Skip to content

Criza financiară, şi speculanţii

30 Ianuarie 2009

Sotii Ceausescu in casa pariteasca Scorcinesti

UNDE AU „DISPĂRUT” BANII?

By Ion Iliescu

Se va vorbi încă mult timp despre criza în care a plonjat întreaga lume. În ziarul german Die Zeit a apărut recent o analiză relevantă pe tema enunţată în titlu şi al cărei  text îl redăm în formă prescurtată :

Criza financiară a distrus uriaşe avuţii. Totuşi, miliardele nu au dispărut, ci tocmai se redistribuie. Le putem da de urmă la firmele americane de construcţii, la managerii unor bănci din Germania şi la investitori din China.

La 31 octombrie 2008, faxul Fondului special pentru stabilizarea pieţelor financiare, creat anume pentru acest scop de statul german, intra un fax cu antetul Commerzbank, prin care acesta solicita nici mai mult nici mai puţin decât 8,2 miliarde euro ca sprijin pentru ieşirea din criză. La puţine zile după aceea, Hypo Real Estate anunţa numai pentru trimestrul trei o pierdere de 3,05 miliarde. Tot în acele zile, preşedintele Consiliului de Administraţie al Deutsche Bank recunoştea: „Aceasta este prima criză globală adevărată şi ne aflăm încă în faza desluşirii mijloacelor de a combate”.

Banca Angliei aprecia la acea vreme că pierderile instituţiilor financiare se cifrează la 2,8 bilioane dolari. Se spunea adesea că banii s-au făcut scrum, că au fost pulverizaţi, că au dispărut. Că distrugerea lor continuă. Cât de mare va fi pierderea în final? Nimeni nu ştie câte bănci şi concerne vor trebui salvate de guverne. Dar cea mai interesantă întrebare este: unde se află banii?

În deşertul Nevada milioanele s-au transformat în vile luxoase

La această întrebare vom afla un răspuns complet după ce  vom întreprinde o lungă călătorie ce ne va duce în deşertul american Nevada şi în zonele preorăşeneşti ale marilor metropole americane, în centrul financiar din Frankfurt şi în China, la managerul financiar al unui fond de stat. Vom vedea ce face premierul italian Silvio Berlusconi, dar şi o pensionară din Germania care a avut intuiţia de a nu-şi risca banii în această criză, bani care ajută acum la gestionarea crizei, deşi ea n-ar nicio idee de cele ce se întâmplă.

Pe parcursul acestei călătorii, vom vedea că banii rar dispar pe o perioadă mai lungă şi încă mai rar că se transformă în scrum. Cel mai adesea ei îşi schimbă doar stăpânii.

Totuşi, unde sunt cele 2,8 bilioane dolari? Cel mai în măsură să răspundă la această întrebare este un economist german, Max Otte, Care chiar a înţeles ce s-a întâmplat în anii trecuţi în economia mondială. Cu doi ani în urmă, acesta era un necunoscut profesor de economie la Institutul superior de economie din Worms. Spre deosebire de alţii, el nu a crezut o clipă că acţiunile vor creşte la infinit, fiind convins că lumea se îndreaptă spre catastrofă. A scris o carte pe care a intitulat-o „Crahul se apropie” şi a publicat-o în 2006. Iniţial nu s-a bucurat de vreo atenţie, dar acum a ajuns bestseller.

M. Otte ne propune mai întâi o călătorie în zonele amintite din America, unde se află gata construite sau în faze avansate mii şi mii de case, întregi aşezări. Boom-ul imobiliar durează de 10 ani şi a fost posibil pentru că cine a vrut şi n-a vurt a primit credite. La marginea oraşului Las Vegas s-a construit de 550 milioane dolari pe 790 hectare. În întreaga Americă s-au construit 4,67 milioane case şi locuinţe proprietate privată luxoase, adică 990 miliarde dolari băgaţi în pereţi, duşumele, scări, ferestre etc. În toţi aceşti ani, americanii au cumpărat tot ce avea patru pereţi. Acum foarte, foarte multe dintre acestea stau goale şi nimeni nu le mai cumpără.

Suspecta generozitate a băncilor

Un lucru este foarte clar ştiut: a da împrumut şi a lua împrumut constituie baza oricărui sistem financiar. Creditul este cea mai veche idee a capitalismului. Persoana A se împrumută la o bancă B cu o sumă pe care A o înapoiază cu un plus reprezentând dobânda. O afacere bună pentru amândouă părţile. Banca primeşte dobânda şi face o afacere bună. Persoana A poate să-şi cumpere cu suma împrumutată ceva pe care altfel nu şi-ar fi putut permite. Desigur, cu condiţia ca A să-şi poată permite un astfel de credit. Cum se poate întâmpla ca o întreagă lume să fie afectată de criza americană?

În anii trecuţi, aproape fiecare american a putut să-şi permită un credit. Cererea de case a crescut şi, odată cu ea, şi preţul. Şi pentru că preţurile crescuseră atât de mult, s-a ajuns la situaţia ca dealerii să contacteze telefonic până şi femei de serviciu sau lucrători sezonieri la strângerea recoltei, care nu câştigau mai mult de 5 dolari pe oră, pentru a-i convinge să ia credite. Acestora, dealerii le prezentau lucrurile astfel: dacă veţi cumpăra o casă de 200.000 dolari şi nu veţi putea înapoia creditul, nu face nimic, pentru că preţurile vor creşte şi, în cinci ani, casa va valora 300.000 dolari. Aşa că veţi putea lua un nou credit pe casă şi veţi putea plăti creditul luat iniţial. Nu se poate să nu funcţioneze!

Aşa că femeia de serviciu şi zilierul s-au dus la bancă, şi banca le-a acordat creditul solicitat. Dar băncile ştiau că, dacă nu vor primi înapoi creditele acordate, nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că, atunci, casele respective le-ar fi revenit şi, peste cinci ani, conform credinţei lor, vor valora 300.000 dolari, deci nu numai că nu ar fi pierdut, ci ar fi avut de câştigat diferenţa.

Practic, era vorba de o afacere în care ar fi fost numai câştigători. Evident, atâta vreme cât preţurile ar fi tot crescut. Şi, cum aproape nimeni nu se îndoia de acest lucru, firmele au construit tot mai multe case, 1,2 milioane an de an. Şi tot mai mulţi oameni s-au împrumutat ca să le cumpere.

Viaţa scurtă a paradigmei preţurilor veşnic mari

A mers aşa până când s-a întâmplat ceea ce descria simplu economistul american Robert Schiller: „Uriaşa ofertă de case noi a început să suprasatureze piaţa, iar preţurile caselor au început să cadă”.

Deodată, milioane de americani nu au mai primit credite noi pentru a-şi finanţa vechile ipoteci, pentru că băncile ipotecare americane au realizat că banii cei mulţi pe care ele i-au împrumutat nu o să-i mai primească înapoi. Aceşti bani tocmai au fost băgaţi în imobilele nevandabile şi se află în buzunarele dealerilor imobiliari şi ale proprietarilor iniţiali care au reuşit să-şi vândă la timp şi cu câştig casele lor. Banii respectivi se mai aflau şi în buzunarele producătorilor de ciment, ale zidarilor şi celorlalţi lucrători de pe şantier care probabil că şi-au cumpărat cu ei maşini japoneze sau frigidere germane sau jucării chinezeşti pentru copiii lor.

S-a întâmplat că acum băncile ipotecare americane au fost acelea care au rămas fără aceşti bani şi nu vreunui concern financiar german, englez sau elveţian. Şi atunci apare firească întrebarea, cum de s-a întâmplat că băncile americane au făcut afaceri speculative, dar pierderile de 2,8 bilioane dolari au fost înregistrate de instituţiile financiare de pe tot globul? Cum a fost posibil ca, din cauza imobilelor din deşertul Nevada, devenite acum nevandabile, Commerzbank din Germania să aibă nevoie de o infuzie de 8,2 miliarde euro?

