Skip to content

Ceauşescu risipea gazele ­naturale în 1989

15 Ianuarie 2009

Sotii Ceausescu Palatul Pionerilor

România consuma în 1989 o cantitate de 22,2 miliarde de metri cubi din producţie proprie, la care se adăugau alte 7,4 miliarde de metri cubi de gaze luate prin Gazprom din fosta Uniune Sovietică. Pe care Ceauşescu, în stilu-i caracteristic, le direcţiona în principal în fabricarea industrială de produse cu va­loare adăugată mică.

Nicolae Ceausescu

„În România anului 1989, cheltuielile pentru un dolar producţie erau de 6-7 ori mai mari faţă de Occident, pentru că aveam o industrie energofagă. Foloseam foarte mult gaz pentru a face cocs dintr-un cărbune care nu era cocsificabil, ceea ce se traducea până la urmă în realizarea unui oţel scump”, spune analistul Ilie Şerbă­nescu, fost ministru al Reformei în 1998.
Consumul industrial de gaze era împărţit între energetică, producţia de îngrăşăminte, metalurgie şi materiale de construcţii. Se­diul Centralei Gazului era tot la Mediaş, unde sunt şi acum sediile Romgaz, Transgaz şi a E.ON Gaz România.

Potrivit datelor furnizate în „Anuarul statistic al României 1990”, editat de Comisia Naţională pentru Statistică, România a avut producţii mult mai mari de gaze.
În 1980, producţia internă era de 28,1 mili­arde de metri cubi de gaze, din care se exporta infima cantitate de 200,6 milioane de me­tri cubi. Adriean Videanu preciza, săptămâna trecută, că România a apelat la importurile de la Gazprom din 1979. Ca atare, în 1985, 1987, 1988 şi în anul Revoluţiei nu s-a exportat nimic. Maximul de producţie internă, de 29,26 miliarde de metri cubi, a fost atins în 1981. În anii următori, producţia a intrat în declin, iar importurile de la ruşi au urcat. În 1985, Romgaz extrăgea 27,19 miliarde de metri cubi de gaze şi se importau 1,8 miliar­de. Anul următor s-a ajuns la 26,7 miliarde pro­ducţie şi 2,51 miliarde de metri cubi im­port. Anul 1987 a consemnat o scădere a producţiei cu 1,4 miliarde de metri cubi, iar im­porturile au crescut cu jumătate din această cantitate. În ultimul an al Ceauşeştilor, im­portul aproape că s-a dublat faţă de 1988, de la 3,9 la 7,4 miliarde de metri cubi. Tot în anul Revoluţiei, producţia de gaze a scăzut cu 3 miliarde de metri cubi, de la 25,1 la 22,2 mi­liarde de metri cubi.
Peste 20 de ani, România produce puţin peste jumătate din această cantitate: 12 mi­liarde de metri cubi, asigurate aproape egal de Romgaz şi Petrom.

„O mică crimă”
Alte 6 miliarde de metri cubi se importau din Rusia, via Ucraina şi via intermediari. „Ceauşescu nu a vrut să fie dependent de importurile de la ruşi. Nu forţarea producţiei, ci folosirea gazului a fost nefericită atunci; în condiţiile în care realizam produse cu va­loare adăugată mică, asta era o mică crimă. Foloseam mult gaz pentru a produce puţin”, a completat Şerbănescu. Conform datelor statistice, în 1989, investiţiile în extracţia de gaze naturale s-au redus cu 25% faţă de anul anterior, de la 3,760 miliarde de lei, în 1988, la 2,386 miliarde de lei.

„Anul 1989 nu s-a deosebit în privinţa gazelor cu nimic faţă de anii anteriori: era prioritară industria, şi nu consumul casnic. Asta e clar. Concepţia era că industria trebuie să meargă. Acum este o concepţie inversă, să se oprească industria şi să se asigure consumul populaţiei”, continuă Şerbănescu.

Totuşi, analistul precizează că, faţă de cazul actual, situaţia era mai încurajatoare în pri­vinţa industriei şi a modului în care resur­sele erau folosite. „Acum avem siderurgie, maşini şi buşteni, dar noi nu facem ceasuri şi nici măcar bunuri de larg consum care ar putea fi exportate pe bani mai mulţi. Asta era şi înainte de Revoluţie, asta e şi acum. Ba chiar structura exporturilor era mai modernă faţă de momentul actual, pentru că acum nu mai sunt vândute în străinătate o serie de utilaje, instalaţii şi maşini-unelte pe care Ceauşescu le vindea în contracte negociate politic. Pe ele nu se luau de obicei bani, ci alte utilaje”, a mai explicat Şerbănescu.

„Tovarăşi, mai puneţi o haină în plus!”
Cum marea parte a producţiei de gaze naturale şi a importurilor luau calea industriei energofage, populaţia ajunsese sacrificată. „Gazele aveau o presiune scăzută în sistemul de distribuţie şi câteodată nu mai foloseau practic la nimic, mai ales ziua, când lucrau uzinele”, spune Şerbănescu. O dată ce muncitorii terminau lucrul şi ajungeau acasă, gazele începeau să revină. Ba chiar, pe timpul nopţii, oamenii mai făceau cu schimbul pentru a da drumul la gaze să ardă în bucătării şi să le supravegheze. Toate acestea se combinau cu tehnologii de transport mai slabe faţă de cele de azi.

Ajungându-i la urechi că populaţia este nemulţumită, Ceauşescu s-a referit la problemă într-un discurs pe care toată lumea îl ţine şi acum minte. „Ceauşescu a spus într-un discurs: «Nu mai murmuraţi, ci mai puneţi o haină în plus». Toată lumea cunoştea discursul, pentru că nu era unul despre realizări, ci despre lucruri comune”, spune Şerbănescu. „În­căl­zirea, grosul era în sistemul centra­lizat de termoficare şi, ca orice sistem centralizat, era controlat direct, aşa că toată lumea suferea”, mai precizează analistul.
De altfel, consumul de gaze fu­sese raţionalizat deja din anul 1987, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 272. Toţi cetăţenii erau obligaţi să ia măsuri stricte pentru eco­no­misirea consumului de gaze naturale şi energie electrică şi să se în­cadreze în cotele stabilite. Cei care depăşeau cotele lunare alocate riscau o serie de penalizări. Pentru o depăşire a consumului cu până la 5% tariful creştea cu 50%, iar cei care depăşeau cu până la 10% aveau tariful majorat cu 300% şi primeau o avertizare. În decret se mai preciza: „Dacă după avertizare se va depăşi consumul cu 10%, se procedează la întreruperea temporară a gazelor până la recuperarea depăşirii”. Pentru cei care recidivau se trecea la întreruperea definitivă a livrării gazelor.

Consumurile de gaze naturale şi energie electrică pentru activităţi neproductive se reduseseră începând din 1987 cu 30%. Această reducere se aplică şi ministerelor, organelor centrale de stat şi obşteşti, consiliilor populare, organizaţiilor comerciale, instituţiilor de învăţământ, ştiinţă, cultură şi artă, asistenţă socială, organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti. În cazul consumului peste cotele alocate, se trecea direct la întreruperea furnizării până ce se recuperau depăşirile.

Nae Ionescu, regele gazelor
Dispeceratul Naţional de Gaze funcţiona în sediul Ministerului Petrolului de pe Calea Victoriei (vis à vis de actualul Minister al Economiei).
La etajul doi, câteva camere erau destinate acestui punct nodal al sistemului de distribuire a gazelor naturale din România. În anii ’80, directorul dispeceratului era inginerul Nae Ionescu, un om mai degrabă firav, cu un defect de coloană, pe care dacă îl vedeai pe stradă nu ai fi dat doi bani. Ionescu era însă un inginer eminent, care cunoştea industria gazelor ca pe propriile buzunare. Era celebru în toată industria românească, deoarece în acei ani în care cotele de gaze erau literă de lege doar el le mai îndulcea, făcea posibilă supravieţuirea la limită a unor combinate din chimie şi metalurgie. Domn’ Nae stătea aproape în permanenţă cu două telefoane la ureche şi al treilea deschis pe birou, conducând din încăperea mo­destă un mecanism vital. În jurul şefului s-au format câţiva specialişti care au condus Dispeceratul după ieşirea lui Domn’ Nae la pensie, imediat după 1989. Pentru a înţelege tensiunea în care se lucra atunci în industria gazieră, suprasolicitată de consumurile industriale, vă povestim cum a fost asigurată presiunea în sistem în centrul Capitalei, văduvit în perioadele de ger.
Era în 1987, cu câteva zile înainte de desfăşurarea Conferinţei Naţionale a PCR. Bucureştiul se afla sub ger de câteva zile, la sfârşit de noiembrie. Un colonel de securitate a venit la Domn’ Nae să-l acuze de sabotaj pentru că în Sala Palatului, unde urma să se desfăşoare Conferinţa, era la fel de frig ca afară. Domn’ Nae, hâtru şi calm, îi spune: „Suntem pregătiţi, domn’ colonel. Nu o să stea nimeni cu căciula în cap în sală”. Şi a trecut la acţiune. A decis oprirea Combinatului de Îngrăşăminte de la Turnu Măgurele şi apoi a celui similar de la Slobozia. Presiunea a crescut în câteva ore în centrul Bucureştiului şi a început să se încălzească Sala Palatului. Necazul a plecat de la primul secretar de la Teleorman, care l-a reclamat pe Domn’ Nae lui Dincă. Acesta l-a chemat la ordin pe ministrul Petrolului. A sosit în anchetă chiar colonelul de securitate care ceruse „presiune la sală”. Domn’ Nae i-a zis: „Cred că mă arestai mai repede dacă loveau ţurţurii prezidiul. Aşa am zis că e o avarie pe conductele spre Turnu Măgurele şi Slobozia. Dacă vreţi, pornim combinatele, dar să vină oamenii pregătiţi cu căciuli la Conferinţa Naţională”. Colonelul a plecat, şi cele două combinate au avut presiune după ce s-au reparat avariile imaginare. Conferinţa se încheiase.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: