Skip to content

Raportul Tismaneanu : De ce a triumfat Ceauşescu atâta vreme

25 Februarie 2009

Pictura

Puterea şi ideologia s-au împletit strâns în funcţionarea dictaturii personale a lui Ceauşescu. În ideologia regimului comunist român s-au amestecat populismul naţionalist, demagogia socială şi ataşamentul faţă de preceptele de bază ale stalinismului. Secretarul general al PCR a înfruntat Uniunea Sovietică în legătură cu anumite probleme (de exemplu, Orientul Apropiat, criza cehoslovacă din august 1968 şi relaţiile cu China), iar părerile sale polemice cu privire la aceste subiecte au fost transformate în doctrină oficială de partid (244).

În cadrul comunismului mondial, Ceauşescu a aplicat conceptele de suveranitate naţională şi egalitate în relaţiile dintre state şi dintre partidele comuniste. El a respins în mod constant încercările Moscovei de la sfârşitul anilor 1960 şi din anii 1970 de a atrage România în campaniile sale antichineze. În 1968, el i-a susţinut pe comuniştii greci care au înfiinţat Partidul Comunist Grec (din Interior) în exil în România şi a expulzat din ţară facţiunea prosovietică KKE a lui Kostas Kolliyannis, consultându-se regulat cu conducerea iugoslavă. În plus, pentru că avea nevoie de relaţii bune în primul rând cu partidele care aveau o poziţie critică explicită faţă de expansionismul sovietic, Ceauşescu şi-a exprimat sprijinul prudent pentru eurocomunism şi i-a apărat pe liderii partidelor comuniste spaniol şi italian în faţa atacurilor sovietice. Mai întâi Enrico Berlinguer, apoi Alessandro Natta, au vizitat deseori Bucureştiul pentru a se întâlni cu Ceauşescu. Santiago Carrillo a fost descris public ca fiind prietenul personal al lui Ceauşescu.

Discursurile secretarului general erau un lanţ de incantaţii verbale. Aroganţa sa dogmatică interzicea competenţa intelectuală. Cuibăriţi în piramida lor de privilegii, autocraţii comunişti români nu puteau tolera meritocraţia, pe care o percepeau în mod corect ca pe o ameninţare la adresa puterii lor. Într-un eseu lămuritor despre dilemele intelighenţiei române, Dorin Tudoran a arătat că impunerea sistematică de elite false a fost un mijloc de menţinere a controlului asupra societăţii (245).

În România, economia de comandă a reprezentat baza unui sistem politic ierarhic, rigid şi autoritar. Partidul – adică, Ceauşescu – concepea dezvoltarea societăţii în termeni militari, cu fronturi, campanii, flancuri, avangardă şi ariergardă (246). În ciuda acestor artificii propagandistice, România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populaţiei (247).

În logica stalinistă, ideologia şi puterea nu pot fi disociate. Ca urmare, exponenţii regimurilor neostaliniste trebuiau să-şi menţină ortodoxia ideologică pentru a-şi păstra sursa principală de legitimitate. În cazul lui Ceauşescu, constrângerile ideologice şi politice erau întărite continuu, iar reforma era amânată mereu prin reorganizări instituţionale. Confruntaţi cu o represiune crescândă, cu o conducere defectuoasă a economiei şi cu o paralizie socială şi politică, românii aveau de ales între exilul intern – supravieţuire tăcută în patria lor – şi emigrare.

Note de subsol:

(244) Vezi articolul despre „doctrina Ceauşescu” în Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallos, Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pp. 136-145.

(245) Dorin Tudoran, Frig sau Frică: Reflecţii despre condiţia intelectualului român, Daphne, Ala., Europa Media, 1988, manuscrisul original în limba română, p. 48. Poet şi jurnalist important, Dorin Tudoran a denunţat, pe când se găsea în România, controlul totalitar asupra culturii şi oportunismul elitei intelectuale oficiale. Hărţuit şi calomniat, a cerut, în cele din urmă, să emigreze în Statele Unite ale Americii. O versiune prescurtată a eseului menţionat a fost publicată în Franţa în 1984; Dorin Tudoran, De la condition de l’intellectuel roumain, în „L’Alternative”, nr. 29 şi 30, septembrie-octombrie şi noiembrie-decembrie 1984.

