Astăzi s-a născut Nicolae Ceauşescu. cum a lăcrimat Ceauşescu de ziua lui 24 ianuarie 1973 video

Înainte de 1989, ziua de 26 ianuarie trebuia sa fie o mare sărbătoare naţională. Şi chiar devenise una. Primele pagini ale ziarelor ţineau enorme mesaje de felicitare transmise “din prinosul inimilor” pentru Nicolae Ceauşescu, dictatorul a cărui zi de naştere era sărbătorită cu fast.
Aveau loc întâlniri oficiale, unde „Tovarăşului” i se ridicau osanale şi era felicitat cu lungi fraze rostite în limbă de lemn. Se primeau zeci de cadouri, de la unele scumpe, trimise de şefi de stat, la simple felicitări ale unor cetăţeni din cine ştie ce colţ al ţării. Unele erau trimise de activişti importanţi, printre cele păstrate la Arhivele Naţionale numărându-se şi una scrisă, într-o caligrafie atentă, de Ion Iliescu, cel care, pe atunci, în anii 70, era încă în graţiile dictatorului.

Aproape de lacrimiUn clip din 24 ianuarie 1973, când lui Ceauşescu i s-a decernat nemeritatul titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti – imagini cuprinse de regizorul Andrei Ujică în filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” – surprinde „solemnitatea” aniversărilor fostului şef de stat.

Dincolo de limba de lemn, pentru câteva secunde, dictatorul aniversat, aflat în impostura de a fi recunoscut drept un mare intelectual, apare emotiv atunci când aminteşte de părinţii săi, ţărani din Scorniceşti.

„Nu aş putea, în acest moment, să nu-mi amintesc de părinţii mei”, rosteşte Ceauşescu, la un moment dat. Aici glasul i se sugrumă, tulbure, a plâns. Dictatorul îşi atinge patetic fruntea, dar continuă. „Sunt fiu credincios al poporului meu şi-i ştiu şi durerea şi vrerea. Dorinţa poporului este şi-a mea. Să fie mai puternic, mai fericit, liber, stăpân pe-al său destin, mai mândru, mai falnic în comunism”.
Discursul dictatorului se desfăşoară printre şarje de aplauze furtunoase şi ritmicul „Ceauşescu, la mulţi ani!”, scandat de sala plină ochi.Pe 26 ianuarie anul acesta, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 94 de ani. În anii 70, zeci de felicitări veneau pe adresa Comitetului Central (CC) al PCR.

Oficialii nu aveau voie să lipsească din şirul de „călduroase urări”. Iată: Biroul Comitetului Judeţean Covasna trimitea în ianuarie 1974 (foto dreapta) un desen în tuş, realist-socialist, reprezentând un braţ de fier, muncitoresc, ridicând soarele ca o torţă şi lăsând loc pentru o horă stilizată, încinsă în jurul unui pâlc de blocuri şi de macarale.
Apoi, tot în ianuarie 1974, Ion Iliescu , pe atunci încă în postura de a fi surprins în fotografii alături de soţii Ceauşescu, îl felicita pe dictator cu o carte de vizită simplă, elegantă, pe care scria, fără a fi nevoie de alte introduceri, atât: Ion Iliescu.
Pe verso, în caligrafie îngrijită, mesajul scurt: „Vă rog să primiţi cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere calde urări de sănătate şi fericire, putere de muncă în îndeplinirea misiunii încredinţate de partid şi popor”

Colaje şi urări de la poporDincolo de oficiali, textele semnate de simpli cetăţeni pe spatele unor felicitări spun totul despre atmosfera vremii. Sunt urări ce dublează desene naive, colorate după cum s-a priceput fiecare tovarăş mai bine.„Cu prilejul zilei Dumneavoastră de naştere, vă felicit din toată inima şi vă urez mulţi ani de viaţă, sănătate şi deplin succes în opera de înfăptuire a politicii leniniste a Partidului Comunist Român, pentru propăşirea continuă a României socialiste, pentru menţinerea şi consolidarea păcii în lumea întreagă. Totodată vă urez succese şi bucurii ca mamă şi soţie”, îi scria o tovarăşă inginer, „M. Suder”, în ianuarie 1975 dictatorului.

Tot atunci, „Colectivul de cercetare al Centrului pentru Cercetări Anticorozive, Lacuri şi Vopsele” ura, simplu, „respectuoase felicitări. La Mulţi Ani cu sănătate!”, însoţind cu acest text un colaj minimalist, cu un copil de ţăran în opinci roşii, cocoţat pe „sigla” noului an 1975.
O anume Ileana şi un anume Florin trimiteau, pe un ton familiar, un colaj cu o fetiţă, tot în cosum popular, plecată cu sorcova, şi „aceleaşi calde şi adânci sentimente şi prietenie”, „Vă dorim împlinirea celor mai dorite visuri, multă sănătate şi fericire, multe bucurii pentru mulţi şi fericiţi ani. La mulţi ani!”.Erau şi felicitări în limba maghiară, iar „Simina şi Vasile” îi urau lui Nicolae Ceauşescu, la împlinirea a 56 de ani, „cele mai sincere şi respectuoase urări de sănătate, fericire şi ani mulţi şi îndelungaţi în fruntea partidului şi al statului nostru”, trimiţându-i un desen cu o pasăre (posibil porumbel, dar nu alb, ci cu aripi roşii), aşezat, delicat, pe ramuri de măslin.

Omagiat şi medaliat

Dimineaţa, la prima oră, în cadrul unei festivităţi oficiale, Nicolae Ceauşescu primea personal felicitări. Dictatorul  onora invitaţiile la diverse instituţii, care îl cinsteau cu omagii, cadouri, titluri şi diplome. Bunăoară, în anii 1980, se organiza obligatoriu o festivitate la Consiliul de Stat. Acolo îi întâmpina pe „tovarăşii” din „conducerea de partid şi de stat” şi pe ambasadorii acreditaţi în România. Din partea celor invitaţi la manifestare, întotdeauna, în numele celorlalţi, vorbea unul.

La început, până când s-a pensionat, în 1972, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României, rostea discursul omagial. Apoi, până la Revoluţie, Manea Mănescu, devotatul activist al secretarului general, şi-a intrat în rol. Cu acest prilej, de obicei, i se acorda sărbătoritului şi câte o medalie: „Erou al RSR”, Titlul Suprem „Erou al RSR”, Ordinul „Victoria Socialismului”.

Recitalul fraţilor Ceauşescu

Seara, Ceauşescu oferea o recepţie, la care îi invita pe cei apropiaţi. În anii 1960-1970, de ziua lui, Ceauşescu obişnuia să chefuiască alături de ai săi. Fraţii şi surorile aşteptau cu bucurie acest moment. Era una dintre puţinele ocazii cu care Ceauşeştii se puteau reuni, ca la Scorniceşti. Părinţi, fraţi, cumnaţi dansau şi cântau până dimineaţa, fie la vila prezidenţială din Bucureşti, fie – mai rar – la Predeal. Se bea ţuică de prună sau vin alb şi se mâncau sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie, salată de boeuf. Potrivit Mihaelei Moraru, nepoata lui Nicolae Ceauşescu, cu asemenea ocazii, fraţii ofereau celorlalţi invitaţi un microrecital (volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”, Editura Meditaţii, 2005). Fredonau cu foc o melodie: „O cântau când se întâlneau de ziua lui Nicolae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân», a povestit fiica lui Marin Ceauşescu. Şi se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă niciunul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult”.

După ce anii au trecut peste Ceauşescu, petrecerile s-au scurtat, devenind tot mai protocolare şi mai sobre. Şi invitaţii s-au schimbat. În locul rudelor sale, care îl vedeau tot mai rar, Ceauşescu s-a înconjurat la zilele de naştere de colaboratorii săi zilnici. Şi sănătătea îi era mai şubredă. Din cauza diabetului, renunţase la băutură, mânca nesărat, fără dulciuri şi doar în cantităţi stabilite la gramaj.

Interzis decolteurilorÎn funcţie de simpatiile de moment, soţii Ceauşescu întocmeau lista participanţilor la recepţie. Cei mai mulţi dintre invitaţi făceau parte din Comitetul Politic Executiv (CPEx). La cabinetul fiecăruia sosea, din timp, câte o invitaţie în care erau precizate locul şi ora exactă a ospăţului. Dacă întâlnirea avea loc în alt oraş decât Bucureşti, mesenii erau dirijaţi de echipajele Miliţiei Rutiere. În timp, s-au stabilit şi alte „cutume”, de care invitaţii ţineau cont cu sfinţenie. La astfel de manifestări se etalau ţinute elegante, dar sobre. Erau interzise coafurile prea fistichii, decolteurile, hainele mulate.

Pregătirile se făceau din timp, uneori de la sfârşitul anului anterior. Sectorul Special al Gospodăriei de Partid se ocupa de prepararea mâncărurilor ce urmau să fie servite, colectarea cadourilor trimise de oficialităţi şi de particulari, „tocmirea” muzicanţilor şi ornarea salonului pentru recepţie. Ospătarii erau aleşi pe sprânceană, dintre cei mai instruiţi. Se alcătuia până şi un serviciu special sanitar, în care conlucrau medici şi laboranţi. Ei analizau calitatea produselor ce intrau în meniu. Timp de câteva ore, invitaţii şi personalul, laolaltă, zbârnâiau în faţa „Tovarăşului”. La sfârşit, cu toţii răsuflau uşuraţi. Şi pentru Ceauşescu se încheia o zi obositoare.
Spectacol folcloricDe ziua lui, Ceauşescu cerea conducerii TVR să transmită mai multă muzică populară. De asemenea, în programul TVR îşi făceau loc cântece patriotice şi momente poetice dedicate sărbătoritului. Spectacole cu muzică instrumentală şi corală, balet şi dansuri populare aveau loc la Televiziune şi la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă.

“O cântau când se întâlneau de ziua lui Nicolae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân», se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă nici unul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult.”

Mihaela Moraru nepoata lui Ceauşescu

Cânta şi chiuia cu artiştiiCeauşescu petrecea pe ritmul muzicii populare, chiuind şi lălăind laolaltă cu rapsozii. Îi plăceau şi romanţele. Din programul aniversărilor, onomasticilor, recepţiilor de stat, nu lipseau niciodată interpreţii în vogă.

Cei mai cunoscuţi interpreţi de muzică populară „se produceau” în cinstea conducătorului. Cu asemenea prilejuri, printre alţii, Gică Petrescu, Angela Moldovan, Ion Voicu, Gheorghe Zamfir erau convocaţi prin Consiliul Culturii. Autobuze speciale îi aduceau de acasă pe artiştii care încălzeau atmosfera. Printre cei agreaţi de Nicolae Ceauşescu s-a numărat şi Ştefania Rareş.Conform artistei, „Tovarăşul” cunoştea pe de rost textele cântecelor folclorice. La o recepţie oferită lui Todor Jivkov, preşedintele bulgar, Ştefania Rareş a putut să verifice, pe propria piele, cunoştinţele lui Ceauşescu în materie de folclor. În repertoriul ei figura melodia „Mi-am pus busuioc în păr”. Numai că versul „Eu tot cred în farmece!” le-a displăcut cenzorilor de la Ministerul Culturii, care i-au propus varianta „Eu tot cred în dragoste!” Urmând sfatul activiştilor, artista a interpretat melodia cu textul modificat.

Cunoscător de folclor„Şi, la recepţie, Ceauşescu era cu un pahar de vin roşu în mână, eu urma să cânt, dar, când am ajuns în faţă, venise rândul discursurilor”, a relatat presei Ştefania Rareş, în urmă cu câţiva ani. „Am rămas înţepeniţi acolo. Apoi, Ceauşescu a închinat paharul, inclusiv către orchestră, urând tuturor «La mulţi ani!» şi a adăugat: «Voi rămâne un bun român cât voi trăi!». Şi a gustat din pahar. Am început eu să cânt, am spus «Eu tot cred în dragoste», iar Ceauşescu mi-a făcut semn şi m-a atenţionat din buze, silabisind: «far-me-ce». Atunci, la refren am cântat şi eu nemodificat, dacă Ceauşescu însuşi mă corectase”.

Altă dată, de un „1 Mai”, i s-a cerut să omită versul „Sunt copil al nimănui şi n-am nici bani, nici casă!”. Cântăreaţa s-a supus, deşi audienţa era formată din delegaţi ai ambasadelor străine. Şi atunci Ceauşescu a corectat-o. I-a cerut să cânte melodia de la capăt, inclusiv strofa sărită. Când inima i se „încălzea”, devenea simpatic şi glumea cu mesenii. Comanda melodia „De ce m-aţi dus de lângă voi” şi intervenea: „Cine ştie?”. O altă melodie preferată, interpretată de Gică Petrescu, era „Că dacă n-o să trăiesc cât lumea!”

În ultimii ani, meniuri cumpătateÎn ultimii ani, Ceauşescu şi-a „omenit” colegii de partid la cazinoul din Sinaia. Împreună cu „tovarăşii de viaţă”, membrii Comitetului Politic Executiv se deplasau la munte. Însoţit de coana Leana, şi sărbătoritul ajungea la destinaţie într-o coloană „scurtă”, cu trei maşini de pază şi protecţie.

Ofiţerii de Securitate îl urmau până la intrarea în salon. La petrecerea propriu-zisă avea voie unul singur, dosit printr-un colţ al încăperii, pentru orice eventualitate. Restrâns era şi accesul fotografilor şi al cameramanilor. Ei erau chemaţi când Ceauşescu mulţumea personal invitaţilor pentru prezenţă şi pentru cadouri. Recepţia ţinea câteva ore, fără a se prelungi, ca în vremurile tinereţii, la ore mici, în noapte.

Şi meniul era mai „cumpătat” decât cu alte ocazii. „Preparatele oferite aveau, în general, un aspect deosebit de atrăgător, cum numai nişte bucătari de înaltă meserie ştiu să facă”, ne-a povestit colonelul (r) Eugen Adrian Cristea, director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială.

Roşii umplute cu vinete„Castraveţi mici proaspeţi umpluţi cu brânză frământată, roşii mici umplute cu vinete, trei chifteluţe de mărimea unor ouă de prepeliţă, puţin caşcaval, două felii subţiri de carne de vită rulate cu un sos de bulion, alte produse pregătite la cerere expresă tot cu o simplitate uimitoare şi cu un aspect plăcut. Totul se termina cu câte o îngheţată. Ca băuturi, câte un pahar de şampanie, vin, apă minerală şi votcă”. La plecare, în ordinea ierarhică, invitaţii îşi luau rămas bun de la amfitrion. Se urcau în automobilele cu care sosiseră şi goneau, înapoi, la Bucureşti.

În final, părăsea localul şi perechea prezidenţială. În salonul în care cu puţin timp înainte se desfăşurase petrecerea se declanşa imediat „curăţenia generală”. Se debarasau mesele, iar angajaţii Sectorului Special strângeau produsele neconsumate. La prima oră a zilei următoare, erau trimise în containere speciale, spre Capitală, la Gospodăria de Partid. Angajaţii instituţiei făceau inventarul prin care se stabilea ce se mâncase. Lista cheltuielilor se trimitea, pentru decontare, la bugetul de stat.

“Preparatele oferite aveau, în general, un aspect deosebit de atrăgător, cum numai nişte bucătari de înaltă meserie ştiu să facă.”

Eugen Adrian Cristea director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială

Barzi de serviciu

De „26 ianuarie aniversar”, îl cântau pe Nicolae Ceauşescu şi poeţii de curte, şi barzii amatori. Poezii omagiale erau publicate în albume dedicate evenimentului şi în presa centrală şi locală. Iată, de pildă, stihurile ţăranului Gheorghe Mateescu-Argeş, scrise în 1980: „Dar mai presus trăiască-ne eroul/Venit dintre eroii din istorii/Să tălmăcească pentru noi ecoul/Trecutului cel încărcat de glorii./Cutezător la vorbă şi la faptă/Fiu gliei şi părinte al dreptăţii/Ne-ai făurit o ţară înţeleaptă/Ce poartă-n lume facla libertăţii./Îţi datorăm neobosit cârmaci/Recunoştinţă. Şi să ne trăieşti!De aur viitorul să ni-l faci/Stejar român din satul Scorniceşti!”

Crâmpeie din „gândirea creatoare”

Tot atunci se lansau volume cu „tezele şi orientările” sale. Le puteai găsi atât în librăriile marilor oraşe, cât şi în bibliotecile săteşti ale fiecărui sat. De multe ori, angajaţii erau obligaţi să plătească o cotă din salariu pentru a primi ultimele apariţii emise din „gândirea creatoare” a „Tovarăşului”.

Slujbaşii aparatului de propagandă aveau de lucru în afara ţării. Bine plătite trebuie să fi fost şi biografiile publicate de autori străini. În ianuarie 1989, astfel de volume au apărut în Franţa, Argentina, Nigeria, India. Editate în mii de exemplare, aceste cărţi, plătite de la buget, erau comandate de Ministerul de Externe şi distribuite ulterior, pentru activităţi de protocol. Când vreun oaspete de pe alte meleaguri sosea la Bucureşti, era cadorisit, printre altele, şi cu un tom recent apărut în cinstea „Geniului din Carpaţi”.

Nicuşor Ceauşescu s-a iradiat singur!

La mai bine de 15 ani de la moartea lui Nicuşor Ceauşescu, petrecută la Viena, pe 25 septembrie 1996, Libertatea dezvăluie unul dintre motivele neştiute pentru care “Prinţişorul” s-ar fi putut îmbolnăvi atât de rău. Potrivit unor surse din cadrul Institutului Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei, din Bucureşti, dar şi conform unor prieteni apropiaţi ai celui mai mic dintre copiii cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu, acesta s-a stins la doar 45 de ani, din cauza unei ciroze hepatice. Să-i fi declanşat boala faptul că, în 1987, a deschis un cadou ce conţinea o sursă de uraniu?

Site-ul Institutului Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei, din Bucureşti, păstrează, la loc de cinste, în secţiunea “evenimente nucleare, accidente”, capitolul “exemple reprezentative de-a lungul timpului”, un incident aparte, de o gravitate deosebită, petrecut în 1987: “Recuperarea sursei de uraniu metalic făcute cadou profesorului Ioan Ursu de laureatul Premiului Nobel, Glen Seaborg; reşedinţa prezidenţială Primăverii; pierdută din buzunar de Valentin Ceauşescu”. Mergând pe firul acestei “telegrame” cât se poate de oficiale, dată fiind notorietatea instituţiei care găzduieşte informaţia, reporterii Libertăţii au descoperit că, de fapt, e vorba de Nicuşor, nu de Valentin (un reputat şi autentic fizician). Şi că “Prinţişorul” a plătit cu viaţa o curiozitate de moment şi o neglijenţă teribilă.

A deschis pachetul nepotrivit

In anul 1987, ca urmare a faptului că era numărul 2 în regimul comunist din România, Elena Ceauşescu, “savantă de renume mondial”, a primit o serie de invitaţii la diverse congrese şi simpozioane cu temă ştiinţifică. Într-una dintre aceste delegaţii a ales să-l trimită în locul ei pe Nicuşor, băiatul cel mic, care – deşi terminase Facultatea de Fizică – nu avea nici o legătură cu materia şi cu studiul, ci mai mult cu distracţia.
La întoarcere, Glen Seaborg (1912-1999), laureatul Premiului Nobel pentru Chimie (1951), i-a remis lui Nicuşor un cadou pentru marele fizician Ioan Ursu (1928- 2007), coordonator al programului nuclear al României şi prieten al cercetătorului american, dar şi pentru Elena Ceauşescu, cea invitată iniţial la congres. Cadoul, care reprezenta o sursă de uraniu utilă cercetării ştiinţifice, dar foarte periculoasă pentru om, era iniţial bine închis într-un recipient cu grad maxim de izolaţie. Reîntors în România însă, Nicuşor nu şi-a putut stăpâni curiozitatea şi a deschis pachetul, expunându- se imediat radiaţiilor emise de sursă.
Mai mult, conform apropiaţilor “Prinţişorului”, acesta nu a mai introdus sursa de uraniu în recipient, ci a ţinut-o chiar în buzunarul hainei, vreme de câteva zile, scăpând-o pe jos chiar în timpul unei vizite la Palatul Primăverii, reşedinţa familiei Ceauşescu!

Aparatele au luat-o razna

A doua zi după sosirea acasă a lui Nicuşor, la controlul zilnic al nivelului de radiaţii din apă, aer şi sol, efectuat de unitatea specializată, echipată cu aparatură şi detectoare Geiger, rezultatele au fost şocante: nivelul normal al radiaţiilor era cu mult depăşit, s-a declarat imediat stare de urgenţă, iar Palatul Primăverii a fost evacuat. După ce sursa de uraniu a fost găsită şi izolată, Nicuşor nu a vrut să facă imediat controale medicale amănunţite, dar în următoarele luni a început să se simtă constant tot mai rău, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Coincidenţă sau nu, după acest incident, dar şi după refuzul de a se supune unui control medical, Nicuşor este exilat la Sibiu, lăsând în urmă greşelile trecutului. Pentru el, era începutul sfârşitului.

Expunerea la uraniu duce la cancer

Conform specialiştilor, oamenii pot fi expuşi radiaoeiilor de uraniu prin inhalarea de praf radioactiv sau prin contactul cu apa şi hrana contaminate. Doctorii spun că uraniul se acumulează cel mai frecvent în oase, ficat, rinichi şi în organele genitale, atacând celulele vii şi provocând tumori, ce duc la cancer sau la leucemie. Aşa este foarte posibil să se fi întâmplat şi în cazul lui Nicuşor, al cărui ficat a fost grav afectat după contactul prelungit cu sursa de uraniu.

Nicu, autor de cărţi de ştiinţă

Cel puoein teoretic, Nicu Ceauşescu nu era străin de lumea ştiinoeei, prezenoea sa la Congresul din 1987, în locul mamei sale, fiind oarecum justificată de absolvirea, în 1975, a Facultăoeii de Fizică.
Se pare că 1982 a fost anul de graoeie al avântului său ştiinoeific, Nicu fiind autorul lucrării de peste 200 de pagini “Contribuţii la fizica şi aplicaţiile descărcărilor luminiscente”, apărută la Editura Academiei RSR, Bucureşti. În plin elan creator, Nicu s-a semnat, alături de aloei colegi, şi pe volumul “Tehnologii neconvenţionale”, apărut în acelaşi an, la Editura Scrisul Românesc.

A murit la vârsta de 45 de ani, la Viena

Nicu, mezinul familiei Ceauşescu, s-a născut pe 1 septembrie 1951, la Bucureşti. La 36 de ani, în 1987, Nicu a devenit cel mai tânăr prim-secretar de judeoe din oeară, la Sibiu. Acuzat de genocid pentru moroeii de la Sibiu, din decembrie 1989, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru instigare la omor deosebit de grav şi la 5 ani pentru nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.
Ulterior, pedeapsa i s-a redus la 16 ani de închisoare. Nicu a fost pus în libertate condioeionată pe motive medicale, iar pe 16 septembrie 1996 a fost internat la Spitalul Universitar cu diagnosticul de ciroză hepatică cronică. Pe 18 septembrie a fost dus la Viena, pentru o intervenţie chirurgicală, dar a murit pe 26 septembrie, la 45 de ani.

Gabriela Dramba sotia romanca a imparatului canibal Jean Bedel Bokassa: “Bokassa i-a trimis un fax lui Ceausescu in care ii cerea voie sa ma ia de nevasta!”

28 iulie 1973. Ceausescu a primit vizita lui Bokassa la Bucuresti

Anne de Berengo este rodul iubirii dintre temutul imparat centrafrican Jean-Bedel Bokassa si traducatoarea Gabriela Dramba. Fiica romanca a dictatorului canibal a uitat complet de Romania
In urma cu peste trei decenii, Jean Bedel-Bokassa, defunctul conducator al Republicii Centrafricane si unul dintre cei mai sangerosi dictatori, facea o pasiune pentru romanca Gabriela Dramba. Indragostit, Bokassa a vrut-o de sotie cu orice pret, iar prietenul sau Nicolae Ceausescu i-a inlesnit acest capriciu amoros. Gabriela a devenit, astfel, cea de-a 12-a sotie a ex-dictatorului acuzat de canibalism. Din iubirea lor s-a nascut o fetita. CANCAN v-o prezinta, in premiera, pe Anne Bokassa de B?rengo, fiica romanca a despotului canibal.

Gabriela Dramba a fost intre 1975 si 1977 sotia imparatului Africii Centrale, iar acum locuieste singura la Bucuresti

In jurul Gabrielei Dramba a planat aproape 30 de ani un mister absolut. Aceasta a fost casatorita cu dictatorul african Jean-Bedel Bokassa (cunoscut drept “dictatorul canibal” – afirmatie demontata de ea), imparat al Africii Centrale, si, cu toate ca publicatii celebre din intreaga lume – precum “New York Times”, “The Sun” sau “Paris Match” – au incercat sa-i cumpere povestea fabuloasa, ea n-a vorbit niciodata. Pana azi.

Fostul sef al spionajului romanesc Ioan Mihai Pacepa a acuzat-o in cartea sa de colaborare cu Securitatea ceausista, spunand ca in ?75 ea ar fi fost infiltrata in patul lui Bokassa ca spion. Gabriela Dramba a tacut insa. Reporterii CANCAN au dezvaluit in urma cu doua saptamani o parte dintre miturile create in jurul ei. Culisele sunt insa mult mai profunde.

Femeia pastreaza discretia asupra varstei, asa cum a pastrat si discretia asupra vietii ei: “Nici macar prietenii mei de suflet nu stiu povestea adevarata! Tot ce
s-a spus pana acum, tot ce s-a scris a fost doar legenda!”.
A acceptat sa vorbeasca cu noi in schimbul unui “targ”: sa ne cerem scuze pentru informatiile ireale publicate. Desigur ca am fost de acord, intrucat interesul nostru era si este sa publicam o poveste adevarata, nu una ticluita! Ne cerem scuze, cu precizarea ca multe dintre elementele aparute in articolul anterior aveau ca baza date din cartea generalului Pacepa, “Orizonturi rosii”, dar si informatii preluate dintr-un documentar realizat de televiziunea franceza! De altfel, in conditiile in care Gabriela Dramba si-a inchis viata sub un lacat imaginar, acestea erau si singurele elemente palpabile la care ne puteam raporta.
Astazi, insa, marturia Gabrielei Dramba ne arata ca aceasta a suferit o adevarata drama si n-a fost o privilegiata. Dimpotriva!

S-a indragostit de ea la Bangui

Despre ea s-a scris ca era dansatoare si ca l-ar fi cunoscut pe Bokassa la Bucuresti, unde imparatul s-a intalnit cu Nicolae Ceausescu. Astfel, ar fi fost infiltrata in patul temutului dictator african de catre Securitate. La acea vreme, Gabriela avea in jur de 20 de ani. “N-am fost niciodata dansatoare. Nici nu stiu sa dansez. Eram traducator de limba franceza si engleza si nu eram membra de partid. Dupa ce Bokassa vizitase Romania, am plecat acolo cu un ansamblu folcloric. Era nu-stiu-ce sarbatoare la ei! Pana cand am ajuns in capitala Bangui nu-l vazusem. Acolo l-am intalnit pentru prima oara pe fostul meu sot. Nu eram acolo ca dama de companie, ci, repet, ca traducator. Pentru Bokassa fusesera trimise la “pachet” alte doua fete, dansatoare: una Mariana si una Claudia!”. De altfel, din marturia Gabrielei Dramba reiese ca acea Claudia a fost preluata de la aeroport, separat de grup, si dusa la palatul lui Bokassa. “Am stat doua saptamani acolo. Bokassa ne-a prezentat mai multe locuri si simteam ca are ceva pentru mine. Cand am revenit in tara a inceput nebunia. Am inteles ca i-a trimis un fax lui Ceausescu in care ii cerea voie sa ma ia de nevasta!”. Drama Gabrielei a inceput in acel moment. Era logodita, iar Securitatea a “convins-o” sa urce in avion si sa plece la Bangui (in Africa Centrala) ca sa se marite cu Bokassa. Se spune ca Nicolae Ceausescu ar fi obtinut in schimbul ei 10% din profitul minelor de diamante de pe teritoriul Africii Centrale. “Nu vreau sa spun mai multe, dar am fost marcata pentru tot restul vietii. Nu era alegerea mea, ci am fost fortata! M-a chemat la el si Ceausescu. N-are rost sa spun ce am discutat. Nu mi-am luat adio nici de la logodnicul meu, nici de la familie. Pe avion ma gandeam ca n-am sa ma mai intorc niciodata in tara! De trocul cu diamante nu stiu nimic. Daca s-a negociat ceva, a fost fara stiinta mea”, a adaugat romanca.

Nunta a fost sarbatoare nationala

Dupa ce a aterizat la Bangui a fost luata de o escorta impresionanta si dusa la palatul prezidential din Bangui. Nunta a avut loc imediat si a fost faraonica. A fost ca o sarbatoare nationala pentru Africa Centrala. “Am trait acolo aproape trei ani. Nu l-am iubit niciodata pe Bokassa, dar nu puteam evada. Eram pazita peste tot zi si noapte. In casa erau trei bone si niciun barbat nu avea voie pentru ca sotul meu era foarte gelos! Nu ieseam din palat decat la intalniri oficiale, la dineuri pentru opere de caritate sau in vizite de stat in strainatate. In fiecare caz, mergeam cu Rolls Royce sau Mercedes 600 cu cate 12 motociclisti ca antemergatori. Eram paziti si eu si sotul meu extrem de drastic”, a adaugat fosta prima doamna a Africii Centrale!
Bucatarul despre care s-a spus ca Bokassa l-a ucis intrucat ar fi fost amantul Gabrielei era – isi aminteste femeia – “un amarat de batranel, gras si mic de statura”. “De ce sa-l omoare? I-am fost fidela lui Bokassa. Chiar daca voiam sa fac ceva, era imposibil. Este o minciuna ca omora barbati pentru ca as fi avut vreo legatura neprincipiala cu ei. E ca si minciunile care s-au tot vehiculat despre fostul meu sot, cum ca acesta era canibal. Felul lui de mancare preferat era vita cu legume africane. Nu manca oameni!”, a continuat fosta doamna Bokassa.

I-a facut palat cu lac si crocodili

Dictatorul african a iubit-o enorm pe Gabriela. Chiar i-a facut un palat, cu un domeniu urias pe care se afla si un lac populat de crocodili! “Aveam maimute, multe animale exotice la palat. Erau tinute in tarcuri. Sotul meu s-a purtat foarte frumos. N-a ridicat niciodata mana la mine, nu m-a jignit…” In ciuda acestei situatii, el era extrem de gelos, iar ea nu l-a putut iubi. Ba, mai mult, a incercat chiar sa recurga la un gest disperat: “Imi doream sa mor. Atunci i-am spus ca vreau sa ma intorc in tara, la familia mea. De teama unui scandal diplomatic, el a acceptat cu greu sa divortam. Urma sa fie incoronat imparat si nu avea nevoie de scandal!”.
Asa a “evadat” Gabriela Dramba din Africa Centrala. Ea a revenit la Bucuresti in jurul varstei de 23 de ani si s-a inscris la Facultatea de Medicina. “Nu e adevarat ca am fugit in Franta si ca as fi luat valize cu diamante. M-am intors intr-adevar cu multi bani, pe care mi i-a dat fostul sot de buna voie”. Pe logodnicul de care s-a despartit in ?75 nu l-a mai vazut vreodata. “N-as putea sa-l caut si sa ma uit in ochii lui. I-am pricinuit si asa atunci multa durere!”, a mai dezvaluit ea. La finalul discutiei cu reporterii nostri, Gabriela Dramba parea ca si-a luat o piatra de pe inima: “Inca sunt foarte multe lucruri pe care nu le-am spus. Dar acestea ma dor si nu vreau sa le mai dezgrop. Sunt acolo, in sufletul meu, si asa vor ramane mereu!”.
—-
Jean-Bedel Bokassa a avut 18 neveste si 39 de copii legitimi. Printre sotiile sale s-a numarat si romanca Gabriela Dramba. Bokassa a pus ochii pe Gabriela la Bangui, capitala Republicii Centrafricane, unde a fost trimisa ca traducatoare de limba franceza sa insoteasca un ansamblu folcloric. Ea fiind blonda, cu parul lung si ochi albastri, ex-imparatul a fost imediat fascinat de frumusetea romancei de 20 de ani. Dupa ce Gabriela s-a intors in Romania, dictatorul african i-a trimis faxuri peste faxuri lui Nicolae Ceausescu, in care-si exprima dorinta ca ea sa revina la Bangui, ba chiar intr-unul a cerut-o de sotie. Cateva saptamani mai tarziu, romanca a luat calea capitalei centrafricane. Se spune ca, pentru ochii frumosi ai Gabrielei, Ceausescu ar fi obtinut 10% din profitul minelor de diamante de pe teritoriul Republicii Centrafricane. Casatoria a avut loc in aprilie 1975, Gabriela devenind astfel cea de-a 12-a sotie a dictatorului. Impreuna, au avut o fetita, pe Anne, alintata Titina, pe care Bokassa o adora. Gabriela locuieste acum la Bucuresti, unde are afaceri imobiliare. Fostii sai angajati o descriu ca pe o femeie dura si rece. Raceala ei si-ar fi pus amprenta si asupra relatiei cu fiica sa, Anne, rodul iubirii cu dictatorul Jean-Bedel Bokassa. Cele doua nu sunt foarte apropiate. Anne Bokassa de B?rengo are acum 35 de ani si traieste in Franta, la Reims. Duce o viata linistita, in anonimat, si refuza sa aiba orice contact cu presa. Este lider sindical in Confederatia Generala a Muncii (Confederation Generale du Travail), iar singurele aparitii in mass-media au fost legate de rolul de negociator pe care l-a avut in cateva greve locale. “Matusa mea, Anne Bokassa, nu vrea sa acorde niciun interviu. Nu a facut-o in trecut si nu o va face nici de acum incolo. Va multumim pentru interesul pe care-l aveti fata de familia Bokassa”, ne-a transmis nepotul lui Anne Bokassa, printul Jean-Barthelemy Bokassa.
Ziarul CANCAN a incercat s-o contacteze si telefonic. Aceasta nu doreste sa aiba, insa, de-a face cu nimeni din tara natala a mamei sale. Ea ne-a raspuns la telefon, dar in momentul in care i-am spus ca o sunam din Romania, a inchis brusc, activandu-si apoi casuta vocala.

Parintii ei au fost casatoriti trei ani

Se spune ca Gabriela a facut fata cu greu geloziei bolnavicioase a sotului sau. In timpul procesului in care Bokassa era acuzat, printre altele, de canibalism, garzile sale de corp au povestit ca, in 1977, dictatorului i-ar fi ajuns la ureche ca Gabriela ar avea trei amanti. Identificati, acestia au fost arestati si executati intr-un mod crunt: au fost batuti cu lanturile pana si-au dat ultima suflare. Gabriela a trait alaturi de Bokassa trei ani, acesta acceptand divortul dupa ce ea a amenintat ca se sinucide. Dictatorul a murit in 1996, in urma unui atac de cord.

Statistica blogului si raportul 2011

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 150,000 times in 2011. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 6 days for that many people to see it.

Click aici ca sa vezi raportul complet.

STENOGRAMA sedintei de audiere – din ziua de 22.03.1994 a domnului Nicu Ceauşescu. Nicu Ceauşescu: pe 22 decembrie 1989, in jurul orelor 10, Postelnicu ma informase ca se pregateste Manescu sau Iliescu

Publicăm astăzi, în premieră, cele 114 pagini ale depoziţiei lui Nicu Ceauşescu în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Depoziţia a fost făcută pe 22 martie 1994 şi Nicu Ceauşescu şi-a exprimat, atunci, dorinţa de a nu fi prezentată opiniei publice. Citeste aici da click un alt interviu si aici

Declaraţia lui conţine însă informaţii care şi astăzi sunt în măsură să ridice mari semne de întrebare cu privire la perioada domniei lui Ceauşescu. Una dintre acestea este afirmaţia conform căreia Tudor Postelnicu, ca exponent al aparatului de securitate, ar fi vrut să preia conducerea PCR încă din 1984, după modelul Andropov. Informaţia coroborată cu o alta pe care am aflat-o de la un fost ofiţer din CIE, conform căreia Postelnicu dăduse ordine să fie interceptate inclusiv telefoanele soţilor Ceauşescu, capătă o cu totul altă valoare istorică decat cea care i s-a dat pană acum. Pe de altă parte, conform mărturiilor celor aflaţi în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu, Nicu era cel pregătit de acesta pentru succesiune, iar el ştia asta şi chiar o dorea, de vreme ce l-a deranjat presupusa încercare a lui Postelnicu de a-l înlocui pe tatăl său din fuuncţia de secretar general al PCR. Culmea, Nicu Ceauşescu recunoaşte că el a fost cel care şi-a informat părinţii că Postelnicu vrea să preia conducerea partidului, dar “nu s-a luat nicio măsură”. Nicu Ceauşescu răspunde şi la întrebărilor referitoare la aşa-zisele conturi ale lui Ceauşescu, sau la aşa-zişii terorişti, dar clarifică şi chestiunile discutate la întalnirea de la Moscova, care a avut loc la începutul lui decembrie 1989, precum şi implicarea sa în evenimentele de la Sibiu. O mare enigmă a fost şi motivul pentru care Nicu Ceauşescu a venit, în după amiaza zilei de 22 decembrie, la Bucureşti. Conform propriei mărturii, făcute în faţa Comisiei, scopul acestei deplasări în Capitală a fost de a se întalni cu Ion Iliescu, despre care ştia că se află în spatele loviturii de stat şi căruia voia să-şi ofere serviciile. Nicu Ceauşescu era convins, atunci, că avea loc o schimbare de generaţie şi că el era unul dintre cei destinaţi să preia conducerea după fuga părinţilor săi. Prezentăm, mai jos, fragmente din depozitia lui Nicu Ceauşescu, iar, alăturat, depoziţia sa integrală în format pdf.STENOGRAMA

şedinţei de audiere – din ziua de 22.03.1994
a domnului NICU CEAUŞESCU
Sedinţa începe la orele 10.30.
Este condusă de domnul senator Valentin GABRIELESCU.
Participă domnii senatori: Aichimoaie, Săndulescu, Vâlcu, Apostolache, Pop, PIătică, Hosszu, Răboacă.

Este audiat domnul: Nicu Ceauşescu.

(…) Dl. Nicu Ceauşescu: …Eu, ca prim secretar, am avut semnale, deci, semnale – că au venit ruşii… Deci, maşinile “Lada” ş.a.m.d. Bun! Ce s-a întâmplat. Dv. aţi audiat oameni – unii din M.Ap.N. şi din fostul M.I., din fostul D.S.S. ş.a.m.d.
Dl. Valentin Gabrielescu: …Fostul şi actualul…
N.C.: Nu mai e D.S.S., e S.R.I. şi mai are nişte “puişori”, am înţeles şi mai multe… Mă rog, asta este structura care nu mă interesează pe mine! Ei sunt organizaţi pe verticaIă. Practic, organele locale de partid – cu excepţia vârfulului, nu a primului secretar, ci la nivelul ţării – ele nu prea erau informate în legătură cu aspectele pe care le aveau atât pe operativ, cât şi pe probleme specifice muncii lor. Bineânţeles, se va pune întrebarea: de ce? Se ştie foarte bine de ce! Cred că acelaşi procedeu se păstreaza şi astăzi, deşi se consumă multă cerneală şi peliculă pe ceea ce numeşte “transparenţă”! Aşa… dar asta nu este, la ora actuală, treaba mea. Bun! Sigur, se va pune întrebarea, având în vedere situaţia mea în perioada respectivă. Şi situaţia mea era destul de delicată, având în vedere raporturile mele cu… nu prea amabile… cu conducerea M.I. Lucru care după… a fost prezentat mai pe larg în diverse moduri, inclusiv de fostul ministru de interne…
V.G.: Vă referiţi la domnul Postelnicu?
N.C.: La Postelnicu!
V.G.: Vă rog să detaliaţi. Ce relaţii aveaţi cu Postelnicu?
N.C.: Eu nu prea aveam relaţii cu Postelnicu! Vedeţi, s-a făcut prea mult caz de aceste relaţii.Numai că eu, în momentul când am făcut armata – la Scoala de ofiţeri activi de aviaţie – de la Bobocu, el nu era prim-secretar la judeţ. Deci, eu nu aveam raporturi cu el. Si, oricum, el nu putea să intre în unitatea militară. Sper că acum este clar pentru toată lumea că, indiferent de funcţia pe care o are un activist de partid într-un judeţ, el nu poate să intre într-o unitate militară fără aprobarea nu a comandantului, ci a eşalonului superior comandantului unităţii în care el intră. Dacă exista această structurare pe verticală – de care am înţeles că Comisia este edificată foarte bine la ora actuală… Deci el… Eu, practic, nu l-am cunoscut pe el în acea perioadă. Mă rog, s-a făcut… De aia am început cu 74-75, nu-i aşa? Bun! Deci, după ce el a devenit şeful D.S.S. – că, de fapt, atunci s-a şi înfiinţat, în 78, dacă îmi aduc bine aminte… relaţii normale. Aceste relaţii normale s-au puţin deteriorat în timpul… fiindcă, probabil, felul omului, mai curios să ştie mai mult şi, poate, şi pus e greu adică ceea ce pot să fac acum sunt numai nişte supoziţii fiindcă eu nu am nici documentele şi orice întrebare puneai în epocă asupra acestei situaţii, îţi spuneau: “Nu ştie nimenea!”. Deci, lucrurile erau foarte… clare, din punctul ăsta de vedere: nu puteai să afli! Sigur, el nu este o mare capacitate, aş zice chiar este submediu, dar are o viclenie specifică – să spun – acestei categorii de oameni care vor să se menţină nu pe baza unor profunde cunoştinţe – ca să spun aşa, ci pe baza intrării pe sub pielea unuia sau altuia …El cu mine nu a avut relaţii şi relaţiile din 1984 s-au deteriorat,practic, definitiv. Fiindcă, la momentul respectiv, noi şi,ân speţă eu, am cerut să fie schimbat. Da, lucrurile au luat un alt curs… care este cunoscut şi că aceste relaţii, care şi aşa nu erau prea amiabile – s-au deteriorat complet în toamna lui 1984. Sigur, la suprafaţă lucrurile se prezentau altfel, dar asta nu reprezentă fondul problemei…
V.G.: Vă rog să fiţi mai specific: ce conflict aveaţi cu Postelnicu?
N.C.: Nu aveam nici un conflict. Înţelegeţi? Analizând situaţia din Rusia – dacă o cunoaşteti, la sfârşitul anului 1982, aşa, am ajus la concluzia foarte simplă că se urmăreşte acelaşi lucru în România. Şi le-am prezentat. Postelnicu vrând să joace rolul lui Andropov... Scurt, aici nu mergem pe astea. Trebuie cunoscută situatia care l-a determinat pe Brejnev să-l pună pe Andropov secretar II, ca să îl pună după aia secretar general – e o poveste mai complicată… istoria lor…
V.G.: E istoria lor, mă rog, dar, hai să venim la a noastră!
N.C.: Aşa, bun! Deci, făcând o paralelă şi văzând cam cum merg treburile, s-a zis că se doreşte şi de către serviciile – cum să le spunem – de informatii, de contrainformaţii ş.a.m.d. rămâne cam aceeaşi situatie. Am prezentat-o ca atare, s-a receptionat ca atare – dar nu s-a luat nici o măsură. Şi, ca atare, noi ne-am retras din jocuri.
V.G.: Dar ce voia să facă Postelnicu?
N.C.: Nu am spus ce voia, eu am spus concluzia la care am ajuns noi…Că el voia sau nu voia…
V.G.: Dar ce voia el?
N.C.: El voia puterea!
V.G.: Postelnicu?
N.C.: Postelnicu sau aparatul care îl avea în spate – că e o mică diferenţă, ştiţi, el e un mic exponent… sau era un exponent, ca sa fiu mai…
V.G.: Era exponent al cui?
N.C.: Al serviciilor de informaţii…
V.G.: Al căror şef fusese…
N.C.: Nu! Era încă în 1984.
V.G.: în 1984 era…
N.C.: în 1987 el a fost şeful DSS.
V.G.: ştiu!
N.C.: A, bun! şi dupa aia a devenit ministru, încă era şi secretar de stat la Ministerul de Interne… mă rog, asta… Deci, asta era situaţia… Eu am mai prezentat, de fapt, această situaţie încă în 1990. De fapt, aşa, să revin, vad că sunteţi foarte interesaţi de aceste lucruri… dar… El îşi are situaţia lui acum, nu vreau nici să i-o agravez… ci, din contra, dacă i se poate îmbunătăţi… cu toate tarele pe care le are… Deci, asta era situaţia, . din punctul meu de vedere şi informaţiile care îmi veneau mie pe canalele lor erau nesemnificative! Deşi este curios faptul că s-a putut… inclusiv în procesul care mi-a fost mie intentat că Sibiul era placa turnantă a informaţiilor din Transilvania. Tot ce se poate! Nu am cunoştinţă de acest lucru. Am aflat şi eu în cadrul procesului – mă rog – am mai aflat atunci şi despre nişte ordine secrete în ceea ce mă privea pe mine – date de cei de la securitate, aşa că lucrurile sunt…
V.G.: Adică, concret, ce ordine?
N.C.: Eu nu ştiu ce ordine, că s-au dat numere…
V.G.: Da!
N.C.: Bun!… Eu fiind pe banca inculpaţilor…
DI. Gabrielescu: Adică, domnule Ceauşescu, ca să precizăm puţin, să nu plutim în… generic…
N.C.: Păi eu pot să plutesc! Dv. nu! Pentru c-aveţi toate datele, puteţi chema pe cine vreţi…
V.G.: Nu, poate mai aflăm de la dv! Deci, practic, dv. eraţi supravegheat de ei?
N.C.: Părerea mea este că da. Acum spun şi eu că da. Atunci spuneau că nu! Bun! În ce măsură, cât, cum, în ce fel, dacă numai pentru apărare, dacă şi pentru alte motive, dacă telefonic, cu sistem de ascultare ş.a.m.d. Si, vă spuneam, nu! Si logic! Si înclin să cred că sunt un om de bună credinţă… Si că aveau sistem de supraveghere. Le-au recunoscut. Acum nu mai pot să dea înapoi! Nu am ce să le fac! Au spus ei! Nu am spus-o eu! Deci, asta era situaţia! Revenind la ceea ce se întâmpla sau care era situaţia premergătoare lui decembrie 1989 în Bucureşti nu am cunoştinţă ce se întâmpla. (…)

Ceauşescu l-a acuzat pe Gorbaciov, la Moscova, ca distruge socialismul

Dl. Nicu Ceauşescu: Deci, înainte de 3, a fost o sedintă de C.P.Ex., ca să stabilească biroul permanent, comisiile ş.a.m.d. In perioada respectivă s-a luat în discuţie dacă să se participe sau să nu se participe la Moscova. Erau două variante: după… deci el… la începutul lunii decembrie a avut loc întâlnirea Gorbaciov-Bush. Si, după aceea, urmau 4-6…
Dl. Gabrielescu: 4!
Dl. Nicu Ceauşescu: Si a fost o discuţie dacă sa se mearga sau să nu se mearga…
Dl. Gabrielescu: Unde a fost discuţia asta?
Dl. Nicu Ceauşescu: La C.C.!
Dl. Gabrielescu: Aţi fost de faţa?
Dl. Nicu Ceauşescu: Am auzit de ea… Parerea mea era ca trebuia să se meargă fiindcă, altfel, se intra în niste raporturi… Nu! Nu mi s-a spus mai direct. Unde?, vedeţi, erau mai multe cercuri concentrice …
Dl. Gabrielescu: Dar discuţia asta, ce era controversat: să se meargă sau să nu se meargă la Moscova …
Dl. Nicu Ceauşescu: Să se meargă sau să nu se meargă la Moscova. Nu ştiu pe ce considerente, asta v-o pot spune cei care au fost prezenţi la… atunci, la acea discuţie… Nu-i cunosc, care au fost, dar mi-i pot închipui. Aşa, deci, eu am auzit-o colateral. Inainte de şedinţă – când să se stabilească delegaţia: “Domnilor, ce facem? Că dacă se va întoarce… Adică, cum se discută normal… Cunoaşteţi, acum, aceste lucruri… E, deci, revenind, deci, discuţia a fost… înainte de discuţie nu a fost o chestie oficială, ca să fiu foarte bine înţeles … Bineânţeles, că s-a stabilit că să se meargă.
Dl. Gabrielescu: Dar de ce nu ar fi trebuit să se meargă? Care erau argumentele pro şi contra?’
Dl. Nicu Ceauşescu: Nu s-au dat argumente. Era o discuţie neoficială, la o ţigare, între oameni care nu ştiu dacă participasera sau nu participaseră… Cert este că s-a hotărât să se meargă, dar condiţionat – şi asta există în stenogramă, ca… Am înţeles că s-au prezentat pe larg Comisiei aspectele…
Dl. Gabrielescu: Nu, nu este adevărat! Nu stim nimic despre asta!
Dl. Nicu Ceauşescu: Păi, cum? Dar trebuie să aveţi stenograma!
Dl. Gabrielescu: Nu, avem stenograma generală, de la întrunirea cu toţi…
Dl. Nicu Ceausescu: Bun! Unde a luat fiecare cuvântul, cam o jumătate de pagina sau o pagină…
Dl. Gabrielescu: A,da! Pe aceea o ştim! Aceea, mă rog… nu prezinta o importanţa aşa mare…
Dl. Nicu Ceauşescu: Prezintă o importanţă pentru că se vede contextul în care… se desfăşurau…
Dl. Gabrielescu: E adevărat, aceea o avem… dar, mai departe…
Dl. Nicu Ceauşescu: Mai departe există cea de a doua stenogramă – care înseamnă că s-a pierdut…
Dl. Gabrielescu: Nu înseamnă! Inseamnă că nu o avem noi.
Dl. Nicu Ceauşescu: Bun! Inseamna că trebuie să existe undeva.
Dl. Gabrielescu: Da ce ştiţi dv.despre această convorbire?
Dl. Nicu Ceauşescu: Despre această convorbire – destul de puţine lucruri, Unde?, vă daţi seama, au trecut patru ani şi ceva. Dar nu numai asta… în orice caz, discuţia a fost destul de… în termeni destul de duri…
Dl. Gabrielescu: între Ceauşescu şi Gorbaciov!
Dl. Nicu Ceausescu: Da!
DI. Gabrielescu: Da!
Dl. Nicu Ceauşescu: Tocmai pe problema situaţiei din Europa la momentul respectiv şi asupra dezvoltării relaţiilor economice în continuare, fiindcă, nu ştiu dacă cunoasteţi, dar după 1968 - dar sunt convins că ştiţi – noi am plătit petrolul numai în dolari.
Dl. Gabrielescu: Da!
Dl. Nicu Ceauşescu: Bun! Dar asta a fost intrarea în Cehoslovacia! şi, după 1979 – şi alte produse, nentru că ne-am luat cu Afganistanul. Mă rog, sunt… plata care trebuia făcută pentru anumite situaţii politice. Deci, asta era situaţia. Sigur, din ce am citit în presă rezultă că s-au prezentat aceste lucruri dv… Dincă nu vi le-a spus?
Dl. Gabrielescu: Nu, nu, nu, Domnule Ceauşescu!
Dl. Nicu Ceauşescu: Da. Bun! Eu sunt de acord cu dv.
Dl. Gabrielescu: Nu ştim absolut nimic!
Dl. Nicu Ceausescu: Da, bun… plecăm…
Dl. Gabrielescu: Si nici nu ne luăm după presă.
Dl.Nicu Ceausescu: A, bine … bunânţeles!
Dl.Gabrielescu: Presa poate să scrie ce crede… Dar treaba noastră e să aflăm adevărul! De aceea, dorim ca dv. să ne spuneţi tot ce stiţi. Despre această întâlnire tet-a-tet Ceauşescu-Gorbaciov.
Dl. Nicu Ceauşescu: Da. Mai mult decât ceea ce v-am spus – fiindcă vedeţi, să încep să redau pasaje, nu, pentru că nu le ştiu, ar însemna să intru iarăşi într-o situaţie fără ieşire pentru mine. Deci, s-au discutat în termeni destul de duri. S-a pus problema sistemului socialist ş.a.m.d. Adică, i s-a spus lui Gorbaciov că metodele pe care le aplică …deci, hai să punem parafrază … vor duce la desfiinţarea sistemului.
Dl.Gabrielescu: Asta spunea Nicolae Ceauşescu.
Dl.Nicu ceauşescu: Da.
Dl.Gabrielescu: Si Gorbaciov? Ce zicea?
Dl.Nicu Ceauşescu: Gorbaciov n-a replicat nimica! Păi, aici era toată… discuţia. şi că anumite metode, pe care ei le încearcă în Rusia la momentul respectiv, deja fuseseră încercate în România, în anii, la începutul anilor 70, să spun aşa. Deci, cam astea sunt în linii mari…
Dl.Gabrielescu: Dar, domnule Ceauşescu, dv. de unde ştiţi lucrurile acestea, asupra acestei convorbiri, de unde?
Dl.Nicu Ceauşescu: Din stenogramă! Stenograma a circulat între membrii Comitetului Politic Executiv.
Dl. Gabrielescu: Asta, a doua… stenogramă…
Dl.Nicolae Ceauşescu: şi a doua, bineânţeles!
Dl.Gabrielescu: Deci, cealaltă, sigur, că a fost discutată în plen …
Dl.Nicu Ceauşescu: Nu, nu, staţi un pic! Stenogramele se citeau; deci, veneau cei de la Cancelarie cu stenogramele, aşa, patru-cinci rânduri de stenograme, aceeaşi stenograma multiplicată, şi se citeau. După ce se citeau, le…
Dl.Gabrielescu: …Se comentau…
Dl.Nicu Ceauşescu: Bun! şi dupa aceea spunea: în legătură cu întâlnirea care a avut loc, cu diverşi şefi de partid, de state sunt observaţii? sunt cutare? Nu! Ceea ce cuprindea comunicatul de presă nu se discuta în cadrul şedinţei C.P.Ex.
Dl.Gabrielescu: Bineânţeles!
Dl.Nicu Ceauşescu: …Da, sunt observaţii, sunt… ş.a.m.d. Erau şi probleme economice şi probleme politice. Se discutau… Nu sunt! Bun, şi se trecea mai departe… Deci, asta era toata treaba…
Dl.Gabrielescu: Dar, acum să revenim la această stenogramă!
Dl.Nicu Ceauşescu: La această stenogramă – nu s-a discutat! pe baza ei… Deci, s-a discutat dacă s-a luat act. Fiindcă nici avea ce să se discute. Pe baza primei stenograme… Nici pe baza celei de-a doua stenograme. Adică se discuta iniţial înainte de a se merge la Moscova.
Dl.Gabrielescu: Da, bine, acum erau nişte rezultate…
Dl.Nicu Ceauşescu: Păi, nu prea erau rezultate… vedeţi… aşa
Dl.Gabrielescu: Domnule Ceauşescu, revenind la treaba asta, deci, aceste doua stenograme au fost discutate în…
Dl.Nicu Ceauşescu: V-am spus, nu au fost discutate! S-au citit
Dl.Gabrielescu: Amândouă stenogramele?
Dl.Nicu Ceauşescu: Cred ca da!Mi-e greu să spun acum, domnul aşa, şi aşa …Din câte mi-aduc aminte, cred ca da!
Dl.Gabrielescu: Da, acuma, vedeţi dv., există un lucru neclar. Pentru că domnii care au fost atunci în Biroul Politic, că i-am chemat să-i întrebăm şi despre treaba asta… unii spun categoric: “Domnule, n-am auzit de această stenogramă” .Nici Postelnicu n-a auzit, nici ăla, nici ăla… Dar, unul – şi ăsta este domnul Dincă – a spus “Da, domne, eu am văzut-o!. Mi-a dat-o preşedintele s-o citesc!”.N-a spus unde şi când, dar este singurul om din cei·pe care i-am interogat noi, şi dv. sunteţi al doilea, care, întradevăr confirmă că a doua stenogramă a existat!
Dl.Nicu Ceauşescu: Unde e ea la ora actuală…
Dl.Gabrielescu: Nu ştiu, asta nu vă întrebăm pe dv., fiindcă n-aveţi de unde să ştiţi, problema este că a existat! Adică, în primul rând, că a fost…
Dl.Nicu Ceauşescu: Domnule preşedinte, mă scuzaţi că vă întrerup! Ca să ne clarificăm foarte bine. Dv. să aveţi o idee foarte clară: orice discuţie ar exista în această clădire sau în afară, cu o persoană străină, deci nu cu… o persoană străină de ţară, era pe stenogramă! Deci, nu există…
Dl.Gabrielescu: …să nu fi fost!
Dl.Nicu Ceauşescu: Dubii, deci şi cu Arafat, cu toţi, cu toţi…
Dl.Gabrielescu: Sigur că aşa se făcea! Dar această întâlnire tet-a-tet Gorbaciov – Ceauşescu a avut loc…
Dl.Nicu Ceauşescu: A avut loc. Ei, în momentul în care a avut loc – automat trebuie să existe stenogramă!
Dl.Gabrielescu: Da, dar acuma problema se pune… Am chemat şi pe domnii stenografi sau traducători şi cutare: “da, domne!”. Dar s-ar putea întâmpla – zic ei, şi chiar domnii care au fost în Biroul Executiv atunci, s-ar putea ca preşedintele Ceauşescu să nu le fi adus la cunoştinţă această a doua stenogramă? Pentru că noi nu ştim. Pentru că numai Dincă ştia şi dv.
Dl.Nicu Ceauşescu: Să vă spun cum s-a întâmplat. A şi spus aşa Curticeanu: “Dă-le cui vrea să citească!”. Au fost câţiva care au vrut. Eu m-am uitat pe ea, am răsfoit-o, că mai erau alţi membri, unii din Bucureşti, era o aşezare, aşa, mă rog, eu stăteam lângă Andrei de fapt. Aşa, şi s-a citit. Eu am ieşit la o ţigară. M-am uitat şi eu peste ea – că de aia nici nu reţin toate lucrurile. M-am uitat mai mult în diagonală să văd şi am plecat. Bun! Cine a vrut s-o vadă – a văzut-o, că…
Dl.Gabrielescu: Dar nu era un lucru interesant asta, pentru dv?
Dl.Nicu Ceauşescu: Pentru mine? M-am uitat în diagonală, să văd cam ce s-a discutat, în mare…
Dl.Gabrielescu: Bun, prima, am înţeles…
Dl.Nicu Ceauşescu: Nu, şi a doua! Păi a doua era problema! Aceasta. M-am uitat: asta s-a spus, asta s-a spus… Gata!
Dl.Gabrielescu: Si, atunci, din câte vă aduceţi dv. aminte…
Dl.Nicu Ceauşescu: V-am spus exact ce îmi aduc eu aminte, v-am prezentat…
Dl.Gabrielescu: Vă rog, adică cum…
Dl.Nicu Ceauşescu: V-am spus. S-a făcut o discuţie asupra situaţiei politico – economice în general şi s-a ajuns în ceea ce priveşte P.C.R. sau “ex” – sau cum doriţi să-i spuneti, la situatia că Gorbaciov pune în pericol situaţia socialismului şi comunismului Asta este ceea ce era pe plan general. Mai departe – ce cuvinte s-au spus nu interesează. Si, după aceea, problemele economice vis-a-vis de noi. Deci, aceste două lucruri – în mare – că or mai fi fost şi altele… dar nu am mai…
Dl.Gabrielescu: Amintiri – pentru dv… (se fotografiază)
Dl. Nicu Ceauşescu: Mulţumesc! Dar nu e nevoie…
Dl.Gabrielescu: Suntem oameni liberi – în România liberă!
Dl.Nicu Ceauşescu: Putem să analizăm cu gradele de libertate. Eu ştiu până unde…
Dl.Gabrielescu: Bun! E lucru foarte…
Dl.Nicu Ceauşescu: Relativ!
Dl.Gabrielescu: Relativ! Da, dar să ştiţi, totuşi, că am câştigat ceva: că nu ne mai temem unii de alţii – ăsta este un lucru categoric! Barem atât!
Dl.Nicu Ceauşescu: Totul e ralativ! (rumoare). Stiţi ce spun! Einstein: “Un singur lucru e absolut: că totul e relativ!”.
Dl.Gabrielescu: Deci, după amintirea dv., aţi văzut – mă rog în diagonală, cum aţi văzut, dar aţi văzut…
Dl.Nicu Ceauşescu: Da.
Dl.Gabrielescu: Care erau termenii acestei stenograme? Erau nişte termeni mai…
Dl.Nicu Ceauşescu: Faţă de termenii care se folosesc în general la astfel de întâlniri, erau termeni mai duri, adică mai direct spuus, că de obicei nu se folosesc aşa…
Dl.Gabrielescu: Da, mai camuflat…
Dl.Nicu Ceauşescu: Da, aici prin duritatea… adică nu cu duritate de expresie sau cutare, ci ca duritatea termenilor, adică mai direct…
Dl.Gabrielescu: De exemplu…
Dl.Nicu Ceauşescu: Deci, aşa: „O să mergeţi cu distrugerea”. Nu se spune niciodată “distrugerea” în nici o formulă… Adică… Deci aceştia erau termenii, nu termeni… Ca să ajungi la injurii de altă natură, nu în sensul acesta, ştiţi, adică…
Dl.Gabrielescu: Asta din partea lui Nicolae Ceauşescu. Dar partea lui Gorbaciov?
Dl.Nicu Ceauşescu: Nu, nu, tot la fel, nu s-au… nu s-au folosit termeni…
Dl.Gabrielescu: Domnule Ceauşescu, ştiţi de ce insist eu asupra acestor treburi? Pentru că aţi vorbit de ruşi, de “Lada”, de turişti, de cutare… şi toată lumea a vorbit şi vorbeşte şi astăzi… Vrem să ştim dacă, cumva, din convorbirea asta…
Dl.Nicu Ceauşescu: E foarte greu să spui dacă e legată una de alta, fiindcă – vă daţi seama – niciun şef de stat n-ar fi chiar atât de copil să-şi desconspire o acţiune în derulare …
Dl.Gabrielescu: Nu, nu! Dar… Sigur că nu asta, sigur că nu aşa, dar aş vrea, dacă vă aduceţi aminte, dacă atitudinea lui Gorbaciov era ostilă, adică faţă de Ceauşescu, adică personal, aşa…
Dl.Nicu Ceauşescu: E greu de spus… ce se întâmpla… vedeţi trebuie cunoscute relaţiile care existau între…
Dl.Gabrielescu: Asta vă rog să ne spuneţi!
Dl.Nicu Ceauşescu: E, da vedeţi, eu nu le ştiu fiindcă eu nu mă ocupam de politica externă…
Dl.Gabrielescu: Nu, cât ştiţi! Nu se poate să fi avut cu tatăl dv. nişte discuţii…
Dl.Nicu Ceauşescu: Nu e vorba de aceasta…
Dl.Gabrielescu: Sau oficial şi neoficial…
DI.Nicu Ceauşescu: Nu, ceea ce pot să fac eu sunt nişte speculaţii – care le fac eu, adică nu sunt nişte discutii pe care să le fi avut. Fiindcă, până la urmă, se putea înţelege cu Gorbaciov – întelegeţi? Aşa cum ne-am înţeles noi şi cu Brejnev, deşi situaţia a fost destul de încordată în anumite perioade ale acestei acţiuni… Dar nu asta este esenţial… (Fotoreporterul TV. ia imagini ale celui audiat)
Dl.Nicu Ceauşescu: Dar, multe amintiri vreţi să-mi faceti?!(Rumoare)
Dl.Gabrielescu: Poate nici nu are film!
Dl.Nicu Ceauşescu: Atunci, consumă bateria de pomană!(Rumoare)
Dl.Gh.Răboacă: Domnule Ceauşescu, aţi spus că preşedintele României – atunci – nu s-a înţeles cu Gorbaciov. Să înţelegem noi că preşedintele Ceauşescu şi-a asumat orice risc atunci? Asta să înţelegem?
Dl.Nicu Ceauşescu: Este greu de tras această concluzie. Vedeţi, pentru că, în primul rând, ca să ajungi la această concluzie, sau s-o afirmi sau s-o infirmi, ar trebui să ştiu exact ce a gândit în acel moment sau în acea perioada. Sigur, ştiu cum se vedea din afară. Deci, acum mă refer la ceea ce vedeam eu din exterior, era că relaţiile noastre cu Uniunea Sovietică – Rusia sau cum doriţi să-i spuneţi – se vor deteriora. Sigur, cum, în ce fel va decurge acest joc – să-i spunem – al relaţiilor dintre noi şi ruşi – nu numai economic – fiindcă v-am explicat situaţia economică şi, în general, deja din 1968 ei anunţaseră că ei vor intra cu toate mărfurile pe sistem occidental, mă rog, occidental… şi până acum se plăteau occidental… Vedeţi, noi plăteam în mâncare! Mâncarea merge oriunde în lume – ce, ce se vede bine acum în România… Se plătea în fier-beton sau oţel preţ de bursă. Mergi peste tot în lume cu el! Sigur, se plătea în ciment, preţ de bursă, merg, peste tot în lume cu el, se plătea în aluminiu, preţ de bursă, se mergea peste tot în lume cu el… adică aici era problema. Aceste lucruri… Degeaba spui: “Bun! Fac schimb” Nu era schimb! Că una e să fac schimb cu mărfuri care sunt greu vandabile în Apus şi alta este să fac schimb cu lucruri care sunt vandabile în toată lumea şi oriunde ieşi cu ele pe piaţă – toată lumea ţi le cumpără! Practic aici… sigur, fac schimb. Ce fel de schimb! Deci, aici e toată problema. Sigur, deja lucrurile erau cunoscute. Ceea ce v-am spus, că după 68 noi plăteam petrolul în dolari. Sigur aveam problemele cu energia, cu gazul natural, care se prelua de la ei, plus materiile prime. Că, totuşi, rămân şi la ora asta o ţară cu un potenţial de materii prime… Au avut, au şi vor avea – asta e situatia! Asta nu ţine de sistemul politic! ţine de ce au în pământ. Asta e situatia! Sigur, s-a mers… şi era greu să se pună problema ca să nu mai luăm materii prime de la ei. Practic nu ai, şi nici la ora actuală …
Dl.Gabrielescu: De unde?
Dl.Nicu Ceauşescu: Se cunoaşte că nu prea există la… de unde să le poţi procura… Dar…, în momentul de fată, nu mă interesează pe mine!
Dl.Vâlcu: îmi permiteţi, domnule Ceauşescu, ştiţi de ce ne interesează pe noi inclusiv explicaţiile dv.? Nu sunteţi străin, sigur de zvonurile – ca să spunem aşa – care circulau, că dv. eraţi văzut ca un prezumtiv succesor al tatălui dv. Nu mai vorbim de faptul – aşa ca o paranteză – că foarte mulţi se aşteptau, şi spuneau, că venirea dv. la conducerea partidului va duce la o altă politică în plan intern şi în plan extern. Or, dv. eraţi oarecum pregătit pentru a prelua conducerea. Unele informaţii spun că lucrul acesta se preconizase a se întâmpla ulterior Congresului – zice-se că prin luna martie 1990… Dar acestea sunt date care pot fi nişte speculaţii, deci nişte ficţiuni. Oricum, erati pregătit în acest sens. Ca urmare, chiar speculatiile dv. pot fi interesante, pentru că speculaţii le acestea trebuiau să se bazeze pe nişte realităţi – pe care dv. voiati să le… sau ar fi trebuit să le depăşi şi ca să oferiţi ceva nou ţării, odată ce aţi fi ajuns preşedinte sau prim-secretar… Deci sunt lucruri interesante văzute prin prisma prezumtivului conducător al statului.
Dl.Nicu Ceauşescu: Bun! Da… pot să vă răspund? Sigur, eu zic să rămânem în termenii de speculaţie. Din două motive: deci, odată: eu nu aveam cunoştinţă de acest lucru şi, doi: m-a întrebat, vreodată, pe mine cineva? Nu! Mai este şi dacă vrei să… Stiţi, între doi oameni există… amândoi să fie de acord, că, altfel, se numeşte viol. Stiti? Aici e toată problema. Nu folosesc cuvinte mari, dar mie îmi vine yreu să cred că speculaţiile pe care anumiţi oameni care au ocupat, la un moment dat, nişte funcţii – şi ei sunt destul de puţini… Până la urmă se reduce la un singur om. Deci aceste speculaţii sunt şi veridice… Deci, aceasta este situaţia,din punctul meu de vedere. Fiindcă, vedeţi dv., între 22 decembrie şi martie – data care a avansat-o Postelnicu – dacă nu mă înşel – este timp cam scurt! Deci, oricum trebuiau să se facă preparativele – că nu poti să-l aduci pe unul care să-l pui şeful partidului – şi, automat, şeful partidului însemna şi şeful statului, dintr-un judeţ în ziua respectivă, Nu era… nu exista practic…
Dl.Vâlcu: Stiţi ce, mă iertaţi că vă întrerup, şefia judeţului – se spunea – nu urma să fie decât o şcoală oarecare, aşa…
Dl.Nicu Ceauşescu: Bine, staţi, eu ştiu la ce vă referiţi, dar asta era o teorie valabilă – vedeţi – erau 41 de primi-secretari în ţară! Deci nu eram singur! Stiti! Aşa…
Dl.Vâlcu: Unul era Nicu Ceauşescu!
DI.Nicu Ceauşescu: Corect! Si acum tot unul e, că nu sunt mai mulţi!Stiţi, dar problema e alta, că… Bun! Stai la un judet un an, un an şi jumătate, până înveţi …Deci, faci un ciclu – să spui – că asta înseamnă, practic, să faci un ciclu: deci ai luat de toamna, ai ajuns iar toamna sau în primăvara anului următor şi ai terminat, fiindcă deja… şi ce planifici în judet, şi cum trebuie să faci producţia şi agricultura, mă rog, toate fazele, pentru că într-un an de zile se închid toate operaţiile pe diverse sectoare – economice, politice ş.a.m.d. Deci, dacă e să mergem pe teoria şcolii – pe care o avansati dv., deci, practic, ar trebui cam la un an şi jumtate maximum să se fi terminat. Deci, acest lucru ar fi însemnat, deci, în ’87, în ’88, cel mai târziu la sfârşitul anului ar fi însemnat… hai, ’89 a început… Gata! Ce mai faci la judeţ? Aceasta este… Or, de ce am avansat eu data de 22 sau, mă rog – decembrie-martie, deci fiind o perioadă de 3 luni, deci foarte strânsă, având în vedere şi agenda care urma: urma Congresul FDUS, aşa, deci erau o serie întreagă de activităţi – care cu greu puteai să începi să faci permutări să le spun aşa – dintr-o parte în alta! Dacă aţi urmărit – şi sunt convins că s-a făcut o analiză la nivel actual la Parlament privind schimbările de cadre – vedeţi că ele se prouuceau în special primăvara sau toamna, adică înaintea evenimentelor, nu în timp ce se derulau ele, adică, în general, primii-secretari erau schimbaţi înainte de conferintele judeţene sau… deci, în perioadele premergătoare congreselor sau conferinţelor naţionale. Asta era legat să urmăreşti în timp. Celelalte mutări,mai puţin importante,se făceau primăvara. Luaţi toate schimbările – aşa cum s-au făcut ele în timp. Interesant de analizat. Eu am făcut-o la momentul respectiv! Dintr-o distracţie, nu din alt considerent! Vedeam frecvenţa…
(…)

Postelnicu ma informase in dimineata lui 22 decembrie, in jurul orelor 10, ca se pregateste Manescu sau Iliescu

Dl Valentin Gabrielescu: Dv. pe la ce ora ati plecat? (din Sibiu)
Dl Nicu Ceausescu: Deci, in jur de 12… Am vorbit cu seful de cabinet al lui Coman – chiar in momentul in care pleca elicopterul…(cu sotii Ceausescu – n. red.))
V.G.: Seful de cabinet al lui Coman? Aicea?
N.C.: Aicea! In Bucuresti!
V.G.: Da, seful de cabinet era aici…
N.C.: Era aici.
V.G.: Si ce v-a spus el?
N.C.: Ca s-a plecat. Unde? Intr-o directie necunoscuta!
V.G.: Dv. ce ati inteles din asta?
N.C.: Ca s-a capitulat! Ce sa mai intelegi? Era simplu! Le-am si spus asta alor mei: “Gata! S-a capitulat! Hai sa mergem! Strangem lucrurile si am plecat!”.
V.G.: Si unde v-ati dus?
N.C.: Pai, am venit la Bucuresti!
V.G.: Ce sa faceti?
N.C.: Pai, ce sa fac? Sa stau de vorba! Ca deja auzisem la radio ca – am si spus in proces – ca Iliescu… cutare… Il cunosteam… Hai sa mergem sa stam de vorba… sa vedem ce s-a intamplat… Adica nu credeam ca lucrurile vor lua o turnura, cu drame, cu tot ce s-a intamplat dupa aceea… Bun! Asta e! Se schimba, se schimba si mergem mai departe! Vedem care este situatia! Ca – altfel – de ce as fi venit la Bucuresti? Ma apuc sa fac ceva…
V.G.: Pai, nu asta v-am intrebat? Ati venit la Bucuresti cu intentia sa luati legatura cu… Dar la ora aia nu stiati inca de Iliescu!
N.C.: Ba da! Stiam! Cum sa nu!
V.G.: La 12?
N.C.: Stiam de dimineata!
V.G.: Pe 22?
N.C.: Pe 22!
V.G.: Ce stiati?
N.C.: Ca se pregateste: ori el ori Manescu!
V.G.: Cum? Cum?
N.C.: Ori el, ori Corneliu Manescu va fi!
V.G.: Cine v-a spus asta?
N.C.: Serviciul Roman de Informatii! Deci, se stia!
V.G.: Insa e ceva foarte interesant!
N.C.: Si de ce trebuia sa fie foarte interesant? La ora 10 eu stiam… Adica, 10, 10 si ceva...
V.G.: Cine v-a comunicat?
N.C.: Am luat eu legatura la Bucuresti si mi s-a comunicat…
V.G.: Cu cine, domnule Ceausescu?
N.C.: Cu Postelnicu!
V.G.: Cu Postelnicu, la ora 10?
N.C.: 10, 10 si ceva…
V.G.: Si ce v-a spus?
N.C.: Ce v-am relatat: ca ce se intampla si cutare… Bun. “Si cine e in spatele afacerii?”. “Ori Iliescu, ori Manescu!” (…)
V.G.: Ati plecat la Bucuresti.
N.C.: Am venit la Bucuresti, si gata!
V.G.: Si… unde ati ajuns?
N.C.: Pai, am ajuns la Baneasa. Am avut cu armata… Le-a rupt la oameni o masina…
Dl. Sandulescu: Erati mai multe masini?
N.C.: Nu, nu! Am plecat cu o singura masina… Am venit fara nici un fel de probleme… Pana la Bucuresti era soseau goala! Chiar m-am si mirat! Asa… Si am ajuns la Baneasa. La Baneasa. La Baneasa erau cei de la armata… Am discutat cu ei… Ne-am suit intr-o masina a armatei… Deci, eu cu un locotenent si inca cineva in fata. Ma rog.
V.G.: Domnule Ceausescu! Ei v-au recunoscut?
N.C.: Da. Da. Da! M-am dus la ei. Am discutat. Asa, oamenii ziceau: “El e!”. Au spus: “Nu, domne, ca s-a predat!”. “Lasati-l in pace! Nu e el!”… Ma rog, discutii ca sa nu se incinga spiritele… Asa, am avut si niste… Le-au cam stricat masina… Adica ce le-au stricat! Le-au facut-o praf!
V.G.: Cui?
N.C.: Armatei! Deci: eu am coborat din masina cu care am venit si m-au preluat cei de la armata, de la aviatie. E clar? Ne-am suit intr-o masina cu numarul “A” – deci, a armatei – o “Dacie” de culoare neagra, care era cu fata spre Ploiesti. Asa, ce voiau ei sa faca – nu stiu! Ii intrebati pe ei! Ca nu au mai apucat sa faca nimic – pentru ca le-au spart geamurile si le-au rupt masina!
Dl. Sandulescu: Cine le-a spart? Lumea?
N.C.: Oamenii! Pai, cine? Cam tineri… Dupa aceea, au zis: “Hai sa ne suim intr-un troleibuz!”. A venit unul – m-a taiat… Ma rog, asta este partea a doua…
V.G.: Unde, unde s-a intamplat treaba asta?
N.C.: La Baneasa! La Baneasa!
V.G.: In sosea, acolo?
N.C.: Acolo unde intoarce troleibuzul si autobuzul, ma rog, unde intorc mijloacele de transport…
V.G.: Si, cum, erati jos, in sosea? Unde erati?
N.C.: Nu… Deci doi ma tineau, voiau sa ma urc in autobuz, dar cu spatele la autobuz, cu fata la lume. Dar a venit unul – prin spatele lor – a dat cu cutitul si a fugit!
V.G.: Si v-a injunghiat!
N.C.: Da! Bun… Am ajuns la Televiziune… Am fost dus sus, la etajul… Nu stiu. Bine, inainte am cerut sa mi se faca un “anti-tetanos”, sa-mi puna un “romplast” – ca eram plin de sange… Si asa am mers… A venit un general… Cum il cheama?…
Serban Sandulescu: Tudor!
N.C.: Tudor – si cu contraamiralul… dupa aia era contraamiral (Cico Dumitrescu. n.r), atunci era colonel sau locotenent colonel… Nu stiu…
V.G.: Cico!
N.C.: Asa, am mers sus, am discutat cu… A fost o discutie: daca sa apar sau nu la televizor… Ma rog, pana la urma s-a hotarat sa apar, dar sa nu scot nici un cuvant – ca sunt periculos! Au fost discutii la televizor ca m-am predat armatei, nu am plecat… M-au tinut ei acolo pana 6 dimineata – cand mi s-a facut rau… M-au dus, m-au operat… s.a.m.d.
Dl. Sandulescu: Dimineata, nu noaptea, la 2-3?
N.C.: Nu! La 6 dimineata!
V.G.: Cine v-a dus, domnule Ceausescu?
N.C.: Salvarea!
V.G.: Salvarea, salvarea, dar cine v-a insotit?
N.C.: Pai, au plecat doua masini. Ca eu eram, deci, cu o salvare, cu un doctor in halat alb… Deci, ce grad avea?
V.G.: Ma rog… Era si domnul Cico?
N.C.: S-ar putea, pentru ca, am zis: au mers doua masini. Deci, am venit, am coborat…
… Se tragea?
N.C.: Se tragea, dar nu a murit nimeni si nu se spargeau geamuri… Dar se tragea… Cand am trecut noi pe “Aviatorilor” se tragea “intr-o veselie” dar… nici un geam… dar nici foc nu am vazut…
V.G.: Deci, asta era in dimineata de 23…
N.C.: In dimineata de 23.
V.G.: Si v-au dus la spital. Care?
N.C.: La Spitalul Militar Central – direct in operatie.
V.G.: Acolo, cat ati stat?
N.C.: Pai, acolo am stat pana pe 28 decembrie, desi ei scriau ca pana pe 10, dar pana pe 28 – pentru ca nu mi-au scos firele, ca, dupa aia, ne-am mutat la Domnesti. (…)

Dacă ar fi fost vreun cont în străinătate, pe numele Ceausescu, in momentul in care cunosteam numarul de cont, nu ma mai gaseati in Romania

Serban Sandulescu: Eu as avea o intrebare: la care va spun, din capul locului, ca raspunsul dv. o sa fie negativ, dar eu, totusi, imi fac datoria si o pun: Stiti ceva de anumite fonduri care au fost depuse in strainatate de Nicolae Ceausescu? Ati auzit vreodata ceva?
N.C.: Am auzit de la procuror de nenumarate ori.
Dl. Sandulescu: Nu, nu. Inainte de procuror?
N.C.: Nu! Si va dau acelasi raspuns pe care l-am dat si procurorului: vedeti, stiti cat este o dobanda de 14% afara… nu dobanda care o practica bancile romane!
Serban Sandulescu: Eu nu am bani depusi acolo, dar e mai mica, de vreo 4%…
N.C.: Bun! In Romania sunt pana la 6%… Am vazut in ziare… exista la vedere pe termen mai mare de un an s.a.m.d. depinde de banci – pana la 14%. Dar, hai sa spunem: 7%. Bun! Daca avea 7% – inseamna 70 de milioane de dolari pe an! Eu mai discutam cu dv. acum, aici? Acum, cinstit: care mai statea? In situatia mea? …Stiu, s-au facut multe speculatii… Se mai fac si in continuare. Probabil ca Parlamentul trecut – adica din 1990-1992 – si, probabil, ca si actualul Parlament a cheltuit ceva fonduri in acest scop… Si am inteles din anumite discutii – pe care le-am vazut si la televizor si in celelalte mijloace de informare in masa – ca au fost cheltuiti destui de multi bani ai contribuabililor… care incep sa intrebe… Bun! Dar de ce ati cheltuit banii? Unde sunt fondurile? Fiindca si eu as fi curios – vedeti ca, in replica, aceasta constituie unul din capetele de acuzare in procesul parintilor mei… Asa. Bun. In orice stat din lume… nu stiu daca stiti – sunt convins ca cunoasteti foarte bine situatia cheltuielilor cu Marcos – care s-au blocat!
Acum traiesc din ce imi dau prietenii
Dl. Sandulescu: La asta voiam sa ma refer acum…
N.C.: Deci, care s-au blocat. Deci, orice stat din lume, intr-o situatie asemanatoare celei care a fost in Romania, ar fi blocat! Si ar fi venit si ar fi spus: “Domnilor! Astea sunt conturile!”. A, ca nu poti sa ti le deblochezi, datorita anumitor…
Dl. Sandulescu: Se pot, se pot bloca – daca sunt cunoscute; daca sunt depusi si nu sunt cunoscute – nu se pot bloca!
N.C.: Pai, stati un pic, vedeti! Este foarte greu… Pai, dv. veniti si spuneti in felul urmator: Bun! Deci, eu as cunoaste numarul de cont. V-am spus: in momentul in care cunosteam numarul de cont, nu ma mai gaseati in Romania! Nu ma mai gaseati! 1989 nu ma mai prindea in Romania!
Serban Sandulescu: Exista Interpolul! Imi pare rau!
N.C.: Ce putea sa-mi faca Interpolul? Sa fim seriosi! Ce poate sa faca Interpolul in situatia data? Interpolul poate sa vina in momentul in care se produc crime, infractiuni de drept comun! Asa. Bun!
S.S.: Va intreb ceva, atunci… Dv. acum – din ce traiti?
N.C.: Eu? Din ceea ce imi dau prietenii! Da. Fiindca – intamplator – am prieteni! Si, intamplator, ei au bani! Facuti acum, nu inainte! Asta e situatia! Am prieteni si in Sibiu, si nu am avut altercatie cu nimeni! (…)

Teroristii au fost “extraterestri” putin

Gheorghe Raboaca: Domnule Ceausescu, una din problemele foarte serioase care ne intereseaza este aceea a teroristilor. Cei care au tras. Sunt mai multe ipoteze despre teroristi. Exista si ipoteza ca Nicolae Ceausescu ar fi avut o armata speciala, ca ar fi venit din afara, ar fi fost arabi, ca aveau costume speciale etc. Exista si ipoteza ca securitatea noastra avea un departament, un sector de oameni pregatiti special. Exista mai multe ipoteze… Cred ca in zilele evenimentelor si in jurul dv. personal, la Sibiu, au fost voci care ziceau ca din cauza dv. s-a tras… Dar din aceasta perspectiva de 4 ani de zile, ce parere aveti dv.: cine au fost teroristii? Daca aveti elemente semnificative sa ne ajutati in lamurirea acestei chestiuni. (…)
N.C.: Deci, in primele zile si in spital si cand am fost la Domnesti, am auzit de aceasta “armata de teroristi”, ca se vorbea de 10-17 mii de arabi… Si am facut eu o socoteala – ca intr-un avion de asta, Boeing 707, care are maximum 80 de locuri, daca stia mai veneau si cu tehnica de lupta pe ei si nu stiu ce… cam cate avioane ar fi trebuit sa survoleze Romania – ca sa desanteze 17.000 de oameni? Si, dupa aceea, sa-i faca sa dispara pe undeva… In orice caz, din tot ce s-a publicat pana in prezent, toata lumea i-a vazut, toata lumea i-a pipait si i-a predat la diverse unitati si, dupa aceea, toti au fost “extraterestri” putin!
G. R.: Ar fi fost necesare 200 de Boeing-uri!
N.C.: Pai, da, stiti ce inseamna asta? Va dati seama?
S. S.: Poate au fost – ca au fost radarurile pline de tinte…
N.C.: Erau dar… 200 de avioane in tot Bucurestiul se auzea… sau oriunde zburau in tara. (…)

Eu, de exemplu, stiam ca Iliescu a facut putin studiile la Moscova

V.G.: (…) Domnule Ceausescu, de cand il cunoasteti pe domnul Ion Iliescu?
N.C.: Pai, bun! Asa. Il… Direct, sau?
V.G.: Direct! Direct!
N.C.: De peste 25 de ani!
V.G.: Da.
N.C.: Poate chiar mai demult!
V.G.: Si va rog sa ne spuneti ce stiti dv. despre activitatea dlui Iliescu… Lasa cand a fost la Timisoara si la… Astea stim si noi! Si a fost la tineret inaintea dv. si ma rog, pe unde a mai fost… Dar in ultima parte…
N.C.: Pai, in ultima parte a fost la Iasi… Asta o cunoasteti. Dupa asta a fost la “Ape” ministru, ma rog, presedinte. Tot aia e. Si – dupa aceea – directorul Editurii Tehnice. Dupa ’83, practic nu mai stiam ce face… Dar, efectiv, inainte il cunosteam. El este prieten – si a fost – cu… a fost prieten cu Mazilu. Eu aveam o relatie mai speciala cu aceasta familie s.a.m.d. Dar il cunosteam si din alte ipostaze. (…)
V.G.: Da, domnule Ceausescu, dar in legatura cu domnul Iliescu, de ce dansul, dupa ce a avut situatia pe care a avut-o, la o varsta asa… de ce pe urma a avut o indepartare sau…
N.C.: Pai, acum stiti ce s-a intamplat? Raporturile dintre el si tatal meu nu le cunosc! Ceea ce stiu este ca tatal meu il cunostea de cand era copil…
V.G.: Il cunostea Nicolae Ceausescu pe…?
N.C.: Pe Iliescu – datorita faptului ca a fost impreuna cu taica-su in… lagar…
V.G.: Si de ce decaderea asta a lui?
N.C.: Asta nu am de unde s-o stiu!
V.G.: Nu stiti nimic de asta?
N.C.: Pai, in 1971 – cand, ma rog, se spune ca si-a inceput “dizidenta” - eu eram putin pe la facultate, nu ma ocupam de problemele astea! Ma rog, acum stiti ce s-a intamplat? Eu nu sunt de acord cu dizidenta asta… Ca una e sa nu fi de acord cu anumite lucruri si una e sa fii dizident!… Mai multa atentie la nuante!
(…)
V.G.: Cu domnul Iliescu – in ce relatii erati dv. personal?
N.C.: Pai, la un moment dat, cred, s-ar fi putut sa fie amicitie; dupa aceea – cunostinte. Adica ne cunosteam, ne-am intalnit… Ma rog, am discutat… In anii ’70.
V.G.: Da acum vreau sa revin afirmatia dv. in legatura cu “Cine se afla in spatele afacerii?”… De ce tocmai Iliescu?
N.C.: Bine! Nu a fost… Eu, de exemplu, stiam ca el a facut putin studiile la Moscova… De el nu ma mir! Ca era un om mai tanar… Deci era de aceeasi varsta cu Gorbaciov. Intrebarea era cu Manescu! – care, totusi, avea o varsta…
Pe fondul unei revolte populare a avut loc o lovitura de stat!
V.G.: Noi suntem preocupati – nu eu personal, ci toti de aici – aceasta revolutie… care a avut loc, totusi, s-au petrecut asemenea evenimente…
N.C.: Vedeti! Eu am o teorie putin aparte fata de dv.!
V.G.: Va rog sa mi-o spuneti!
N.C.: Eu am spus asa: pe fondul unei revolte populare a avut loc o lovitura de stat!
V.G.: Asta este parerea dv….
N.C.: Asta este teza mea. (…)

Am crezut că va fi o schimbare de generaţie!

Dl.PIătică: Dmnule președinte, dacă îmi permiteti și mie: în momentul în care – să zicem – în ziua de 22, pe la 10, aţi aflat că Postelnicu … De la Postelnicu … că cei doi sunt în spatele acestei lucrături…
Dl.Nicu Ceauşescu: Da.
Dl.PIătică: Din două motive ar fi fost justificat să-I anuntati pe cel vizat de ceea ce se punea la cale. Ati încercat lucrul ăsta?
Nicu Ceaușescu: Nu!
Dl.PIătică: Bun! Ne-ati spus atunci că ati plecat spre București – în ideea de a vă întâlni cu lliescu și cu celălalt. ..
Dl Nicu Ceaușescu: Nu. Cu Iliescu, că de celălalt nici nu auzisem!
Plătică: Ce vă propuneaţi să discutati cu…
Dl.Nicu Ceauşescu: Foarte simplu! Dacă mai au nevoie de mine, dacă nu – “Bună ziua și la revedere!”.
Dl.PIătică: Deci, nu preconizați – să zicem așa – o schimbare radicală …
Dl.Nicu Ceauşescu: Adică schimbare radicală – din partea cui?
Dl.PIătică: Să zicem, a sistemului .. Adică, pur şi simplu vă așteptaţi ca …
Dl.Nicu Ceaușescu:… Sa se întâmple exact ceea ce s-a întåmplat în Cehoslovacia, Bulgaria … Ungaria, nu că, aici, deja se terminase, că fusese cu un an înainte …
Dl.Platică: Deci. ..o “periere” a unor persoane… unele colo, altele dincolo …
Dl. Nicu Ceaușescu: Bun! O schimbare de generație! Eu – într-
o situație puțin mai diferită decât ceilalți – așa știam: că, or au nevoie, or nu au nevoie. Dacă au nevoie – îmi spun. Dacă nu au nevoie – iar îmi spun. Pentru ca se mergea pe… să discuţi lucrurile cinstit. .. Nu? Deci, nu luam in nici un caz în calcul ca revin în București – și aici se trăgea…

Irina Sava din Azuga i-a făcut de mâncare lui Ceauşescu vreme de 12 ani :“Ceauşescu îmi lua faţa în mâini, mă săruta pe frunte. Am primit două parfumuri franţuzeşti. Elena obişnuia să înjure. M-a salvat chiar Ceauşescu

Irina Sava, fosta bucătăreasă şi menajeră a soţilor Ceauşescu, locuieşte singură, într-un apartament cu două camere, în Azuga. Chiar dacă are 81 de ani, bătrâna îşi aminteşte cu o precizie uluitoare toate momentele petrecute alături de Nicolae şi Elena. “Am o tolbă cu poveşti. 15 ani petrecuţi în slujba familiei Ceauşescu nu-s de ici, de colo!”.

Irina Sava ne-a primit cu cafea, minciunele şi o mulţime de amintiri. “Am făcut nişte minciunele, aşa cum îi plăceau lu’ tovarăşu”, ne spune, zâmbind, şi ne pofteşte să gustăm din gogoşile rumene.

“Ăsta era desertul lui Nicolae. De fiecare dată când venea la cabană trebuia să îi fac minciunele. Elena avea alte gusturi. Îi plăcea o prăjitură inventată de mine, cuib de viespi se numeşte. Parcă şi acum o văd cum intra în bucătărie şi îmi cerea o bucată de prăjitură, chiar din cuptor, aşa crudă cum era”.

Timp de 15 ani, Irina Sava a administrat cabana de vânătoare Ştevia.

“Făceam curat, schimbam aşternuturile, spălam, călcam, făceam de mâncare. Era tare frumos sus, în munte. Linişte, aer curat… Singurul care mă necăjea era securistul care păzea casa. Tare era om al dracului, tare îi mai plăcea să mă tachineze, să-mi vorbească răstit şi urât”.

Tanti Irina a ajuns la cabana Ştevia dintr-o întâmplare.

“Eram cameristă la complexul Geizer când am primit propunerea de a lua în administraţie una dintre vilele de protocol ale cuplului Ceauşescu. Ştevia era o cabană de vânătoare simplă, rustică, fără obiecte de valoare, unde tovarăşul venea de câteva ori pe an. Avea 9 camere, o bucătărie şi cinci băi”.

De fiecare dată când soseau la Ştevia, Nicolae şi Elena Ceauşescu erau întâmpinaţi de Irina cu pâine, ţuică fiartă şi prăjituri. “Cei doi Ceauşeşti se dădeau în vânt după costiţă prăjită, trasă în tigaie, după grătare, brânză cu roşii şi ceapă. Dimineaţa le pregăteam lapte bătut, legume şi fructe. La prânz, ciorbe acre, cât mai acre. Apoi, desertul, minciunele şi cuib de viespi. Le plăcea foarte mult pâinea pe care o făceam, pâine pe frunză de varză, în cuptor cu lemne, aşa cum se face la mine, în Ardeal”.

De fiecare dată, la plecare, lui Nicolae Ceauşescu îi plăcea să glumească pe seama femeii.“Îmi lua faţa în mâini, mă săruta pe frunte şi îmi spunea să am grijă, să nu mă mănânce lupii că nu mai are cine să-i mai facă pâine. Mai avea el o vorbă: Când venim, pâine caldă să fie!”. În 1986, Irina a primit un apartament cu două camere în Azuga, în care locuieşte şi astăzi.

“Bani prea mulţi nu am avut niciodată. Îmi mai făceau cadouri de 8 martie, de Crăciun şi de 23 august. Ţin minte că am primit două parfumuri franţuzeşti. Am şi acum cutiile”.

Revoluţia a prins-o pe Irina în munte, la Ştevia.

“Două săptămâni am stat acolo. Nu m-au lăsat securiştii să cobor. Într-o zi, a venit unul la mine, mi-a pus pistolul la piept şi mi-a spus că, dacă vorbesc cu careva despre Ceauşescu, îmi zboară creierii. Tare mi-a fost frică. Familia mea era în Azuga, îmi era teamă pentru soţul şi copiii mei. Dacă îi împuşcau? Dacă îi linşa lumea?”.

Astăzi, Irina Sava trăieşte cu o pensie de cinci milioane. Este bătrână, bolnavă şi şi-a pierdut vederea aproape de tot. “Am două fete, trei nepoţi şi doi strănepoţi”, se mândreşte ea. “Acum, nu mi-a mai rămas decât să mă bucur de familie şi să-mi trăiesc liniştită bătrâneţile”.

“Păstrez cu sfinţenie toate lucrurile primite de la ei”

Femeia păstrează într-o cameră un vas de lut identic cu cele din vila de protocol. La fel, bătrâna a aşternut pe pat o blană veche de oaie. “Blana asta era pusă în sanie ca să le ţină de cald iarna, când ieşeau la plimbare”. Jos, într-un colţ, vedem o jucărie de pluş. “Ăsta este căţelul pe care l-am cumpărat, într-o iarnă, pentru băiatul lui Valentin”.

Uite ce-i plăcea Elenei Ceauşescu

Cuib de viespi

Ingrediente: 750 g făină, 3 ouă, 150 g unt, 500 g zahăr, 2 litri de lapte, două cuburi de drojdie, o lămâie, trei linguri smântână, vanilie

Mod de preparare

Făina se amestecă cu ouăle, zahărul, zeama de la lămâie şi cu trei linguri de smântână. Se adaugă drojdia, iar coca se mai frământă încă 15, 20 de minute. Untul se freacă cu 12 linguri de zahăr şi câţiva stropi de esenţă de vanilie.

Compoziţia se toarnă uniform peste coca întinsă în tavă. Apoi se rulează şi se lasă la dospit 10, 20 de minute. Se taie în mai multe bucăţi care se modelează apoi cu degetul ca să fie ţuguiate. Bucăţile se ung, la rândul lor, cu unt şi se dau la cuptor. Din când în când, peste prăjitură se toarnă lapte.

—Framinta aluatul cu miini agere. Pune un praf de sare. Potriveste focul asa cum stie ea si baga piinea in cuptor. Batrinica face piine de cind se stie. Dupa o reteta pe care nu o spune decit celor apropiati. De cite ori coace piine isi spune ca secretul ei culinar i-a schimbat viata. Dintr-o intimplare a ajuns in casa Ceausestilor. A tremurat de frica lor. Dar si-a vazut de cratitele ei si a avut grija sa nu ii supere. Acum deapana amintiri despre vremurile de demult, cind staful de partid din Romania se ghiftuia cu bunatatile iesite din miinile ei. Elena i-a ordonat sa ia in primire bucataria Irina Sava din Azuga are 76 de ani. Si multe, foarte multe de povestit. Vreme de 12 de ani, ea a fost bucatareasa lui Nicolae Ceausescu. A ajuns in preajma familiei prezidentiale aproape fara sa vrea. Elena Ceausescu i-a dat telefon personal si i-a ordonat: ”Trebuie, tovarasa!”. Biata femeie a acceptat, speriata. Fiindca Nicolae si Elena au fost incintati de maestria ei culinara, n-au mai lasat-o sa plece de la Vila Stevia. Ba de voie, ba de frica, Irina a ramas stapina bucatariei in care niciodata nu s-a putut plinge ca n-are din ce sa gateasca. ”Am avut grija sa nu gresesc sau sa sparg vreuna din farfuriile scumpe.

In fiecare minut puteau termina cu mine”, isi aminteste Irina despre vremurile cind era la discretia toanelor fostului dictator. Dar mai ales a consoartei acestuia, vesnic mofturoasa si pusa pe harta. Deportata in Siberia, la mina Irina s-a nascut in Valea Jiului, in orasul Petrila. Mama ei vorbea ungureste, iar dupa tata era cehoaica. A facut scoala primara in limba germana. In 1944, 25 de fete din oras au fost deportate in Rusia, la munca. Numai pentru ca vorbeau germana. ”Implinisem 16 ani in decembrie, in ianuarie m-au trimis cu forta in Dombas. Parintii mei n-au putut sa faca nimic. Am muncit 2 ani si opt luni in mina, la carbuni. La 1 noaptea, cind terminam ziua de lucru, ne aduceau cina: un castravete. Peste zi mincam piine tare ca piatra”, povesteste Irina cum era viata in lagar. Zilnic facea 8 kilometri pina la gura minei, escortata de santinela. S-a imbolnavit. O comisie din Cehoslovacia a gasit-o nevinovata.A fost eliberata in 1947. Ii cazuse parul. Avea 39 de kilograme. ”Am avut noroc sa am zile”, ofteaza batrina. Toate femeile din Valea Jiului coceau piine La un an dupa ce s-a intors din Siberia, Irina l-a cunoscut pe Ioan. Statuse si el prizonier 4 ani in Rusia, dar asa a fost, sa se intilneasca tot acasa, in Valea Jiului. S-au cununat si au avut trei fete. ”Minerii nu mincau piine cumparata de la magazin, ca se acreste in mina. Asa ca toate femeile de pe Valea Jiului stiam sa coacem piine.

Plus ca mie imi placuse intotdeauna sa stau pe linga mama la bucatarie.
Ea lucra la un inspector de mina. Asa am prins drag de arta culinara. Gatesc multe feluri de mincare, plus din capul meu, fiindca imi place sa inventez tot altele noi”, marturiseste bucatareasa. Din Valea Jiului in Predeal Cind barbatul i-a intrat in pensie, Irina a vrut sa se mute la Bucuresti, sa fie aproape de copii. Dar una dintre fete facuse scoala de ospatari si primise repartitie la Predeal. Cum Ioan nu suporta aerul de Bucuresti, din cauza bolii profesionale, au plecat cu totii la munte.

Pe cind Irina isi cauta un loc de munca, a venit la cina la ei in casa chiar directorul Gospodariei de Partid. Dupa ce au mincat, Irina l-a intrebat daca o poate angaja undeva. ”Dupa cum faci mincare, sa stii ca miine iti gasesc de lucru. Si-ti dau si casa”, i-a spus stabul. Zis si facut. A doua zi, era angajata la complexul Geizer. Camerista la Geizer La Geizer a fost camerista. Dar nu s-a putut abtine si tot a intrat prin bucatarie sa incerce citeva retete proprii. I s-a dus vestea ca stie sa faca piine si placinte ca nimeni alta. “Intr-o zi a venit o comisie de la partid care cauta o bucatareasa pentru vila lui Ceausescu.Cica pe Sofronie o daduse afara, ca nu era deloc curata. Bucatarul de la Geizer le-a soptit ca e o femeie care gateste bine. Adica eu. M-au si numit, fara sa ma mai intrebe daca vreau”, isi aminteste Irina. Prima intilnire cu dictatorul La 1 iulie 1977 a ajuns la Vila Stevia de pe Valea Azugii. A pus casa la punct, a dereticat si a gatit ce i s-a spus pentru prima intilnire cu Ceausestii. ”Pe 16 august au venit pe Vale la pescuit pastravi. Securistul casei mi-a zis: «Tovarasa, sa-i primesti cu tuica fiarta». Atita frica a fost in mine… Era totul pregatit, cind intra o femeie tare urita, cu parul pina la umeri, intors inauntru. Zice: «E deschis sus?». Zic: «E deschis». Ma intrebam cine e si cind vine Ceausescu. Femeia a coborit si a zis catre mine: «Bravo, se vede ca s-a schimbat personalul. Acuma ma duc sa vad, prinde barbatul meu ceva sau nu?». Atunci mi-am dat seama ca ea era Elena.Ana Muresan, securista lor, a pufnit in ris. Pe urma a aparut si Ceausescu, fara nici un peste. Credeam ca scap tava. M-a prins de git si mi-a zis:«Imi place cum ai rinduit casa. Dar nu-ti dau de lucru la bucatarie, ca pestele de aici nu ma cunoaste»”, povesteste Irina. Mai tirziu, a aflat ca sotul ei fusese si el la pescuit pe Valea Azugii. Elena l-a rugat, mai in gluma, mai in serios, sa faca ceva sa vina pastravul si la undita lui Nicolae. Cind se enerva, Elena obisnuia sa injure Inca din primul an petrecut in casa Ceausestilor, Irina a dat de belea. Intr-o zi a iesit mult fum din semineu. Securistii au crezut ca este un atentat la viata dictatorului. ”Era deja pregatita masina sa ma ridice.

Dar nu eram cu nimic de vina. M-a salvat chiar Ceausescu care le-a zis: «Lasati femeia, probabil erau lemnele ude!»”, isi aduce ea aminte cu groaza. In rest, stapinii erau multumiti de ea. Din cind in cind, Elena se burzuluia. ”Tipa la mine, cu niste cuvinte pe care nu pot sa le reproduc: «Nici piine nu ai facut!», m-a certat odata. I-am spus ca nu am avut din ce, ca nu-mi adusesera faina in ziua aceea, si din a mea nu aveam voie. Fusese o zapada puternica si erau 16 kilometri pina la cabana din Azuga”, explica batrina. ”Nu erau pretentiosi la mincare” In fiecare zi, Irina freca podeaua cabanei.
”Nu era voie sa miroasa a Petrosin. Pina seara trebuia sa fie toata data cu ceara”, spune Irina, care se ocupa, de fapt, de toata casa. Ca bucatareasa, trebuia sa faca in fiecare zi piine pe vatra, asa cum stie ea, pe foaie de varza. Prajiturile preferate ale dictatorilor erau ”Cuib de viespe” stropite cu lapte, brinzoaice, strudele cu mere sau brinza, minciunele. ”Cum venea Elena prin bucatarie si vedea ca fac «Cuib de viespe», imi zicea sa-i scot din cuptor si sa-i dau imediat, asa fierbinti si inca nefacute”, povesteste bucatareasa. In ziua in care familia prezidentiala pleca de la vila, Irina trebuia sa fie la elicopter cu piine si prajituri. Nu facea prajituri sofisticate, cu creme, pentru ca ”el era cu diabetul, vai de capul lui”. In aluat punea zaharina, iar mincarea trebuia sa fie fara sare. Le placeau ciorbele foarte acre, prazul umplut cu carne si gratarul, in rest, ”nu erau pretentiosi la mincare”. Cuibul activistilor La Vila Stevia, Ceausestii nu veneau niciodata singuri. Erau insotiti de Postelnicu, Dascalescu, Oprea, Andrei, Ana Muresan. Irina gatea, de regula, pentru cel putin 8 persoane. Cind erau mai mult de 15 la masa, mai venea un bucatar. Irina primea meniul pentru a doua zi cu o seara inainte. Cei care serveau erau doi chelneri din Bucuresti, fratii Ilie si Aurel.Casa era doar pentru petrecerea zilei, de dormit dormeau la Predeal. Niciodata, la Stevia, Ceausescu nu a adus diplomati straini. Pastra cabana doar pentru cercul de prieteni si familie. Se intilneau cu ocazia vinatorilor. De trei ori pe an. La 1 Mai si in august. Odraslele lui Ceausescu n-aveau voie sa intre in vila fara parinti. Zoe si Valentinse supuneau regulamentului impus de Elena. Vinat n-a apucat Irina sa vada decit o singura data: un cerb care a si plecat in aceeasi zi la Bucuresti, la evaluare. Ceausescu nu avea degustator Dimineata, Ceausestii mincau lapte batut, brinza dulce si mamaliguta. Din castronase de lut cu capac. Intre mese, se delectau cu minciunele si clatite.

”Niciodata nu l-am vazut pe Ceausescu sa bea alcool. Ea le mai tragea, dar el niciodata. Era mult mai cumsecade ca nevasta-sa. Nu l-am auzit niciodata sa ridice tonul”, spune Irina. Cind cocea piine, trebuia sa faca din acelasi aluat si o chifla mica. Dis-de-dimineata, mostra pleca spre laborator. In functie de felul cum doza Irina sarea si componentele, doctorii ii prescriau lui Ceausescu medicamentele pe acea zi. ”Nu este adevarat ca Ceausescu avea degustator. Minca fara grija din mina mea. Sanepidul venea in fiecare dimineata sa verifice igiena bailor si a casei, dar nu stateau linga mine sa vada cum framint aluatul”, explica bucatareasa. Dictatorul asculta muzica simfonica si juca sah In casa, locuitori permanenti erau doar ea, ospatarul si Burcea, secretarul Elenei. Pina si securistul cladirii statea afara. Irinei i se daduse o anexa cu 2 camere, 2 bai si bucatarie unde locuia cu sotul.
Copiii aveau voie sa-si petreaca vacantele la Stevia. Cu conditia ca, in aceeasi perioada, sa nu fie cazat si clanul de partid. La vila din Valea Azugii era si o sera imensa. Aici ii placea Elenei sa joace carti, la caldurica, cu Bobu si Postelnicu. Ceausescu juca doar table si sah. Dictatorul nu se supara cind pierdea, desi acest lucru se intimpla rar. ”Avea un singur casetofon cu muzica simfonica. Eu numai asta am observat ca asculta. La noi, la Stevia, n-a fost niciodata distractie, era o casa pentru odihna mai mult”, spune Irina. Sechestrata in vila la Revolutie Revolutia a prins-o pe Irina in vila. Era cu sotul ei si cu un nepot. ”Tocmai facusem curatenie de sarbatori. A venit armata peste noi si ne-a sechestrat in vila doua saptamini. Au facut inventarul cu pistolul pe masa. Stevia este una dintre putinele vile ale partidului de unde n-a disparut nimic. S-a zbatut fata mea si ne-a adus acasa. Atunci m-am imbolnavit de tensiune, de sperietura prin care am trecut”, isi aminteste cu tristete Irina. A predat vila lui Debret, fostul primar al Predealului. Ea a ramas administratoarea cladirii. Vila Stevia s-a deschis pentru turisti. Biletul de intrare era 25 de lei. Vizitatorii plecau dezamagiti. In locul unui palat luxos, vedeau doar o cabana simpla. Cu doua dormitoare, trei bai, living, bucatarie si doua birouri. Al lui si al ei. Acum, casa e in custodia SRI-ului. Irina are un milion de lei pensie. Si inca pe atita ca fost detinut politic. Blana cu care se acopereau in sanie u Vila Stevia a fost construita in numai 2 ani. Familia Ceausescu locuia aici cel mult 10 zile pe an, in reprize de cite 3-4 zile. Din 1984, Irina a primit de la dictator un apartament, in Azuga. Pe linga salariul lunar de 840 de lei si alimente. Alte cadouri nu a vazut de la stapinii vilei. ”Nici nu-mi trebuia, nu ma pling, aveam ce minca. Odata, Nicolae mi-a adus din Moldova colacul cu care a fost intimpinat. Mi-a mai ramas de la ei si o blana de miel. Cu ea se inveleau numai ei cind mergeau cu sania. Am vrut s-o vind acum citiva ani, ca nu ma mai ajungeam cu banii. Dar m-am razgindit”, spune fosta angajata a dictatorului. O papusa ca amintire u Iarna, slugile de la vila impodobeau un brad imens. Linga el asezau doua papusi mecanice, imbracate in costume traditionale.Inca din vremea aceea, casa valora miliarde, dupa cum auzise Irina. Era o cabana in stil traditional romanesc. Nu erau lucruri batator la ochi de scumpe. Mincau din farfurii ceramice, dar beau vinul din pahare de cristal. Aveau doar doua seturi de tacimuri de argint. Fiecare din ele costa, pe atunci, 75.000 de lei. Cit o Dacie. Irina isi aminteste si de o tava de argint, captusita cu plus, pe care erau gravate scene de lupta. Si de niste vaze din 1664.Serviciul de masa era din portelan veritabil. Prosoapele si halatele de baie erau chinezesti.Nici vorba de robinete aurite si alte extravagante. Ceausestii voiau sa duca o viata modesta la Stevia. Ciinii lui Ceausescu mincau crenvursti u De regula, Ceausestii erau insotiti de cei doi ciini labradori: Corbul si Sarona. ”Faceam budinca de brinza cu spaghete din 10 oua pentru un ciine. Fiecare animal minca la masa de dimineata cite sase crenvursti. La prinz, carne de vita cu zarzavaturi”, isi aminteste bucatareasa. Ce raminea, ducea acasa. Erau dintre cele mai gustoase feluri de mincare. 

Generalul Andrei Kemenici: „Dosarul din procesul lui Ceauşescu este un fals” Au semnat pentru moartea Ceauşeştilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bătut la masină după aceea, la Bucureşti. Dacă dosarul procesului nu dispărea, intrau cu toţii în puşcărie. Gelu Voican Voiculescu: Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni

Citeste; Andre Kemenici: “Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. “Păi, cum să fugă?!” “Păi, ca să termini cu ei…” Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei”. – Gică Popa : “Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!” Click aici
„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”

Generalul Andrei Kemenici a hotarât sa rupa tacerea

La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitatii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o marturisire senzationala: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.

▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastra, domnule general Kemenici?

Generalul Kemenici: Înca de pe 16 decembrie. Primisem ordin sa începem în unitate o pregatire deosebita pentru apararea Târgovistei. Eram artileristi de antiaeriana, ei ne cereau sa ne antrenam pentru lupte de strada. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primaverii de la Praga. Eram capitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sa vin sa apar Otopeniul. Si l-am aparat atunci pe Ceausescu. Ca sa nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alaturi de 100 de soldati, eu, capitanul Kemenici, eram în stare sa-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupa 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apara pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.

▪ Stiati ca Ceausescu se afla în zona?

Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sa-l prindem. Stiam ca se afla undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarma. De la ora 12:00 noaptea se putea spune ca Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl tradasera pe Ceausescu.

▪ Sosisera deja membrii acelui tribunal improvizat?

Elicopterul cu Stanculescu aterizase pe platoul unitatii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces. Neîncrezator, Stanculescu ma întreaba: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam ca se va duce sa-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sa-i dam drumul”. Eram mai multi pe holul unitatii: eu, Stanculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gica Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tanase. Si Stanculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sa fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, astora au început sa le tremure pantalonii. Am primit ordin sa trec si eu în proces. Le-am raspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sa facem cumva si sa-i bagam în puscarie pe Iliescu si pe Stanculescu, sustinând cã astia ne-au escrocat. Dar el însusi facuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judeca! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de ora sa faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:50–14:55. Totul a durat vreo doua ceasuri. A fost o buimaceala totala. Gica Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupa proces, si le-a luat si a plecat. E o alta victima a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stanculescu.

▪ În ce relatii ati ramas cu Stanculescu?

Generalul Stanculescu a eliminat, la Bucuresti, doua probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare varsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fara sa fie ministru a dat ordin unitatilor militare sa intre în cazarma. Dar pentru mine Stanculescu este dusmanul numarul 1: el mi-a transformat unitatea în puscarie, în tribunal si în poligon de executie. Fata de Stanculescu nu am decât ura. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pâna în 25 decembrie. Pentru ca ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sa nu ascultati decât de Stanculescu!”. Iliescu – tot asa.

▪ De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?

Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie.

▪ Traiti bine acum, domnule general?

Traiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru ca amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la doua camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare ca sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.

—————–In urma cu 22 de ani, exact in ziua de Craciun, Nicolae Ceausescu si sotia sa Elena erau executati prin impuscare la Targoviste, dupa ce fugisera cu un elicopter de pe cladirea Comitetului Central.

Procesul sotilor Ceausescu a inceput pe 25 decembrie 1989, la ora 13.20, cei doi fiind acuzati de genocid, subminarea puterii de stat prin organizarea de actiuni armate impotriva poporului, subminarea economiei nationale si incercarea de a fugi din tara pe baza unor fonduri de un miliard de dolari, depuse in bancile din strainatate.

In jurul orei 14.40 procesul s-a incheiat, iar sentinta de condamnare la moarte a fost pronuntata la ora 14.45. La ora 14.50 au fost executati.

Nicolae si Elena Ceausescu au fost executati cinci minute mai tarziu, in curtea garnizoanei.Procesul si executia au fost filmate iar imaginile au facut inconjurul lumii, fiind difuzate si de Televiziunea Romana.

Judecatorul care i-a condamnat la moarte pe sotii Ceausescu, colonelul de justitie Gica Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990, noteaza Mediafax.

Dupa executarea sotilor Ceausescu, sentinta Tribunalului Extraordinar Militar a fost luata in evidenta in registrul de executari penale, unde figureaza la pozitia 1/1989, insa in niciun alt registru (opis, condica de sedinta, condica de termene, registrul general de dosare) nu aparea inregistrat dosarul propriu-zis.Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi şi judecaţi pentru genocid şi subminarea puterii de stat, întrucât au determinat în decursul vremii moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate.

Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată al Tribunalului Extraordinar Militar au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Tîrgovişte. Acesta a fost debutul sîngeros al României democratice, mulţi considerând că revoluţia poporului a fost furată de către foştii comunişti.Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care l-a condamnat şi executat pe Nicolae Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei de către judecătorul Gică Popa, respectiv în perioada ianuarie-februarie 1990. Judecătorul care i-a condamnat la moarte pe soţii Ceauşescu, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.După executarea soţilor Ceauşescu, sentinţa Tribunalului Extraordinar Militar a fost luată în evidenţă în registrul de executări penale, unde figurează la poziţia 1/1989, însă în niciun alt registru (opis, condică de şedinţă, condică de termene, registrul general de dosare) nu apărea înregistrat dosarul propriu-zis.În 15 decembrie 2003, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus, prin hotărâre judecătorească definitivă, reconstituirea sau înlocuirea dosarului referitor la judecarea şi executarea soţilor Elena şi Nicoae Ceauşescu, în decembrie 1989. Conform unor prevederi ale Codului de procedură penală, instanţa militară bucureşteană a reconstituit dosarul dispărut, în baza unei copii, fiecare act din acea copie fiind însă recunoscut şi asumat de persoanele care îl semnaseră. În 19 martie 2004, procurorul militar Dan Voinea (între timp pensionat-n.r.), cel care a întocmit rechizitoriul soţilor Ceauşeascu, a recunoscut copia actului de inculpare ca fiind conformă cu originalul întocmit şi semnat de el. Voinea era atunci ultima persoană implicată direct în evenimentele din decembrie 1989 care mai trebuia să-şi autentifice înscrisurile.

La termenul din martie 2004, a fost prezent şi Dinel Staicu, un cunoscut admirator al soţilor Ceauşescu. El a declarat instanţei că nu deţine originalul dosarului, ci o simplă copie – demontând astfel o susţinere mai veche de-a sa potrivit căreia a cumpărat dosarul soţilor Ceauşescu – preluată de un cotidian sportiv central. Staicu a mai spus că nu s-a prezentat pînă acum la TMTB întrucât a crezut că este vorba despre o rejudecare a procesului şi nu de reconstituirea dosarului.

“Aşa cum am spus în repetate rânduri, consider că am fost martor la reconstituirea unei crime şi nu la cea a unui dosar penal”, a declarat atunci Dinel Staicu. “Ceauşescu a fost judecat şi executat, nu judecat şi condamnat. Nu am venit până acum pentru că nu recunosc acest dosar”, a mai spus Dinel Staicu. El a precizat că are o copie a dosarului de la Elena Bărbulescu (sora lui Nicolae Ceauşescu).
—————–
Dan Voinea: Nu au existat teroristi in decembrie ’89. Sotii Ceausescu au fost ucisi pentru a salva administratia comunista, care dureaza si azi
Sotii Ceausescu au fost sacrificati, pentru a nu avea loc un proces al comunismului, afirma, la RFI, fostul procuror militar Dan Voinea, care s-a ocupat ani buni de dosarele Revolutiei. El sustine ca “nu au existat teroristi” in decembrie 1989 si nici acum nu e prea tarziu pentru un proces al comunismului.

“N-au existat teroristi, in dosarele pe care le-am trimis in instanta, sunt peste 35 de dosare care au luat calea justitiei si in care justitia a condamnat. Ma refer la dosarul Timisoara, unde au fost condamnati generalii Stanculescu si Chitac, cei care au coordonat operatiunile militare din acel oras, dosarul Cluj, unde generalul Topliceanu si ceilalti subordonati ai lui au fost trimisi in judecata si condamnati pentru victimele de la Cluj, dosarul Sibiu si alte multe dosare, in care s-a demonstrat in mod concret ca nu au existat teroristi, pentru ca s-a ajuns la autorul fizic al represiunii, la tragatori, acolo au fost identificati tragatorii pentru fiecare victima”, spune fostul procuror.

Dan Voinea adauga ca, in dosarele care au ramas, tragatorii au fost identificati in proportie de 80%.

Sotii Ceausescu au fost ucisi pentru a salva administratia comunista

“Daca ar fi continuat procesul lui Ceausescu, asa cum ar fi fost normal sa fie, ar fi fost primul dosar in care se judecau crimele comunismului. Insa n-a fost sa fie asa, pana in prezent nu a mers in instanta un astfel de dosar. Ratiunile care au stat la baza eliminarii fizice a sotilor Ceausescu tocmai acestea au fost, pentru ca acuzele aduse Ceausestilor erau de fapt acuze aduse regimului comunist”, crede el.

Dan Voinea acuza faptul ca eliminarea fizica a sotilor Ceausescu a fost decisa de grupul care a preluat puterea la Revolutie si din care faceau parte Victor Atanasie Stanculescu, Ion Iliescu, Petre Roman, Brucan si Gelu Voican Voiculescu.

“Ei au fost sacrificati, tocmai pentru a nu avea loc un proces al comunismului si pentru a salva administratia comunista, care, dupa cum vedeti, a durat si dureaza si in prezent. Nu este deloc tarziu si e recomandabil pentru pacea sociala un asemenea proces (al comunismului – n.r.), dar pentru asta trebuie depolitizata justitia”, considera fostul magistrat militar.Nu exista nicio proba legate de sinuciderea lui Vasile Milea

Fostul procuror mai spune ca nu exista nicio proba care sa indice sinuciderea generalului Vasile Milea: “In dosarul lui Vasile Milea nu exista nici un element, nici o proba pentru sinucidere. Ma refer la probele stiintifice, criminalistice”.

Dan Voinea a adaugat ca “Atanasie Stanculescu s-a dus pur si simplu la Ministerul Apararii, in 22 si s-a autointitulat ministru al Apararii, nu l-a numit nimeni. Succesiunea – dupa Vasile Milea a fost Ilie Ceausescu, unul din primii adjuncti ai ministrului Apararii”.

“Or Stanculescu s-a dus la Ministerul Apararii Nationale, l-a izolat pe Ilie Ceausescu si s-a autointitulat el ministru al Apararii si din acel moment a condus si dirijat operatiunile militare in Bucuresti si-n toata tara”, mai afirma Dan Voinea.

Nu una obişnuită, ci chiar garnizoana între zidurile căreia, în decembrie ’89, şi-au găsit moartea, sub rafalele automatelor, foştii dictatori Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aşa arată azi, la 19 ani de la evenimentele de atunci, Andrei Kemenici, omul care a fost martor la scrierea istoriei.“Băieţii mei i-au arestat pe dictatori şi tot ei i-au păzit zi şi noapte, până în momentul execuţiei. O execuţie din cauza căreia mi-e ruşine că sunt român”. Aşa şi-a început povestea generalul în rezervă Andrei Kemenici, cândva un om puternic şi dârz, astăzi un bătrânel prea firav pentru a se mai bate cu anii.

“Ar fi multe, prea multe chiar, de spus despre tot ce s-a întâmplat atunci. Singurul lucru care contează cu adevărat e faptul că împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firesc. Pentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi. Pentru că se ştia de la bun început care va fi sentinţa. Pentru că au fost ucişi, nu executaţi”. Se opreşte din istorisit, trage aer în piept şi priveşte posac, de undeva de la 7-8 metri, spre zidul în faţa căruia şi-au găsit sfârşitul Ceauşeştii.

Îl întreb dacă, pe perioada cât a fost “încarcerat” aici Nicolae Ceauşescu, a avut ocazia să stea de vorbă cu el. “Nu o dată! Se purta de parcă era în continuare comandant suprem, nu un ostatic a cărui soartă urma să fie stabilită de un complet de judecată. “Colonele, îmi spunea, ai grijă şi fă-ţi datoria până la capăt!”. Aşa îmi spunea. Doar atunci când l-au legat şi l-au împins pe uşă afară, spre zidul unde urma să fie împuşcat, şi-a pierdut puţin cumpătul. Mă căuta cu privirea peste tot în timp ce mergea pe hol şi cânta Internaţionala”, îşi mai aminteşte generalul.

Din tot ce a fost, a păstrat în cufărul de acasă un vraf de poze îngălbenite şi o uniformă nou-nouţă cu însemnele rangului militar de acum: acela de general. De restul – povestea asasinării lui Ceauşescu – nu-i face plăcere să-şi amintească. Îmi mărturiseşte totuşi că o va face atunci când adevărul despre procesul Ceauşeştilor va ieşi la lumină.

“N-au avut şansa să se apere”

Andrei Kemenici ne-a arătat încăperea din Unitatea Militară 01417 unde au fost judecaţi soţii Ceauşescu. “Am continuat să fiu comandantul acestei unităţi încă opt ani după moartea celor doi. Ştiu însă că nu a fost drept ce s-a întâmplat acolo. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că Nicolae Ceauşescu nu ar fi meritat să fie executat. Spun doar că procesul lui nu a fost unul corect. Nu i s-a dat şansa să se apere. Acea şansă care trebuie acordată până şi unui ucigaş de rând!”, ne-a spus generalul.

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.

Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Domnul Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute! – pentru a întocmi documentele necesare să faceţi acest proces». Doamnă, sunt borfaşi de ultima speţă din România, care fraudează, care fură miliarde şi duc procesele 4, 5, 7 ani, deşi noi toţi suntem convinşi că aceia sunt escroci!
Nu aveau nici hârtie de scris la ei şi atunci generalul Victor Stănculescu mi-a ordonat să aduc hârtie. Spre ruşinea mea, că eram în mare economie, n-aveam atâta hârtie de scris, m-am dus în birou, am luat câteva hârtii şi m-am gândit: «N-or fi de ajuns astea» şi-am trimis la birou unde se găseau, la documente secrete, hârtiile care ne veneau pentru unitate şi din care împărţeam aşa, numărând foile, la compartimente. Atunci mi-am zis: «Dom’le, să mai aduc un top de hârtie.» Şi m-am dus şi i-am arătat hârtia de scris generalului, care mă dirija, cui s-o împart, spunându-mi: «Dă-i şi lui (pe urmă am aflat că era procuror), dă-i şi ăstuia că e judecător, lui că e preşedintele Comitetului de Judecată.» Nu le spun numele, deşi cred că până acum le-aţi aflat. Şi ajung la un om amărât. Nu-l uit toată viaţa. Şi generalul zice: «Dă-i şi lui.» Am vrut să-i dau acelaşi număr de foi ca şi celorlalţi, dar respectiva persoană zice: «Dă-i mai multe.» Am rămas surprins, apoi am înţeles că era grefierul. Îl chema Tănase. I-am dat mai multă hârtie de scris. După ce-am împărţit hârtiile, domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni care au distrus România.» Aceasta se întâmpla în hol, în picioare, într-o stare de tensiune extraordinar de mare. Procurorul Voinea a întrebat cine are Codul Penal şi unul dintre asistenţi, Mugur Florescu, i-a dat Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Şi i-am repartizat într-o încăpere, iar în timpul acesta am stabilit cu ofiţerii, care erau în aşa-zisul pluton de execuţie, era de fapt o grupă de execuţie formată din paraşutiştii de la Boteni, locul unde se va desfăşura execuţia, în caz că sentinţa va fi condamnare la moarte. Şi am făcut instruirea şefului, era căpitan, îl cheamă Boeru. A fost întrebat dacă vrea şi a răspuns afirmativ şi s-a dus şi a recunoscut locul respectiv, unde vor fi executaţi, dacă tribunalul va hotărî.

Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…

Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă. Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi şi le-am spus şi lor că nu sunt două ulcioare cu apă, nu se poate ca cei doi să dispară fără proces. Acesta a fost legământul meu şi al vieţii mele. Am făcut tot ce am putut, pentru care am tras extraordinar de mult. Tuturor le plăcea să scape de Ceauşescu. Reţineţi, e foarte important, de sus, de sus şi până jos, cu excepţiile de rigoare, doreau să scape de aceşti Ceauşescu. Nu mai erau admişi de nimeni. Ştiţi de ce vă spun lucrurile acestea ? Eu credeam că Ceauşescu e apărat de multe forţe de securitate, speciale. N-a fost apărat de nimeni. Au fost trădaţi, au fost abandonaţi de toţi, doamnă, de toţi.

Puşa Roth: Domnule general, se spune, iarăşi se spune, pentru că toate acestea au intrat aproape în folclor. Se spune că Ceauşeştii au murit mai devreme de 25 decembrie.

Andrei Kemenici: Exclus. Revin la ceea ce v-am spus. Erau 500 – 600 de oameni care stăteau ochi şi urechi pe uşă şi pe transportorul blindat de acolo. Eu am crezut că vor fi luaţi din garnizoană, erau îmbrăcaţi corect. A văzut aproape toată lumea şi în cinci minute, hai să zic zece, toţi cei 1237 de oameni ştiau că în garnizoană se află Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mai ales că se întrebau toţi ce căutau elicopterele acolo.

Puşa Roth: Eu mă refeream la momentul execuţiei.

Andrei Kemenici: Imediat. Toţi erau ochi şi urechi, doamnă, după stâlpi, pe la geam, peste tot, se uitau acolo unde erau elicopterele şi unde era transportorul să vadă ce se întâmplă. A durat vreo două ore şi acum mă întreb cât e de greu pentru un om să stea două ore după un stâlp. Nu? Aproape nemişcat şi să observe tot timpul. Ceauşescu era cineva, el nu era Gheorghe al nu ştiu cui. Şi toţi, văzând că intră în cazarmă, aşteptau să şi iasă. Ei, după aceste două ore îi văd că ies legaţi, aduşi de braţe şi dintr-o parte şi din alta – de fapt au fost luaţi aproape pe sus – şi merg la zid. După care aud armele. Au fost peste 500 de oameni care au văzut execuţia, iar de auzit, au auzit 1237, dar nu pun blocurile din jur, cu toţi oamenii la ferestre. Tot timpul erau oameni care strigau la cei de la blocuri să nu iasă la fereastră că riscă să fie împuşcaţi. O femeie n-a respectat acest ordin. Ştiţi ce s-a întâmplat cu femeia aceea? A fost omorâtă. Omorâtă de oamenii din cazarmă. Soldaţii or fi crezut că e inamic sau terorist. Şi-au tras şi-au omorât femeia.

Puşa Roth: Domnule general, cine a comandat foc, când au fost omorâţi cei doi?

Andrei Kemenici: Nimeni. Acel ofiţer, vă spune un om care a văzut şi vă pot da mulţi, mulţi, dar vă dau personalităţi din astea mari, mari, mari, chiar din frunte: generalul Stănculescu, procurorii, aici aş putea să fac o paranteză să ştiţi de ce s-a omorât Gică Popa, dar nu o fac. Aceşti oameni fiind sub o tensiune extraordinară, ştiau că trebuie să-i omoare, fiindcă au fost instruiţi înainte. Când au ajuns la aproximativ un metru sau un metru şi jumătate, legaţi fiind, i-a întors cu spatele spre perete – nu ştiu de ce nu i-a lăsat aşa – dar acesta a fost avantajul lor, al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, că au văzut moartea cu ochii. După aceea au făcut nu mai mult de patru-cinci paşi înapoi, armele le aveau la umăr, în poziţia de tragere din picioare, au întors cureaua şi au tras, au tras cu arma de la şold. Primul a tras căpitanul, apoi Cârlan şi Gheorghiu. Ordinul a fost să tragă toţi trei, tot încărcătorul, adică 90 de cartuşe. Unuia i s-a blocat arma şi nu a tras tot şi până să remedieze incidentul, un locţiitor al meu, Mareş Ion, a strigat: «Nu mai trage nimeni!», fiindcă cei doi erau morţi, ciuruiţi înainte de a ajunge la pământ. Ne-a fost frică, fiindcă erau acolo sute de oameni. Imaginaţi-vă că o bucată din haina Elenei Ceauşescu a fost pur şi simplu retezată, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul. O altă problemă este că au murit legaţi la mâini. Nu ştiu de ce, pentru că atunci când li s-a citit sentinţa, au rămas trăzniţi. Elena Ceauşescu i-a zis lui Nicolae Ceauşescu: «Cum, măi Nicule, se omoară în România?» El i-a răspuns: «Da, mă, uite, vezi! Trădarea e de lângă noi.» Acei ofiţeri şi subofiţeri, paraşutişti, erau instruiţi dinainte, ştiau că trebuie să-i lege. Ei ar fi mers la execuţie nelegaţi. Întâi au vrut să lege pe Nicolae şi să-l ducă la execuţie, apoi pe Elena, acesta era scenariul iniţial, aşa cum s-a procedat şi la vizita medicală, întâi el şi pe urmă ea. Dar ea a spus: «Nu, am luptat împreună, murim împreună!» Căpitanul, politicos, l-a întrebat pe domnul Stănculescu ce să facă, iar Stănculescu a spus: «Dacă vor să moară împreună, să moară împreună!» El nu s-a opus când a fost legat, însă ea s-a opus. Aş vrea să reţineţi că la execuţia celor doi au fost prezenţi reprezentanţii Revoluţiei Române. Au fost: Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, generalul Victor Stănculescu etc. Eu i-am predat pe cei doi Ceauşescu reprezentanţilor Revoluţiei, reprezentanţilor Armatei şi reprezentanţilor Justiţiei.Vreau să vă mai spun că Târgovişte a fost singura reşedinţă de judeţ care nu a fost apărată de Armată. Ce părere aveţi? Au fost diferenţe între oraşe. La Cluj, Sibiu, Timişoara, Cisnădie, Bucureşti, Armata a tras. În Târgovişte, revoluţionarii au intrat peste tot, fără să se opună nimeni, fiindcă unii au fugit ca potârnichile, iar alţii s-au pus la dispoziţiia Revoluţiei.”

Crăciunul pe vremea “ateistului” Ncolae Ceauşescu. Generaţia lui Moş Gerilă şi a pomului de iarnă: “Aho, aho, copii şi fraţi… Pentru zile minunate. De partid asigurate”

“Un viitor care începe mîine. Mîine 22 decembrie. Un viitor ale căror prime săptămîni poartă un nume cu miros de brad, şi portocală şi sunet de zurgălăi. Va-can-ţa de iarnă! Te vei odihni, vei citi, vei merge la patinaj sau te vei da săniuţa. Vei lua parte ca artist amator, pe scenă, sau în sală, ca simplu spectator, aducînd de acasă un sac cu aplauze la SERBĂRILE PREGĂTITE DE ŞCOALĂ ŞI DE ORGANIZAŢIA TA ÎN CINSTEA CELEI DE A XX-A ANIVERSĂRI A REPUBLICII.Te vei duce la cinema, la teatru, la meciuri de hochei, de baschet, de volei. Vei petrece la Carnavalul de Anul Nou şi într-unul din orăşelele copiilor unde o să mănînci crizanteme de zahăr vanilat, o să aluneci pe tobogan şi-o să stai de vorbă cu Moş Gerilă încercînd să ghiceşti cu ce actor seamănă anul ăsta”. Textul din revista Cutezătorii, din 1976, oferă o imagine sintetică a ceea ce reprezentau sărbătorile de iarnă, şi implicit Crăciunul, pentru copiii şi adolescenţii -pionierii şi uteciştii – perioadei comuniste.Sărbătorile de iarnă, adică “serbările pomului de iarnă”, începeau oficial pe 27 decembrie, când se stingeau şi pulsaţiile timide ale înăbuşitei sărbători a naşterii lui Hristos. Pentru că în ciuda discursului oficial, în aproape fiecare casă, bradul era împobodit înainte de data de 25 decembrie şi, eventual, ţinut mai departe de geam sau cu instalaţia oprită, Moş Gerilă sau Moş Crăciun – copiii avea mai mereu ezitări – venea în noaptea de Ajun, iar de Crăciun familia se reunea în jurul mesei, conform tradiţiei. erau prezentate jocuri de iarnă, copii care mergeau cu Pluguşorul printre blocuri sau prin sate ori pioneri în curtea şcolii. Revelionul, punctul maxim al sărbătorilor de iarnă

Pentru a compensa, Revelionul căpăta dimensiuni exagerate şi devenea cea mai importantă zi din acest interval. “Revelionul. Cuvîntul sună ca o galerie cu bolţi … peste care s-a lăsat întunericul. Ei da, acolo, undeva, la capăt, la ultima treaptă, se află EL, Revelionul.“Anotimpul alb, zilele care au mai rămas pînă la sfîrşitului anului calendaristic poartă gîndurile copiilor de la bradul frumos împodobit ce scînteiază în lumina jocului de artificii, la sacul plin cu daruri al lui Moş Gerilă, pe care-l întîmpină cu voioşia cîntecului, cu fapte frumoase, cu notele bune şi foarte bune din carnetul de elev. Surprizele care-i aşteaptă sînt multe şi foarte plăcute căci societatea noastră s-a îngrijit din vreme ca cei aproape 4,2 milioane de copii ai ţării să aibă o vacanţă plină de bucurii, iar tradiţionalele sărbători ale pomului de iarnă să fie mai strălucitoare ca oricînd. Anul 1979, anul Congresului al XII-lea al partidului şi al celei de a 35-a aniversări a eliberării patriei, a fost un an în care şi munca părinţilor a fost mai bună”.“Un îndemn înălţător. Asemenea părinţilor noştri şi a fraţilor mai mari, comunişti şi uteceşti, sîntem cu toată fiinţa noastră angajaţi în acest prezent plin de fapte bogate în muncă şi în învăţătură, în vederea edificării viitorului comunist pe pămîntul patriei, viitor care înseamnă fiecare timp înainte şi deci, şi Anul nou, care şoseşte în curînd”.“Se apropie ziua şi ora cînd ne vom face urări! Ne vom bucura să le adresăm sau să le primim. În prag de An Nou am cules cîteva astfel de gînduri pentru la anul, de la cîţiva colegi […] Vreau să fac un desen mare, o compoziţie dedicată oraşului meu. M-am şi gândit unde să aşez tramvaiele, podul de peste Bega. […] Mă preocupă o nouă metodă de a învăţa la istorie şi geografie. Volumul datelor de memorat îmi pune probleme. De asemenea, mă gîndesc la clasa noastră, să terminăm anul şcolar fără nici un corigent. Aş vrea să am în acest an şi o maşină de cusut rochiţe şi pentru păpuşile mele”.Revelionul era punctul culminat al “marelui raliu al vacanţei”, ale cărei bucurii erau, în egală măsură, exagerate. “Feericele orăşele ale copiilor îşi cheamă prietenii, patinoarele, pîrtiile de schi, bazele sportive, sălile de spectacole, bibliotecile toate sunt gata pentru mare raliu al vancaţei, în timp ce Moş Gerilă zăboveşte prin magazine, pregătindu-şi sacul cu daruri pentru serbările pomului de iarnă”.“Moş Gerilă, toţi îmi spun că eşti darnic şi eşti bun…”

Lui Moş Gerilă, chiar dacă era acceptat, nu i se acorda prea multă importanţa sau, cel puţin, asta se vede în revistele pentru copii din acea perioadă. Apare reprezentat foarte rar, în anecdote sau pentru a le insufla copiilor ceea ce trebuia să aştepte de la el. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale vremii – Scrisoare către Moş Gerilă – venea cu un mesaj clar: trebuia să te mulţumeşti cu puţin. “Moş Gerilă toţi îmi spun/ Că eşti darnic şi eşti bun/ Dar să stii mai din’ainte/ C-am fost băieţel cuminte,/ Şi mai spun aşa să ştii/Ca eu nu-ţi cer jucării/ Cum ţi-ar cere şi alţi copii./ Însă nu m-aş supăra/Dacă tot mi-ai da ceva”.“Unui şcolar/Moş Gerilă săniuţa/ Nu i-a mai lăsat lui Zet,/C-a alunecat la vale …/Ca şi notele-n carnet”. “Moş Gerilă aceeaşi carte/Lui Dănuţ i-a dăruit,/ C-o pierdu-se pe cealaltă/Fără ca s-o fi citit”. “Am să-l rog în mod discret/Pe Gerilă, cînd va trece/Să-i aducă în carnet/Fie şi un singur zece”.Aşa cum Moş Crăciun a fost transformat în Moş Gerilă, bradul de Crăciun a devenit pom de iarnă şi trebuia împodobit în noaptea de Anul Nou. Mai mult decât atât, tradiţia lui era împinsă atât în spaţiu, cât şi în timp. “Caleidoscop de Anul Nou. De mii de ani bradul a fost nelipsit cu ocazia sărbătorilor populare, datorită frumuseţii sale falnice, rezistenţei deosebite în faţa vitregiei naturii. Chinezii, japonezii şi alte popoare din Asia folosesc cetina de brad la sărbătoarea aşa-zisă a “lanternelor”. Şi vechii greci aduceau bradul împodobit cu panglici multicolore, la “sărbătoarea luminilor”, iar romanii împodobeau chipul lui Bachus cu ramuri de brad în care se aprindeau mici luminiţe. Dacii aveau un adevărat cult pentru brad, ale cărui centini erau folosite ca obiecte de podoabă la toate sărbătorile, la nunţi, la petreceri populare. De la romani, tradiţiile bradului au fost transmise şi altor popoare din apusul şi nordul Europei”.

“Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru (…) zile minunate/ De partid asigurate”“După datina străbună, cu prilejul Anului Nou, în Capitală şi în judeţele ţării va avea loc Pluguşorul copiilor şi tineretului prin care tînăra generaţie a patriei îşi va manifesta dragostea şi recunoştinţa pentru minunatele condiţii de viaţă şi muncă ce le-au fost create de către partid, de către secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”.

Cum suna acest Pluguşor de recunoştinţă al copiilor şi tinerilor? Mai multe versiuni, aceeaşi idee de bază.Aho, aho, copii şi fraţi/ Staţi puţin şi nu mînaţi/ Şi urarea mi-ascultaţi/ C-am pornit-o de cu zori/ Prin ţară colindători/ Prin oraşe, prin comune/ Cu urările străbune/ De viaţă, de sănătate/ La constructorii voinici/ La mineri, la-nvăţători/ Că ni-e ţara cîmp de flori/ Răsădit de muncitori/ Tînăr să se-nalţe-n soare/ Cu uzine, cu ogoare/Şi cu vise minunate (…)Anul care s-a-ncheiat/ A fost mîndru … Pentru zile minunate/ De partid asigurate;Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru şi bogat/Am’nălţat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres/Cîntând dragostea fierbinte/ Pentru bravul preşedinte/Reales de-al ţării For/ Şi de întregul popor/ Să ne fie înainte/Înţelept conducător/ Nalt exemplu, far şi zbor ….”“Şi-am pornit cu noi răvaşe/prin comune şi oraşe /Cîntece şi brazi cu flori/ Pentru bravii muncitori,/Pentru mîndrii oţelari/ Şi la harnicii zidari,/ Am adus urări frumoase/Pentru inimi, pentru case/ Pentru cei de pe tractoare//Ţărănimii din ogoare,/ Patriei înfloritoare …

Şi să-i mulţumim cu drag/Cu flori albe pîn’prag/ Că ne creşte cu mult har/Ca un mare grădinar/Ceauşescu – Bucurie/Rodnicie – Românie”.

Probă. Aştia au dat lovitură de stat 1989 vezi lista – Gelu Voican Voiculescu: Aveam informaţii despre Iliescu de mult, prin 1986 am văzut un „Stern” cu Iliescu în centru – „omul care îl va înlocui pe Ceauşescu”

Mărturii ale unor personaje-cheie ale Revoluţiei despre condiţiile în care s-au cunoscut înainte de 1989. Dacă-i întrebi cum de s-au adunat toţi, în punctele- cheie ale puterii, la 22 decembrie 1989, îţi răspund că e o coincidenţă. Vă lăsăm pe dumneavoastră, cititorii, ca astăzi, 22 decembrie 2011, să concluzionaţi, fiecare în parte, cât a fost coincidenţă şi cât a fost premeditare în Revoluţia română. Fără a se înţelege că schimbarea de regim a fost ceva rău. Îngrozitor a fost doar numărul morţilor: 159 sub Ceauşescu, 957 după fuga acestuia.

Cazimir Ionescu: Am fost pe 21 decembrie la Universitate, dar n-am participat la baricadă. La un moment dat l-am zărit pe trotuarul celălalt şi pe Gelu Voican Voiculescu. Îl ştiam de când ieşise din puşcărie, îl cunoscusem la un ceai. Am trimis un puşti la el să-i transmită că eu am informaţia că au pornit mişcări şi în alte oraşe din ţară. Aveam un atelier la Fondul Plastic unde mai făceam şi noi câte o agapă. Şi la un moment dat un tip l-a adus pe Gelu Voican la un ceai.

Cineva mi-a spus să am grijă că Voican abia a ieşit din puşcărie, că a vrut să-l împuşte pe Ceauşescu. Nu am căutat să mă apropii de el, ne mai întâlneam într-o librărie – „Salut”, „Salut” şi cam atât. (Ziarul „Adevărul” 9 noiembrie 2011) Gelu Voican Voiculescu: Cazimir Ionescu lucra la un institut de economie lângă Leonida. Ne întâlneam la Librăria Papirus. Mă cunoşteam cu el, dar la nivelul de a vorbi cu „dumneata”. Nu ne tutuiam. Ne cunoşteam din nişte… fusese şi coleg de liceu cu nevasta mea de atunci. (Comisia „Decembrie 1989″)Gelu Voican Voiculescu: Singurul meu cunoscut şi prieten a fost Aurel Dragoş Munteanu. El îl cunoştea pe Iliescu de multă vreme, şi-mi vorbea de Iliescu. Şi eu îi puneam numeroase întrebări despre Iliescu, pentru că, vedeţi dumneavoastră, de foarte mult timp, de când ăştia (n.r. – securiştii) m-au tot înrăit aşa, eu tot îmi puneam problema de a face ceva. [...] Aveam informaţii despre Iliescu de mult. Îmi amintesc că prin 1986 am văzut un „Stern” (n.r. – revistă din Germania Occidentală) cu Iliescu în centru – „omul care îl va înlocui pe Ceauşescu”. Eram foarte receptiv la oamenii care îl cunoşteau pe Iliescu, pentru că nu ascund că eram preocupat de a acţiona. (Comisia „Decembrie 1989″)

mihai bujor sion roman mihail montanu cazimir ionescu ion iliescu dumitru iliescu

Misteriosul Harosa

Gelu Voican Voiculescu: Pe Brucan l-am cunoscut o singură dată. În parc, cu un prieten de-al meu, Viorel Harosa, care îl cunoştea pe Brucan şi mi l-a prezentat. Era cam prin 1988, era primăvară, era plăcut afară. Deci asta este singura ocazie în care ne-am întâlnit. Brucan a dat mâna aşa cu mine. Nu spune nimic asta. [...] Viorel Harosa era redactor la Editura Meridiane. Îl cunoştea pe Iliescu, l-a şi dus de câteva ori cu maşina. Şi-l întrebam ce fel de om e. Rezulta că el este foarte supravegheat, nu se putea. Şi eu eram supravegheat. Atunci nu puteam risca un contact. Vă mărturisesc intenţionalitatea mea, că asta explică anumite lucruri. (Comisia „Decembrie 1989″)

Viorel Harosa, omul care îi cunoştea pe Brucan, Iliescu şi Voican, a ajuns, după Revoluţie, locţiitorul şefului Unităţii Militare 0215 (celebra „Doi şi-un sfert”, înfiinţată de Gelu Voican Voiculescu din securişti reciclaţi). Conform „Evenimentului zilei”, Harosa a fost angajat cadru activ cu gradul de colonel în data de 2 februarie 1990. Până atunci, Harosa scrisese cărţi în calitate de critic de artă. În iunie 1991 a fost trecut în rezervă şi şi-a pierdut urma. Trăieşte în judeţul Braşov, dar foştii colegi din „Doi şi-un sfert” afirmă că „este foarte bolnav şi are dificultăţi de vorbire”.

„…să mă duc la Iliescu, să-l văd, să-l tatonez”

Gelu Voican Voiculescu: Vă mai pot spune că intenţionam să intru în contact cu Iliescu, dar n-am avut curajul. [...]Aveam manuscrisul unei lucrări tehnice de epurare a apelor, pregătită de tatăl meu, pe care el a publicat-o şi acuma trebuia republicată. Tata murise între timp. Un redactor de la Editura Tehnică pe care îl cunoşteam mi-a propus: „Domnule, nu o mai publica, că reeditarea nu se mai plăteşte. Pune-o pe numele dumitale, actualizeaz-o şi, mă rog, îţi plagiezi tatăl”.

Ei, toată chestia asta pe mine mă dezinteresa: să briez într-o poveste din asta în care nu aveam nicio legătură, de epurare a apelor. Dar era pretextul de a mă duce la directorul Editurii Tehnice. Sub pretextul acestei contractări de carte voiam să mă apropii de el. Exista o tendinţă pentru că şi eu vedeam în Iliescu un tip căruia îi este rezervat ceva. N-am dus niciodată la capăt planul, de frică. Dar, v-am spus, eram pregătit să mă duc la Iliescu, să-l văd, să-l tatonez.(Comisia „Decembrie 1989″)

Doi bărbaţi în smoching ce-şi privesc brâurile…

Gelu Voican Voiculescu: La premiera filmului „Mircea”, al lui Sergiu Nicolaescu, îl văd în sfârşit pe domnul Sergiu Nicolaescu, aşa, în carne şi oase. Am stat la câţiva metri şi ne-am privit unul pe altul. Eu purtam brâu şerpar, dânsul avea un brâu de mătase, era îmbrăcat într-un smoching şi, probabil, pe această chestie amândoi ne-am privit aşa… Aveam barbă, păream un personaj, şi ne-am privit. Uite, şi dânsul îşi aminteşte (n.r. – Sergiu Nicolaescu era prezent la audierea lui Voiculescu, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei „Decembrie 1989″). Şi peste câteva zile ne-am găsit la Revoluţie. (Comisia „Decembrie 1989″)

Naşi, fini, rude, colegi

Între Silviu Brucan, Teodor Brateş şi Petre Roman există ceva legături. Brucan a fost preşedinte al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966. Hortensia, mama lui Petre Roman, s-a angajat la Radiodifuziune în 1954, printr-un transfer de la Editura Politică. A lucrat în Radio până în 1975, când s-a pensionat. Teodor Brateş a fost coleg, la Radio, cu Hortensia Roman şi i-a fost subordonat lui Silviu Brucan, între 1965 şi 1966. La Revoluţie, deşi fără funcţie oficială, Silviu Brucan a fost „starostele” grupului de la TVR.

Teodor Brateş şi Bebe Ivanovici, celebru pentru fabrica de certificate pe care a diriguit-o în anii ’90, au realizat împreună o carte-interviu. În volumul „Cui îi este frică de adevăr?”, Brateş şi Ivanovici dezbat Revoluţia din Televiziunea Română, ridicându-şi unul altuia mingea la fileu. Ivanovici vorbeşte şi despre legăturile sale cu familia Brucan, care au debutat în anii ’70, pe când el era un mărunt inginer la Electroaparataj: „Am fost naşul fiului lui Brucan, Vlad Brucan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Vlad Brucan era un tânăr cu «probleme» şi ne-a fost încredinţat nouă, la fabrică, să ne ocupăm de el. Trebuie s-o spun pe cea dreaptă: fura din casă lucruri, le vindea pentru a avea bani pentru tot felul de distracţii dubioase. După ce a venit la noi, s-a produs o schimbare în bine cu el. Domnul Brucan a aflat toate astea şi când Vlad a devenit major am discutat cu el să-l însurăm pe fiu. Am făcut câteva vizite în strada Herăstrău 16, în cartierul nomenclaturii şi am discutat serios despre căsătoria lui Vlad. În sfârşit, am devenit naş”. Peste ani, Brucan seniorul şi Bebe naşul au făcut Revoluţia împreună, în TVR.

LA CENACLU, LA SCRIITORI

Cazimir Ionescu l-a propus pe Mircea Dinescu, pe 26 decembrie 1989, pentru o funcţie în CFSN. „Da, noi ne ştiam de la cenaclu. Am cochetat cu poezia şi mă duceam pe la cenacluri, la Uniunea Scriitorilor”, spune Ionescu.

Eminescu, Caramitru – Iliescu, Stănculescu

Ion Caramitru, despre momentul „22 decembrie 1989″, imediat după pătrunderea sa şi a lui Mircea Dinescu în Studioul 4 al TVR: Ştiu că la un moment dat, nu o dată ci de vreo trei ori, cineva mi-a spus: „Te caută Iliescu la telefon”. Şi eu am spus: „Ce să vorbesc cu domnul Iliescu? Nu am ce vorbi”. Nu am vorbit la telefon, dar când a ajuns în Studioul 4 a ţinut să mă îmbrăţişeze. (Comisia „Decembrie 1989″)

Ion Caramitru, despre întâlnirile antirevoluţionare cu Ion Iliescu: Domnul Iliescu mergea la teatru. Au fost situaţii în care am fost aşteptat de Domnia Sa după spectacol. Şi vi le şi spun care sunt: după Hamlet, după spectacolul pe care l-am făcut cu Johnny Răducanu, care s-a numit “Dialoguri”, iar la al treilea, cel din 1989, l-am invitat chiar eu. L-am cunoscut într-o seară, după un spectacol Hamlet, când m-a aşteptat în faţa teatrului, să-mi strângă mâna şi să-mi spună că a înţeles foarte bine în ce măsură acest spectacol se luptă împotriva ideologiei comuniste şi a lui Ceauşescu în special. A doua oară, tot aşa, m-a aşteptat după spectacol.

Iar a treia oară a fost după spectacolul “Eminescu după Eminescu”, care a avut loc la Ateneul Român – dacă nu mă înşel, în iunie 1989. Ţin minte că la acel spectacol a venit împreună cu generalul Stănculescu, au stat unul lângă altul, iar generalul Stănculescu a venit la cabină şi m-a felicitat pentru spectacol şi mi-a transmis şi din partea domnului Iliescu aceleaşi felicitări”. (Comisia „Decembrie 1989″) Mircea Dinescu: “Eu l-am văzut pe Ion Iliescu prima dată la o piesă de teatru a Gabrielei Adameşteanu, la Teatrul Bulandra. Acolo am văzut un domn înconjurat de… cred că erau Ion Caramitru, Ana Blandiana, Gabriel Dimisianu, Geta Dimisianu. Eu nu ştiam cine e ăla şi am întrebat. Mi s-a răspuns: „Este Ion Iliescu” (emisiunea „Tănase şi Dinescu”, Realitatea TV, 2 decembrie 2011)

Iliescu şi Măgureanu, la o plimbare prin pădure

Virgil Măgureanu, despre „racolarea” lui Iliescu, în 1981: Am hotărât să-l întâlnim pe Ion Iliescu la Cehu Silvaniei, în Sălaj. El mi-a atras atenţia din Bucureşti: „Măi, să fie puţină lume!”. „Păi nu, că vom fi în principal noi doi şi mai am un prieten acolo, un primar, Vasile Vlaica. El ne va primi şi ne va da o masă undeva, ştiu şi locul”.

Era undeva într-o pădure, o cabană deasupra Cehului, frumos loc! Încep să zbârnâie telefoanele, se spune că vine Ion Iliescu cu tot comitetul judeţean. Ne aşezăm la o masă într-o poiană. Acuma, de mâncare nu-mi ardea. Iliescu m-a luat pur şi simplu şi m-a pus lângă el. Atunci am profitat niţel de ocazie şi l-am luat la o plimbare prin pădure. Acolo a avut loc aşa-zisa racolare, ca să folosesc expresia uzitată chiar de el. Acolo i-am spus eu despre faptul că el este perceput ca viitorul preşedinte al României” (Virgil Măgureanu în interviu cu Mihai Alex Stoenescu, „De la Regimul Comunist la Regimul Iliescu”, Editura RAO, 2008)

Iliescu şi Militaru,la o plimbare prin parc

Nicolae Militaru: Ideea iniţierii unui Comitet al Salvării Naţionale a existat încă din iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului să fie pus Ion Iliescu. Acest Comitet al Salvării Naţionale s-a transformat în Front în 1987. (Revista „Baricada” 1991)

Nicolae Militaru, despre întâlnirile cu Ion Iliescu, din anii ’80: Am fost înregistraţi de Securitate în Parcul Tineretului, unde ne întâlneam în prima marţi din fiecare lună, şi am făcut imprudenţa să ne întâlnim de mai multe ori în acelaşi loc şi la aceeaşi oră, pe acelaşi circuit. Am mai fost şi prin Bucureştii Noi dar ne-au localizat şi au pus aparatură şi ne-au înregistrat. (Comisia „Decembrie 1989″)

Ion Iliescu: Am avut câteva întâlniri conspirative, cu participarea a 4-5 persoane; după aceea, am decis să ne vedem numai câte doi; au apărut şi multe elemente de lipsă de rigoare, mai ales generalul Militaru nu manifesta suficientă prudenţă. (Comisia „Decembrie 1989″)

Când regizorul i-a ordonat generalului

Sergiu Nicolaescu: Pe Victor Atanasie Stănculescu şi pe Vasile Milea îi cunoşteam din 1947, de la un curs politic făcut la Şcoala Militară de la Sibiu. Pentru că intrasem cu cea mai mare notă la Şcoala de Ofiţeri de Marină, am fost trimis la acest curs, la Sibiu. Stănculescu şi Milea mă ştiau bine de atunci. Cursul ăsta politic a ţinut trei luni. Peste ani ne-am cunoscut mai bine. Cu Milea am avut relaţii mai strânse. El mi-a recomandat să aduc la Bucureşti acea unitate de la Ploieşti. Se întâmpla chiar în decembrie 1989, cu câteva zile înainte de Revoluţie. Mi-a zis că e o unitate foarte pregătită şi mi-a mai spus: „cu această unitate poţi să cucereşti Bucureştiul în trei zile”. Mi-a rămas în cap ce mi-a spus Milea. În seara de 22 decembrie am vorbit cu Victor Stănculescu să dea ordin să fie adus regimentul din Prahova la TVR. I-am spus: „Dă-mi 01065!”. Şi a dat ordin Armatei I, iar de acolo s-a dat ordin la Ploieşti”. („Adevărul”, 14 decembrie 2011)

„Ape” tulburi, cu Iliescu şi Cico Dumitrescu

Cico Dumitrescu, în „Adevărul”, martie 2010: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova. Eu nici n-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

La 22 decembrie 1989, Cico glăsuia la Televiziunea Română Liberă: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!” Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială pe când la Cotroceni domnea Iliescu.“Pe Victor Atanasie Stănculescu şi pe Vasile Milea îi cunoşteam din 1947, de la un curs politic.”

Sergiu Nicolaescu revoluţionar

Lovitură de stat militară cu un guvern comunist civil 22 decembrie 1989

Armata s-a predat lui Iliescu pentru a i se spăla sângele de pe mâini

Armata a executat ce a refuzat Securitatea

Este fundamental să se înţeleagă faptul că Ceauşescu a ordonat intervenţia în forţă a Armatei la Timişoara, pentru că MI şi DSS nu i-au executat ordinele de represiune, deşi intervenţia în tulburări interne era o atribuţie a celor două instituţii. În dimineaţa de 22 decembrie, ordinul de represiune transmis de Milea trupelor era activ, acestea deschizând focul asupra muncitorilor la Vitan Bârzeşti şi Turbomecanica. Totodată, nu putem ignora intrarea în Capitală a coloanelor de blindate, ai căror militari nu cunoşteau situaţia reală din oraş, fuseseră îndoctrinaţi că la Universitate şi Inter acţionează un grup de trădători organizaţi de serviciile de spionaj “din Vest şi din Est” şi în condiţiile în care ultima reacţie publică a lui Nicolae Ceauşescu fusese intervenţia televizată din 20 decembrie seara, în care luase explicit apărarea Armatei pentru focul deschis la Timişoara.

TRAIAN BASESCU SI IULIAN VLAD

“Resposabilitatea masei” şi elanul trupelor proaspete

Întotdeauna – cazul Tien-Anmen este elocvent – trupele proaspete sunt tentate să acţioneze cu violenţă sporită, pentru că ele sunt trimise în luptă în condiţiile în care forţele militare precedente au eşuat, au pierderi – minciuna cu militarii morţi la Timişoara; specularea morţii accidentale a militarilor la Sala Dalles -, iar soldatul este mobilizat suplimentar de sentimentul numit spirit de corp. În momentul în care o forţă militară proaspătă este aruncată în luptă, se presupune că forţele anterioare au fost agresate, atacate şi învinse, ceea ce justifică focul “în tot ce mişcă” (cazul recuperării tancurilor de la Timişoara). Toate aceste aspecte nu mai sunt teoretice, ci au în spate o dramatică realitate cazuistică. Situaţia juridică a forţelor militare britanice din Ulster, acuzate că, executând foc la nivelul picioarelor, au omorât toţi copiii aflaţi în primul rând este iarăşi un caz care se studiază în toate doctrinele militare din ţările civilizate. De aici a fost formulat conceptul de “responsabilitate a masei”, care permite Justiţiei să condamne persoanele care pun copiii în bătaia focului sau acţionează “cu perfidie” (capcane, înjunghieri, încălcarea armistiţiului, lovitura pe resurse – apă, hrană, aer). În jurisdicţia europeană, persoana care l-a înjunghiat pe Nicu Ceauşescu, oricât de mare revoluţionar o fi fost, era de mult judecată şi condamnată. Tulburările civile din 1992 de la Los Angeles – nu se spune acest lucru – s-au finalizat cu aproape 6000 de condamnări. Nici un membru al Armatei sau al Gărzii Naţionale nu a fost condamnat pentru cele 17 persoane împuşcate mortal de ele. La baza acestui fapt s-a aflat ordinul de foc dat de preşedintele G. Bush sr., după ce primele forţe de ordine au fost agresate.Armata Română la comanda unui agent secret străin

În ce îl priveşte pe gen. Stănculescu, acţiunile lui trebuie privite din perspectiva colaborării sale (recunoscute) cu serviciile secrete britanice şi maghiare. Avem de-a face cu o persoană avizată asupra acţiunilor externe de răsturnare a lui Ceauşescu. În acest loc mă simt obligat să precizez că toate acţiunile de izolare a României, de ameninţare a integrităţii teritoriale, de manevre militare la graniţă, de diversiune electronică (de precizat aici că diversiunea electronică aeriană se face numai în sprijinul unor forţe terestre în acţiune la sol!), de infiltrare de comandouri, de diversiune prin posturi de radio (cu mii şi zeci de mii de morţi) nu pot fi ignorate, minimalizate sau scoase din procesul revoluţionar. Ele au fost acţiuni ale voinţei externe de schimbare a lui Nicolae Ceauşescu, ca să nu mai punem la socoteală implicarea imediată în provocarea la revoltă la Iaşi şi Timişoara, în sabotarea mitingului de la Bucureşti (excelente mărturiile col. Păsăreanu), în suspiciunea pe care o avem asupra producerii primilor morţi la Timişoara, Bucureşti şi Braşov (fenomenul glonţului magic).Diversiunile externe şi chiloţii româneşti

Trebuie să ne fie foarte clar că, dacă aceste acţiuni nu au fost declanşate pentru răsturnarea lui Ceauşescu, alternativa este: sprijin pentru noua putere, asigurarea unei legitimităţi revoluţionare prin inventarea unui inamic – “securiştii-terorişti”. Nici nu putem ignora importanţa lor, când muncitorii de la Timişoara ies în stradă pe 20 decembrie ca urmare a informaţiei false că la Catedrală sunt 30 de copii morţi, iar la Bucureşti pentru că sunt 10.000 de morţi la Universitate, după ce oamenii au văzut şi auzit întreruperea mitingului. Nimeni – cu excepţia mea – nu a stat să se întrebe de ce au strigat până au răguşit revoluţionarii de la Timişoara către concetăţenii lor: “Laşilor, veniţi cu noi!”, timp de patru zile, şi mulţimea nu s-a mişcat decât atunci când s-a trezit înconjurată stupid de Armată în fabrici şi anunţată diversionist de Europa liberă că sunt 4500 de morţi în Centru. Când am cercetat mărturiile revoluţionarilor de la fabrica Elba şi de la Fabrica de Tutun, atunci nişte tineri, în 2005 nişte oameni maturi, lista revendicărilor era foarte precisă: chiloţi, vată, ciocolată, saloane de Anul Nou!O zi din viaţa lui Atanasie Stănculescu

Victor Stănculescu, şters de pe lista membrilor CC, din cauza Securităţii, se imobilizează în Spitalul din Timişoara şi îşi pune piciorul în ghips la Bucureşti, pentru că ştia ce operaţiune este în curs. A crede că s-a dus la Timişoara să ordone foc împotriva oamenilor şi că apoi a venit la CC şi “s-a orientat” este o naivitate. Dar pentru a încerca să amplasăm acţiunile sale în vreo subcategorie istorică, trebuie să facem inventarul lor.

Ora 09.50. După ce a fost numit ministrul Apărării, s-a deplasat la grupa operativă şi a aflat situaţia trupelor, mai ales a coloanelor de tancuri chemate de Milea împotriva bucureştenilor. Apoi s-a deplasat la grupa de transmisiuni de la etajul VI al CC.

Ora 10.05. Cere comandantului grupei de transmisiuni, mr. Tufan, să execute numai ordinele sale, fără să comunice eşaloanelor superioare natura acestor ordine.

Ora 10.07. Gen Stănculescu, folosind ilegal indicativul secret al ministrului Milea, RONDOUL, care era un indicator personalizat, dă ordin tuturor trupelor aflate în mişcare şi în dispozitiv să abandoneze misiunea de luptă ordonată de Milea şi să se întoarcă în cazărmi.N-a fost cu NOI, a fost cu ION

Ora 10.10. Comandanţii de subunităţi de blindate din oraş îi anunţă pe manifestanţi că au primit ordin să se întoarcă în cazărmi. Mulţimea începe să se urce pe tancuri. Mărturia revoluţionarului Mihai Montanu mi se pare semnificativă: “La un moment dat, în jurul orei 10.00, unul la care mă uitam mai mult, un lt. major, a început să zâmbească. Şi atunci am spus la lume: “Gata. Armata e cu noi”. L-am întrebat: “Ce ordin ai primit?”. Mi-a răspuns: “Să ne retragem în unitate”. Ne-am urcat toţi pe TAB-uri. Flori pe ţevile de puşti. I-am spus: “Te retragi la unitate, dar treci prin Piaţa Palatului şi ne laşi acolo”" (Arhiva Senatului României, Stenograma nr. 14/10.XI.1993, Audiere Montanu Mihai, p.6. – n.a.)

Între 10.10 şi 10.40, gen Stănculescu repetă ordinele de retragere în cazărmi şi cere subunităţilor să “parlamenteze” cu manifestanţii. La aceste ore nu exista conceptul de “trecere a Armatei de partea revoluţiei”.
Ora 11.15. Regimentul 7 Mecanizat cere permisiunea să deschidă foc direct împotriva manifestanţilor. Gen. Stănculescu refuză şi ordonă întoarcerea în cazarmă.Lui Ceauşescu i s-au blocat tunelele de fugă

Ora 11.20. Nicolae Ceauşescu cere evacuarea sa pe cale terestră. Direcţia V a Securităţii îi comunică faptul că accesul prin tunelurile subterane este blocat tehnic. În aceste condiţii, generalul Eftimescu întocmeşte un plan pentru evacuarea soţilor Ceauşescu folosind blindatele aflate în apropiere. Căutând să reconstituie faptele în anul 1990, din calitatea de viceprim-ministru, Gelu Voican Voiculescu a aflat de la ofiţerii implicaţi că planul lui Eftimescu prevedea venirea TAB-urilor “cu trapele deschise spre intrarea B, flancate de cordoane de militari pe laturi şi de acolo, pe strada Oneşti, cu tancurile în frunte înaintau în viteză trecând peste oameni, călcînd peste oameni cu ele”. La ora 11.22, Documentarul comandantului Armatei 1 preciza: “TAB de la Piaţa Palatului să se retragă la intrările de la CC. Col. Costin: unit(ăţile) care sunt în apropiere de Sala Palatului să se retragă către intrările CC.” [Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.112 (pagina din din dreapta) (n.a.)] Acest ordin disperat, menit să asigure forţele cu care să fie pus în aplicare planul de evacuare a soţilor Ceauşescu şi masacrarea manifestanţilor, nu a ajuns la trupe, din cauza faptului că echipa de transmisiuni din clădirea CC nu mai răspundea la alte comenzi decât ale generalului Stănculescu.Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu

În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.

Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.

Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.Notele telefonice ale M.Ap.N.

Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTĂ TELEFONICĂ

Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30

Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor “Stării de necesitate”.

General-locotenent Ilie Ceauşescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.

General locotenent Atanasie Stănculescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.

General-locotenent Atanasie StănculescuDovada loviturii de stat militare

Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: “Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat de gen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul “Armata a trecut de partea revoluţiei” sau “Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară. Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: “acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.

Armata preia controlul obiectivelor strategice

În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure “paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea “Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care “trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:

(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu

să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).
Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)

La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:

Control militar total

Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00

OBIECTIVE

Banca comerţ. Exterior
Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)
Da – Poşta pl. (Da. R22)

Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)
Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)
TV – 8 (blindate)
CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)
Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)

Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).
Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)
MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)
Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)
CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.
Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).
Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –
– mag. Muzica C. Victoriei
– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?
– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)

Spectacol televizat cu împuşcături

Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu “trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: “Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: “De unde?”. Zice: “Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: “Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.

Cum a primit Iliescu Armata pe tavă

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.
AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.
VAS: Poate am greşit.
AMS: Dar ce aveaţi de ales?
VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: “Ce fac domnule ăştia acolo?”.
AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?
VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.
AMS: Cu cine aţi vorbit?
VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. “Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.
AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.
VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.
AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.
VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.

Controlează ca să nu fii controlat!

În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:

AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?
Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.

Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):

“Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”

Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: “Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: “Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: “prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: “Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.

Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): “Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că “Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al “acţiunii militare”:

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

“La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: “La ora unu ţara era sub control”;
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);
7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: “Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: “În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi “trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o “emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… “Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: “Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de “revoluţionar” şi “emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: “Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

Boicotarea mitingului din 21 decembrie ´89

Ce a fost adevăr şi ce este legendă în istoria zilei de 21 decembrie 1989, în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au intrat în panică, pierzând frâiele puterii.

Muşcând „momeala” câtorva apropiaţi (ai săi, dar şi ai Moscovei!) de a organiza mitingul din 21 decembrie 1989 cu scopul înfierării evenimentelor de la Timişoara, Nicolae Ceauşescu contribuia, fără să ştie, la propria-i prăbuşire. Momentul mitingului, crucial în contextul Revoluţiei române, a rămas multă vreme neelucidat şi dominat de o interpretare fundamental greşită: aceea că muncitorii aduşi în Piaţa Palatului să-i condamne pe huliganii din Timişoara şi să-l aplaude frenetic pe dictator s-ar fi revoltat spontan şi ar fi transformat mitingul într-o uriaşă acţiune de protest.

În realitate, muncitorii aduşi de pe marile platforme industriale ale Capitalei au fost cât se poate de supuşi şi n-au reprezentat decât masa de manevră prin care mitingul a fost boicotat prin intervenţia unor forţe mai mult sau mai puţin cunoscute.

La puţin timp după ce Nicolae Ceauşescu şi-a început discursul, zecile de mii de muncitori aduşi în Piaţa Palatului au început să fugă în toate părţile, cuprinşi de panică. Pe imagini se vede cum Ceauşescu este complet derutat şi le spune celor aflaţi în apropiere: „Asta-i o provocare!”.

Aflat în carul de transmisie al TVR din Piaţa Palatului, Ilie Ciurescu, realizator la Televiziunea Română, îşi aminteşte: „A început manifestaţia şi la un moment dat s-a auzit o explozie, pe care noi am perceput-o în car ca pe un cutremur. Am încercat să ne păstrăm cumpătul şi să refacem transmisiunea. În situaţii neprevăzute, camerele se îndreaptă către locuri neutre, dar noi am păstrat camerele îndreptate spre balcon, pentru că voiam să vedem ce se întâmplă. Aşa au rămas imaginile cu Ceauşescu încercând să refacă mitingul. Bubuitura a venit din zona restaurantului Cina. Băieţii de la camere au spus că au fost nişte petarde şi că s-au format şuvoaie de oameni care încercau să scape din acea zonă. Aşa a apărut îmbulzeala”.

Două pocnituri puternice

Actorul Toni Grecu, care în 1989 era inginer la Fabrica de Calculatoare din Bucureşti, a asistat şi el la mitingul din 21 decembrie. El povesteşte, în cartea „Strada Revoluţiei nr. 89″, că ideea de revoltă spontană n-a existat nicio clipă printre participanţii la „marea adunare populară”. „Piaţa Palatului era plină ochi. Deşi în jurul meu nu era niciun om care să scandeze lozinci sau să aplaude, din megafoane curgeau valuri de urale însufleţite, expresie a dragostei neţărmurite şi a tehnicii audio care prelua sunetul de la câteva grupuri răzleţe de agitatori bine plasaţi. Vreo cinci-şase inşi cu căciuli de viezure sau de miel erau strânşi în jurul unui aparat de emisie-recepţie prin care li se transmitea ce strigătură urmează: «Ceauşescu şi Poporul» sau «Ceauşescu – PCR». O panaramă! O jignire adusă creierului uman. Ăia strigau de-şi rupeau plămânii, iar cei din jur ţineau privirile în pământ, tăcuţi, supuşi şi umiliţi”.

Tot despre o bubuitură apărută din senin, care a provocat haosul din piaţă, vorbeşte şi Toni Grecu: „Mă întrebam, în sinea mea, cine dracu’ m-a pus să vin în mizeria asta. Şi deodată, poooc! poooc! Două pocnituri puternice, venite de undeva din spatele meu. Câteva femei au ţipat, speriate. Am întors capul şi, pentru o fracţiune de secundă, am surprins o imagine unică: absolut toate steagurile, portretele şi pancartele au dispărut instantaneu. Oamenii le-au aruncat şi au început să fugă. Se auzea ca un huruit imens. Huruitul milioanelor de paşi pe caldarâm aducea a sunet de motor greu, de tanc sau maşină militară”.

„O senzaţie fizică de spaimă”

Raportul Serviciului Român de Informaţii (SRI) cu privire la evenimentele din decembrie 1989, făcut public în 1994, oferă informaţii valoroase despre ce s-a întâmplat în ziua de 21 decembrie în Piaţa Palatului, dar se fereşte de un verdict clar referitor la originea fenomenelor care au condus la spargerea mitingului. „Datele obţinute ulterior, în plan informativ, nu lasă loc la dubii în privinţa premeditării evenimentelor şi pun în evidenţă numeroase aspecte care nu pot ţine, în niciun fel, de acţiunea maselor purtătoare ale revoluţiei. Vacarmul sonor (asemănător cu cel produs de formaţiuni de avioane, elicoptere sau tancuri) a provenit dintr-o sursă de amplificare. Starea de panică nu s-a datorat numai zgomotului produs în difuzoare, ci, aşa cum au relatat mai multe persoane, «a fost vorba despre o senzaţie fizică de spaimă, resimţită sub forma unei nelinişti atât de puternice, încât aproape că nu te mai puteai ţine pe picioare, iar în urechi îţi răsuna un huruit insuportabil. Discuţii purtate cu specialişti atestă că o atare stare şi senzaţiile descrise mai sus sunt provocate, de regulă, prin emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frecvenţă, sub pragul audibilului”, se arată în raportul SRI.

În acelaşi document se vorbeşte şi despre intervenţia unor indivizi misterioşi, care au provocat o diversiune. „Mai multe persoane au relatat că exact înaintea începerii panicii, pe laturile exterioare ale mulţimii – dinspre hotelul «Negoiu» şi în zona hotelului «Bucureşti» – au apărut maşini ARO din care au coborât persoane înarmate cu bâte, care, penetrând cordonul de asigurare, au început să-i lovească pe participanţi. Alte persoane au afirmat că, aflându-se în mijlocul mulţimii, au observat cum unii purtători de lozinci au scos mânerele cu vârfuri ascuţite – atipice pentru cele confecţionate cu acest scop în întreprinderi – şi au început să-i împungă pe cei din jurul lor, strigând: «Fugiţi, că ne omoară!», «Vin tancurile!», huiduind şi urlând”.

“Am întors capul şi, pentru o fracţiune de secundă, am surprins o imagine unică: absolut toate steagurile, portretele şi pancartele au dispărut instantaneu.”

Grenadele lui Sergiu Nicolaescu

Paul Vivisenco, inginer de sunet din echipa de sonorizare a mitingului din 21 decembrie, spune că pe staţia de amplificare a Televiziunii nu a fost niciun zgomot care să imite formaţiuni de tancuri. „Am fost acolo, în Piaţă, şi pot să vă spun că pe staţia noastră de amplificare a fost sunet curat, nu a existat niciun vuiet. Asta pot să vă garantez, pentru că am fost acolo şi ştiu”, spune Vivisenco.

În aceste condiţii, zgomotul s-ar putea explica prin existenţa în Piaţă a unei surse de amplificare independente. Raportul SRI dă câteva indicii în acest sens: „Maşina care avea instalaţie de sonorizare şi amplificare care putea produce asemenea emisie de unde aparţinea Studioului Cinematografic al Armatei”.

În privinţa bubuiturii pe care toţi martorii oculari o descriu drept momentul-cheie al spargerii mitingului, există puţine informaţii. Toţi spun că ea a venit de undeva din zona restaurantului Cina, dar nimeni nu poate spune cu exactitate cine a fost la originea ei. Am aflat totuşi că, în dimineaţa de 21 decembrie 1989, actorul Sergiu Nicolaescu a mers la unitatea militară de la Negoieşti, judeţul Prahova. „I-am cerut comandantului să-mi dea trei-patru grenade ofensive. Astea nu omoară oameni, fac doar gălăgie. Mi-a dat, şi s-ar putea să mai am încă una prin pivniţă. Eu nu ştiam de ce mă pregătesc, dar mă pregăteam de ceva, fără discuţie. Am ajuns pe la ora 9.00 în Buftea. Am mers la directorul de film Mititelu, am cerut nişte staţii «walkie-talkie», pe care eu le adusesem din străinătate ca să le folosesc când turnam filme pe câmp. Erau rare de tot, doar Armata mai avea. Am chemat şi nişte cascadori din Buftea. A venit Paul Fister. El a simţit despre ce era vorba şi, prieteneşte, l-am întrebat: «Ai curaj să facem o chestie împreună?». Şi n-a avut”, spune Sergiu Nicolaescu la 22 de ani distanţă de la evenimentele din decembrie 1989.

„Ofensiva” omoară şi ea

Conform propriilor afirmaţii, regizorul a fost prezent în Piaţa Palatului în timpul mitingului din 21 decembrie. Întrebat dacă a folosit grenadele pe care le-a luat de la Negoieşti, Nicolaescu a recunoscut: „Evident că am folosit grenadele. De ce altceva le luasem dacă nu să le folosesc? Mai multe nu vreau să spun, pentru că nu vreau să fac pe viteazul acum, la bătrâneţe. Revoluţia au făcut-o românii”.

Poveştile lui Sergiu Nicolaescu trebuie luate cu multe rezerve. Regizorul a demonstrat, de-a lungul vremii, că manevrează dubios în legătură cu Revoluţia: ascunde informaţii esenţiale, inventează altele, umblă cu diversiuni, indică terorişti-fantomă pentru a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. El minte, de exemplu, în privinţa grenadelor ofensive, despre care spune că „nu omoară oameni, fac doar gălăgie”. Fals! Colonelul în rezervă Remus Macovei explică: „Grenada ofensivă are efect letal. Pe o rază mai mică decât cea defensivă, dar are, omoară oameni şi ea!”. E posibil ca Sergiu Nicolaeascu să insiste asupra acţiunilor sale de „grenadier” pentru a ascunde adevăratul rol jucat de el în Piaţa Palatului în acea zi: contribuiţia la bruierea staţiei de amplificare folosită de Ceauşescu.

Sergiu Nicolaescu a jucat un rol determinant în zilele care au urmat mitingului, contribuind la acapararea puterii de către tabăra condusă de Ion Iliescu.

Cum s-a decis organizarea mitingului

Pe marginea hotărârii lui Ceauşescu de a organiza mitingul din 21 decembrie s-au făcut multe speculaţii. S-a spus că persoane din anturajul său l-ar fi influenţat să ia această decizie tocmai pentru a crea premisele unor incidente care să-i grăbească prăbuşirea. Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României şi membru CPEx în 1989, lămureşte contextul organizării mitingului din postura de persoană direct implicată. „Hotărârea organizării mitingului au luat-o Nicolae şi Elena Ceauşescu în seara de 20 decembrie. Comitetul Politic Executiv nu a fost informat şi nici alţi oameni nu au fost consultaţi. Părerea mea este că ea l-a sfătuit să facă acest miting, considerând că va fi un eveniment similar cu cel din august 1968, unul din momentele de vârf ale activităţii sale. Atunci i-a dat telefon lui Barbu Petrescu, primul secretar al Capitalei. Ceauşescu l-a întrebat dacă poate organiza a doua zi un miting. Barbu Petrescu a spus: «Da! La ce oră şi cu ce efectiv?». Şi imediat a dat ordin la întreprinderi, ameninţând că celor care nu vor veni la miting li se va desface contractul de muncă”.

Nume de cod: „Marcel”

Misterul privind iniţiativa de a organiza mitingul ar putea fi elucidat cu ajutorul unor dialoguri dintre soţii Ceauşescu în cazarma de la Târgovişte, unde au fost ţinuţi sub pază militară timp de trei zile (22-25 decembrie). Când venea vorba despre miting, ofiţerii din UM 01417 i-au auzit de mai multe ori întrebându-se cu reproş: „Ai văzut ce ne-a făcut «Marcel»?”. Recent, ofiţeri din conducerea fostei Securităţi l-au identificat sub numele de cod „Marcel” pe Gogu Rădulescu, viceprim-ministru şi membru al CPEx, apropiat al soţilor Ceauşescu. Se pare că el i-a convins pe aceştia să organizeze mitingul pentru „a arăta unitatea dintre popor şi partid, în frunte cu secretarul său general!”.

Gogu Rădulescu (care pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a stat în URSS, revenind în 1946 pe tancurile sovietice) juca însă dublu în 1989, fiind bănuit că-l „lucrează” pe Ceauşescu în favoarea Moscovei. Ciudat este că oamenii din întreprinderi au fost aduşi în piaţă dimineaţa, la ora 7.00, unde au fost anunţaţi că mitingul nu mai are loc şi trimişi înapoi în fabrici. După ora 10.00, lucrurile s-au schimbat din nou şi muncitorii au fost iarăşi urcaţi în autobuze şi aduşi în piaţă, la miting.

In încercarea de a-i îmbuna pe oamenii muncii, Ceauşescu a anunţat atunci, în discursul ţinut în dimineaţa de 21 decembrie, mărirea salariilor şi a alocaţiilor. Ştefan Andrei: „În dimineaţa de 21 decembrie, Ceauşescu a întrunit Comitetul Politic Executiv şi a pus în discuţie să se facă nişte măriri. Elena nu prea era de acord. A şi spus: «Vai, Nicule, prea mulţi bani se cheltuie». Şi Ceauşescu, după ce s-a aprobat propunerea cu măririle, a zis: «Tovarăşii de la Bucureşti ne invită la un miting». Aşa s-au petrecut lucrurile”.

Cum a fost Ceauşescu ameninţat de ruşi în 1971. „Tezele din iulie”

FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE Ştefan Andrei jucând şah cu Nicolae Ceauşescu în concediul din Uniunea Sovietică, în Crimeea (august 1976)

Ştefan Andrei dezvăluie un episod tensionat al relaţiilor româno-sovietice.  Fragmente din cartea „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu.

I se spunea Machiavelli, Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, în acest număr continuăm dezvăluirile fostului ministru de Externe. Astăzi vom afla de ce-l considera Brejnev pe Ceauşescu principalul obstacol în calea liniei sovietice. Cartea-eveniment va apărea marţi, 20 decembrie 2011.  Se distribuie împreună cu ziarul „Adevărul” şi costă 12,99 lei.

Comitetul Executiv al PCR a adoptat în 6 iulie 1971 documentul cunoscut sub numele de „tezele din iulie”. Au intrat în istorie ca momentul de drastică restrângere a libertăţii de expresie în artă şi cultură. În necunoştinţa contextului, cauza lor a fost atribuită exclusiv admiraţiei lui Ceauşescu faţă de „revoluţia culturală” din China şi populismul comunist coreean şi vietnamez după recentul său turneu asiatic (1-24 iunie 1971). În stilul vremii, presa informase despre acesta. „Raportul” cerut de sovietici lui Ceauşescu pe aeroportul din Moscova la întoarcere şi presiunile acestora au fost însă mari „secrete de partid şi de stat”.

Ştefan Andrei, susţinut de documente din arhivele altor state membre ale Tratatului de la Varşovia, argumentează că „tezele din iulie” au fost adoptate prioritar în scopul prevenirii manipulărilor sovietice de înlăturare a lui Ceauşescu. Prin primul-ministru Kosîghin, sovieticii şi-au exprimat dur dezacordul. Căci vizita românilor în China era prima vizită a unei delegaţii ce reprezenta un stat din Tratatul de la Varşovia după ruptura dintre sovietici şi chinezi.Conflictul celor „trei care mişcă”

Ştefan Andrei a însoţit delegaţia condusă de Ceauşescu în ţările asiatice „roşii”. A lucrat mult în China aflată în plină „revoluţie culturală” la comunicatul comun. Susţine că nu l-a auzit vreodată pe Ceauşescu declarându-se încântat de manifestaţiile „gărzilor roşii”. „Şi Ceauşescu, şi Maurer erau deştepţi cât să-şi dea seama că nu pot să facă poporului român ce fac conducătorii lor cu poporul chinez şi cu coreenii, afirmă Ştefan Andrei.La chinezi erau două tendinţe. Una care voia să rămână cu eroismul revoluţionar, cu egalitarismul, cu obiectivul ca toţi să aibă cele trei care mişcă: bicicleta, ventilatorul şi ceasul. Chiar aşa spuneau. Pe când ceilalţi spuneau: cine e competent, să aibă maşină, cine nu e competent, să nu aibă decât două sau una din astea trei mişcătoare – ventilator, bicicletă şi ceas. Asta era aripa lui Deng Xiaoping. Ei au şi pus această politică în aplicare, după moartea lui Mao Tze Dun.”„Social-imperialismul” sovietic

Dintre chinezi, admiraţie deosebită aveau Ceauşescu şi Maurer pentru premierul Ciu Enlai. Acesta poate fi considerat salvatorul Chinei din „revoluţia culturală”, susţine Ştefan Andrei. Şi-l amiteşte înzestrat cu o „inteligenţă fantastică” şi o excepţională cultură budistă. Şi următoarea întâmplare care circula în legătură cu el: „Un ziarist american l-a întrebat: «Domnule Ciu Enlai, la noi sunt discuţii. Unii spun că a fost bună revoluţia franceză, că a primenit societatea, că a scos burghezia la suprafaţă; alţii spun că nu merita câţi oameni au murit. Ce părere aveţi?». «Dom’le, a zis el, e prea devreme să dăm o judecată bună despre re­voluţia franceză»”.

La întoarcerea din Asia, sovieticii au cerut însă o întâlnire cu delegaţia română. „Şi pe aeroportul din Moscova au început reproşuri şi ameninţări, povesteşte martorul Ştefan Andrei. În primul rând, că mergem în China, o ţară care e duşmanul Uniunii Sovietice. Kosîghin a fost la întâl­nire, împreună cu Suslov şi cu Katuşev. Ne-au criticat direct că, acolo, Ceauşescu a spus că China este un factor important în lupta pentru pace. În timpul întâl­nirii noastre pe aeroport, Kosîghin a venit cu un afiş. Îl făcuseră, în timpul vizitei noastre, studenţii de la Universitatea din Shanghai, la adresa „social-imperi­alismului” sovietic şi trădării de către sovietici a idea­lurilor nobile comuniste. Şi discutau exact aşa – ce-aţi căutat acolo, ce-aţi făcut? Nu poţi să fii prieten cu un duşman al Uniunii Sovietice şi, de fapt, al comunităţii ţărilor socialiste, zicea Kosîghin. Acesta a fost cuvântul lui Kosîghin. Am fost de faţă”.Ţedenbal, liderul comunist mongol, aţâţase şi el focul. După ce-l provocase pe Ceauşescu pângându-se de atacurile chinezilor cu „idei imperialiste” la graniţele mongole, Ceauşescu l-a consolat cu exemplul „imperialiştilor sovietici” care-au confiscat tezaurul României. Bineînţeles că raportul lui Ţedenbal sosise la Moscova înaintea lui Ceauşescu.

Brejnev contra Ceauşescu

„Sovieticii ne-au criticat atunci, pe aeroport, şi pentru ideea noastră cu rolul ţărilor mici şi mijlocii în lume, relatează Ştefan Andrei. «Ce‑aveţi aici?, ziceau. Băgaţi şi Arabia Saudită? De grija ăstora sunteţi voi preocupaţi?» Pe urmă, sigur, teoria aceasta, că există state mici şi mijlocii burgheze, capitaliste, şi există state mici şi mijlocii socialiste, care luptă pentru eliberare, an­tiimperialiste. „Voi îi băgaţi pe toţi în aceeaşi ciorbă”, a fost expresia lui Kosîghin. «Voi când vorbiţi de de­mocratizarea situaţiei internaţionale, nu vă situaţi pe poziţii de clasă. Treceţi peste faptul că există o luptă între socialism şi imperialism», acuza el. Iar ceea ce a trecut Ceauşescu în informarea lui în CPEx a fost ideea de bază a lui Kosîghin: «Nu uitaţi că relaţiile eco­nomice sunt determinate de relaţiile politice, tovarăşe Ceauşescu». Adică: nu veni la mine să dezvolţi relaţiile economice cu Uniunea Sovietică, de unde să iei materii prime şi să ne vinzi maşini, cât timp faci o asemenea politică.”În avionul ce zbura spre Bucureşti atmosfera a devenit apăsătoare, îşi aminteşte martorul. „După ameninţarea lui Kosîghin, în avion, l-am auzit eu pe Maurer: «Ei, ţi-am spus eu că nu era cazul să mergem la Beijing?», i-a reproşat lui Ceauşescu. Ceauşescu a fost preocupat, când am venit de la Moscova. Nici n-a vorbit în avion.” Ceauşescu avea de ce să se teamă. Din documente de arhivă reiese că, în august 1971, Brejnev s-a întâlnit în Crimeea cu ceilalţi lideri ai statelor membre în Tratatul de la Varşovia. Cu excepţia lui Ceauşescu. „Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre”, a zis Brejnevdespre liderul român. Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm in­fluenţă asupra evoluţiei din interiorul ţării”.„Informaţiile acestea le aveam şi noi, din surse diplomatice”, afirmă acum Ştefan Andrei. „După Cehoslovacia, Ceauşescu a pus deoparte tot programul adoptat de Conferinţa Naţională a PCR din 1967, de lărgire a spaţiului economic pentru întreprinderi, ca să nu fie folosit ca pretext de Moscova pentru intervenţie, că punem în pericol socialismul în România. Discuţia de pe Aeroportul Vnukovo din Moscova a constituit – şi după părerea mea – elementul de frânare a evolu­ţiei societăţii româneşti. El a fost preocupat de teza lui Kosîghin că economicul e subordonat politicului. În condiţiile în care tu depinzi 50 la sută de Uniunea Sovietică şi de celelalte ţări din CAER (n.r. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), îţi dă de gândit. Pentru că, dacă sovieticii opreau numai exporturile României de industrie uşoară, de mobilă, de utilaj pe­trolier şi celelalte, ar fi creat în ţară o situaţie econo­mică grea. Greu de depăşit. Lăsând la o parte pericolul pe care-l simţea Ceauşescu, de-a fi înlocuit.”

“Dintre chinezi, admiraţie deosebită aveau Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer pentru premierul Ciu Enlai.”
Autor: Lavinia Betea