Max Otte spune că, dacă vrei să înţelegi cum de s-a putut răspândi criza la nivel mondial, ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra industriei financiare. De săptămâni bune el conferenţiază despre pieţe de capital şi burse mondiale. Industria financiară înseamnă, spune el, în primul rând băncile de investiţii precum Goldman Sachs, JP Morgan, Morgan Stanley sau Lehman Brother, ale căror afaceri s-au derulat în principal  cu acţiuni, împrumuturi, opţiuni şi contracte la termene. În realitate, acestea nu au făcut nimic altceva decât ceea ce au făcut producătorii de handy care caută să producă telefoane mobile tot mai perfecţionate. Tot aşa, băncile de investiţii caută permanent să producă noi şi tot mai bune hârtii de valoare. Şi unii şi alţii nu vor decât un singur lucru: să-şi vândă produsele lor.

Mortagage blacked securities şi “miraculoasele” derivate

Produsul datorită căruia criza s-a putut răspândi în toată lumea se numeşte mortagage backed securities, adică hârtii de valoare asigurate cu ipoteci. În stil mare acewta a fost vândut pentru prima dată de un bancher specializat în investiţii din Brooldyn, un cartier al New York-ului, pe numele lui Lewis Ranieri, de origine italiană. Acesta este invitat acum la Harward pentru a explica cum a scăpat de sub control acest nou produs pe care l-a născocit cu mulţi ani în urmă. Ranieri nu are studii universitare, dar este mai versat decât bancherii cu studii la universităţile de elită.

Acum 30 de ani, creditele deveniseră obiect de speculaţii pentru cei bogaţi. Prin 1978, explică el, când piaţa ipotecară depăşise valoric pe cea bazată pe acţiuni, a observat că, în vreme ce de piaţa acţiunilor profitau milioane de oameni, creditele ipotecare funcţionau ca o afacere doar între doi parteneri. Banii curgeau de la banca B către persoana A şi înapoi. Ranieri a schimbat această situaţie, făcând din piaţa ipotecii o bursă uriaşa la care fiecare putea achiziţiona oricând părţi din ipotecile listate. El a transformat creditul pe care A l-a luat de la banca B într-o hârtie de valoare care putea fi vândută la banca germană C, la banca engleză D şi la banca elveţiană E.

Ranieri a strâns diferitele ipoteci într-un mare pachet din care a putut să taie felii pe care le-a putut apoi vinde – aceste felii sunt tocmai acele mortgage backed securities, pe scurt MBS. De acum înainte, cumpărătorii de case mai plăteau băncilor ipotecare dobânda la ipotecile lor doar pro forma. De facto, banii ajungeau în buzunarele celor care cumpăraseră hârtiile de valoare asigurate cu ipoteci: bănci din toată lumea, societăţi de asigurare, fonduri investiţionale şi clienţii acestora. Toţi aceşti cumpărători au mizat pe faptul că marea majoritate a persoanelor A îşi vor plăti creditele lor scadente. În teorie, acesta părea a fi o afacere bună pentru toţi. Cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci putea încasa dobânzile iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Şi, avându-i din nou la dispoziţie, ea putea acum să acorde un nou credit.

Şi, în practică, totul a decurs la început de minune. hârtiile de valoare (MBS) ale lui Ranieri au devenit un produs foarte bine vândut. În joc s-au prins şi alte bănci de investiţii. Bănci şi investitori financiari, toţi doreau să intre în posesia acestor hârtii de valoare. Deutsche Bank, UBS din Elveţia, Credit Agricole din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho. La un moment dat, cererea de hârtii MBS a depăşit cantitatea de ipoteci existente în SUA. Aşa că a trebuit să fie produse mai multe ipoteci. În consecinţă, băncile ipotecare au relaxat criteriile de acordare a ipotecilor. Acestea nu mai întrebau cum stă clientul cu capitalul propriu, ce venit are, ci doreau să găsească cât mai mulţi clienţi, indiferent dacă erau zilieri sau femei de serviciu sau chiar şomeri. Curând, acest gen de credite acordate unor clienţi cu bonitate precară au fost numite subprime – un fel de credite de clasa a doua. În perioada 2000-2005, volumul lor a crescut cu 495 miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Puse la pachet împreună cu credite de primă clasă, adică acordate unor clienţi solvabili precum medici, avocaţi, şi aceste ipoteci-subprime au putut fi transformate în hârtii de valoare atractive.

10 miliarde dolari – premii pentru angajaţii de la Goldman Sachs!

Ca un fel de scuză, Ranierii precizează: “Atunci când noi am născocit sistemul, a cumpăra o casă reprezenta o decizie cu consecinţe pentru întreaga viaţă. Mai târziu nu s-a mai pus decât problema de a paria pe creşterea în continuare a preţului imobilelor”. Dar preţurile pot să şi scadă, chiar dacă multă vreme nu vrem să credem acest lucru. Ceea ce a fost valabil şi pentru el!

În timp ce femeile de serviciu şi zilierii speculau asupra viitorului, băncile de investiţii au născocit  noi produse financiare care nu au făcut altceva decât să ascundă riscurile gigantice ale acestor ipoteci. Ceea ce, în condiţii normale, ar  trebui să se numească înşelătorie, acum apărea sub nume complicate: Collateral Debt Obligations sau Credit Default Swaps. Este vorba aici de hârtii de valoare pentru care nu există nicio altă fundamentare economică decât aceea că ele aduceau băncilor de investiţii emitente taxe considerabile, aşa cum explică Wolfgang Munchau în cartea sa “Înainte de cutremur. Ce înseamnă pentru noi criza financiară”. Aceste taxe au sporit câştigul băncilor de investiţii şi au ajuns sub formă de bonusuri la salariaţii acestora. Goldman Sachs, una dintre cele mai vechi bănci de investiţii din New York, a acordat în 2005, în momentul culminant al afacerii, 10 miliarde dolari ca bonus pentru angajaţii ei. Adică ar fi trebuit să revină 500.000 dolari de angajat. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Şeful de atunci al acesteia, Henry Paulson, a luat 387,3 milioane. Între timp, acesta a ajuns ministru de finanţe al SUA. Aşadar şi către el s-au dus banii pe care îi caută atât de  disperat în aceste săptămâni.

Aşadar, atunci banii s-au scurs de la bănci din întreaga lume către băncile americane ipotecare, dar, în acelaşi timp, un curent puternic colateral s-a dus către băncile de investiţii şi manageri lor. De la băncile ipotecare banii au ajuns mai departe, la cumpărătorii caselor. Şi de acolo mai departe ar fi curs din nou către bănci răspândite în întreaga lume, către deţinătorii de credite în formă de hârtii de valoare, dacă zilierii şi femeile de serviciu şi-ar fi putut achita creditele luate – desigur, în cazul că preţurile imobilelor ar fi crescut în continuare.

Commerzbank cercetează starea de incertitudine a creanţelor

În centrul financiar al Frankfurtului, într-un zgârie-nori de 259 m + a doua cea mai înaltă clădire din Europa – în turnul aparţinând Commerzbank, 300 de experţi caută de zor unde se află activele de odinioară ale băncii. Etajele 39 până la 42 sunt ocupate de Departamentul Bilanţ. Aici se stabileşte cu precizie câţi bani are banca sau câţi lipsesc. Mai exact: cât mai valorează activele băncii, hârtiile de valoare, activele imobiliare, creanţele creditoare. Experţii respectivi numesc această operaţiune corecturi valorice/constatări ale stării de incertitudine a creanţelor. În aceste luni au trebuit să efectueze această operaţiune asupra multor creanţe. Commerzbank a investit în hârtii de valoare denumite subprime 1,2 miliarde euro. Cea mai mare parte a acestora se află încă în posesia băncii. Numai că nu mai există nimeni dispus să le cumpere. Nu mai există nicio piaţă pentru aceste hârtii. Dar în bilanţul băncii ele trebuie să fie evidenţiate exact cu această valoare de piaţă. Hârtiile de valoare şi ipotecile există la bancă, dar piaţa a dispărut. La fel cum nu mai există nici bani.

O parte din aceşti bani vor dispărea definitiv în imobilele rămase goale şi expuse încet-încet degradării, dar o parte vor reapărea, probabil. Pentru că nu se poate ca chiar toţi debitorii să nu-şi mai poată plăti datoriile. Mulţi americani vor reuşi. Vor munci mai mult, vor cumpăra mai puţin şi îşi vor achita datoriile. Deci, posesorii de creanţe în hârtii de valoare vor încasa din nou bani, se vor găsi din nou clienţi interesaţi de hârtii de valoare, acestea vor avea din nou o valoare de piaţă. Aşa că trebuie doar să ai răbdare până ce haosul se va linişti, cum ar proceda, de altfel, un mic acţionar ale cărui acţiuni pe piaţa auto au atins punctul cel mai de jos al valorii. Dacă este înţelept şi îşi poate permite, va aştepta până când conjunctura se va revigora. Atunci cursul va creşte şi banii îi vor veni înapoi. Problema este că băncile nu pot aştepta. Tot la trei luni trebuie să prezinte un raport trimestrial, iar la 12 luni, unul anual. Este drept, în timpul crizei guvernul a schimbat reglementările bilanţării, însă băncile trebuie oricum să-şi evalueze hârtiile de valoare la preţul pieţei. Dacă la data stabilită pentru efectuarea acestei operaţiuni preţul de piaţă este mic, pierderea va fi mare. Dacă pierderea va fi prea mare, banca va da faliment.

Numai în America 304 bănci ipotecare a trebuit să-şi anunţe în lunile trecute intrarea în incapacitate de plată. Cea mai mare şi cea mai cunoscută a fost Lehman Brothers. La puţin timp după, trei dintre cele mai mari bănci islandeze se aflau în faţa falimentului  şi cu ele Islanda ca stat. Şi dacă Islanda este aproape de faliment, Italia cum stă? Nu este şi Grecia în pericol? Cât de stabilă mai este Croaţia? Aceste întrebări şi le pun în prezent mulţi investitori financiari peste tot în lume. Deocamdată şi hârtiile de valoare care nu au nicio legătură cu ipotecile americane pierd din valoare, cum ar fi împrumuturile de stat islandeze, italiene sau greceşti.

Urmarea este că bilanţiştii de la Commerzbank sunt nevoiţi să evalueze mereu activele băncii şi valoarea acestora devine tot mai mică. Corecturile aduse ca urmare a crizei provocate de hârtiile de valoare subprime, începând din august 2008, au redus-o cu 144 milioane euro: falimentul băncii Lehman Brothers cu 371 mil. euro, iar ca urmare a dificultăţilor din Islanda, cu 260 mil. euro.

Cine are bani investeşte şi, după criză, va fi mai bogat

Consecinţa este că băncile din întreaga lume au nevoie urgent de bani pentru a acoperi pierderile; e vorba de mulţi bani, mult mai mulţi decât sumele investite în creditele subprime, nu câteva sute de miliarde, ci de mai multe bilioane. Urmarea este însă şi faptul că, deodată, la bursele din lume se pot câştiga mulţi bani. Dar nu pierd de luni bune acţiunile aproape tuturor întreprinderilor? Nu se vorbeşte de 23 bilioane dolari care ar fi pierduţi la burse? E adevărat că banii s-au dus, dar nu au dispărut. S-au vaporizat, ceea ce la burse înseamnă altceva. Pentru că ceea ce se evaporă poate fi transformat din nou în apă, prin răcire. Atunci banii vor curge din nou. Şi vor fi din nou disponibili. Numai că aceştia vor aparţine, cel mai adesea, altor actori. Intraţi pe 2iq, spune Max Otte, şi vedeţi ce face Silvio Berlusconi. Nu departe de turnurile băncilor din Frankfurt, doi fraţi – Patrik şi Robert Huble – evaluează datele pieţei de capital. Este vorba de informaţii speciale despre aşa-numitele afaceri intrafirmă. La o apăsare de tastă pe monitor, cei doi pot vedea câţi manageri au cumpărat acţiuni ale firmelor proprii pentru a le introduce în depozitele lor private. Sunt foarte mulţi astfel de manageri care se folosesc de cursurile joase din perioada crizei pentru a cumpăra acţiuni la preţ redus.

Va dura mult până ce cursul acţiunilor va creşte durabil. Dar, atunci când va interveni un astfel de trend crescător, o mare parte a bilioanelor care dispăruseră la burse vor reapărea. Şi vor aparţine acelora care au cumpărat în timpul crizei, adică managerilor de top, investitorilor bogaţi, aşadar celor cărora şi în anii trecuţi le-au intrat bani. Unul dintre aceştia este Silvio Berlusconi. La mijlocul lunii octombrie 2008, acesta a cumpărat pentru 16 milioane euro acţiuni ale unui concern de medicamente Mediaset, în momentul când acestea erau foarte ieftine la bursă. Sau Warren Buffet, cel mai bogat om din lume, a cumpărat cu 2,1 miliarde euro pachete de acţiuni ieftine de la General Electric. Sau prinţul Alwaleed bin Talal. Acesta a făcut cunoscut că a cumpărat cu 350 milioane dolari acţiuni de la Citibank din SUA, bancă ce tocmai a primit de la guvernul american 20 miliarde dolari pentru recapitalizare.

China foloseşte criza pentru a cumpăra ieftin participaţii la firmele din Vest. Se spune că Gao Xiqing, şeful recent înfiinţatei China Investment Corporation (CIC), unul dintre cele mai mari fonduri de stat din lume, urmează să investească în concerne străine, în următoarele luni, 80 miliarde dolari. Guvernul chinez a dotat CIC cu 200 miliarde dolari prin care Gao Xiqing urmează să sporească avuţia statului. Deja cu un an în urmă, acesta a cumpărat cu 5 miliarde dolari, o parte din Morgan Stanley, a doua bancă de investiţii din SUA, în aprilie 2004 a reuşit să cumpere acţiuni în valoare de 4,4 miliarde de la J.C. Flowers, fondul unui fost manager de la Goldman Sachs, care are drept scop să cumpere ieftin unităţi financiare în dificultate. În toamna lui 2008, Gao era cât pe ce să-şi mărească participaţiile deja cumpărate la Morgen Stanley până la 49%, însă a pierdut în favoarea unui concurent din Japonia, dar nu pentru că nu ar fi fost competitiv, ci din raţiuni politice; americanii se tem de mai multă vreme că CIC urmăreşte să cumpere tot ce se poate din America în scopuri politice. Răspunsul chinezului este invariabil: nu vrem influenţă politică, vrem doar să facem profit.

J.K. Galbraith: „Bogaţii deveniseră prea bogaţi!”

În încheierea discuţiei. Max Otte face trimitere la cartea lui John Kenneth Galbraith, unul dintre cei mai mari economişti ai sec. al XX-lea: „1929, marele crach”.  În carte se arată cum s-a ajuns la marea criză din anii  30. ŞI atunci, la începutul anilor  30, băncile au dat faliment, au căzut cursurile acţiunilor etc. Galbraith are o explicaţie interesantă pentru ceea ce s-a întâmplat atunci:  bogaţii deveniseră prea bogaţi! Cei mai bogaţi 0,1% dintre americanii de atunci deţineau  40% din întreaga avuţie a naţiunii şi concluzia lui Galbraith este că mulţi dintre aceştia nu mai ştiau ce să facă cu banii, s-au lansat în afaceri speculative, au început să caute noi produse investiţionale. Niciodată până atunci bunăstarea nu fusese atât de inegal distribuită. Numai că, de câţiva ani, situaţia de atunci, aşa-numita „epocă de aur a anilor  20”, s-a reinstalat în SUA şi s-a ajuns din nou la criză. Au devenit bogaţii iarăşi prea bogaţi? Am putea întoarce puţin perspectiva spunând că, probabil, săracii din America au devenit prea săraci şi nu numai aceştia – zilieri şi femei de serviciu – ci şi pătura mijlocie. 40% din populaţia dezavantajată deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Cine voia să mai conteze în plan social nu mai avea în anii trecuţi decât o singură alternativă: trebuia să ia credite. Pentru studiul copiilor săi, pentru asigurarea de sănătate, pentru casă. În final, mulţi nu şi-au mai putut plăti datoriile. De aceea, statul, aproape peste tot în lume, le-a preluat. Practic în toată lumea guvernele au iniţiat mari programe de salvare prin care se pompează bani în bănci pentru a le acoperi, fie şi parţial, pierderile. Aşa se întâmplă că, în ultimă instanţă, statele lumii sunt cele care finanţează acum casele construite în America şi, astfel, şi comisioanele dealerilor imobiliari, bonusurile băncilor de investiţii, salariile muncitorilor constructori.

O chestiune rămâne deschisă: de unde iau guvernele, statele, banii de care au nevoie acum? Pentru a sprijini economia, statele trebuie să ia credite. Iar răspunsul este foarte potrivit pentru a înţelege cum a început totul. Germania, Marea Britanie, SUA – toate se comportă precum cumpărătorii de case din America. Iau credite, fac datorii. În Germania acest lucru se realizează printr-o agenţie de stat care a luat deja credite de 220 milioane euro, din care cea mai mare parte a fost destinată achitării creditelor neperformante din trecut. Numai 14 miliarde reprezintă sume disponibile pentru credite noi. Agenţia respectivă face rost de aceste sume emiţând hârtii de valoare, aşa-numitele împrumuturi de stat, care nu sunt altceva decât obligaţii prin care statul se obligă să plătească suma respectivă după 5, 7 sau 10 ani, cu dobânda de rigoare. Cumpărător poate fi un fond mare de investiţii din Japonia, SUA, Singapore sau Europa de Est. Şi, de pildă, o pensionară din Germania, care avea 10.000 euro la CEC înainte de crach. În perioada boom-ului imobiliar, consultantul ei bancar a vrut să o convingă să cumpere certificate de la o bancă americană, Lehman Brothers – o investiţie sigură, i-a spus acesta, şi aducătoare de dobânzi mai mari, faţă de CEC.

O pensionară ajută prin bonuri de tezaur la salvarea băncilor

Pensionara respectivă nu s-a lăsat convinsă, pentru că nu avea încredere în ceea ce poate fi la un moment dat o modă şi a cumpărat în schimb bonuri de tezaur de la Banca Federală, contribuind la finanţarea statului german şi, astfel, la finanţarea băncilor aflate în criză. Chiar dacă ea nu are habar de acest lucru. Ea şi-a plasat astfel banii pentru că are încredere în stat şi pentru că va primi o dobândă în final. Peste 7 ani statul german îi va returna suma plus 2341 dobânda.

Banii respectivi vrea să-i dea nepotului, pe care acum puţin îl interesează criza. Peste 7 ani, probabil că îl va interesa, la o vârstă deci când va câştiga şi el bani şi când, foarte probabil, guvernul va ajunge din nou să crească impozitele din nevoia de a-şi plăti datoria pe care statul o contractează acum. Şi tot atunci, probabil că nepotul va înţelege că impozitul mai mare pe care îl va plăti reprezintă capătul unui lung flux al unor bani cheltuiţi cu mult timp în urmă. Anume, de partea cealaltă a Atlanticului, în America, pentru că atunci unor americani le păruse o afacere bună să-şi construiască vile în deşertul Nevada.

Traducerea Traian Pleşca

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. 30 Ianuarie 2009 20:31

    Măi Ovide, asta-i o analiză apărută în Die Zeit pe care o publică şi Iliescu pe blogul său. Ai scris „by Ion Iliescu”, ce vrei să spui cu asta, că Iliescu a scris articolul ăsta, că Iliescu publică în Die Zeit?

    Apreciază

  2. 30 Ianuarie 2009 22:04

    Stiu Marius, dar trebuie sa scriu de unde am preluat .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: