Skip to content

REMEMBER 1989 / “I-am ascuns sub bancheta din spate a maşinii”

19 Decembrie 2008

Nicolae Ceausescu 1989

Continuăm astăzi cu mărturia lui Constantin Paisie, subofiţerul de miliţie care a stat zi şi noapte lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu din ziua de 22 decembrie, când i-a întâlnit, şi până când aceştia au fost asasinaţi.

 

  • Haideţi, domnule Constantin Paisie, să începem cu începutul. Primul contact avut cu abandonaţii din elicopterul prezidenţial.

Constantin Paisie: Când am intrat în curtea Institutului de Plante de lângă Târgovişte eu nu am văzut decât o femeie de serviciu acolo. Soţii Ceauşescu erau pe un culoar, stăteau în picioare. Probabil de-abia veniseră. Nu i-am întrebat cum au venit, de cât timp au venit. Cum i-am văzut m-am dus, am dat un fel de raport, aşa şi am plecat imediat, n-am stat să…

  • A fost cooperant?

Ceauşescu a avut o oarecare ezitare la început, m-a  întrebat: “Voi sunteţi pentru ţară sau nu?”. Cam aşa ceva. Noi am zis: “Haideţi, haideţi” şi i-am tot forţat să plecăm de acolo. În acel moment, mai puţin mă interesa să port dialog. Voiam să plecăm cât mai repede, fiindcă şi nouă ne era teamă, deoarece ştiam ce era în zonă.

  • Elena Ceauşescu a fost recalcitrantă în vreun fel?

Nu. Tăcea.  Erau speriaţi amândoi. De fapt, în prima fază, atunci în momentul când i-am luat de acolo, erau agitaţi, speriaţi nu erau, agitaţi – da. Din momentul în care au văzut mulţimea din faţa Oţelăriei, atunci au intrat într-o panică mai mare, şi nu din cauză că era multă lume, ci din motivul că, atunci când i-au văzut în maşină cu noi, oamenii au devenit agresivi şi atunci s-au speriat, agresivitatea aceasta i-a speriat.

DRUMUL SPRE TĂRGOVIŞTE

  • Să revenim. V-aţi urcat cu toţii în maşină acolo, la Institutul de Plante şi aţi pornit-o spre Târgovişte. E distanţă mare?

Nu. Câţiva kilometri, 5 kilometri.

  • La periferia Târgoviştei nu era mulţime adunată. Erau în centrul oraşului agitaţiile, nu?

La intrarea în oraş, chiar în zona Oţelăriei, acolo erau valuri-valuri de muncitori. Noi, la o intersecţie, am redus viteza maşinii, am zis că astfel ne vom putea strecura. Numai că oamenii ne-au văzut. Intenţia noastră era de a pătrunde în curtea şi în sediul Miliţiei judeţene, care se află situată în vecinătatea Oţelăriei. Am vrut să intrăm prin spate, dar nu s-a putut. Fiind atâta mulţime şi începând oamenii să ne lovească, n-am putut să intrăm la Miliţie şi atunci am forţat, am forţat şi prin busculade, prin ciocniri, prin tot ce s-a putut, am reuşit să ieşim din oraş.

  • Acroşaţi, tamponaţi…

Acroşaţi. Ne-am rupt epoleţii, le strigam “Suntem cu voi!” – tot să ne lase în pace să nu ne mai lovească maşina. Dar oamenii nu, se agitau în continuare. Chiar şi pe stradă se vedeau scenele. Adică oamenii de pe margine, de pe trotuare vedeau cum ne buşeau în spate diferite maşini şi i-au văzut pe cei doi Ceauşeşti, chiar dacă i-am pitit eu la un moment dat sub banchetele din spate ale maşinii. Dar probabil că lumea şi-a dat seama, pentru că zvonul se ducea foarte repede.

  • Ce atitudine au avut în maşină?

Erau speriaţi, erau pur şi simplu speriaţi.

  • Aţi ieşit din oraş şi încotro v-aţi îndreptat?

Prima dată am luat-o spre Bucureşti, pe DN 7. Nu ştiam unde să mergem. Efectiv nu aveam o idee fixată unde să mergem. Am zis: domnule, să scăpăm. Asta era singura idee atunci, să scăpăm de furia oamenilor. Am mers pe DN 7, să zic 6-7 kilometri, iar după aceea am luat-o spre Răţoaia, o zonă pe care o ştiam eu mai bine. Pe drum tot veneau maşini din faţă şi toţi cu “Victorie!” şi cu farurile aprinse, aşa. Scoteam şi noi mâna pe geam şi făceam semnul victoriei.

  • Aţi mai fost urmăriţi cu maşini de cei din Târgovişte?

Nu. După un timp ne-au pierdut, pentru că ei ne loveau în spatele maşinilor noastre cu boturile maşinilor lor şi li se oprea motorul, pentru că li se răcea radiatorul şi astfel îi pierdeam pe drum.

OCOLUL SPRE RĂŢOAIA

  • Chiar aşa au fost de agresivi?

Da, da. Bine, eu nu-mi amintesc decât de două maşini care ne-au lovit. Atâta, doar două maşini, restul nu… I-am pierdut practic pe drum. Numai în momentul în care noi am început să ne rupem epoleţii şi să-i aruncăm abia atunci au înţeles despre ce e vorba. Astfel, unii ne-au lăsat, pentru că nu mai puteau continua din cauza maşinilor blocate, iar ceilalţi, alte trei-patru maşini, care nu ştiu dacă ne urmăreau pe noi, ne-au lăsat.

  • Colegul, cel care era la volan, subofiţerul Enache, cunoştea bine şi el zona?

Nu. Când am luat hotărârea să ne îndreptăm spre zona Răţoaia i-am spus eu. În rest a mers el pe unde a crezut că poate să se strecoare. Atunci ce gândea el asta era, a mers pe logica lui şi am mers pe zona pe care şi el o ştia foarte bine, că era pe traseul lui, Bâldana – Târgovişte, pentru că acolo făcea serviciul. Pe şosea, când am văzut tancurile alea care veneau dinspre Moreni, când am văzut şi unul rămas în pană am zis: nu e bine să mergem spre Bucureşti, mergem undeva în stânga, i-am spus eu, spre Răţoaia, acolo… Iniţial, deci, am vrut să scăpăm de furia oamenilor, după aceea urma să luăm o hotărâre, ce facem. De fapt, şi Ceauşescu ne-a spus la un moment dat să ieşim undeva… El voia… în două locuri ne-a propus. Să mergem la Otopeni, la o unitate militară, n-am înţeles prea bine. Noi tot motivam că n-avem benzină, că nu ne-ajunge, că la intrarea în Bucureşti sunt filtre. Atunci mi-a sugerat să mergem la Bolovani, la un canton de vânătoare, că era un pavilion acolo şi din câte ştiu eu era şi păzit. Într-un moment m-am gândit să-i duc la părinţii mei, acasă, în comuna Caragiale. Dar mi-a fost teamă şi mie. După aceea am realizat că nu e bine să-mi implic părinţii. Când Ceauşescu a văzut că am refuzat, la un moment dat, să mai comunicăm cu el asupra căilor de urmat a început şi el să fie mai rezervat. Mărturisesc că nu ştiam efectiv ce hotărâre să iau. Şi într-un timp mi-am spus: de ce să iau eu hotărârea şi să nu ia şefii noştri hotărârea? Noi îi duceam la Comandament, şefii să ia acolo hotărârea pe mai departe. Şi când ei au văzut că evităm comunicarea şi şi-au dat şi seama că nu vrem să-i ducem unde doresc ei, atunci Nicolae Ceauşescu a zis: “Lăsaţi-mă să merg în casa ţărănească de la marginea drumului; lăsaţi-mă să merg la oamenii ăştia, la ţărani”. Şi eu am zis că nu e bine: “Lăsaţi că mergem în Târgovişte”.

  • V-aţi dus spre Răţoaia, care ce este, o gârlă, o localitate, o pădure?

Localitatea aceasta este situată undeva la marginea unei păduri. E un sat. N-am stat în acel sat. Ne-am oprit între două sate, între Răţoaia şi Racoviţă. Între ele am stat. Am găsit un drum ce mergea spre pădure. Am mers să ne ascundem. Era un stufăriş acolo. Noi am camuflat maşina să nu se vadă din drum.

  • Acolo, la Răţoaia, văzând că aţi devenit mai rezervaţi faţă de ei, au conştientizat noul lor statut de reţinuţi?

Ceauşescu a înţeles spaima noastră cu ce se întâmplase la Târgovişte şi din această cauză el ne-a propus să mergem în anumite locuri, dar n-a încercat să ne forţeze s-o facem. Îi era şi lui teamă. La un moment dat a lăsat să facem noi cum credem că e mai bine, văzând că şi zona o cunoşteam mai bine.

  • Aţi stat câteva ore la Răţoaia?

Am stat. Am stat câteva ore în maşină, pentru că era şi frig. Atunci a ieşit el o dată din maşină pentru necesităţi. Ne-am îndreptat câţiva metri de maşină, n-a făcut absolut nimic, doar a scos din buzunar şi a aruncat o hârtie format A4. Mi-a fost nu jenă, ştiam că n-are unde să fugă, nu-mi făceam probleme, şi am stat relativ aproape. În acelaşi timp, undeva, nu departe, s-a auzit un zgomot, un turuit de motor. Aşa, şi am crezut că sunt elicoptere, l-am luat de mână, am dat să plecăm spre maşină şi atunci el a aruncat hârtia aceea. De emoţie şi de teama elicopterelor nu m-am întors să recuperez acea hârtie, care nu ştiu ce putea să însemne.

DIALOGUL CU CEAUŞEŞTII

  • Aţi stat ore în şir în maşină. Chiar nu s-au înfiripat discuţii deloc cu Ceauşeştii?

Am vorbit, am vorbit de ceea ce se întâmplă. Întrebările noastre astea erau, că de ce nu este mâncare pe piaţă, de ce nu se găsesc medicamente… Vedeţi, nici noi nu ştiam. Informaţiile pe care le aveam noi, subofiţerii, erau informaţii minime de ce se întâmplase la Timişoara şi căutam să-i întrebăm pe ei de ceea ce se întâmplă la Timişoara. I-am spus la un moment dat: “Am auzit că sunt morţi la Timişoara, că au murit oameni la Timişoara?”, şi atunci el răspundea: “Nu-i adevărat!”. Avea o expresie din asta, pe care a repetat-o de  mai multe ori, spunea că un grup de derbedei şi huligani încearcă să destabilizeze viaţa socială din Timişoara, numai asta spunea. Nu că s-a tras în populaţie. Efectiv, el nu ne-a spus că a murit vreun om la Timişoara.

  • Din Bucureşti de ce spuneau că au plecat?

Nu, nu mi-au spus de ce au plecat. Dar în perioada când am stat în cazarmă, în unitatea militară, lucrul ăsta l-a regretat, că a plecat din sediul CC al PCR. Nicolae Ceauşescu două lucruri a regretat şi a avut o ciondăneală, aşa, cu Elena Ceauşescu: “Ţi-am spus că nu e bine să facem mitingul, adunarea populară”. Ea, probabil, a fost pentru acea adunare populară, el probabil a fost contra. Şi pe motivul acesta s-au cam ciondănit un pic că numai la ideea ei şi a nu mai ştiu cui, a mai dat un nume, s-a hotărât să aibă loc mitingul acela, el, Ceauşescu, reieşind că a fost împotrivă. De asemenea, Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord să plece din sediul CC şi a regretat gestul acesta. Spunea: “Nu trebuia să plec, nu trebuia să plec, trebuia să cobor la lume, trebuia să cobor la oameni, trebuia să cobor în mulţime”.

  • Elena Ceauşescu era mai vorbăreaţă decât de obicei?

Nu, nu. Pot să spun că amândoi au fost foarte tăcuţi. Ceauşescu ne-a lăsat nouă mână liberă să alegem soluţiile, el crezând totuşi că suntem de partea lui. Probabil că a mers pe ideea că suntem vânaţi şi noi, cei doi miliţieni, nu numai ei, cuplul prezidenţial, şi au înţeles şi teama noastră combinată cu teama lor. Acolo, la Răţoaia, destul de puţine lucruri am discutat. Că de ce nu sunt ore de program mai multe la televiziune, de ce se întrerupe curentul electric. Vă spun că de fiecare dată, dar de fiecare dată, la fiecare întrebare pe care i-o puneam îmi răspundea că nu este adevărat. Cu lumina spunea că se opreşte numai ziua, nu şi noaptea. Spunea că programul de patru ore al televiziunii nu afectează practic oamenii. În legătură cu lumina spunea că marile combinate au asigurat curentul electric şi toate întreprinderile la fel şi că numai în mediul sătesc se întrerupea în cursul zilei lumina. Când i-am zis de puţinătatea orelor de program la TVR, Nicolae Ceauşescu a răspuns că urma ca de la 1 ianuarie 1990 să se mărească programul tv cu două ore. Legat de acest lucru, la un  moment dat mi-a zis că oamenii trebuie să se odihnească şi deci programul să nu dureze mai mult de ora 10 seara la televizor, ca să fie odihniţi a doua zi la locul de muncă. Vedeţi, cum să vă spun, nici noi nu aveam curajul până la capăt să-i tragem la răspundere. Le puneam aşa întrebări despre ceea ce se întâmpla. Iar faptul că nu exista mâncare şi că se pregăteau de fapt vizitele şi se aduceau cu acea ocazie în pieţe tot ce era mai bun, iar acolo, în magazine, rafturile erau mai mereu goale, când îi spuneam acest lucru, Nicolae Ceauşescu nu credea.

  • Spuneţi-mi, nu v-au vorbit despre pilotul elicopterului care i-a lăsat pe autostradă?

Nu, nu ne-au spus şi nici noi nu i-am întrebat. Personal văzusem la televizor scena în care Mircea Dinescu anunţase că dictatorul a fugit. Eram deci cât de cât în cunoştinţă de cauză.

  • După ce aţi depăşit incidentele cu manifestanţii din Târgovişte, Nicolae Ceauşescu nu a legat acele evenimente cu cele din Piaţa Palatului din Bucureşti, cu cele de la Timişoara? N-a pronunţat cuvintele trădare, conspiratori, complot?

Cred că atunci când eram deja în unitatea militară a spus ceva, că ar fi un complot, dar cred că nu era nici el sigur de unde vine complotul. A respins ideea intervenţiei din afară, adică din străinătate. Dar nici din ţară cred că nu avea o imagine de unde ar fi pornit şi cine anume ar fi declanşat lovitura respectivă.

  • Bine, dar chiar nimic nu au discutat, măcar între ei doi, despre ceilalţi din conducerea de partid şi de stat? Despre Bobu, despre Manea Mănescu, aceştia fuseseră ultimii de care se despărţiseră Ceauşeştii. Sau despre copiii lor nu întrebau?

De copii, da. Mai ales ea, Elena Ceauşescu, de fiecare dată tot zicea: “Ce s-o fi făcut, ce s-o fi întâmplat cu copiii noştri? Cu Zoe ce-o fi, dar cu Nicu ce s-o fi întâmplat?”. Şi cam de prin ziua de 24 decembrie, ea avea tot mai des un fel de văicăreală aşa şi pronunţa întruna “Copiii mei, copiii mei!”.

  • Prin urmare, ei nu realizau că au pierdut partida, că au pierdut puterea, ci considerau că e vorba doar de o defecţiune de moment, cauzată de plecarea lor greşită şi precipitată din sediul CC al PCR de la Bucureşti.

Da, da. Mai ales în unitatea militară nutrea speranţele că cineva, într-un fel sau altul, va redresa situaţia. Mai ales că noi, şi mai ales eu, care eram total dezinformat, îl tot calmam, spunându-i că în curând se vor linişti lucrurile, că mai sunt nişte grupuri izolate de terorişti, dar că  în curând şi acelea vor fi lichidate şi se va reveni la normal. Probabil că pe încurajările acestea ale noastre, ale celor care eram în încăperea de la garnizoană cu ei doi, şi probabil că pe ideea aceasta aştepta şi el că de undeva se va întrezări o… minune, ceva care să-i scoată dintr-o situaţie atât de confuză.

COMUNICAREA PRIN STAŢIE

  • Aţi avut staţie, aţi avut radio în maşină?

Da, am avut staţie, dar am închis-o, nu de la început, ci doar acolo, la Răţoaia. Noi la Plante am intrat, i-am luat, am plecat şi a fost nebunia aia de la Oţelărie – în tot acest timp nu pot să-mi aduc aminte dacă mi-a făcut cineva apel prin staţie. Noi în nici un caz n-am făcut nici un fel de apel din maşină. Când am ajuns la Răţoaia, atunci am pus staţia pe emisie şi am raportat condificat: “I-am recuperat, pionii sunt cu noi”. Însă nu am dat reperele exacte ale locului în care ne aflam, ci am indicat un traseu aiurea. Repet, am comunicat prin staţie: “Pionii sunt cu noi, aşteptăm lămuriri”. Dar nimeni nu ne-a dat nici un răspuns, nici o indicaţie. Ceva mai târziu ne-au întrebat de la dispecerat asupra poziţiei geografice în care ne situam, dar cum spuneam, am dat o rută cu totul eronată, Găeşti sau aşa ceva, adică un sector exact opus locului în care ne aflam.

  • De ce nu le-aţi indicat locul real unde vă găseaţi? Poate că în felul acesta vă ajutau să-i duceţi la Inspectoratul Judeţean?

Nu, nu am dat reperele şi, dimpotrivă, am hotărât să închidem staţia pentru ca să nu fim din nou găsiţi şi să vină mulţimea şi să ne linşeze pe toţi patru. Prin staţie noi auzeam de-acum cu totul alte voci decât cele ale miliţienilor care deserveau acel dispecerat. Erau revoluţionarii din Târgovişte, care puseseră stăpânire pe sediul Miliţiei. Aşa am hotărât să întrerupem orice legături prin staţie.

  • Acolo totuşi, la Răţoaia, Ceauşescu nu v-a cerut să mergeţi în sat pentru apă, pentru medicamente, pentru ceva? Ei vorbeau pe banchetă, acolo în maşină, vorbeau între ei?

Vă repet, în urma tamponărilor din Târgovişte ei s-au speriat foarte tare  şi probabil că din cauza aceea au lăsat la latitudinea noastră să facem cum e mai bine. Pentru că şi ei erau, în continuare, dezorientaţi şi la rândul lor nu puteau să ia nici o hotărâre. Nu, în afară de întrebările pe care i le-am pus noi, cei doi miliţieni, ei între ei n-au discutat, acolo, în maşină, prea mult. Căutau de fapt în momentele acelea ca împreună cu noi să găsim o soluţie unde să ne putem duce. În acele momente nu şi-au făcut reproşuri unul altuia. Doar aceasta era important, să găsim o soluţie unde să mergem şi ce să facem mai departe.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: