: Heee … păi, sigur că da!…

Judecătorul: (Către grefier) „Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal.”

Nicolae Ceauşescu: Însă tot pentru informarea dumneavoastră, că am scăpat atunci, mi-aţi spus că eu mâncam numai mâncăruri din străinătate… că există de ani de zile lista cu ce mănânc eu, 1.100 – 1.200 de calorii pe zi, şi numai legume.

Judecătorul: Şi poporului îi dădeai 3.600 de calorii… îmbuibat acest popor!…

Nicolae Ceauşescu: Şi 60 de grame pe zi, de carne.

Procurorul: Domnule preşedinte…

Nicolae Ceauşescu: Vreau să vă spun… vă informez pe dumneavoastră…

Judecătorul: Mai aveţi de pus întrebări, domnule procuror?

Procurorul: Da, domnule preşedinte. Cine a dat ordin să fie implicate, ca să intervină, forţele armate în înăbuşirea demonstraţiei de la Timişoara? Pentru că inculpatul spunea că generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat?… Ce n-a respectat?

Nicolae Ceauşescu: Voi spune în Marea Adunare Naţională ce ordine n-a respectat în Bucureşti şi de ce a trădat!

Judecătorul: Aveţi de pus întrebări?

Avocatul Teodorescu: Vă rog să întrebaţi pe inculpata Elena Ceauşescu dacă a fost sau este bolnavă psihic.

Nicolae Ceauşescu: Cum?!?

Elena Ceauşescu: Ce este?!?

Avocatul Teodorescu: Dacă a fost sau este bolnavă psihic. Şi vă rog să consemnaţi răspunsul.

Judecătorul: Ai suferit vreo boală psihică? Sau dacă suferi acum…?

Elena Ceauşescu: Ce provocare ordinară!

Avocatul Teodorescu: Nicio provocare, este în favoarea dumneavoastră, că dacă sunteţi iresponsabili, atunci e o apărare, dacă nu – e altă apărare.

Elena Ceauşescu: E o provocare, se poate să spui aşa ceva?!?

Nicolae Ceauşescu: Nu ţi-am recunoscut dreptul dumneavoastră de apărare!…

Elena Ceauşescu: Se poate să vii să spui aşa ceva…? Ia uită-te!…

Judecătorul: Noi am înţeles şi din această dezbatere… pentru că dumneavoastră obişnuiţi să nu aveţi niciodată un dialog cu poporul şi să poarte numai dânsul un monolog şi după aceea să-l aplaude ca în ritualurile africane, să bată lumea din palme, aşa… Nici astăzi… S-a comportat în continuare la fel, nu v-aţi schimbat, nu aţi tras niciun fel de învăţăminte. Ca nişte megalomani.

Nicolae Ceauşescu: Tot pentru informarea dumneavoastră, mergeţi…

Judecătorul: Mai sunt de pus întrebări? Probe în apărare aveţi? Nu.

Avocaţii: Mai facem o ultimă încercare… Vă rog, procedura ne permite acest lucru…

Elena Ceauşescu: Nu-ţi răspund nimic. Nu voi spune nimic!

Avocaţii: Vă rog să consemnaţi că refuză! Dacă refuză, este treaba lor.

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nerecunoscând tribunalul, nu pot să recunosc nici apărarea!

Judecătorul: Vă rog să consemnaţi în caietul dumneavoastră de grefier că refuză colaborarea cu apărătorii şi că nu au probe.

Elena Ceauşescu: În faţa tribunalului legal vorbim. Adevăratul tribunal este Marea Adunare Naţională.

Judecătorul: Vrei să semnezi declaraţia?

Elena Ceauşescu: Nu, nicio declaraţie! Am muncit şi am luptat pentru popor de la 14 ani, aşa…
mi-am sacrificat toată viaţa pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!

Judecătorul: Am urmărit şi ştiam că ziua dumitale este undeva înaintea dânsului, dar nu ştiam niciodată anul în care te-ai născut. Care este?

Elena Ceauşescu: Astea chiar sunt de femei…

Judecătorul: De aicea a pornit toată minciuna… niciun dicţionar, orice… toate femeile îşi ascund vârsta, dar când este un om care apare în dicţionare, în cărţi şi în toate astea, să nu se arate vârsta?

Elena Ceauşescu: Ce provocare!

Nicolae Ceauşescu: Pentru dumneavoastră, pentru toţi cei prezenţi…

Judecătorul: Vă rog, tovarăşe procuror, să reţineţi… tribunalul consideră cercetarea judecătorească a procesului terminată şi vă dau cuvântul la dezbateri, să susţineţi acuzarea.
——————–
Judecătorul:(Către grefier) Deci nu recunoaşte că a fost destituit. Vă rog să consemnaţi: „Nu recunosc noile organe legal constituite”.

Nicolae Ceauşescu:Răspund în faţa Marii Adunări Naţionale şi a poporului, nu a celor care au provocat şi organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor străine…

Judecătorul:... Plătite de Ceauşescu Nicolae.

Elena Ceauşescu:Ha, ha!… Să-l dea jos pe Ceauşescu? Ha, ha, ha…

Nicolae Ceauşescu:Nu…

Elena Ceauşescu:Ce impertinent poate să fie!

Nicolae Ceauşescu:Nu! Nu! E nonsens!

Judecătorul: Grefier, vă rog să citiţi ce aţi consemnat.

Grefierul:„Nu recunosc noile organe legal constituite ale puterii de stat…”

Judecătorul:„… Şi sunt încă preşedintele ţării şi comandantul suprem al Armatei.”

Avocatul Teodorescu:Vă rog să-l întrebaţi pe inculpat dacă are cunoştinţă că e demis Guvernul.

Judecătorul: De ce, inculpat, ai luat măsura aceasta ca să umileşti poporul, să-l terfeleşti, să-l aduci în halul de umilinţă în care l‑ai adus? De ce ai exportat produsele astea pe care le munceau ţăranii? Şi veneau ţăranii de la Caracal, din toată ţara, la Bucureşti să cumpere pâine, pe ger, pe frig, cei care produceau pâinea, cei la care te duceai dumneata şi le dădeai indicaţii… De ce ai înfometat poporul, de ce ai făcut aceasta, de ce ai înfometat acest popor?

Elena Ceauşescu:Extraordinar!

Judecătorul:De ce l-ai înfometat?

Nicolae Ceauşescu:Nu vă răspund la întrebare. Voi spune, vă spun ca simpli cetăţeni şi voi arăta şi în Marea Adunare Naţională, că pentru prima dată cooperatorii au primit câte 200 de kilograme de grâu pe persoană – nu pe familie! – şi mai aveau încă dreptul să mai primească.

Judecătorul:Primeau, primeau…

Nicolae Ceauşescu:E o minciună şi un falş. Vă spun ca să vă gândiţi bine, este o minciună în falş şi arată acuma câtă lipsă de patriotism şi ce trădare s-a comis în ţara asta.

Judecătorul:(Către grefier) „Dimpotrivă, am luat măsuri să se dea câte 200 de kilograme la ţărani”. Şi atunci de ce veneau ţăranii să ia pâine de la
Bucureşti?

Nicolae Ceauşescu:Pardon! Aproape în toate comunele s-au făcut brutării. Asta nu recunoaşteţi?

Judecătorul:Încercând să folosim expresia dumitale… (Se suprapun vocile) Dumneata vorbeşti cu tribunalul!

Nicolae Ceauşescu:Vorbeşte un cetăţean şi ascult pe orice cetăţean, nu vă declar. Nu recunosc nimănui nicio calitate. Ca simpli cetăţeni, putem discuta orice.

Judecătorul:Dumneata foloseai o expresie foarte des: „avem programe minunate”. Probabil că de programul ăsta era vorba – una să scrii pe hârtie şi alta să se facă în realitate. Aşa ai vorbit şi despre sistematizarea localităţilor, care de fapt a însemnat distrugerea ţărănimii române, a plaiului nostru strămoşesc. Te‑ai gândit vreodată la asta?
Ca cetăţean?

Nicolae Ceauşescu:Ca cetăţeni, ca cetăţeni… Vă spun ca la simpli cetăţeni… Niciodată, în satele româneşti, nu s-a realizat o asemenea dezvoltare. Şi nu de distrugerea satelor româneşti, ci dimpotrivă, de consolidare, de a le asigura producţia.

Judecătorul:(Către grefier) „Nu am intenţionat să distrug satele româneşti…”

Nicolae Ceauşescu:Nu! Am spus „discut ca simpli cetăţeni”!

Judecătorul:(Către grefier) „… ci am vrut să le modernizez”.

Nicolae Ceauşescu:… De a se întări şi construi spitale, medici, şcoli, brutării mari, tot ce este necesar pentru o viaţă demnă şi cum nu s-a făcut în nicio ţară din lume. Ca simpli cetăţeni vă spun acest lucru!

Judecătorul:Ultima întrebare, inculpat. Vorbeai de egalitate şi că toţi suntem egali, că fiecare trebuie să primească după munca lui. Am văzut la televizor vila fiicei dumitale, avea un cântar de aur pe care îşi cântărea carnea adusă din străinătate. Carnea asta de aici, a noastră, nu era bună!

Elena Ceauşescu:Extraordinar! Extraordinar…! De unde scoateţi atâtea scorneli? Stă într-un apartament ca fiecare cetăţean.

Ceauşescu către procurorul Dan Voinea: „Te voi trimite în judecată pentru insultă!”

Judecătorul:Era vila bunicii.

Elena Ceauşescu:Care vilă? Ce vilă?! N‑avem nimeni vilă! Noi am dat prin lege…

Judecătorul:Cântar cu care să-şi cântărească carnea…

Elena Ceauşescu:… prin lege l-am dat. Nu a cumpărat nimeni, nu am avut…

Judecătorul:Aţi avut palate, aţi luat palate…

Elena Ceauşescu:Nu avem, sunt ale ţării. Prin lege am dat voie…

Judecătorul:Pentru copii dădeai 10 lei pentru Revelion că să‑şi cumpere bomboane, aşa ai înţeles dumneata ca să ajuţi copiii, familiile cu copii.

Procurorul:Domnule preşedinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceauşescu Nicolae contul de 400.000 de dolari…

Judecătorul:400 de milioane de dolari din Elveţia.

Elena Ceauşescu:Ce cont?

Procurorul: Pe numele cui este, cui aparţine?

Ambii inculpaţi:Ce cont?

Judecătorul:Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveţia.

Elena Ceauşescu:Să se facă dovada, dovada!…

Judecătorul:O să se aducă şi dovada.

Nicolae Ceauşescu: Nu există niciun cont al nimănui şi ceea ce spuneţi arată cât de fals şi de provocator au procedat cei care au făcut lovitura de stat!

Judecătorul: Îţi place mereu să foloseşti termenul de lovitură de stat.

Nicolae Ceauşescu:Vă rog, nu am terminat. Ca cetăţeni…

Judecătorul:(Către grefier) Vă rog să consemnaţi: „Nu recunosc să fi depus eu sau alte persoane în numele meu, al familiei mele…”

Nicolae Ceauşescu:Niciun dolar!

Judecătorul:„… niciun dolar la vreo bancă din străinătate”.

Nicolae Ceauşescu:Nu, nu am dat declaraţie, îţi spun ca simplu cetăţean! Ce minciună, ce falsitate!…

Judecătorul:La fiica dumitale s-a găsit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetăţenii care aveau un dolar îi trimiteai în judecată!

Avocatul Lucescu:Suntem la aceste 400 de milioane de dolari. Vă rugăm să întrebaţi inculpatul dacă nu a deschis vreun cont şi nu există pe numele Domniei Sale. Dar dacă totuşi contul există, este de acord să declare că îi lasă să vină în ţară pentru statul român, aceşti bani, în Banca Naţională?

Judecătorul:Ai înţeles, inculpat?

Nicolae Ceauşescu:Vom discuta în Marea Adunare Naţională!

Avocatul Lucescu: Acum să ne spună dacă aceşti bani pot fi remişi statului român.

Nicolae Ceauşescu: E o provocare ordinară!

Elena Ceauşescu:Ce insinuări…

Nicolae Ceauşescu entru dumneavoastră, ca simpli cetăţeni…

Judecătorul:Noi suntem tribunalul, nu suntem simpli!

Nicolae Ceauşescu:Nu vă recunosc calitatea asta!

Judecătorul:Noi avem calitatea de tribunal.

Nicolae Ceauşescu:Dar ca cetăţeni, vă spun că nu am avut, nici nu am cont în nicio ţară, nicio valută.

Judecătorul:Nu aveţi un fond depus în valută în nicio ţară…

Procurorul:Domnule preşedinte, dacă acest inculpat paranoic nu are niciun cont, să încheiem şi noi conturile cu el, că se pare că nu ne putem înţelege!

Avocatul Teodorescu:Vă rog să trecem la ascultarea inculpatei Ceauşescu Elena.

Nicolae Ceauşescu:Te voi trimite în judecată pentru insultă, cel care zice că ar fi procuror. Te voi trimite în judecată pentru insultă!

Judecătorul:La comisia de judecată…

Nicolae Ceauşescu:Şi la comisia de judecată, să vă judece adevărata judecată şi în rândul muncitorilor.

Judecătorul:(Către grefier) Vă rog să daţi citire declaraţiei, ca să audă.

Grefierul:„Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc. Refuz să răspund la întrebarea cine este autorul genocidului de la Timişoara. Nu recunosc să fi dat ordin eu sau acoliţii mei să se tragă în mulţimea adunată la cele… nu am dat ordin să se tragă. Refuz să răspund la întrebarea cine a recrutat şi dirijat mercenarii străini care săvârşesc fapte şi în prezent, omorând populaţia paşnică. Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal. Nu recunosc noul organ al puterii constituite şi nici organele care au uzurpat puterea de stat – în ghilimele. Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine. Nu recunosc organele noi de stat. Sunt încă preşedintele ţării…”

Judecătorul:Încă – în ghilimele.

Grefierul:„… Nu recunosc că am înfometat poporul, ci dimpotrivă, am luat măsura ca să dăm câte 200 de kilograme de grâu la ţărani. Nu am inţentionat să dărâm satele României, ci am vrut să le modernizez. Nu recunosc să fi depus eu – sau alte persoane în numele meu – niciun dolar în băncile din străinătate…”

Nicolae Ceauşescu:Nu am depus eu şi nu am dat nimănui… dar nu răspund nimănui, e o provocare ordinară!

Judecătorul:Semnezi declaraţia, inculpat?

Elena Ceauşescu:Nu, nu semnezi nimic!

Nicolae Ceauşescu:Nu am dat nicio declaraţie. V-am spus ca simpli cetăţeni, ca să cunoaşteţi realitatea.

Judecătorul:Refuză să semneze. De altfel, inculpatul a refuzat să recunoască şi legalitatea tribunalului în care a fost astăzi judecat.

Nicolae Ceauşescu:Şi a acestui aşa-zis Consiliu de Salvare Naţională.

Judecătorul:Deci ai aflat de existenţa acestui Consiliu…

Elena Ceauşescu:Păi, ne-aţi spus, ne-aţi spus aici, discutau oamenii…

Nicolae Ceauşescu:Am fost informat de domnul avocat, a spus aici.

Judecătorul:Este organ al puterii legal constituite în stat.

Nicolae Ceauşescu:Nu se poate constitui un organ legal decât de puterea de stat, de Marea Adunare Naţională. Cei care prin lovitura de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului.
———————
Judecătorul Gică Popa: (Către Elena Ceauşescu) Dumneata poate eşti mai cooperantă cu tribunalul… femeile sunt întotdeauna mai raţionale, mai înţelegătoare… poate şi-a pierdut cumpătul inculpatul Ceauşescu. Dumneata, care ai fost prima colaboratoare, cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc… Nu ştiu ce vorbeşte. Nu e adevărat nimic!

Nicolae Ceauşescu: Nu vorbi nimic!

Judecătorul: Nu ai nicio legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de ştiinţă… de polimeri… Cine ţi-a publicat lucrările în străinătate? Pe banii cui?

Nicolae Ceauşescu: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu ştiinţa şi polimerii.

Judecătorul: Cine le scria? Aaa… taci din gură…

Elena Ceauşescu: Ce să-i spun, dacă ei poate să spună aşa ceva…?! Când preşedinţii de academii…

Nicolae Ceauşescu: Păi, nu le spune! Când preşedinţi de Academie au făcut prefaţa la toate lucrările… se poate?

Avocatul Teodorescu: Ascultarea se face pentru fiecare în parte. Ori, dacă dumneavoastră susţineţi teza – măcar o rezolvăm noi până la urmă cu tribunalul care să ne asculte ca reprezentanţi ai dumneavoastră – că mai sunteţi încă preşedintele ţării, că aşa susţineţi, dumneaei nu mai poate susţine acelaşi lucru. Lăsaţi-o să vorbească!

Nicolae Ceauşescu: Este viceprim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România.

Avocatul Teodorescu: Asta e altă treabă… Lăsaţi-o să se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei!

Elena Ceauşescu: Păi, eu nu mă apăr de nimic!

Nicolae Ceauşescu: Aici, eu v-am spus ca simpli cetăţeni… Şi ce vă spune tovarăşa mea, şi ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetăţeni, ca să înţelegeţi… Nu am răspuns la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Eu vă dau sfaturi, este obligaţiunea mea… şi care sunt în interesul dumneavoastră.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog! (Către Elena Ceauşescu) Deci dumneata, în calitatea de viceprim-ministru, prim-viceprim-ministru, pe care ai deţinut-o în vechiul organ al puterii administraţiei de stat, trebuia să fii la curent, să luaţi hotărâri colective… nu aşa prevedeau dispoziţiile şi prevederile Constituţiei? Cine a dat dispoziţii să se tragă în mulţimea de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu răspund la nicio întrebare! De la început şi până la sfârşit.

Nicolae Ceauşescu: Pentru cunoştinţa dumneavoastră, care sunteţi ofiţeri, pot eu răspunde la întrebare.

Judecătorul: (Către grefier) „Nu recunosc… Nu răspund la întrebarea cine a dat dispoziţie să se tragă la Timişoara…”

Nicolae Ceauşescu: Guvernul… Ordinul de a trage nu îl poate da guvernul… Guvernul nu avea în subordine Armata.

Elena Ceauşescu: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine Armata!

Judecătorul: Dar la Bucureşti, în tinerii care au murit, cine a tras? Peste care au trecut tanchetele Securităţii, a unei părţi… tot teroriştii?

Elena Ceauşescu: Teroriştii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sunt ai Securităţii.

Judecătorul: Teroriştii sunt ai Securităţii?

Avocatul Lucescu: Securitatea nu era a comandantului suprem?

Judecătorul: Deci se vorbea pe aici că teroriştii sunt ai Securităţii… Răspundeţi că aceştia sunt ai Securităţii? Răspunzi?!?

Nicolae Ceauşescu: Răspund… tot pentru lămurirea dumneavoastră…

„Am muncit de la 14 ani pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!”

Elena Ceauşescu: Nu, niciun răspuns! E o ipoteză, o informaţie, un fel de…

Nicolae Ceauşescu: În primul rând, vreau să vă lămuresc pe dumneavoastră ca cetăţeni.

Judecătorul: Cu dumneata am terminat.

Procurorul Dan Voinea: Spune, în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împuşcat? De ce şi de cine?

Ambii inculpaţi: Întrebaţi medicul!… E o provocare întrebarea… Întrebaţi şi oamenii, întrebaţi şi de cine!…

Judecătorul: (Către grefier) „Nu răspund, este o provocare întrebarea cu privire la cauzele morţii generalului Milea”. Să întrebăm medicul care e…

Nicolae Ceauşescu: Şi eu voi face anchetă, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea!

Procurorul Dan Voinea: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Şi l-ai făcut trădător?

Judecătorul: De ce dumneata l-ai făcut trădător? Am auzit comunicatul care (!) l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, că generalul Milea, trădător, s-a sinucis pentru a scăpa de răspundere, de pedeapsa dreaptă pe care o aştepta ca trădător.

Nicolae Ceauşescu: Pentru lămurirea dumneavoastră, trădătorul Milea…

Judecătorul: De ce nu l-aţi judecat dacă era trădător?

Nicolae Ceauşescu: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Şi a plecat ca să aplice măsuri – vă spun asta pentru judecata dumneavoastră – dintr-un grup întreg, şi au venit ofiţerii care erau cu el şi ne-au anunţat că s-a împuşcat. Şi de-abia după aceea am constatat că n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria.

Judecătorul: Dumneata întotdeauna ai vorbit mai mult decât colaboratoarea apropiată a dumitale, totdeauna ai fost în faţă, dar întotdeauna ai avut-o în dreapta dumitale. Şi ea cunoaşte tot atâtea lucruri importante, dar ar fi bine să fie relatate în faţa tribunalului, să cooperăm, să vorbim civilizat ca nişte intelectuali cum vă pretindeaţi amândoi, membri ai Academiei, să ne spuneţi cu ce bani se plăteau publicaţiile, atât ale inculpatei, cât şi operele alese, cât şi cărţile de ştiinţă ale academicianului Elena Ceauşescu. Aşa-zisul academician!…

Elena Ceauşescu: „Aşa-zisul”… Ne-ai luat şi titlurile.

Judecătorul: Nu le-am luat eu. Să răspundă la întrebările puse de tribunal!

Elena Ceauşescu: Heee … păi, sigur că da!…

Judecătorul: (Către grefier) „Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal.”

Nicolae Ceauşescu: Însă tot pentru informarea dumneavoastră, că am scăpat atunci, mi-aţi spus că eu mâncam numai mâncăruri din străinătate… că există de ani de zile lista cu ce mănânc eu, 1.100 – 1.200 de calorii pe zi, şi numai legume.

Judecătorul: Şi poporului îi dădeai 3.600 de calorii… îmbuibat acest popor!…

Nicolae Ceauşescu: Şi 60 de grame pe zi, de carne.

Procurorul: Domnule preşedinte…

Nicolae Ceauşescu: Vreau să vă spun… vă informez pe dumneavoastră…

Judecătorul: Mai aveţi de pus întrebări, domnule procuror?

Procurorul: Da, domnule preşedinte. Cine a dat ordin să fie implicate, ca să intervină, forţele armate în înăbuşirea demonstraţiei de la Timişoara? Pentru că inculpatul spunea că generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat?… Ce n-a respectat?

Nicolae Ceauşescu: Voi spune în Marea Adunare Naţională ce ordine n-a respectat în Bucureşti şi de ce a trădat!

Judecătorul: Aveţi de pus întrebări?

Avocatul Teodorescu: Vă rog să întrebaţi pe inculpata Elena Ceauşescu dacă a fost sau este bolnavă psihic.

Nicolae Ceauşescu: Cum?!?

Elena Ceauşescu: Ce este?!?

Avocatul Teodorescu: Dacă a fost sau este bolnavă psihic. Şi vă rog să consemnaţi răspunsul.

Judecătorul: Ai suferit vreo boală psihică? Sau dacă suferi acum…?

Elena Ceauşescu: Ce provocare ordinară!

Avocatul Teodorescu: Nicio provocare, este în favoarea dumneavoastră, că dacă sunteţi iresponsabili, atunci e o apărare, dacă nu – e altă apărare.

Elena Ceauşescu: E o provocare, se poate să spui aşa ceva?!?

Nicolae Ceauşescu: Nu ţi-am recunoscut dreptul dumneavoastră de apărare!…

Elena Ceauşescu: Se poate să vii să spui aşa ceva…? Ia uită-te!…

Judecătorul: Noi am înţeles şi din această dezbatere… pentru că dumneavoastră obişnuiţi să nu aveţi niciodată un dialog cu poporul şi să poarte numai dânsul un monolog şi după aceea să-l aplaude ca în ritualurile africane, să bată lumea din palme, aşa… Nici astăzi… S-a comportat în continuare la fel, nu v-aţi schimbat, nu aţi tras niciun fel de învăţăminte. Ca nişte megalomani.

Nicolae Ceauşescu: Tot pentru informarea dumneavoastră, mergeţi…

Judecătorul: Mai sunt de pus întrebări? Probe în apărare aveţi? Nu.

Avocaţii: Mai facem o ultimă încercare… Vă rog, procedura ne permite acest lucru…

Elena Ceauşescu: Nu-ţi răspund nimic. Nu voi spune nimic!

Avocaţii: Vă rog să consemnaţi că refuză! Dacă refuză, este treaba lor.

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nerecunoscând tribunalul, nu pot să recunosc nici apărarea!

Judecătorul: Vă rog să consemnaţi în caietul dumneavoastră de grefier că refuză colaborarea cu apărătorii şi că nu au probe.

Elena Ceauşescu: În faţa tribunalului legal vorbim. Adevăratul tribunal este Marea Adunare Naţională.

Judecătorul: Vrei să semnezi declaraţia?

Elena Ceauşescu: Nu, nicio declaraţie! Am muncit şi am luptat pentru popor de la 14 ani, aşa…
mi-am sacrificat toată viaţa pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!

Judecătorul: Am urmărit şi ştiam că ziua dumitale este undeva înaintea dânsului, dar nu ştiam niciodată anul în care te-ai născut. Care este?

Elena Ceauşescu: Astea chiar sunt de femei…

Judecătorul: De aicea a pornit toată minciuna… niciun dicţionar, orice… toate femeile îşi ascund vârsta, dar când este un om care apare în dicţionare, în cărţi şi în toate astea, să nu se arate vârsta?

Elena Ceauşescu: Ce provocare!

Nicolae Ceauşescu: Pentru dumneavoastră, pentru toţi cei prezenţi…

Judecătorul: Vă rog, tovarăşe procuror, să reţineţi… tribunalul consideră cercetarea judecătorească a procesului terminată şi vă dau cuvântul la dezbateri, să susţineţi acuzarea.
————

procurorul Dan Voinea: Domnule preşedinte, având în vedere atrocităţile săvârşite de Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, noi considerăm că aceşti doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal, articole în baza cărora solicităm condamnarea celor doi inculpaţi la pedeapsa cu moartea. Totodată, solicităm confiscarea totală a averilor soţilor Ceauşescu.

Judecătorul Gică Popa: Aveţi cuvântul în apărare.

Avocatul Teodorescu: Înainte de a discuta problemele de drept, care se ivesc din ceea ce susţin inculpaţii, cărora le acordăm asistenţă chiar faţă de poziţia obstrucţionistă a acestora…

Elena Ceauşescu: E o insultă!

Avocatul Teodorescu: E o insultă? Nicio insultă! Eu voiesc să vă înfăţişez faptul că le-am făcut noi onoarea, venind de la Bucureşti să le acordăm apărarea, care în ultimii 25-30 de ani nu s-a respectat. Că noi înţelegem ca avocaţi să apărăm indiferent pe cine ar fi şi indiferent de faptele pe care le-a săvârşit, dar în limita dispoziţiilor legale, a faptelor de care luăm cunoştinţă prin rechizitoriu, a probelor care au fost căutate de către reprezentanţii legali şi, desigur, în spiritul legalităţii.

Eu, deşi e poziţia absolut obstrucţionistă a celor cărora le-am făcut cinstea de a le acorda această deplasare în locul acesta… Ca să-i apărăm! Înţelegem, totuşi, ca şi ei să înţeleagă – pentru dumneavoastră nu am nevoie să vă fac asemenea lămuriri – că numai un preşedinte în funcţiune poate cere, pentru o faptă pe care ar săvârşi-o, să fie supus discuţiunii organului legislativ, care la noi este Marea Adunare Naţională. Şi că odată cu destituirea dintr‑o anumită funcţie de stat… şi noi nu vorbim de calitatea dumnealui de secretar general al partidului, care e o altă treabă şi o judecă partidul, ci de calitatea care (!) a avut-o Ceauşescu Nicolae, aceea de preşedinte al acestei ţări. Or, această calitate, din momentul în care Frontul Salvării Naţionale s-a constituit şi Consiliul care este constituit a luat măsura de demitere a guvernului şi de demitere din funcţia de preşedinte al Republicii a lui Ceauşescu Nicolae, acesta este supus dispoziţiilor legale ca orice cetăţean din această ţară.

Deci, din acest punct de vedere, noi constatăm – şi vă rog să consemnaţi în procesul verbal al şedinţei acest fapt – că am constatat că sunt îndeplinite toate formele procedurale prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată şi judecarea celor care au compărut în calitate de inculpat. Deci, este o greşeală pe care o săvârşesc cei doi inculpaţi, nu a faptului recunoaşterii sau nerecunoaşterii, pentru că aceasta, recunoaşterea sau nerecunoaşterea, dacă este dezminţită de probe, nu face două parale.

Şi dumnealor au socotit… deşi eu am venit să le acord, să le fac cinstea de a-i apăra… Ei se menţin în aceeaşi poziţie pe care au avut-o dintr-un început, zicând că este un act de provocare dacă i-am întrebat dacă sunt bolnavi psihic sau nu. Pentru că una e impunitatea prevăzută de legi, adică aceea în care eşti bolnav şi poţi fi supus unei expertize psihiatrice, şi atunci eşti iresponsabil – mare diferenţă fiind faţă de situaţiunea în care te comporţi ca un iresponsabil, dar eşti responsabil.

Şi spre regretul meu, care sunt avocat – nici procuror, nici membru al tribunalului militar – trebuie să constat, şi o spun cu toată certitudinea, că inculpaţii cărora noi le acordăm asistenţă, chiar în dauna voinţei lor, pentru că aşa glăsuieşte legea care nu s-a respectat până acum… şi dumnealor, amândoi o ştiu, faptul acesta… eu vă spun că dumnealor au acţionat ca iresponsabili, dar cu deplin discernământ în tot ceea ce au făcut.

Ei sunt trimişi în judecată pentru patru fapte, eu înţeleg să extind în vreun mod ceea ce a zis rechizitoriul Procuraturii, şi anume pentru faptele prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal… şi constat, în baza probelor care au fost depuse la dispoziţie, că aceştia se fac vinovaţi de aceste fapte.

Rugămintea noastră, a apărării, însă, este una singură: ca dumneavoastră să luaţi o hotărâre care să nu aibă caracterul de vendetă, să nu aibă caracterul de răzbunare, ci să fie… şi să o înţeleagă până în ultima lor clipă, ei şi alţii care vor mai compare în faţa judecăţii, că poporul acesta, printr-un tribunal legal constituit… că dacă nu ar fi fost legal constituit, noi suntem primii care am fi venit să spunem: „E nelegal constituită o instanţă judecătorească!”.

Să ştie şi cei doi inculpaţi, cărora forţamente trebuie să le acordăm apărarea pe care nu o voiesc… dar noi trebuie să-i apărăm, pentru că aşa glăsuieşte Constituţia de care ei fac vorbire, fără să ştie ce spune în ea. Încălcarea crasă a acesteia…

Elena Ceauşescu: Extraordinar!

Avocatul Teodorescu: … Şi-i apăr pentru că aşa trebuie, dar şi să se lămurească pentru totdeauna, pentru clipele cât vor mai avea până la sfârşitul vieţii lor, că tribunalul acesta militar a fost şi este legal constituit şi că ei nu au calitatea decât de inculpaţi, iar nu calităţile de stat pe care le-au avut până în momentul în care li s-au ridicat aceste funcţiuni de către organul care este constituit legal în această ţară.

Judecătorul: Cu privire la faptele lor?

Avocatul Teodorescu: În ce priveşte fapte prevăzute de 162, şi anume aceea de subminare a puterii de stat, în probele care le-au fost culese şi ni s-au pus şi nouă la dispoziţie, nu pot face niciun fel de obiecţiune, socotind că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi de săvârşirea acestei fapte.

În ce priveşte fapte prevăzute de 163 din Codul Penal, actele de diversiune din materialul care ne-a fost pus la dispoziţie de către acuzare şi de care am luat cunoştinţă, în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce le spun şi dumnealor, vă rog să constataţi şi să luaţi act de declaraţia pe care o facem noi în calitate de apărători, că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În ce priveşte infracţiunea de subminare a economiei naţionale, aceea prevăzută de articolul 165 din Codul Penal şi toate documentele acesteia, care au fost culese în scurt timp, în câteva zile, de organul de urmărire penală, ca documente ce existau acestui moment, se fac vinovaţi aceştia şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În fine, ultima faptă în sarcina lor, şi care este şi cea mai gravă, aceea de genocid, prevăzută de 357, alineatul 1, litera c, din Codul Penal, constat că şi această faptă este săvârşită de aceştia.

Rugămintea noastră, în calitate de apărători ai celor doi inculpaţi, soţii Ceauşescu Nicolae şi Elena, este aceea ca dumneavoastră să daţi hotărârea, în numele legii, să nu apară ca un act de răzbunare a cuiva, ci să se înţeleagă că pentru acele fapte săvârşite, fiecare inculpat trebuie să-şi primească pedeapsa, aşa cum este prevăzută de lege. Vă mulţumesc.

Judecătorul: (Către avocatul Constantin Lucescu) Apărarea, aveţi cuvântul.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, domnilor asistenţi populari, reprezentanţi din sală, este greu să pui concluzii împotriva oamenilor care, chiar şi deferiţi Justiţiei, nu vor să recunoască crima împotriva poporului român, crima de genocid, nu numai la Timişoara şi Bucureşti, în momentele de faţă, ci crima dinainte, de peste 20 şi ceva de ani. Crima prin înfometare, prin lipsă de căldură, prin lipsă de lumină, dar cea mai odioasă crimă a fost crima de a încătuşa spiritul românesc, sufletul acestui popor… în raport cu odioasele crime săvârşite la Timişoara, de odioasele crime săvârşite când poporul şi copiii, copii nevinovaţi, au fost călcaţi de tancuri cu şenile.

Când aţi căutat un act odios, de diversiune, până când Armata cu Securitatea să o puneţi cap la cap… şi aţi îmbrăcat ofiţeri ai Securităţii din trupele dumneavoastră în ofiţeri ai Ministerului Apărării Naţionale, să daţi iarăşi o lovitură, ca Armata să nu vină alături de popor, ca poporul să urască Armata… şi din această degringoladă dumneavoastră să puteţi câştiga timpul pentru a creşte copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român. Da… a cărui popor… că nu mă refer la oameni în vârstă!

Dacă aţi fi împuşcat unul ca noi, îi împuşcaţi pentru voinţa lor, dar ca să tăiaţi legăturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, să trageţi în spitale şi în bolnavi, să aruncaţi în aer sângele şi medicamentele poporului?

Cu hrana cu care Bucureştiul s-ar fi putut hrăni luni de zile, iar militarii ar fi putut să tragă şi să susţină apărarea ţării fermă, aţi băgat-o în subsolurile de unde teroriştii dumneavoastră şi astăzi se duc, se alimentează…

Elena Ceauşescu: De ce nu-i prind?

Avocatul Lucescu: … şi luptă împotriva oamenilor nevinovaţi, în speranţa că dumneavoastră îi veţi mai plăti vreodată din eforturile făcute de România.
Cu multă emfază spuneaţi: „Am plătit datoriile!”. Nu numai că le-aţi plătit, ne-aţi secătuit şi v-aţi depus destui bani, v-aţi dus la ayatollah să închinaţi un ultim omagiu. Eraţi la fel ca el, acelaşi spirit de tiran, care şi-a omorât poporul. Spuneţi că nu recunoaşteţi organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie să le recunoaşteţi, domnule fost preşedinte, pentru că am luat în ‘47 puterea în mână împotriva altora şi nu s-au prevalat de niciun fel de legi ale Statului român.

Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră! Poate aţi fi avut mai multă demnitate şi înţelegere din partea poporului român dacă v-aţi fi dat demisia, dacă aţi fi rămas acolo în străinătate – cu străinii aţi trăit, puteaţi să muriţi cu ei, să vi se ofere acel azil politic!

Soţii Ceauşescu: (Voci suprapuse) Nu plecăm noi de aici. Aici murim noi!

Elena Ceauşescu: Ei, ei, domnule… (Nicolae Ceauşescu râde dispreţuitor, Elena Ceauşescu râde şi ea.)

Avocatul Lucescu: (Către soţii Ceauşescu) Râsul acesta este semnul bolii dumneavoastră! (Către judecătorul Gică Popa) Domnule preşedinte, greutatea apărării, care trebuie să fie apărare şi nu act de acuzare…

Elena Ceauşescu: Da… Ei, da, da…

Avocatul Lucescu: … constă în această odioasă neînţelegere a situaţiei, astăzi şi în clipa de faţă. În aceasta constă greutatea, în sfidarea tribunalului, în nonşalanţa cu care ne luăm căţeii de altfel, ca şi când suntem ridicaţi de pe la case pentru tot ce am făcut.

Domnule preşedinte, aş fi fost unul dintre cei care m-aş fi dus şi aş fi luptat în cadrul Ministerului de Justiţie, în cadrul atribuţiilor noastre profesionale, care trebuie să fie umanitare, trebuie să fie de dăruire faţă de adevăr, faţă de adevărul pentru care se luptă astăzi, aş fi cerut să se suprime pedeapsa cu moartea, pentru că în unele cazuri am avut şi nesocotita experienţă, proasta experienţă de a vedea că s‑au făcut greşeli.

Eu nu v-aş cere pedeapsa cu moartea. Spune cineva, dar este greu pentru poporul român să-i mai suporte alături… Cea mai mare suferinţă, cea mai mare pedeapsă este să trăiască în condiţiile care (!) ni le-au creat nouă, să trăiască cu frica în sân, că poţi fi ridicat şi împuşcat, că poţi fi injectat şi dus la spitalul de nebuni, că împotriva familiei se pot lua cele mai odioase măsuri, că împotriva neamurilor – şi asta pe linie ascendentă, cu plinele dosare de cadre ţinute de doamna, cu buna ascultare făcută de domnia sa… este reprobabil, până şi pe WC îi asculta pe demnitari şi pe acoliţi.

Cu asta se ocupa scumpa noastră conducere, marea savantă de renume mondial, „codoi”, să-mi iertaţi expresia!
(Rumoare în sală)

Judecătorul: Linişte! Vorbeşte un avocat!

Avocatul Lucescu: Vă rog să discerneţi totuşi momentul în care daţi soluţia asupra, în primul rând, a crimelor comise, a crimelor în lanţ. Poate, cine ştie, o singură atenuantă ne-a ajutat să ne vedem liberi prin trei catastrofale greşeli făcute.

A adunat masele care ştia că sunt împotriva lui şi a ucis generalul care îi apăra pielea, pentru că nu a fost de acord să tragă într-adevăr în muncitori.

Armata nu a fost niciodată de acord să facă aşa ceva.

Şi în al treilea rând, aţi ucis tineri. Ce au fost copiii aceia minunaţi, ce au fost de vină? Cu preţul, de care voi vorbi, dacă preţul libertăţii noastre este câştigat cu sufletul, sângele acestor copii…

Domnule preşedinte, aveţi aceste lucruri şi, ca atenuante, spune pentru că, practic, tocmai prin megalomania pe care a avut-o ne-a adus aici, dar tocmai pentru acest lucru veţi vedea şi demnitatea soluţiei, veţi vedea şi faptele.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Judecătorul: Inculpat Ceauşescu Nicolae, dumneata ce ai de spus la ultimul cuvânt?

Nicolae Ceauşescu: Nu sunt inculpat, sunt preşedintele României, comandant suprem şi voi răspunde în faţa Marii Adunări Naţionale şi reprezentanţilor clasei muncitoare! Şi cu asta am terminat. Totul este minciună de la un capăt la altul, a celor care au dat lovitura de stat, trădând poporul, mergând până la distrugerea independenţei României!

Judecătorul: Cu dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat, raţional, logic.

Nicolae Ceauşescu: Cu oamenii corecţi, când mă duceam în fabrică, mă ridicam în faţa muncitorului şi discutam în picioare.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, daca îi mai daţi cuvântul în continuare, considerăm că este o jignire adusă poporului român şi actului de justiţie românească.

Judecătorul: Tribunalul se retrage pentru deliberare!

Scene filmate în pauză

Degetul îndreptat spre „trădătorul” Stănculescu

Cei doi judecători (coloneii Gică Popa şi Ion Nistor), cei trei asesori populari (căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir) şi grefierul (plutonierul-major Jan Tănase) se retrag în săliţa alăturată, pentru deliberare.

Ceilalţi continuă discuţiile în „sala de judecată”, discuţii surprinse parţial de operatorul Ion Baiu (colonel MApN, adus de generalul Stănculescu să filmeze procesul şi execuţia).

Nicolae Ceauşescu „deschide” discuţia referindu-se la condamnarea sa în procesul de la Braşov, din 1936, pe când avea 18 ani.

Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Mugurel Florescu (maior de Justiţie): Domnule Ceauşescu, eu fac parte din oamenii care asistă la procesul dumneavoastră – este oficial. Totuşi, de ce nu aţi vrut să răspundeţi la întrebări?

Nicolae Ceauşescu: Răspund conform Constituţiei ţării. Şi cine v-a spus că nu o ştiu? Am scris cuvânt cu cuvânt Constituţia ţării.

Avocatul Teodorescu: Da, dacă aţi scris-o şi mai aveţi calitatea…

Nicolae Ceauşescu: Calitatea de preşedinte nu o poate lua decât Marea Adunare Naţională, de aceea există calitatea.

Există calitatea pentru că un grup contrarevoluţionar care se instituie, se declară Comitet de Salvare Naţională, care e comitet de trădare naţională, a independenţei ţării, nu el poate hotărî. Discutăm ca cetăţeni.

Elena Ceauşescu: Nu se poate în lume să se accepte.

Nicolae Ceauşescu: Discutăm ca simpli cetăţeni acuma!

Elena Ceauşescu: Şi să jigneşti toate academiile din lume, care au acordat titlurile, care au fost acordate de toate academiile din lume!…

Avocatul Teodorescu: V-au luat titlurile deja!

Elena Ceauşescu: Ălea din străinătate nu le ia, că nu puteţi voi… e mai multe muzee…

Nicolae Ceauşescu: Am fost de mai multe ori în situaţia să fiu împuşcat.

Avocatul Teodorescu: V-au luat şi decoraţiile, şi titlurile, tot ce cumpăraserăţi.

Soţii Ceauşescu: (Vocile celor doi inculpaţi se suprapun. Fiecare încearcă să se justifice.) Tot ce avem sunt într-un număr de zeci de camere… în ele există listele oficiale, inventariate, semnate, de tot ce am primit…

Avocatul Teodorescu: Aţi pronunţat că „e mai multe muzee”… şi sunteţi academician, auziţi? Ce să mai zic?

Elena Ceauşescu: Poftim?

Nicolae Ceauşescu: Oricine se duce va constata acuma că de fapt cadourile acelea… e un muzeu aproape universal, unde sunt zeci şi zeci de state, cu tot felul de cadouri. Şi există lista lor, aşa cum s-a primit din străinătate. Totul e inventariat până la ultimul cui.

Elena Ceauşescu: Şi cu obiectele mele, că noi am intrat ca să luptăm pentru eliberarea poporului, nu ca să ajungem ca să ne ocupăm posturile. Nu pentru aia am intrat.

Nicolae Ceauşescu: Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! Nu, nu odată!

Elena Ceauşescu: Ne-am iubit poporul, îl iubim!

Mugurel Florescu: De ce aţi fugit şi nu aţi vrut să staţi de vorbă cu poporul?

Nicolae Ceauşescu: Poftim?

Elena Ceauşescu: Care popor?

Mugurel Florescu: Care l-aţi adunat.

Nicolae Ceauşescu: Nu noi l-am adunat! Nu, n-am fugit, şi acei care au trădat… inclusiv unul, prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin…
(Nicolae Ceauşescu arată cu degetul spre generalul Stănculescu, aflat în sală, la doi metri în stânga lui.)

Mugurel Florescu: În ce a constat trădarea generalului Milea?

Elena Ceauşescu: Noi nu am vrut să plecăm. Rămâneam acolo, muream la sediu…

Nicolae Ceauşescu: Nu a aplicat dispoziţiile.

Completul de judecată revine în sală pentru a da citire sentinţei.

Ultimul act

„Ce e asta? Nu ne legaţi! Nu e voie să ne legaţi!”

Judecătorul Gică Popa: Ridicaţi-vă în picioare!

Elena Ceauşescu: Nu, dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni…

Judecătorul: Tribunalul, în nu­mele legii şi al po­porului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid prevăzute de articolul 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal, şi sub­minarea economiei naţionale, prevăzută de articolul 165, aliniatul 2, Cod Penal. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 decembrie 1989.

Avocatul Teodorescu: Vă rog să-mi îngăduiţi să mai iau o dată legătură cu inculpaţii.

Nicolae Ceauşescu: Nu recunosc niciun tribunal!

Avocatul Teodorescu: Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nicio cale de atac. Vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă, în condiţiile acestea.

Nicolae Ceauşescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceauşescu: România va trăi în veci de veci! Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii!
Ambii inculpaţi se ridică în picioare. Un paraşutist le spune să rămână pe loc.

Nicolae Ceauşescu: Ce nedreptate s-a făcut! (Recitând) „Murim mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fim sclavi încă pe vechiu’ nost’ pământ…” Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!…

Nicolae Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi, da! Ce nedreptate au făcut!… Toate măsurile sunt împotriva noastră, nu vezi?

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!…

Nicolae Ceauşescu: I-am avut lângă noi…

Elena Ceauşescu: Foarte mare greşeală am făcut! Aşa se întâmplă, trădările vin de lângă tine…

Nicolae Ceauşescu: Aşa se întâmplă…

Doi militari îi leagă pe soţii Ceauşescu cu mâinile la spate, cu nişte sfori.

Nicolae Ceauşescu: Nu e voie! Nu e voie! Nu ne legaţi!

Elena Ceauşescu: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună! Dacă vreţi să ne omorâţi, ne omorâţi pe amândoi, împreună, nelegaţi.

Nu, dragă, împreună!… Mergem împreună, legea aşa spune. Ne dă dreptul să fim împreună… Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit!… Nu puneţi mâna pe noi!… Nu ne legaţi!… Nu ne jigniţi!… Nu ne legaţi, nu e voie să ne legaţi!… Vă e frică de popor… Nu ne rupeţi mâinile, mă copii! E ruşine!

V-am crescut ca o mamă, daţi-mi drumul la mâini, îmi rupeţi mâna, daţi-mi drumul!… Aoleo, măi băiatule, mă!…

Un paraşutist: Jumătate din colegii noştri sunt morţi din cauza dumneavoastră. Ai noştri, colegii, fraţii noştri!

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nu! Vă minte!

Paraşutiştii: Nu ne minte!

Elena Ceauşescu: Ăia sunt ai Securităţii, nu sunt ai noştri. Noi suntem aicea aşa, mai avem noi puterea?! Voi o aveţi. Întrebaţi-i pe cei care au puterea!

Soţii Ceauşescu sunt scoşi din sala de judecată şi duşi, de către paraşutişti, către zidul execuţiei. Pe camera video se mai aud doar văicărelile lor.

Sentinţa

Pedeapsa capitală şi confiscarea averii

România
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti
Dispozitivul Sentinţei nr. 1 din 25 decembrie 1989

Cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpaţii:
Ceauşescu Nicolae, fiul lui Andruţă şi Măria, născut la data de 26 ianuarie 1918, în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii, nr. 50, sectorul 1, în prezent arestat, şi Ceauşescu Elena, fiica lui Nae şi Alexandrina, născută la data de 6 ianuarie 1916, în comuna Petreşti, judeţul Dâmboviţa, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii nr. 50, sectorul 1, la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal.

În baza articolului 998 Cod Civil şi articolului 14, aliniat 3, litera a din Codul de procedură penală, obligă pe inculpaţi să restituie statului român toate sumele de bani,metale preţioase şi orice alte valori depuse de aceştia, sub orice nume, la bănci străine sau la alte instituţii ori persoane din străinătate sau, potrivit articolului14, aliniat 3, litera b din Codul de procedură penală şi articolului 998 din Codul Civil, să plătească statului, în solidar, echivalentul acestor bunuri în dolari SUA.

Potrivit articolului 163 şi articolului 157, aliniat 2, litera c din Codul de procedură penală, menţine măsurile asigurătorii luate de Direcţia Procuraturilor Militare asupra tuturor bunurilor aparţinând inculpaţilor.

Cu drept de recurs.

Pronunţat astăzi, 25 decembrie 1989, în şedinţă publică, în prezenţa inculpaţilor, în Garnizoana Târgovişte.

—————-
25 decembrie 1989, ora 14.40. Tribunalul Militar Extraordinar tocmai a pronunţat sentinţa: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena vor fi executaţi. Misiunea de suprimare le-a fost încredinţată, de generalul Victor Atanasie Stănculescu, la trei dintre cei opt paraşutişti aduşi de la Boteni.

Căpitanul Ionel Boeru (31 de ani), plutonierul Dorin Cârlan (27 de ani) şi sergentul-major Octavian Gheorghiu (25 de ani) i-au dus pe inculpaţi spre locul execuţiei. La zidul Corpului de Gardă, loc stabilit de generalul Stănculescu şi de comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, înainte de începerea procesului.

„Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!”

Înainte ca judecătorii să se pronunţe, în sală tensiunea era în creştere. Cei din interior, presaţi de telefoanele de la Bucureşti, aveau tot interesul ca totul să se termine cât mai repede. Tensiune era şi pe hol. Paraşutiştii care păzeau sala de judecată trăgeau cu ochiul prin uşa întredeschisă.

Plutonierul Dorin Cârlan: „În acest răstimp a ieşit din sala completului unul dintre avocaţi. Şi-a aprins o ţigară Kent. Apoi îşi face cruce şi zice: «Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!… Nu ştiu ce-am avut… De fapt, nici nu vor să fie apăraţi… I-am acuzat şi eu, dar nu se putea altfel. Să nu recunoşti nimic?! Să respingi totul!?». Termină ţigara şi îi dau eu un «Carpaţi». Îl savurează şi pe acela, după care intră în sală”.

În scurt timp, completul de judecată a dat sentinţa, iar paraşutiştii urmau să-şi intre în atribuţii. La uşa sălii în care au fost judecaţi Ceauşeştii au stat permanent plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu. Alături de Ionel Boeru, singurul paraşutist din sală, cei doi formau plutonul de execuţie.

Spaimele paraşutiştilor

Octombrie 2009: căpitanul Ionel Boeru lângă locul execuţiei

Când procesul era apropae gata, iar completul delibera, Ionel Boeru începuse să-şi facă probleme. Îşi punea singur întrebări, în gând. Timp de mai bine de o oră, cât a durat procesul, şeful paraşutiştilor a transpirat continuu. De emoţie, dar şi din cauza căldurii. Stătea lângă sobă.

Căpitanul Boeru îşi aminteşte frământările de atunci: „Eu, săracul de mine, mă perpeleam tot, mă frământam cumplit. Cum îi voi duce la zid? Se vor opune oare?… Cum vor reacţiona cei doi însoţitori ai mei? Dar militarii din curtea cazărmii? Dar locatarii sau persoanele ascunse prin blocurile din împrejurimi?… Voi fi în stare să trag? Dacă mi se va bloca automatul?… Dacă sunt pregătite alte variante, alte manevre, în interiorul sau în afara unităţii?… Dacă completul de judecată îi va achita? În acest caz, eu ce voi face?… Că ordinul primit… sau n-am înţeles eu bine ordinul? Să se fi referit generalul doar la încercarea de salvare în forţă a celor doi?…”

În acelaşi timp, pe hol, un alt paraşutist cooptat în plutonul de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, era răvăşit şi el de ceea ce avea să urmeze. „Mi-era frică, mă temeam că nu mă voi stăpâni şi voi face cine ştie ce gest necugetat. La starea de nerăbdare exaltată contribuia şi atmosfera tensionată, de nesiguranţă şi suspiciune, existentă în hol. Noi, cei opt paraşutişti, ne cunoşteam între noi, dar mai erau ceilalţi militari din unitate, necunoscuţi nouă. Iar noi, necunoscuţi lor. Cu toţii aveam armele în mâini, cu piedica trasă şi cu cartuş pe ţeavă”.

„De ce nu ne-aţi împuşcat înainte?”

În timp ce completul de judecată delibera într-o încăpere de lângă sala procesului, soţii Ceauşescu au început să discute, în şoaptă, între ei. Căpitanul Ionel Boeru s-a apropiat de cei doi şi a auzit dialogurile.

„Când au rămas singuri, el i-a spus Elenei: «Tot iarna, în 1936, am fost arestat, pe aceste meleaguri, pentru activitate revoluţionară… Atunci am fost condamnat, după ce procesul a fost mutat la Braşov… Şi acum, tot revoluţionar…»”.

Ceauşescu se referă la arestarea din ianuarie 1936, dintr-o casă conspirativă din Ulmi, localitate de lângă Târgovişte. În iunie 1936, tribunalul din Braşov l-a condamnat la doi ani şi şase luni. Aşa a ajuns, la 18 ani, în închisoarea Doftana, celebra „academie a comuniştilor ilegalişti”.

Căpitanul Boeru rememorează clipele crâncene din 25 decembrie 1989: „Ceauşescu a îmbărbătat-o pe Elena şi i-a dat de înţeles că ar mai fi o şansă. După ce le-a fost citită sentinţa, ea a luat medicamentele pe care le ţinea în pungă, injecţiile lui cu insulină, şi le-a trântit pe masă: «Păi, astea de ce ­le-aţi mai adus, dacă tot ne împuşcaţi?». El a primit sentinţa cu indignare. S-a ridicat în picioare, revoltat: «De ce nu ­ne-aţi împuşcat înainte? Că puteaţi s-o faceţi şi fără mascarada asta de proces!». Generalul Stănculescu a dat ordin să iasă toţi din sală şi să rămân doar eu cu ei doi. Ceauşeştii şuşoteau, nu am mai reţinut ce-şi spuneau”.

Ceauşeştii totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare.
Dorin Cârlan
paraşutist

„Luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!”

După ieşirea din sală a completului de judecată, paraşutiştii aveau oarecari reţineri. Lucrurile au fost tranşate scurt de Victor Atanasie Stănculescu. Plutonierul Dorin Cârlan nu va uita niciodată ordinul dat direct de general.

„Completul deliberase. Ceauşeştii stăteau acolo, era o discuţie mai liberă. Ei totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare. A venit maiorul Mugurel Florescu şi i-a întrebat dacă au ceva conturi prin străinătate. Atunci, domnul general Stănculescu a luat o magistrală poziţie de drepţi şi, cu glas baritonal, cu o comandă impetuoasă, de general al Armatei Române, a spus: «Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!»”. Ordinul a fost dat de faţă cu condamnaţii, de la trei-patru metri distanţă de ei!

Căpitanul Ionel Boeru era cel care trebuia să-i coordoneze pe ceilalţi paraşutişti. După ieşirea din sală a completului de judecată şi a echipei venite de la Bucureşti, în preajma Ceauşeştilor se mai găsea un personaj: colonelul Gheorghe Ştefan de la Direcţia de Informaţii Militare. Era cel care în noaptea precedentă, de 24 spre 25 decembrie, la ora 3.30, adusese la Târgovişte plicul ce conţinea fiolele cu insulină. Acum revenise, în echipa generalului Stănculescu, să recupereze plicul adus 12 ore mai devreme. Plicul se găsea în mâna Elenei Ceauşescu.

Colonelul Ştefan începuse să se precipite. Era nerăbdător să intre în posesia plicului. Pentru asta, îi voia pe Ceauşeşti legaţi la mâini cât mai repede. Căpitanul Boeru îşi aminteşte: „Primul a venit locotenent-colonelul Gheorghe Ştefan şi mi-a spus că trebuie să-i iau pe rând pe fiecare şi să-i împuşc.

Unul câte unul. Dar ăştia doi, Ceauşeştii, se împotriveau, erau foarte supăraţi. «Nu aşa! Noi vrem să murim împreună. Am luptat împreună, murim împreună!», spunea Elelena Ceauşescu. Eu i-am zis lui Ştefan: «Tovarăşu’ colonel, vedeţi că e ultima lor dorinţă… Vedeţi afară, cu cine vorbiţi, şi spuneţi-le că vor să moară împreună». A ieşit şi apoi a venit cu ordinul: «Da, îi iei pe-amândoi»”.

„Îmi rupeţi mâna, mă, copii!”

Căpitanul Boeru şi-a aşteptat colegii cu sfoara pentru a-i lega la mâini pe cei doi dictatori. „Au venit militarii care i-au legat, respectiv subofiţerii mei, dar sforile nu erau aduse de noi. Sforile erau de-aicea, din unitate. Era sfoară de-aia urâtă, de cânepă. Noi, dacă veneam cu sfori, veneam cu bandă… şi era mult mai bună decât sfoara aia a lor”.

Când militarii i-au legat pe cei doi, Elena Ceauşescu a început să se zbată. „Ce e asta, copile? Ce vrei să faci cu sfoara asta? Nu-mi lega mâinile! Te rog, nu-mi lega mâinile! Nu mă legaţi! Nu e voie să ne legaţi. Nu ne legaţi, măi! Ruşine! V-am crescut ca o mamă. Staţi la un loc, mă! Ce aţă e asta? Îmi rupeţi mâna. Daţi-mi drumu’ la mână! Ce e asta?”.

Ceauşescu a plâns

Marcat de pregătirile pentru execuţie, comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, „gazda” Ceauşeştilor din ultimele trei zile, a încercat să evite contactul vizual cu cei doi dictatori. El a descris scena în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”.

„Cel mai greu moment pe care l-am trăit în această perioadă l-a constituit clipa în care i-am văzut pe paraşutişti cum se chinuiesc să-i lege-n sfori pe soţii Ceauşescu. Elena cerea îndurare. Se împotrivea chiar. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilinţă. Însă plângea. Îi şiroia lacrimile pe obraz. Şi suspina. În acel moment, când l-am văzut suferind sincer şi profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii şi de privirile lui. Mi-era ruşine, o imensă ruşine. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise. Niciun moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuţie. Plângea doar… şi lacrimile alea ale lui mă sfâşiau, mă dureau cumplit”.

Operaţiunea „Recuperaţi fiolele!”

În timp ce era legată la mâini, Elena Ceauşescu şi-a lăsat pe una dintre mese poşeta şi plicul cu insulină. Colonelul Gheorghe Ştefan nu putea rata momentul. De mult pândea clipa asta. A luat plicul şi dus a fost! Să ne amintim: cei câţiva ofiţeri care comandau UM 01417 Târgovişte, în frunte cu colonelul Kemenici, refuzaseră o vreme să-i dea fiolele lui Ceauşescu, de teamă să nu fie otrăvit.

Apoi, la insistenţele telefonice ale generalului Stănculescu, i le dăduseră. Dar nici Ceauşescu nu se grăbise să-şi injecteze insulină, chiar dacă se apropia de pragul comei diabetice. Nici măcar faptul că recunoscuse pe fiole inscripţia „Made in Ireland” („Sunt alea bune, originale”, a comentat el) nu i-a alungat teama că în fiole ar putea fi o substanţă letală.

„Încă o trădare naţională!”

Andrei Kemenici (pe atunci colonel, acum general în rezervă) îşi aminteşte şi secvenţa în care Ceauşescu a dat cu ochii de generalul Stănculescu, în drum spre zidul execuţiei. „La ieşirea din Comandament, Nicolae Ceauşescu era în faţă, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa un metru, tot la fel era condusă spre zid Elena Ceauşescu.

Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat afară, lângă scări, ea a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: «Nicule, în România se împuşcă oameni?». Eu eram lângă general, iar întrebarea fusese pusă atât de provocator, încât mă aşteptam ca acesta să răspundă. Dar a intervenit Nicolae Ceauşescu, care, săgetându-l cu privirea pe generalul Stănculescu, a răspuns: «Încă o trădare naţională!»”.

Drumul spre zidul morţii

Paraşutiştii de la Boteni au simţit de aproape trăirile Ceauşeştilor. Îi conduceau spre zid. Căpitanul Ionel Boeru şi sergentul-major Octavian Gheorghiu îl duceau pe Nicolae Ceauşescu. În spatele lor, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Teodor Gheorghe o duceau – mai mult o târau – pe Elena Ceauşescu.

Plutonierul Dorin Cârlan: „Mă aflam la un metru în spatele lui Ceauşescu. Când a văzut că mergem spre zid, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. A realizat că, de fapt, nu a fost un circ sau o comedie, şi că de aici începe altceva. S-a uitat aşa, spre mine, spre noi… şi am rămas cu imaginea aceea de… era ceva de genul „moartea căprioarei”. Apoi i-a dat o lacrimă, chiar mai multe, şi-a-nceput să spună: «Moarte trădătorilor!». Colegii l-au întors cu faţa înainte. Dar el a continuat să strige: «Moarte trădătorilor! Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!». Ceva de genul ăsta. Şi-a-nceput să cânte un fragment din Internaţionala: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii / Voi osândiţi la foame…” N-a mai apucat să zică «sus», că l-am trimis sus”.

Drumul spre zidul morţii măsoară exact 62 de metri: 15 de la sala de judecată până la uşa de ieşire din Comandament, apoi 47 prin curtea interioară, de la uşă la zid. Au fost ultimii 62 de metri parcurşi de Ceauşeşti. El se apropia de 72 de ani, ea – de 74, chiar dacă propaganda o întinerise cu trei ani.

Târgovişte, 25 decembrie 1989

Ora 13.00 – aterizarea celor două elicoptere în cazarma UM 01417 Târgovişte
Ora 13.10 – vizita medicală
Ora 13.20 – începe procesul
Ora 14.30 – se încheie procesul, urmează deliberarea
Ora 14.40 – este citită sentinţa
Ora 14.48 – Ceauşeştii sunt scoşi din sală
Ora 14.50 – Ceauşeştii sunt executaţi
Ora 15.00 – decolarea elicopterelor spre Bucureşti

În focul evenimentelor din decembrie 1989, mulţi apropiaţi ai lui Ceauşescu au apelat la şmecherii pentru a părăsi corabia aflată în derivă, încercând să-şi scape pielea. Victor Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips. Secretarul lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a plecat la toaletă şi a dispărut. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu s-a încuiat într-un WC ca să nu fie luat în elicopter.

„La plăcinte, înainte! La război, înapoi!“ Această zicală acoperă perfect acţiunile câtorva dintre oamenii importanţi din sistemul comunist sau apropiaţi ai aparatului central, în decembrie 1989. Când şandramaua a început să se clatine, aceştia au fugit sau au încercat să fugă, ca să-şi scape pielea.

Trimis la Timişoara pe 17 decembrie 1989, în calitate de prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, Victor Atanasie Stănculescu a făcut şi o vizită într-un spital din oraş, simulând o criză de vezică biliară, pe 21 decembrie. Asta, ca să nu fie pus în situaţia de a citi manifestanţilor timişoreni decretul care instituia starea de necesitate. A doua zi, pe 22 decembrie, abia revenit la Bucureşti, s-a dus din nou la spital, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, doar-doar o scăpa de responsabilităţi şi de chemarea în sediul CC.

La rândul său, în dimineaţa aceleiaşi zile de 22 decembrie, secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a motivat că-l doare stomacul, că se duce la toaletă, dar şi-a luat tălpăşiţa din CC, aducând-o pe Elena Ceauşescu în pragul apoplexiei. „Curticeanu, trădare la armată, trădare la cancelarie!”, aşa s-a auzit strigătul tovarăşei, după cum şi-l aminteşte Silviu Curticeanu, şeful cancelariei. Vasile Milea se sinucisese cu puţin timp în urmă, iar tovarăşa aflase, disperată, că a zbughit-o şi Hîrjău.

Pe de altă parte, în aceeaşi fatidică zi de 22 decembrie, Constantin Dăscălescu, prim–ministrul al României socialiste,  a pretins că se duce să-şi ia paltonul şi s-a ascuns într-un WC, numai ca să nu urce în elicopter cu soţii Ceauşescu.

O „demisie“ aruncată în WCAudiat în 1993 de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Victor Atanasie Stănculescu inventariază mai multe momente în care a încercat să evite anumite sarcini, cerând să fie trecut în rezervă sau simulând probleme medicale.

 

Aflat la Timişoara, încă de pe data de 17 decembrie, şi în contextul în care se lansase ideea unui comandament al oraşului pe care să-l conducă el, Stănculescu zice că a pregătit un raport către Nicolae Ceauşescu.

„În raport solicitam să fiu trecut în rezervă, întrucât nu sunt de acord cu măsurile ş.a.m.d. Vroiam să-l înmânez unuia dintre însoţitorii lui Dăscălescu şi ai lui Bobu, să-l ducă la Bucureşti. Văzând ce scriu, mi-au cerut să vadă şi au zis că sunt nebun: «Dacă dai asta, mâine te împuşcă. Rupe-o şi arunc-o la WC». Am rupt-o şi am aruncat-o acolo, a fost un moment de slăbiciune, printre altele”.

Stănculescu zice că în camera în care a făcut cererea nu se mai aflau decât „cei doi generali, Diaconescu şi Brahaciu, sper să-şi aducă aminte”.

Criză de vezică biliară

Pe 20 decembrie, aflat tot la Timişoara, Stănculescu – zice el – i-a spus lui Milea, telefonic, că vrea să se întoarcă la Bucureşti, iar Milea i-a replicat: „Mai stai acolo, încă nu e nevoie să vii”. „În acea seară, generalul Ion Coman a vrut să citesc mulţimii, într-un oraş care se liniştise dintr-un anumit punct de vedere (nu mai erau manifestări agresive de nicio parte), acel decret de stare de necesitate, despre care am spus că nu mai are niciun rost, că nu poate să provoace decât tensiuni noi. «Seara chiar că nu are niciun rost, că lumea e încă pe străzi». Zice: «Bine, atunci mâine-dimineaţă»”.

De frica citirii decretului – susţine Stănculescu -, dimineaţa, la ora 5.00, s-a deplasat la Spitalul Militar din Timişoara. „M-am dus la spital şi i-am spus doctorului că până la ora 13.00 stau acolo. Mi s-a spus că m-a căutat Ion Coman de câteva ori la spital. M-am dus după ora 13.00 şi am spus: «M-aţi căutat?». «Da, unde ai dispărut?». I-am spus că am avut o criză. A zis: «Uite, nu te-am găsit şi am dat telefon la Guşă, şi mi l-a trimis pe Chiţac, care a citit decretul»”.

Întrebat dacă „acea criză a fost reală sau nu” -, Stănculescu spune: „A fost combinată, efectiv nu am vrut”. Senatorul Sabin Ivan, membru în Comisia „Decembrie 1989”, concluzionează: „Deci, spuneţi aşa, că aţi simulat o criză”.

În cartea-interviu „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips” (autor Dinu Săraru), generalul rememorează vizita la spitalul timişorean. Medic de gardă era chiar comandantul spitalului, pe care Stănculescu îl cunoştea. „Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: «Unde e ăsta?». Şi doctorul spune: «E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!»”, îşi aminteşte Stănculescu.

Noaptea piciorului în ghips

Revenit în Bucureşti, cu un avion militar, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, Victor Atanasie Stănculescu află că oraşul e în fierbere.
„Am ajuns acasă în jur de două şi ceva. Soţia era speriată. Ea mi-a spus că a auzit la radio că au fost mişcări în oraş, că lumea e speriată, că cei de la ambasada sovietică au fugit toţi de acolo. Mi-a spus să nu mă mai duc nicăieri, că mă omoară. I-am spus: «Îţi promit că nu mă mai duc, că n-am de gând să fac acest pas ca să rezolv problemele pe care le-au încurcat alţii», şi mă refeream la familia Ceauşescu. Şi am început să caut soluţii. Nu m-a căutat nimeni în noaptea aceea.

Pe la ora 4.00 am dat eu telefon la ofiţerul operativ, la minister, şi i-am spus că am sosit. Am întrebat unde e ministrul şi mi-a spus că e în CC. Am căutat o soluţie ca să nu particip la ceea ce era foarte clar o acţiune de represiune pe 22. Am întrebat la Spitalul Militar cine e de gardă. Mi s-a spus că sunt medici mulţi, că au fost răniţi mulţi şi că aproape la toate secţiile sunt şefii de secţii prezenţi. L-am căutat pe generalul-doctor Niculescu, şeful secţiei de Traumatologie, şi i-am spus: «Vreau să vin până la spital, să discut o problemă foarte urgentă». «Veniţi. La ce oră?» «Acum» (era ora 5 şi ceva). M-am dus şi i-am spus că nu vreau să mă duc la CC. «Găseşte o soluţie». Şi atunci mi-a spus: «Îţi pun piciorul în ghips».

Zic: «Bine, dar nu o să se cunoască?» «Nu. Spui că ai avut întindere de menisc. Ai fost sportiv, acest lucru e posibil la vîrsta ta.» Şi personal mi-a pus ghipsul. A durat cam vreo oră. «Acum mă duc acasă», i-am zis.

Mi-a spus că ar fi mai bine să rămân acolo. «Nu, mă duc acasă». Piciorul în ghips a fost cam o treime, deci un manşon solid şi destul de greu. Când am ajuns acasă, soţia mi-a spus: «Te-a căutat locotenentul-major Barbu pe sistemul cunoscut (era unul dintre aghiotanţii ministrului de la la Ministerul Apărării Naţionale, că mai avea doi care erau de la Ministerul de Interne). I-am spus că eşti la spital».

Am stat acasă şi, către ora 8 şi ceva, m-a căutat ofiţerul operativ şi mi-a spus că a zis tovarăşul ministru să mă duc la CC. I-am spus să-i spună că sunt cu piciorul în ghips, că am avut un accident şi nu pot să vin. Am fost sunat după aceea, nu mai ţin minte, ori de şeful de cancelarie, Manea, ori de altcineva, care a întrebat-o pe soţia mea dacă sunt acasă. I-a spus că sunt acasă şi dorm. «Ce s-a întâmplat?», a întrebat ea. «L-a chemat ministrul Apărării să vină aici»“.

Această mărturie a fost făcută în faţa Comisiei „Decembrie 1989“.

Decizie după o ceartă cu soţia

În cartea „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips“, Stănculescu spune că el ar fi vrut, într-un fel, să plece spre minister atunci noaptea, când s-a întors de la Timişoara, dar că soţia n-a fost de acord: „Nevasta zice: «Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap – aveam o vază de cristal – şi te pun jos!» Şi, în fine, discuţii, dar, până la urmă, trebuia să plec…“ Şi tot doamna Stănculescu – zice generalul – a avut ideea cu spitalul: „Însă soţia mi-a spus: «Nu te duci!». Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei. Atunci i-am spus: «Ce să fac?» «Du-te la spital, la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare, să faci ceva!»“.

Precizare: Elena Stănculescu, soţia generalului, s-a sinucis pe 21 decembrie 2003, la vârsta de 67 de ani, aruncându-se de la etajul doi al clădirii în care locuia.

„Cu picioarele rupte să vină, că-l aduc arestat!“

Cu tot cu ghips, Stănculescu a ajuns, în cele din urmă, în sediul Comitetului Central. „La ora 10 şi ceva a venit o maşină cu doi-trei oameni de la Cancelarie, trimisă de Manea, şi au zis: «Ni s-a spus ca să vă luăm cum sunteţi». Am intrat pe la intrarea C. Maşina a rămas acolo, că nu am putut s-o mai scoatem. Pe coridor mi s-a spus, nu mai ştiu de cine, «duceţi-vă că e supărare mare, că generalul Milea s-a împuşcat». M-am dus, cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. Atunci a ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce-am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

În mărturia sa, consemnată în stenogramele Comisiei „Decembrie 1989”, Stănculescu pare să încurce un pic orele. În realitate, sosirea sa în sediul CC a avut loc înaintea orei 10.00, dat fiind că la 9.50 Ceauşescu l-a văzut intrând în secretariatul său şi l-a anunţat să preia conducerea Armatei.

Episodul cu ghipsul e rememorat şi de alte persoane aflate în CC, în dimineaţa de 22 decembrie.  Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, audiat de Comisia „Decembrie 1989” în 1993, povesteşte: „Înainte de 11.00, deci în perioada asta imediat după aflarea sinuciderii lui Milea, Ceauşescu se gândea la un înlocuitor. L-a căutat pe Ilie Ceauşescu, generalul. Nu a fost de găsit. Atunci mi-a zis mie să fie căutat Stănculescu“.
Precizare: Elena Stănculescu, soţia generalului, s-a sinucis pe 21 decembrie 2003, la vârsta de 67 de ani, aruncându-se de la etajul doi al clădirii în care locuia. 
                                                                                                                           
După ce a aflat că Stănculescu e acasă, cu piciorul în ghips, Ceauşescu i-a ordonat lui Manea: „Cu picioarele rupte să vină! Şi să vină în cinci minute, să nu se joace, că-l aduc arestat!”. Manea povesteşte: „Stănculescu a venit. Într-un sfert de oră a fost acolo. Foarte curios acest ghips… Nu avea cârje, de baston nu-mi aduc aminte. A simulat foarte bine că e accidentat şi că-l doare“.

Când a ajuns la sediul CC al PCR, Stănculescu – îmbrăcat civil – trăgea după el piciorul pus în ghips. „Nu mă durea, dar mă incomoda. Mergeam foarte greu, am avut răni multă vreme din cauza acelei mişcări anormale“, avea să povestească Stănculescu.

Ilie Ceauşescu, şi el adjunct al ministrului Apărării Naţionale în 1989, audiat în 1994, precizează că, în jurul orei 13.30, Stănculescu a chemat medicul la sediul MApN – unde se deplasase între timp – ca să-i dea jos ghipsul.

„A pus piciorul pe scaun, a ridicat pantalonii şi medicul i-a tăiat ghipsul. Era acelaşi medic care i-l pusese“, susţine Ilie, fratele dictatorului.

Stănculescu îşi aminteşte lucrurile un pic diferit: „A venit un medic, locotenent-major, cu un cleşte. Mi-a dat ghipsul jos şi, deoarece aveam ţinuta militară la birou, m-am îmbrăcat militar“.

De la fuga Ceauşeştilor din sediul CC trecuse o oră şi jumătate. Ghipsul atârnase de piciorul generalului Stănculescu timp de opt ore: de la 5.30 până la 13.30.

Strategie

Înainte cu o zi să-şi pună piciorul în ghips, la Bucureşti, Stănculescu a acuzat o criză biliară, la Timişoara. A stat câteva ore la spital.

„Trădătorii“ din closet

Pe 22 decembrie, WC-urile din CC au fost cele mai bune ascunzători.

Mihai Hîrjău, secretarul personal al lui Ceauşescu, a „tulit-o” din sediul CC al PCR în dimineaţa zilei de 22 decembrie, în jurul orei 8.00. Cel mai bine ştie povestea Constantin Manea, şeful de cabinet al lui Ceauşescu. În 1993, acesta s-a destăinuit Comisiei „Decembrie 1989”.

„La ora 8.00, Hîrjău, colegul meu, a acuzat dureri de stomac. Şi mi-a spus să fiu atent, că el o să lipsească câteva minute. Zic: «Bine». A trecut o jumătate de oră, nu a mai venit înapoi. Am observat că şi unul dintre aghiotanţii lui Nicolae Ceauşescu dispăruse, şi anume Bălaşa. Rămăsese Tălpeanu, care era de serviciu. Tălpeanu ăsta era deja la pază acolo, la uşă la cabinet, şi eu rămăsesem pe cap cu toate liniile telefonice şi cu toată nebunia care se dezvolta acolo”.

Vine ora 9.30, Milea se sinucide, iar Ceauşescu e categoric şi-l numeşte pe fostul ministru al Apărării „trădător”. După altă jumătate de oră, mai povesteşte Constantin Manea, „Ceauşescu a observat că lipseşte Hîrjău şi m-a luat pe mine la întrebări: «Unde e Hîrjău?». «Nici eu nu-l văd, l-a apucat durerea de stomac de la ora 8.00 şi e 10.00 şi nu mai vine. Am pus eu să-l caute peste tot şi prin WC-uri pe aici, şi prin birouri, nu este». Zice: «Alt trădător. Să vie Postelnicu!». Şi a dat ordin ca Hîrjău să fie căutat, să fie arestat. S-a trimis după el, dar nu l-au găsit”.

„Trădare la Armată, trădare la Cancelarie!“Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei, povesteşte şi el, în 1991, care a fost reacţia Elenei Ceauşescu la auzul ştirii că Hîrjău a dispărut.

 

„Ea era în anticameră şi ţipa, mi-a zis chiar aşa: «Curticeanu, trădare la Armată, trădare la Cancelarie!». Eu întreb: «Ce-o mai fi acum?». Ea spune: «Păi, a fugit Hîrjău». Zic eu: «Poate e pe-aici, pe undeva». Hîrjău trebuia să fie în sala unde făcea el primirile. Culoarul între camera lui Ceauşescu şi sala de şedinţe avea două sonerii, pe 1 şi pe 2. De data asta, l-a sunat pe Hîrjău, el nu era acolo. Manea, cînd a văzut că nu este Hîrjău, a intrat el, că se mai întîmpla, se mai compensau unul pe altul. Manea a ieşit afară, dar în timpul acesta venea ea, Elena Ceauşescu. A aflat că nu e şi a început o nebunie, toţi întrebau «unde e Hîrjău?»”.

„M-am dus, parcă eram drogat“

Audiat de Comisia senatorială în 1994, Mihai Hîrjău, secretarul personal al lui Ceauşescu, povesteşte cum şi când a plecat din sediu: „Pe la 8.30, în timpul desfăşurării şedinţei amintite convocate de Ceauşescu, am plecat acasă, unde mi-am întâlnit soţia şi copilul. Erau foarte îngrijoraţi de ce se întâmpla. De fapt, pe la 5 dimineaţa, când mai trecusem în fugă pe acasă, le-am spus că situaţia este de un dramatism ieşit din comun. Acum le-am spus că eu nu mă mai întorc la sediu. Vecinii care erau pe acolo au spus că mă ascund. În sfârşit, m-am dus precipitat la o mătuşă a unui coleg de facultate. Am stat acolo câteva ore, până pe la 14.30…”

Atmosferă de războiMembru în Comisia senatorială, Şerban Săndulescu – aflat şi el în sediul CC pe 22 decembrie – îl întreabă pe Hîrjău: „Nu v-a fost teamă că dacă Ceauşescu vă caută şi nu vă găseşte, o să aveţi probleme?”. Hîrjău răspunde: „Ştiu că am fost căutat acasă în jurul orei 11.00, a fost un risc pe care mi l-am asumat, dar am zis că mi-l fac pe propria piele”.

 

Rugat să motiveze „dezertarea”, Hîrjău povesteşte: „Eu am văzut aici o atmosferă de război. Dimineaţa, toate holurile acestea erau înţesate cu oameni cu armele de gât – eu vă spun toate acestea pe un ton moderat, dar ceea ce se întâmpla atunci eu nu pot să reproduc, toate lucrurile aveau un tragism, o desfăşurare… Şi în aceste împrejurări – cramponarea lui Ceauşescu de putere, hotărârea lui de a merge până la capăt, apelul la o rezistenţă absurdă… Mi-am făcut, sigur, diverse gânduri: dacă coboară la subsol, la adăpost? I-ar fi luat cu el pe toţi cei care erau cu el, să deschidă foc. Intram într-o situaţie în care, dacă scăpam cu viaţă, puteam să-mi pun ştreangul de gât”.

Aşa că a plecat: „I-am spus lui Manea că mă duc la toaletă şi am luat-o… parcă îmi conducea cineva paşii. Spre intrarea B, m-au întrebat ofiţerii: «Unde mergeţi?». «Dom’le, merg că am treabă aici». Deci am mers aşa, m-au văzut în haină… până când am văzut barajul de soldaţi, de tancuri, tot ce era pe stradă, şi m-am dus aşa, parcă eram drogat”.

Dăscălescu „şi-a uitat“ paltonul Şi Constantin Dăscălescu, primul-ministru de-atunci al României, a făcut tot posibilul să nu-i însoţească pe Ceauşeşti în zborul lor final. El fusese desemnat să urce în elicopterul de pe acoperişul clădirii CC al PCR, pe 22 decembrie, alături de cuplul dictatorial şi de Emil Bobu. Când se pregăteau să plece la lift, şi de acolo pe acoperiş, Dăscălescu a spus că se duce să-şi ia paltonul.

 

El s-a ascuns însă într-un WC şi s-a încuiat pe dinăuntru, iar Ceauşescu, grăbit de faptul că revoluţionarii forţau intrarea în Palat, l-a înlocuit pe Dăscălescu cu Manea Mănescu. Primul-ministru al ultimului guvern comunist a ieşit din WC abia după ce s-a asigurat că elicopterul decolase de pe clădire.

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT – Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 -VIDEO INTERVIU CU ZOIA CEAUSESCU

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.

În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.

Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.

Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.

Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”
După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.
După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

El a adormit, ea s-a foit toată noaptea

Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.

Sursa Adevarul

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT 2

Din 1986 şi până în 1989 ne-am confruntat cu un fenomen de plecare masivă din ţară. Plecare ilegală spre Ungaria. Noi îl numisem «Filiera maghiară de a ajunge în Occident». În 1989, fenomenul era invers, intrare masivă în ţară dinspre Ungaria. Îi aveam pe ore şi pe zile, cum veneau, dacă erau aduşi de maghiari. S-a cerut anchetă. În acest caz, s-a ordonat ca, până după Congresul al XIV-lea al Partidului, cei care sunt la prima abatere să fie cercetaţi în libertate, iar recidiviştii să fie condamnaţi la locul de muncă”, a declarat generalul Raţiu în faţa Comisiei.

La aflarea acestor informaţii, Nicolae Ceauşescu a ordonat ca aceste persoane să fie ţinute de grăniceri în dormitoare speciale, până la elucidarea fenomenului de intrare masivă din Ungaria şi dinspre Occident.

Generalul Raţiu a dezvăluit şi rezultatul cercetărilor. Mai mult, acţiunea era deja documentată de Securitate: „Am făcut o echipă de cercetare şi am trimis-o pe frontieră. S-au luat cel puţin 20 de declaraţii de la persoane care recunoşteau că au fost recrutate în organizaţia «România Liberă» de la Budapesta.

Prin 1988, la Bicske, la 40 de kilometri de Budapesta, spre Viena, exista un centru de instruire paramilitară, unde erau cazaţi şi antrenaţi aceşti oameni. O parte dintre cei interogaţi de noi au recunoscut că au venit aici pentru acţiuni în vederea răsturnării regimului. Erau români şi ţigani“.

Ceauşescu ştia ce este „România Liberă“ din Ungaria. „În 1986 se pleca masiv în Ungaria şi nu se mai întorcea nimeni. Maghiarii au favorizat un timp acest canal, trecându-i în Austria cu ajutorul călăuzelor sau pe vase care făceau croaziere pe Dunăre. În 1987, un oarecare Roşca Marin, economist din Timişoara, a înfiinţat la Budapesta această organizaţie «România Liber㻓, mărturiseşte Gheorghe Raţiu.

Cu voia Domnului

Generalul Raţiu continuă: „În Budapesta era o biserică, Sfântul Ştefan, dacă nu mă înşel. Preotul se numea, parcă, Geza Nemeth. Acest preot a început să strângă în jurul bisericii o serie de transfugi români. După ce ungurii nu au mai permis ieşirea spre Austria, cea mai mare parte din aceşti transfugi au fost înscrişi în organizaţia «România Liberă». Aşa, se făceau mai multe acţiuni. Se făceau manifeste care se introduceau în ţară. Le difuzau pe vagoanele de cale ferată, iar pe canapele scriau chiar lozinci împotriva lui Ceauşescu.

În acest timp, conducătorul organizaţiei, Roşca, pleacă în Occident, iar locul îi este luat de Gheorghe Manea, un tehnician chimist din Ploieşti. Sediul îl mutaseră în acea fostă cazarmă de la Bicske, de care am amintit. Noi, Direcţia I, am trimis peste 60 de persoane acolo, pentru a culege informaţii. Acolo făceau pregătire politică, pregătire paramilitară, cu armament, bătăi cu lanţuri. Au fost pregătiţi pentru dezordine în oraşe, ceva de genul ce s-a întâmplat la Timişoara“.

Istoricii mai spun că aceste grupări au dispărut în momentul în care muncitorii timişoreni au ieşit în stradă, iar revoluţia era deja pornită. Pe seama unor astfel de persoane este pusă şi spargerea mitingului din 21 decembrie de la Bucureşti. Imediat după diversiune grupurile s-au orientat către alte zone ale Capitalei.

Fuga Nadiei Comăneci în America

Pentru destabilizarea lui Ceauşescu, nu numai conspiraţiile erau mecanismul de lucru. România avea o imagine foarte bună în sportul mondial, urmare a unor performanţe fantastice, mai ales la gimnastică. Nu întâmplător, cel mai răsunător caz de „dezertare“ din „Raiul comunist“ a fost creat de o gimnastă. Şi nu de una oarecare, ci de însăşi Nadia Comăneci, „eroina de la Montreal“, care în 1976 uluise toată Planeta, obţinând prima notă 10 din istoria gimnasticii.

Puţin după Congresul al XIV-lea, la 27 noiembrie 1989, Nadia este ajutată să fugă din ţară. Alături de Ilie Năstase şi de Ion Ţiriac, Nadia era cel mai cunoscut sportiv român, fiind şi prima gimnastă din lume care a obţinut nota maximă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu povesteşte care a fost substratul acestei acţiuni şi cum trebuia ea privită din prisma lui Ceauşescu.

„A fost o lovitură dată de spionajul maghiar, cu ajutorul mamei Nadiei. Ungurii au organizat acţiunea de influenţare pornind de la informaţii primite de la Bela Karoly, fostul antrenor al Nadiei, rămas între timp în SUA. Doamnele primiseră, de la regimul comunist, o vilă în Cotroceni. În aceste condiţii, s-a căutat o formulă prin care să li se ofere mai mult. Aşa că serviciile au influenţat-o pe mama Nadiei promiţându-i bani şi posturi. Au venit cu o echipă, la sfârşitul lui noiembrie, şi au trecut frontiera cu gimnasta. Pe posturile TV americane, la 2 decembrie 1989, ecranul televizoarelor era împărţit în două.

Lovitura a fost devastatoare: prin Nadia, fugea din „Raiul comunist“ nu doar simbolul sportiv numărul 1 al ţării, ci şi prietena apropiată a fiului dictatorului! Semn că în România nu mai era de trăit. Aşadar, Ceauşescu trebuia să dispară!

Un avantaj nefructificat: achitarea datoriei externe

În aprilie 1989, România a terminat achitarea datoriei externe. O operaţiune la care Ceauşescu a ţinut foarte mult. De fiecare dată, în cuvântările sale, „Cârmaciul“ le explica oamenilor cât de important este să facem economie pentru a scăpa de povara datoriei externe.

La 12 aprilie, în timpul discursului ţinut la plenara CC al PCR, Ceauşescu a anunţat că România a plătit integral datoria externă. Din acest moment se aştepta o schimbare.

Fost prim-vicepremier în 1989, Ion Dincă, zis şi „Te-leagă“, declara la 21 octombrie 1993 în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „După plata datoriilor, noi am făcut o serie de propuneri.

Ceauşescu nu le-a luat în considerare. Exportul nostru era în 1989 de 5,9 miliarde de dolari. După ce am plătit datoria, am rămas cu 3,7 miliarde de dolari. Noi am cerut să se dea, din acest excedent, un miliard de dolari pentru populaţie.

Ceauşescu a spus: «Nu! Banii să meargă la industrie. Nu înseamnă că, dacă am plătit datoria, dăm drumul la curea şi mâncăm tot ce producem!»“.
———–
Organizarea mitingului din 21 decembrie 1989
Cei peste 100.000 de manifestanţi din Piaţa Palatului şi din împrejurimi erau practic prinşi ca într-un cleşte. Zona Pieţei Palatului a fost izolată de restul oraşului prin trupe de Miliţie, Securitate şi Armată.

Într-un raport al Comisiei „Decembrie 1989“ se arată cum au fost alertate toate forţele de ordine. „În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, la miting au fost concentrate 147 de cadre de Miliţie, echipate militar şi civil, şi 300 de ofiţeri de la Şcoala de Perfecţionare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti, toţi în ţinută civilă.

În baza unui ordin al Ministerului de Interne, sarcina organizării barajelor pentru buna desfăşurare a mitingului a fost preluată de generalul Bucurescu Geanu, locţiitor al şefului Departamentului Securităţii Statului, şi de colonelul Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei. Au fost organizate 10 baraje şi o rezervă“.

Acelaşi raport arată că, pe tot traseul, anumite străzi au fost blocate cu autobuze, tractoare sau camioane pentru a-i împiedica pe participaţii la miting să iasă din coloane şi să plece. Centrul oraşului a fost împânzit şi cu trupe de Securitate.

Secretul ţipetelor

Momentul de cotitură al demonstraţiei organizate la ordinul lui Ceauşescu a fost diversiunea din zona restaurantului Cina. În cartea „Revoluţia Română din Decembrie 1989“, istoricul Ioan Scurtu scrie: „În timpul cuvântării s-a auzit un zgomot de petardă, urmat de un hârâit la instalaţia de sonorizare, care au creat panică în rândul participanţilor. Potrivit unor relatări, mai multe femei au fost împunse în spate cu ţepuşe de lemn, iar acestea au început să ţipe. Cert este că, într-o stare de confuzie şi de teamă, participanţii, mai ales cei din faţă, au aruncat tablourile, pancartele şi steagurile, căutând să se ferească de eventuale lovituri”.

Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Nicolae Manea, îşi aduce aminte de cercetările făcute de organizatorii mitingului, după plecarea oamenilor din Piaţă: „După evacuarea populaţiei prezente la miting au rămas multe pancarte şi lozinci. S-a făcut curăţenie. Nu ştiu cine spunea, parcă Barbu Petrescu, primarul Capitalei, că au fost adunate foarte multe sule. Unele dintre ele erau cu vârful însângerat. Explicaţia ar fi fost că o echipă bine pregătită ar fi înţepat femeile şi ele au ţipat, fie de disperare, fie de durere. Deci, aşa s-a produs. A fost foarte bine organizat”.
Haosul de după

Cuvântarea lui Ceauşescu s-a încheiat cu Piaţa aproape goală. Mihai Hârjău, secretar al Cabinetului 1, avea să constate: „După scurtă vreme, Ceauşescu a văzut că nu mai are cui vorbi şi nu mai poate sta în balcon. A trebuit să revină în interior, pentru că lumea deja degajase Piaţa. Practic era paralizat. Nu a mai putut să vorbească. I-a dat ordin lui Milea să cheme Armata. În acelaşi timp am văzut cum din Palatul Regal şi din părţile laterale au apărut nişte trupe îmbrăcate în albastru, cu nişte scuturi. Cele câteva sute de militari au ocupat Piaţa. Între timp s-au cristalizat nişte grupuri de participanţi care se pregăteau să pătrundă în faţa clădirii”.

Aşa a început Revoluţia în Bucureşti. La Piaţa Romană, la Rosetti, la Intercontinental şi la Sala Dalles s-au format primele grupuri de demonstranţi. În sediul CC al PCR erau luaute măsuri draconice. În noaptea de 21 decembrie 1989, Ceauşescu n-a dormit acasă. A rămas în camera de odihnă a biroului său din sediul CC. Era ultima noapte în fortăreaţa Puterii, dar şi ultima noapte ca preşedinte al României. Din acel moment mai avea de trăit patru zile.

Mărturii despre spargerea mitingului

„Pe platforma industrială Pipera exista o importantă grupare de opozanţi, cu nucleul la Întreprinderea de Cinescoape (ICIN), unde de «producţia specială» se ocupa col. ing. Păsăreanu Andrei, care avea legături cu toate întreprinderile din zonă“.
Momentul-cheie a fost, însă, organizarea mitingului de către Ceauşescu. „Scoaterea în stradă a populaţiei şi strângerea la un loc a unui număr foarte mare de manifestanţi era foarte dificil de realizat, având în vedere măsurile deosebite luate de Ceauşescu în acea perioadă. Aceasta se putea face numai cu aprobarea lui. În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, ofiţerul de serviciu de la Centrala Industrială de Electronică l-a anunţat pe colonelul Păsăreanu să se prezinte la serviciu pentru organizarea unui mare miting în Capitală, programat pentru ora 9.00. Tot ce se dorea era ca mase mari de oameni să fie strânse la un loc. De acum, pentru organizaţie, cuvântul de ordine era «boicotarea mitingului»“, se mai arată în carte.

Diversiunea

Din moment ce existau mii de oameni, organizaţia putea acţiona. „Echipe formate din 3-5 persoane trebuiau să pătrundă în mulţimea din Piaţă şi să facă scandal, să se certe între ei, să se împingă, să simuleze căderi, să ţipe, să producă busculade, deplasându-se mereu pentru a nu fi localizaţi de către organele de ordine, apoi să părăsească Piaţa. Aşa s-a făcut. S-a pătruns dinspre nord – Calea Victoriei, Ateneu – şi s-a ieşit prin sud, Biserica Bucur-Romarta“, povesteşte Păsăreanu în cartea sa.

Aceste evenimente sunt întărite cu declaraţiile unor martori, citaţi în „Demers către adevăr – România Decembrie 1989“. Iată ce spune Gheorghe Scurtu, care avea atunci 22 de ani şi era muncitor la Fabrica de Macarale: „În ziua de 21 decembrie, împreună cu alţi tineri, am provocat debandadă în mulţime, am simulat conflicte, ne-am împins, am fluierat şi am huiduit, iar pe fondul zgomotelor ce se auzeau, am strigat: «Vin tancurile!»“.

Altă declaraţie îi aparţine lui Laurenţiu Petrescu, pe atunci elev în vârstă de 19 ani. „În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în urma unui telefon primit de tatăl meu, Petrescu Paul, de la colaboratorul şi prietenul său Păsăreanu Andrei, am plecat împreună cu fratele meu Mircea şi cu tata să participăm la miting. În staţia de metrou Piaţa Romană ne-am întâlnit cu un cunoscut al tatălui meu, care era însoţit de patru bărbaţi. Consemnul a fost să pătrundem în rândul maselor de oameni şi să provocăm dezordine. Să ne împingem, să ţipăm, să ne lovim reciproc, să simulăm căderi şi să fugim prin mulţime. Am pătruns prin zona Ateneu şi am ieşit pe la Biserica Kreţulescu.“

ADEVARUL DESPRE NICOLAE CEAUSESCU COMPLOTUL SI LOVITURA DE STAT 1

Tudor Postelnicu, ministrul de Interne din 1989, avea să declare în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Am deţinut informaţii referitoare la creşterea intrărilor în ţară a turiştilor din URSS. Intrau cu maşini Lada. Un număr triplu decât în mod normal. Principalele locuri de intrare erau pe la Vama Siret, pe la punctele de frontieră din Maramureş, dar o parte au venit şi pe la Giurgiu, dinspre Bulgaria. Direcţia de Paşapoarte m-a informat că au mai intrat foarte mulţi turişti din Ungaria şi din Iugoslavia. Ungurii au intrat masiv pe la Borş. La Vama Stamora-Moraviţa au fost înregistraţi atât sârbi, cât şi maghiari“.
Iulian Vlad:
„Pe 15 decembrie, împreună cu fostul ministru al apărării, Vasile Milea, am participat la depunerea jurământului în unităţi militare. Eu la Buzău, dânsul la Iaşi. Seara, ne-am înapoiat la Bucureşti. La o jumătate de oră după ce am ajuns, a venit la mine domnul Milea şi m-a întrebat dacă am sesizat ceva deosebit. N-am ştiut la ce se referea. Dar pe traseul meu de la Buzău la Bucureşti şi pe al dumnealui de la Iaşi la Bucureşti am observat foarte multe maşini cu număr rusesc. Şi m-a întrebat: «Cam ce o fi cu ăştia? Fac Crăciunul pe aici?»”.
http://www.adevarul.ro/articole/turistii-sovietici-si-manevrele-diplomatice.html
—————-

17 decembrie 1989, ora 17.45 CPEx
Stenografiat şi transcris: Ionescu Maria (2 exemplare)

După ce a anunţat dorinţa sa de a fi luate „măsuri ferme” împotriva şefilor Armatei, Securităţii şi Internelor, adică destituirea acestora, Ceauşescu le-a cerut părerea şi membrilor CPEx. Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu şi Gheorghe Oprea au zis că ar trebui să li se mai dea o şansă celor trei, iar „măsurile ferme” să fie luate după „rezolvarea situaţiei” de la Timişoara.
Contrariat, Ceauşescu a izbucnit: „Deci nu sunteţi de acord cu măsura propusă?! Atunci, alegeţi-vă alt secretar general!” – şi a trântit hârtiile din faţa sa. S-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă.

A început circul.

Silviu Curticeanu: „Nu aşa, tovarăşe secretar general! Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră!”

Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge fără dumneavoastră!”

Dumitru Popescu: „Dar cine a spus asta?”

Emil Bobu: „Vă rugăm să nu vă supăraţi, tovarăşe secretar general!”

Elena Ceauşescu: „L-aţi supărat pe tovarăşu’!”

Din nou, Dăscălescu: „Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi! Noi mergem mai departe doar alături de dumneavoastră!”

Nicolae Constantin: „Tovarăşe Dăscălescu, nu-ţi permit să te răsteşti la tovarăşul Ceauşescu!”

Toţi tovarăşii sunt în picioare, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu feţe speriate.

Cornel Pacoste fuge şi se pune de-a curmezişul uşii, cu mâinile pe clanţă, ca să nu plece tovarăşul Ceauşescu.

Lina Ciobanu şi Ana Mureşan încep să plângă.

Plâng şi pereţii, şi tablourile de pe pereţi, iar ghivecele de flori – chiar în hohote.

Tovarăşul Ceauşescu face paşi tot mai şovăielnici spre uşă.

Din vacarm se desprinde vocea lui Tudor Postelnicu: „Suntem cu dumneavoastră!” Şi oferă imaginea a doi ochi languroşi…

Elena: „Uite ce i-aţi făcut lu’ tovarăşu’!“

Bobu: „Dacă este aşa, eu zic să-i destituim.“

Tovarăşul Ceauşescu se opreşte.

Tovarăşa Ceauşescu îl apucă de mână şi-l convinge să revină pe scaunul său.

Tovarăşul Ceauşescu zice: „Bine, tovarăşi, să mai încercăm!“
————
Iran ’89: ultima vizită a lui Ceauşescu
Imediat după Revoluţie se zicea că teroriştii au fost aduşi din Iran cu un vapor. Alţii spuneau că a aterizat un avion cargo cu mercenari măslinii.

În realitate însă, Ceauşescu avea programată din timp acea vizită. Temele discutate cu preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, erau în special de natură economică.
Pe 18 decembrie, comportamentul dictatorului român a fost diferit faţă de cel afişat, de obicei, în astfel de deplasări. Unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu, Mihai Hârjău, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, declara: „De regulă, înainte de a pleca în străinătate, chiar dacă era o oră matinală, trecea pe la birou. Atunci nu a mai trecut. Şi a mers în Iran“.

La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă, pentru a afla care mai este situaţia la Timişoara. Printre cei care au venit să-i dea raportul s-a numărat şi Emil Bobu.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde în jurul orei 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte de îmbarcare a mai avut loc un episod în care actori principali au fost Ceauşescu şi Milea.

„La aeroport, după ce Milea i-a prezentat raportul clasic cu privire la starea aeronavei prezidenţiale, Ceauşescu i-a spus: «În legătură cu stricăciunile de la Timişoara, tovarăşul Milea, nu reparaţi nimic! Filmaţi totul şi când mă întorc vom da totul la televiziune». Acest lucru a fost confirmat şi de cei de la Timişoara, care au spus că au primit ordin să nu repare nimic“, avea să declare Silviu Curticeanu, tot în1993, în faţa Comisiei „Decembrie 1989“.

Pregătirea vizitei

Înscrisă de aproape un an în agenda vizitelor oficiale, deplasarea în Iran s-a desfăşurat potrivit regulamentelor şi protocoalelor în vigoare la acea dată. Primul ajuns la Teheran a fost un ofiţer din Direcţia a V-a a Securităţii. Ofiţerul era, în realitate, Gelu Ivan, aghiotantul Elenei Ceauşescu.

Ivan s-a deplasat în Iran pe 9 decembrie 1989, înainte ca Timişoara să se pună în mişcare. „În ultimul timp mă ocupam de pregătirea apartamentului pentru astfel de deplasări. Eram aghiotantul ei, dar le plăcea cum pregăteam eu reşedinţa. Misiunea mea în Iran a fost să mă ocup de casa de oaspeţi, apartamentul, conform cerinţenţelor care erau atunci. Trebuia să fie căldură, apă caldă, apă rece, verificări, să fie curăţenie. Aveam aparate de detectare a radiaţii­lor, iar în rest – cu ochii şi manual. Făceam o verificare tehnică a încăperilor, dar nu am descoperit niciodată nimic“, a declarat Gelu Ivan în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“.

Disperare

La plecarea în Iran, Nicolae Ceauşescu nu a mai trecut pe la birou, aşa cum avea obiceiul, ci a plecat direct la aeroport, după ce a primit acasă raportul despre situaţia de la Timişoara.

Legăturile cu ţara

În cele două zile şi jumătate cât a stat în Iran, Ceauşescu avut un comportament atipic. Cei care l-au însoţit au sesizat acest lucru.

„Ceea ce am remarcat în Iran a fost faptul că Ceauşescu a cerut de foarte multe ori legătura în ţară. De regulă, eu făceam legătura telefonică. Dar de data asta a preferat ca acest lucru să-l facă aghiotantul“, a mai spus Hârjău, secretarul de cabinet al lui Ceauşescu.

Interesantă a fost şi reacţia aghiotantului Gelu Ivan, la sosirea delegaţiei de la Bucureşti: „Când a venit delegaţia, toţi erau nervoşi. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat în ţară, pentru că m-am ocupat la Teheran de reşedinţă“.

Secretarul Mihai Hârjău avea să declare în 1994 Comisiei Senatoriale: „A vorbit la ore foarte nepotrivite pentru fusul nostru orar. Dacă în ţară era ora cinci, în Iran era ora opt. A vorbit permanent la ore diferite“. Potrivit altor persoane din delegaţie, erau momente când Ceauşescu suna în ţară chiar la intervale de jumătate de oră. În general, discuta cu Elena Ceauşescu sau cu Manea Mănescu.

Întâlnirile din Iran

Imediat ce a ajuns la Teheran, Ceauşescu a fost întâmpinat de preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. „Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani au făcut, la ieşirea din salonul de onoare al aeroportului, declaraţii pentru presă, în care au exprimat hotărârea comună de a dezvolta mai mult colaborarea română-iraniană“, se arată în ziarul „Scînteia“ din 19 decembrie 1989.

Vizitei în Iran îi erau acordate două pagini în oficiosul Comitetului Central al PCR. O altă relatare despre acea vizită îi aparţine fostului şef al Protocolului de Stat, Vasile Nicolcioiu, audiat de senatorii Comisiei „Decembrie 1989“ la 23 martie 1994.

„A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară, tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor“, a spus Nicolcioiu.

Ceauşescu, minţit şi în Iran

Nicolae Ceauşescu s-a întors din glorioasa vizită de la Teherean în ziua de miercuri, 20 decembrie, în jurul orei 15.00. Primele informaţii le-a primit de la Elena Ceauşescu. Ion Dincă le declara senatorilor din Comisia „Decembrie 1989“:

„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”.

Cele 40 de cadavre erau aduse pe 19 decembrie la Bucureşti, pentru a fi arse. Cu toate acestea, urmele represiunii nu au putut fi şterse. Era 20 decembrie şi Ceauşescu se pregătea să vorbească poporului despre evenimentele de la Timişoara. În aceeaşi zi a decretat şi starea de necesitate în judeţul Timiş. Mai avea de trăit cinci zile.

Ce se întâmpla în ţară

În timp ce Nicolae Ceauşescu se lăsa răsfăţat de gazdele iraniene, acasă era urgie. Frâiele puterii se aflau în mâinile Elenei Ceauşescu şi ale lui Manea Mănescu, aşa cum se stabilise la şedinţa CPEx din 17 decembrie. Constantin Manea, un alt secretar de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, avea să declare Comisiei Senatoriale la 28 decembrie 1993:

„Stând şi gândind acum, mai temeinic, asupra momentului plecării în Iran, am impresia că el a plecat ca tocmai să nu fie aici. Socotea că se va rezolva la Timişoara şi el va veni ca şi când nu s-a întâmplat nimic”.

La întoarcere însă, lucrurile erau deja scăpate de sub control. Tot Manea a fost martorul unor scene în care Elena Ceauşescu şi-a ieşit din minţi. „Ea vorbea de regulă cu Ion Coman, însărcinat cu problemele de la Timişoara. Erau tot timpul încordaţi. Am auzit-o pe Elena ţipând, cred că la Coman, că «trebuie tras la picioare, trebuie speriaţi!»”.

————
Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.