(246) În privinţa mecanismelor de mobilizare politică şi efectele lor asupra regimului neostalinist al lui Ceauşescu, vezi Steven Sampson: Muddling through in Romania (lucrare prezentată la Al Doilea Congres Internaţional de Studii Româneşti, Avignon, Franţa, 1983) şi Is Romania the Next Poland?, în „Critique”, nr. 16, 1983, pp. 139-166.

(247) Anneli Maier (împreună cu secţia română), The Ceauşescu Era – An Era of Restrictions, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, 26 iunie 1985; vezi şi Paul Lewis, Economy Tight, Romanians Face a Long Winter, în „New York Times”, 15 decembrie 1985, o descriere precisă a militarizării economiei, a persecutării cultelor neoprotestante şi a mutării pensionarilor de la oraş la sat, amintind de metodele lui Pol Pot.

Comunism naţional în stil românesc?

Vechea gardă a PCR fusese neutralizată sau se împuţinase, iar a „doua generaţie” era lipsită de o bază instituţională. Pretenţiile ultranaţionaliste erau exacerbate, iar ideologia marxist-leninistă nu era nimic altceva decât un ritual lipsit de conţinut. O viziune despre dezvoltare caracteristică Lumii a Treia colora triumfalista şi iraţional de optimista credinţă a lui Ceauşescu în creşterea economică. În cazul regimului, călcâiul lui Ahile îl reprezenta, totuşi, anemica sa legitimitate – îi lipsea adevărata autoritate politică. Conducerea presupus carismatică nu era, de fapt, carismatică. Departe de a fi „eroul naţional” sărbătorit de mijloacele de informare oficiale, Ceauşescu era un aparatcic – era, într-adevăr, încarnarea aparatului partidului comunist şi principalul apărător al acestuia (248).(249). Rămâne încă de stabilit dacă aceste campanii stridente au fost provocate de un nemărturisit complex de inferioritate sau de nostalgia pentru trecutele vânători jdanoviste de vrăjitoare împotriva „cosmopoliţilor dezrădăcinaţi” (adică, a evreilor).

Ceauşescu a fost prizonierul propriului său mit. El se considera simbolul viu al vigorii şi continuităţii partidului şi se aştepta ca şi ceilalţi să creadă acelaşi lucru. După cum am văzut, el crescuse în spiritul „revoluţiei de sus”, luase parte de bună voie la cele mai aberante excese staliniste din România şi, evident, nu s-a retras atunci când s-a confruntat cu nemulţumirea populară. Din moment ce se baza în principal pe supremaţia nomenclaturii de partid, garantată de teroarea exercitată de poliţia politică, regimul lui Ceauşescu nu poate fi descris ca o deviere de la modelul marxist-leninist. Înainte de toate, această ideologie a speculat înclinaţiile naţionaliste, a exploatat şi a cultivat prejudecăţile antimaghiare şi antisemite, s-a folosit de resentimentele antiruseşti adânc înrădăcinate şi a încurajat încercările absurde menite să demonstreze superioritatea românească asupra lumii occidentale în anumite domenii ale ştiinţei şi culturii (temele aşa-numitului protocronism românesc)

Note de subsol:

(248) Cu excepţia terorii de masă, regimul lui Ceauşescu tindea să perpetueze aspecte caracteristice „stalinismului matur”, printre care un sistem de dictatură personală şi „un sistem de valori eterogen care favoriza stratificarea economică, de statut şi a relaţiilor de putere, cultiva o extraordinară uniformitate culturală şi era ataşat de naţionalismul extrem”; vezi Seweryn Bialer, Stalin’s Successors. Leadership, Stability and Change in the Soviet Union, New York, Cambridge University Press, 1980, p. 10.

(249) Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent, and Intellectual Consent. The Case of Romania, în „Orbis”, vara 1983, în special interpretarea pe care acesta o dă „tezelor” neostaliniste din iulie 1971 ale lui Ceauşescu (pp. 418-420). Shafir identifică doar un grup de scriitori (nucleul „oniric” de disidenţă intelectuală şi rezistenţă) ca oponenţi constanţi şi articulaţi ai dogmatismului anticultural al lui Ceauşescu. Nu trebuie însă ignorate efectele profunde ale atitudinilor din perioada 1971-1972 ale unor scriitori precum Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, N. Manolescu, Mircea Zaciu şi Dan Hăulică. În conflictul dintre „staliniştii naţionali” şi „evoluţioniştii liberali”, primii au încercat să se folosească de naţionalismul lui Ceauşescu, pe când ceilalţi au subliniat autonomia esteticului în faţa intruziunii sufocante a partidului. „Protocronismul” a fost ideologia, sponsorizată de partid, care afirma precedenţa românească în cazul unor descoperiri ştiinţifice şi culturale majore şi a reprezentat, de fapt, fundamentul tiraniei naţionaliste a lui Ceauşescu. Pentru amănunte privind „protocronismul” vezi K. Verdery, National Ideology under Socialism.

Întregul şi părţile

Ca filosofie politică, stalinismul sublinia superioritatea întregului asupra părţilor, preeminenţa societăţii asupra individului250. Pentru regimul român – ca şi pentru cel sovietic, de altfel – individul era doar un simplu termen de referinţă abstract. Stalinismul nu poate fi redus, totuşi, la supremaţia puterii politice şi la teroarea de masă fără riscul de a neglija alte caracteristici, nu mai puţin organice, ale regimurilor de tip sovietic. Există o mare doză de optimism în următoarea afirmaţie din lucrarea lui Tom Bottomore, Dictionary of Marxist Thought, chiar dacă reflectă o interpretare des întâlnită a realităţilor comuniste: „Succesorii lui Stalin nu au transformat în mod fundamental structurile principale ale regimului pe care l-au moştenit de la acesta. Dar ei au pus capăt represiunii şi terorii de masă, iar în acest sens, se poate spune că stalinismul s-a sfârşit odată cu moartea lui Stalin” (251)

În România, sursa puterii o constituia monoliticul aparat de partid, dictatul colectiv albirocraţiei PCR încarnată în declaraţiile Conducătorului. Pentru a frustra orice membru al nomenclaturii care ar fi încercat să-şi delimiteze un fief politic personal, Ceauşescu a accelerat rotaţia birocraţilor. Ca şi Stalin, el nu a permis apariţia centrelor de autoritate rivale, iar cei care au ignorat acest lucru au plătit scump pentru încercările lor nereuşite de a introduce un rudiment de dezbatere în luarea deciziilor de partid.

Deşi moştenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puţin decât în alte ţări comuniste, Ceauşescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolşevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democraţie intrapartinică, centralism birocratic şi omnipotenţa secretarului general. El nu putea accepta lupte fracţioniste şi avea o viziune militaristă asupra rolului şi structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul şi liderul erau unul şi acelaşi lucru, cultul partidului însemna implicit şi divinizarea liderului (252). Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitori umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii şi a „clarviziunii” Conducătorului. Lăsându-l deoparte pe Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al personalităţii atât de sistematic şi de teatral.Probabil că acest cult al personalităţii atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceauşescu în istoria marxismului.

În noiembrie 1985, la primul Congres al Ştiinţei şi Învăţământului din România, Elena Ceauşescu a fost „numită în unanimitate” (nu aleasă) preşedinte al noului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Ea s-a bucurat de un cult al personalităţii similar, fiind publicate volume de pseudo-poezii pentru a-i proslăvi „extraordinarele merite ştiinţifice” şi „calda generozitate”. La acelaşi congres, s-a afirmat că Nicolae Ceauşescu era strategul întregii politici economice a României, în timp ce Elena era celebrată ca principalul executant al acestei politici şi ca garantul aplicării acesteia în viitor (253). În 1986, ceremoniile dedicate aniversării zilei de naştere a Elenei au atins culmea adulaţiei publice. Elena şi Nicolae Ceauşescu erau zugrăviţi ca „un cuplu istoric, a cărui existenţă se împleteşte cu destinul ţării” (254). Poetul Ion Gheorghe s-a referit extatic la „treime” şi la „cele trei dimensiuni” ale „unităţii sacre” dintre Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi patrie (255). Acest elefantiazis sicofantic a culminat cu descrierea extaziată a Elenei Ceauşescu de către ziaristul Ilie Purcaru: „Femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma ţării, ia pe umerii ei – fragili ca orice umeri de femeie, dar puternici şi neclintiţi datorită convingerilor ei ferme şi neabătute –

Note de subsol:

(250) Pentru o analiză critică inspirată a stalinismului, vezi G. R. Urban (coord.), Stalinism. Its Impact on Russia and the World, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1986, în special interviurile realizate de Urban cu Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Adam B. Ulam şi Robert C. Tucker, precum şi textul lui Leonard Shapiro, Epilogue. Some Reflections on Lenin, Stalin, and Russia.

(251) Vezi Tom Bottomore (coord.), A Dictionary of Marxist Thought, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1983, p. 464.

(252) Abordări mai detaliate ale acestor teme se pot găsi în Jeremy T. Paltiel, The Cult of Personality. Some Comparative Reflections on Political Culture in Leninist Regimes, în „Studies in Comparative Communism”, nr. 16, primăvara/vara 1983, pp. 49-64 şi Graeme Gill, Personality Cult, Political Culture and Party Structure, în Ibidem, primăvara/vara 1984, pp. 111-121.

(253) Anneli Maier, Elena Ceauşescu Marches On and Up, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 17, 17 decembrie 1985, pp. 21-25.

254 Poetul Virgil Teodorescu în „Luceafărul”, nr. 1, 4 ianuarie 1986, p. 1.

255 Ion Gheorghe, Ibidem.

pagina 4

sarcini şi răspunderi copleşitoare, servind naţiunea cu un devotament de care nu a dat dovadă nici o altă femeie înaintea ei” (256)

În acest sumbru climat cultural-politic, cultul delirant al lui Ceauşescu a ajuns la maturitate. Fiul său, Nicu, părea predestinat să moştenească tronul tatălui său, iar versuri ce prevesteau acest eveniment au fost auzite la aşa-numitul „Cenaclu Flacăra al tineretului revoluţionar” („Ceauşescu junior/Viitor Conducător”). Urmând exemplul mamei sale, primul secretar al UTC a devenit un „om de ştiinţă de reputaţie internaţională” şi aşa-zisul autor al mai multor volume de fizică nucleară (257).

Limbajul folosit în cultul lui Ceauşescu amintea în mare măsură de Garda de Fier şi de deificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, cel care intenţionase să transforme România într-un paradis, într-o ţară „ca soarele sfânt de pe cer”. De aceea, este legitim să ne întrebăm: Regimul român a reprezentat doar o distorsiune patologică a unui „socialism existent în realitate” cumva „mai sănătos”, mai beningn sau măcar mai puţin indecent ? Răspunsul trebuie să includă:

  1. tradiţiile (morale, politice, axiologice) ale PCR;
  2. conservarea fidelă a moştenirii staliniste;
  3. înstrăinarea intelighenţiei;
  4. apariţia grupurilor de tehnocraţi (de „experţi”) nemulţumiţi de cursul aventuros şi penibil imprimat de Ceauşescu;
  5. interesul sovieticilor de a păstra stabilitatea internă a regimului din România (258).

Prin Nicolae Ceauşescu, bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea inamicilor prin conspiraţii de culise, practicarea duplicităţii în gândire şi limbaj, demagogia ajunsă boală naţională, respingerea problemelor cu adevărat etice, manipularea şi înşelăciunea, toate aceste caracteristici dezgustătoare ale moştenirii Imperiului de Răsărit, recuperate şi consolidate sub Stalin, au atins apogeul în cultul personalităţii lui Ceauşescu. Poate că membrii aparatului de partid au fost uneori iritaţi de această pompă şi de atribuirea tuturor meritelor istorice lui Ceauşescu însuşi, dar s-au bucurat, cu toate acestea, de efectele psihologice ale cultului, adică de asfixierea întregii gândiri critice. Trebuiau doar să se supună orbeşte indicaţiilor lui Ceauşescu şi, atât timp cât nu-l supărau, li se îngăduia să-şi păstreze toate (sau cele mai multe dintre) privilegii. În acest sens, regimul român a fost numai o variantă a ceea ce a fost descris ca dictatura nomenclaturii (259)

Interesul lui Ceauşescu pentru ideologie depindea de schimbările din politica externă şi din cea internă. Mitul care stătea la baza doctrinei sale poate fi descris ca „românismul socialist”, cu un accent deosebit pe specificul naţional al românilor în privinţa:

  1. trecutului şi tradiţiilor istorice;
  2. intereselor;
  3. si a valorilor declarate (260).

Note de subsol: 

(256) Vezi Anneli Maier, Elena Ceauşescu’s Birthday, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 1, 10 ianuarie 1986, p. 40. Cu privire la locul Elenei Ceauşescu în ierarhia de partid şi la poziţia politică şi socială pe care o ocupa, vezi Mary Ellen Fischer, Women in Romanian Politics. Elena Ceauşescu, Pronatalism, and the Promotion of Women, in Sharon L. Wolchik şi Alfred G. Meyer, Women, State, and Party in Eastern Europe, Durham, N.C., Duke University Press, 1985, pp. 121-137. Numele Elenei Ceauşescu a fost asociat îndeaproape cu necruţătoarea politică a regimului de forţare a natalităţii. În 1984 a fost promulgat un decret care obliga femeile să se prezinte la controale ginecologice lunare pentru creşterea ratei natalităţii. Pentru o analiză aprofundată, vezi Gail Kligman, The Politics of Duplicity.

(257) Vezi „Scânteia tineretului”, 19 februarie 1985; „Scânteia”, 25 iunie 1983; M. Shafir, Romania-Politics, Economics and Society, p. 77.

(258) Exact această ultimă problemă l-ar fi putut face pe Gorbaciov să regândească atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România. Moscova cunoştea prea bine cât de fragil era sistemul politic şi teoretic creat de Ceauşescu pentru a-l considera un obstacol real în faţa dorinţei sovieticilor de a „păstra omogenitatea blocului”, aşa cum tindeau să presupună anumiţi analişti (vezi Vladimir V. Kusin, Gorbachev and Eastern Europe, în „Problems of Communism”, ianuarie-februarie 1986, pp. 50-51). Pentru o descriere pătrunzătoare, bazată pe experienţa personală, a relaţiilor lui Gorbaciov cu Ceauşescu şi cu alţi lideri est europeni, vezi Anatoly Chernyaev, My Six
Years with Gorbachev, University Park, Pennsylvania State University Press, 2000.

(259) Michel Voslensky, Nomenklatura. The Soviet Ruling Class, Garden City, N.Y., Doubleday, 1984, pp. 243-319.

(260) După 1968, Ceauşescu a enunţat doctrina care îl definea ca pe păstrătorul tradiţiei istorice româneşti datând de pe vremea conducătorului „antiimperialist” Burebista şi care prezicea „edificarea comunismului în cadrul graniţelor istorice ale României şi asigurarea securităţii poporului împotriva acţiunilor ostile ale imperialiştilor şi revizioniştilor”. Vezi Stephen Fischer-Galati, Marxist Thought and the Rise of Nationalism, în Jeffrey Simon şi Trong Gilberg (coord.), Security Implications of Nationalism in Eastern Europe, Boulder, Colo., Westview Press, 1986, p. 76.

pagina 5

 

Internaţionalismul era invocat numai sporadic (şi de nevoie). Secretarul general însuşi se vedea în postura de profet al apropiatei explozii revoluţionare a Lumii a Treia şi nu ca un simplu lider comunist integrat în „comunitatea statelor socialiste” dominată de sovietici. După toate probabilităţile, aceasta era sursa principală a rebeliunii formale împotriva tutelei sovietice nemijlocite. Era cu neputinţă ca o asemenea personalitate ambiţioasă să poată menţine relaţii bune cu autoritatea tutelară, să confere legitimitate unei alte surse de înţelepciune şi putere. Prin urmare, Ceauşescu a pariat totul pe o autarhie de tip albanez în loc să devină un lider comunist obişnuit ca Honecker, Jivkov sau Husák. Rapoartele interne de partid din România, rostite de obicei de către aparatcici de rang superior, arată un anumit dispreţ faţă de statutul inferior al altor lideri ai Pactului de la Varşovia în relaţiile lor cu Moscova. Această viziune a fost instaurată în partid în 1963-1964, sub Gheorghiu-Dej, şi a fost apoi consolidată sub Ceauşescu, care, aparent, se mândrea pentru faptul că respingea pretenţiile hegemonice ale sovieticilor. 

Pentru a-şi păstra această imagine de luptător intransigent pentru independenţa naţională, Ceauşescu a fost deseori în dezacord cu intervenţiile sovietice în arena internaţională. Ion Mihai Pacepa, care a fost consilierul său personal şi director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe române până în 1978, când i s-a acordat azil politic în Statele Unite, a oferit detalii fascinante cu privire la relaţiile ambigue ale lui Ceauşescu cu Moscova. Pacepa a avut gradul cel mai înalt dintre toţi ofiţerii de informaţii comunişti care au dezertat vreodată în Occident. „Cu toată nepriceperea sa în economie, domnul Ceauşescu exportă încă produse importante în Uniunea Sovietică, servind drept canal pentru transferul tehnologiei occidentale către Moscova”, nota el şi adăuga semnificativ: „Înţelegerile bilaterale secrete cu Moscova, cum ar fi acelea dintre cele două servicii secrete privind procurarea de tehnologie occidentală, sunt obligaţii sacre pentru domnul Ceauşescu” (261).

Prins în tensiunea dintre nemăsuratele sale aspiraţii politice şi mai limitatele angajamente ideologice, Ceauşescu a încercat să combine o politică internă strict stalinistă cu un simulacru de „titoism radical” în afacerile externe. Evident, el nu emula experimentul iugoslav al „autoconducerii muncitoreşti”, ci naţionalismul care inspirase respingerea de către Tito a ultimatumului Cominformului în 1948-1949. Spre deosebire de Tito, Ceauşescu nu se bucura cu adevărat de susţinere în ţara sa. Pentru a-şi construi o astfel de susţinere, toate opiniile disidente au fost reduse la tăcere, iar liderul partidului a fost caracterizat ca fiind purtătorul de cuvânt al „conştiinţei naţionale”. Această farsă a fost accentuată de gălăgioşii scriitori naţional-stalinişti, doritori să se bucure de încrederea lui Ceauşescu şi să obţină poziţii culturale importante. Ceauşescu era vrăjit de propria-i legendă dar era, în acelaşi timp, şi victima celor care o manipulau cu cinism. Izolat şi alienat faţă de aparatul de partid, el s-a plâns în mod public de ceea ce numea „semne de lipsă de respect” – adică, de ascunderea realităţilor faţă de conducerea partidului. Ţintele atacului său erau, în principal, aparatcicii de la nivel judeţean şi membrii Comitetului Executiv al partidului (262).

Note de subsol:

(261) Vezi Ion Mihai Pacepa, Ceauşescu. America’s Most favored Tyrant, în „Wall Street Journal”, 13 ianuarie 1986. Credibilitatea afirmaţiilor lui Pacepa privind colaborarea strânsă dintre serviciile de informaţii româneşti şi sovietice este susţinută de informaţii suplimentare publicate în Thierry Wolton, Le KGB en France, Paris, Bernard Grasset, 1986, pp. 97-110 şi 229-239. Corespondenţa particulară dintre VT şi generalul Pacepa a lămurit şi mai mult natura relaţiilor dintre Ceauşescu şi Kremlin în perioada lui Brejnev.

(262) Speech by RCP General Secretary Nicolae Ceauşescu to RCP Central Committee Plenum Held in Bucharest, November 13-14, 1985, FBIS, în „Eastern Europe”, 26 noiembrie 1985, p. H11.

Criza structurala si declinul ideologic

 

În afară de Nicolae, Elena şi Nicu, alţi membri ai „tribului” prezidenţial erau plasaţi în poziţii cheie: unul dintre fraţii secretarului general, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, a fost numit ministru adjunct al apărării şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei în 1983; un alt frate, Nicolae A. Ceauşescu, era general locotenent în Ministerul de Interne şi şef al Secţiei de Cadre (nu trebuie uitat faptul că Elena Ceauşescu era preşedinta Comisiei de Cadre a Comitetului Central al PCR); al treilea frate, Ion Ceauşescu, era ministru secretar de stat la Comitetul de Stat al Planificării; Marin, alt frate, deţinea un post în comerţul exterior; Florea, tot frate, făcea parte din personalul ziarului „Scânteia”; o soră a deţinut postul de ministru adjunct al educaţiei până când soţul ei, Vasile Bărbulescu, de asemenea membru al Comitetului Central, a devenit prim-secretar de partid al judeţului Olt în 1983. Fratele Elenei Ceauşescu, Gheorghe Petrescu, era vicepreşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor, membru al Comitetului Central, al Consiliului de Stat şi al Biroului Executiv al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste (263). Mai mult, la vremea respectivă era binecunoscut faptul că Ceauşescu îi promova pe cei din satul său natal, Scorniceşti, din judeţul Olt. 

Indicaţiile, ameninţările şi încercările de a amăgi clasa muncitoare eclipsau sindromul declinului care aducea aminte în mod frapant de ultimii ani la putere ai lui Mátyás Rákosi în Ungaria vecină, în perioada 1955-1956. În loc să sporească autoritatea partidului, legitimitatea mitologică a lui Ceauşescu şi carisma sa falsă erau o sursă de insubordonare. Securitatea era una dintre cele mai puternice forţe de poliţie politică din lumea comunistă, dar erau semne că până şi în interiorul acestei gărzi pretoriene existau tendinţe centrifuge (264). Şefii Securităţii erau prea bine informaţi cu privire la potenţialul exploziv acumulat de populaţie pentru a miza totul pe familia conducătoare.

Conformismul ideologic era mai degrabă o perdea de fum decât o adevărată piatră de temelie a vieţii culturale româneşti. Deşi intelighenţia nu a reuşit să dezvolte o conştiinţă critică şi să catalizeze lupta antitotalitară, nu este corect ca intelighenţia română să fie acuzată pentru pasivitate fără a se lua în considerare: (a) originile ei istorice şi sociale; (b) sacrificarea ei imediat după preluarea puterii de către comunişti; şi (c) profilul ei psihosocial (265).

Transformând necesitatea în virtute, mulţi intelectuali români şi-au raţionalizat obedienţa pretinzând că supunerea lor politică a reprezentat tributul plătit pentru o mai mare libertate artistică şi invocând în mod convenabil „realismul politic”. Înrobită şi coruptă, intelighenţia a fost suficient de naivă pentru a spera că va împărţi puterea cu Conducătorul. Încă o dată, intelectualii au fost păcăliţi (aşa cum fuseseră în 1956, atunci când nu au reuşit să urmeze drumul deschis de intelectualii reformişti din Ungaria şi Polonia) (266).

Trebuie amintit faptul că, cel puţin până la „tezele” din iulie 1971 ale lui Ceauşescu, inspirate de revoluţia culturală chineză, naţionalismul şi ceea ce era perceput ca o îmbucurătoare renaştere a patriotismului au blocat orice reglare serioasă de conturi cu staliniştii. Deziluzia care a urmat ofensivei neostaliniste de după 1971 a fost, în plus, o problemă individuală: în general, intelectualii români erau lipsiţi de credibilitate. Prea puţini dintre ei îndrăzniseră să ceară o reformă integrală a sistemului. În orice caz, protestele intelectualilor nu erau ascultate din moment ce lipsa de speranţă şi teama tindeau să împiedice

Note de subsol:

(263) Cu privire la structura elitei PCR şi impactul clanului Ceauşescu, vezi René Al. de Flers, Vladimir Socor, The RCP’s New Central Committee. Changes and Political Trends, în „Radio Free Europe. Background Report”, nr. 6, 11 ianuarie 1986; René de Flers, Socialism in One Family, în „Survey”, vol. 28, nr. 4, iarna 1984, pp. 165-174.

(264) René de Flers, Are There Problems in the Secret Service?, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 4, 22 februarie 1985, pp. 25-27.

(265) În eseul său citat mai sus, Dorin Tudoran tratează pe larg aceste probleme, oferind o tulburătoare descriere a frământărilor intelectualilor români.

(266) Pentru tulburările din mediile intelectuale din 1956, vezi Paul E. Zinner, National Communism and Popular Revolt in Eastern Europe. A Selection of Documents on Events in Poland and Hungary, February-November 1956, New York, Columbia University Press, 1956.

pagina 7

 

orice tentaţie spre insubordonare. Propaganda de partid condamna veninos orice formă de protest sub pretextul că acestea dădeau apă la moară „duşmanilor” ţării: „imperialiştii” occidentali, ideologii antiromâni maghiari şi sovietici sau politicienii exilaţi ai vechiului regim. Şovinismul era unul dintre mecanismele favorite utilizate de fanaticii „idelogiei românismului” pentru a-i compromite şi reduce la tăcere pe criticii declaraţi ai dictaturii. 

Situaţia grea a întregii populaţii a României – şi nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul lui Ceauşescu şi din încrederea sa într-un model politic şi economic anacronic. Dialectica şovinismului şi iredentismului a fost exacerbată de neputinţa lui Ceauşescu de a rezolva vreuna dintre problemele politice într-adevăr delicate.

Întâlnirea lui Ceauşescu din august 1983 cu activiştii de partid şi cu intelectualii în staţiunea Mangalia, de pe coasta Mării Negre, a fost percepută în general ca un sindrom al declinului, preşedintele şi soţia sa ocolind şi nesocotind canalele tradiţionale de partid. Directivele „vizionare” ale secretarului general erau proclamate ca fiind punctul de vedere sacrosanct al partidului, adevărul ultim. Supravieţuitorii grupului aparatului de partid s-au agăţat de poziţiile lor de nomenclaturişti, fantome ale gloriei lor apuse, actori şi, în acelaşi timp, spectatori ai acestei nevroze naţionale.

Intelectualii au fost somaţi să se conformeze dogmelor reînviate ale „realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce partidul decidea că trebuia să fie: „Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografică şi teatrele să zugrăvească esenţa şi modelul omului pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumuseţăm vreun erou, este bine ca el să devină un exemplu, pentru ca tinerii să înţeleagă şi să ştie că aşa ar trebui să fie!” (267).

Naţionalismul exacerbat a reprezentat fundamentul ceauşismului. Excesele naţionaliste ale regimului nu puteau fi criticate fără riscul de a atrage acuzaţii veninoase de „antipatriotism” (268). În acelaşi timp, nepotismul practicat pe larg de către regimul Ceauşescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – denumit oficial „societatea socialistă multilateral dezvoltată” – a fost o combinaţie de rituri politice bizantine, tehnică stalinistă de manipulare şi fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia. Spre îngrijorarea altor lideri comunişti din blocul sovietic, „Conducătorul” de la Bucureşti practica propria-i versiune de socialism, în care individul era sacrificat în beneficiul partidului şi pentru a potoli setea de putere a detestatei familii domnitoare.

Note de subsol:

(267) Vezi Speech by Nicolae Ceauşescu at the Working Meeting on Organizational and Political-Educational Activities (ţinută la Mangalia pe data de 4 august 1983), FBIS, în „Eastern Europe”, 9 august 1983, p. H11.

(268) Pentru o abordare pătrunzătoare a ceauşismului, vezi Trond Gilberg, Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausescu’s Personal Dictatorship, Boulder, Colo., Westview Press, 1990, pp. 49-57.

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. george permalink
    18 Martie 2010 01:21

    multumesc celui ce a scris articolu ca aveam nevoie sa scriu la referat despre partile bune a lui ceausescu si am gasit aici cateva . mersi mult 🙂

    Apreciază

  2. 18 Martie 2010 03:25

    Asa e George

    Apreciază

  3. ..milu permalink
    31 Octombrie 2010 20:53

    exact asta doresc mafiotii dar cel mai intersant este ca ceausescu si ceilalti din pactul de la varsovia si-au dat seama ca ideologia dupa care se conduceau nu mai are sens si doreau sa retransforme partidele in partide social democrate nu ca acum pana cand au intrat pe fir mafiotii usa, anglia ue ,vazand in aceasta perspectiva un mare pericol caci vechile partide detineau o ideologie puternica care fragilizau echidnele usa ,anglia ue ,aceste conglomerate zise capitaliste dar de fapt mafiote doreau sa puna mana pe tarile ce partinusera germaniei ,atunci cand gandea ca lumea ,adica 1939-1941

    Apreciază

  4. Zé Pitaco permalink
    5 Decembrie 2015 01:22

    Bravo tovarãsi, face propaganda buna acestui criminal analfabet punindul impreuna cu Mihai Viteazul, Stefan Cel Mare si alti romãni adevãrati! Um Blog de derbedei securisti!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: