Skip to content

Andrei Kemenici: „nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci – vor fi solu­ţionate de generalul Stănculescu”. Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna mea şi a zis: „Să ştii că ăsta e minis­trul tău! Eu, azi-dimineaţă la 10:00, l-am numit. E bine, numai ordinele lui să le asculţi”. Şi s-a bucurat mult”

24 Martie 2009

Generalul în rezervă Andrei Kemenici, fost comandant al U.M. 01417 Târgovişte, povesteşte despre evenimentele petrecute cu soţii Ceauşescu între 22 şi 25 decembrie 1989, atunci când „răspundea cu capul de ei”.

Tentativele de asasinat asupra acestora şi trocul pe care dictatorul ar fi fost dispus să-l facă pentru eliberarea lui sunt puse de generalul Kemenici pe seama unora care „şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva” despre Revoluţie.

Jurnalul Naţional: Pentru a promova în astfel de funcţii era nevoie şi de o atitudine vădită pro-partinică. Cum se împăca asta cu răfuielile dvs. personale?
Andrei Kemenici:
Eu am înţeles să-mi fac datoria în armata României la cel mai înalt nivel. Şi dacă m-am dus cu oameni la agricultură, la metrou, la Casa Poporului, în mină, i-am lă­mu­rit că-şi fac datoria patriotică faţă de ţară şi în felul ăsta am fost şi lăudat. Am înţeles că nu fac asta pentru Ceauşescu.

Când s-a întors pe dos sentimentul ăsta pe care îl aveaţi în ’68 vizavi de Ceauşescu?
S-a întors în timp. Eu eram, din ’76, comandant de unitate la Târgovişte. Din cauza unor tâmpenii de-ale contrainformatorilor şi ale securiştilor, am fost destituit în ’86. Mai fusesem destituit o dată. Eram comandant, co­lonel cu 10 titluri de unitate de frunte. M-am luptat cu toate forţele astea şi am dovedit că nici eu, nici unitatea nu suntem vinovaţi de ceea ce ne acuzau ei şi m-au pus, tot în acel an, comandantul garnizoanei Târgovişte. Eu am făcut tot ce a trebuit cu profesionalism, iar ei prin metodele folosite m-au lovit, în mod direct, în cariera mea militară. Eu am avut o carieră de excepţie. Nu meritam. Plecam dimineaţa şi veneam seara şi, în loc de re­compense, primeam pedepse. Au acţionat împotriva mea într-un mod brutal. Eram colonel şi mă duceam dimi­nea­­ţa în civil, să nu mă vadă lumea, să stau la coadă la lapte până mă schimba soţia. Gândiţi-vă, să fii comandantul garnizoanei şi să fii pus în poziţii din astea. În plus, mă motiva şi situaţia generală, nedreptatea care era la nivelul întregului popor.
De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima

Din 16 până în 22…
A fost dezastru. Pe 16 ne-a adus pe toţi comandanţii în cazarmă şi s-a dat alarma de luptă parţială, ni s-a spus să nu facem ce scrie în documentele operative. Am mers în unitate, am făcut adunarea oamenilor, instruirea lor, noap­tea ne-au transmis ce program concret să desfăşu­răm. Eu eram artilerist şi rachetist. Aveam mitraliere, tu­nuri, rachete. De la comandamentul armatei ni s-a spus să nu facem pregătire specifică de apărare antiaeriană, ci să organizăm subunităţi de infanterie. Mi s-a părut ciudat. Ne aşteptam să fim folosiţi ca forţe de ordine. Ne gândeam că ne va trimite la Timişoara, unde aflasem că armata a trecut de partea populaţiei. Am avut atunci primul sentiment de panică pentru că ne puteau trimite acolo, dar şi aici în oraş. Şi cu cine mă întâlneam?! Cu fetele mele sau cu colegii mei. De câte ori suna telefonul, îmi tresălta inima, nu ştiam ce ordine mai vin…

Cel mai negru scenariu la acea vreme era că v-ar putea trimite să luptaţi împotriva celor apropiaţi.
Sigur că da. Am trăit sub o tensiune enormă şi aveam o stare de frică. Inclusiv soldaţii erau îngrijoraţi. Cei care aveau telefoane acasă, vorbeau cu familiile, ştiau ce se întâmplă. Comandamentele de armată de la minister erau într-o mare panică, nu ştiau ce să spună. De multe ori trebuia să întrebăm noi, le era frică să dea ordine. Făceam ce ne trecea nouă prin cap, pentru că de sus nu prea veneau ordine. Un lucru foarte important a fost că generalul Stănculescu l-a scos pe Ceauşescu din CC. Chiar dacă am multe reţineri împotriva lui Iliescu şi a lui Stănculescu, ăsta a fost meritul lui. Eu cred că Ceauşescu ar fi dat ordin să se tragă acolo. Dacă îl şi arestau atunci, ar fi fost mult mai bine pentru toţi.

Pe generalul Stănculescu îl ştiaţi dinainte la acea vreme?
Nu aveam relaţii apropiate directe, între noi era eşalonul armată, dar venise de mai multe ori la Târgovişte, ne cunoşteam

V-aţi trezit în 22 dimineaţa….
Care dimineaţă, că n-am dormit! Mă gândeam că mă schimbă, că îmi ia comanda ori că îmi dă vreun ordin de nu am ce să fac. Primul secretar mă simpatiza, dar nici nu avea curaj să mă toarne la Bucureşti că nu vreau să pun oameni la dispoziţie. Ne-a chemat la el pe la 7:30. Ne-a spus să mergem la unităţi că e jale, să fim cu ochii în patru şi să raportăm tot ce se întâmplă. Ni s-a spus să ţinem un miting de incriminare a acţiunii bandelor de huligani de la Timişoara. Eu am profitat de faptul că eram şi comandantul cazărmii. Le-am zis că nu facem nici un miting, că mai aşteptăm. Şi n-am făcut. Secretarii de partid mă respectau, i-am avut subordonaţi de când erau locotenenţi. Am văzut apoi la televizor plecarea lui Ceauşescu. I-am chemat pe toţi şi le-am spus: „Ceauşescu a căzut! Luaţi tot armamentul şi muniţia şi le puneţi la rastel. La militari rămâne armament şi muniţie numai la subunităţile de pază”. Erau 7, în total. Le-am zis apoi: „Toată lumea în dormitoare, la televizor”. De pe la ora 14:00, tot Inspectoratul de Interne era sub comanda mea. M-am dus personal acolo şi am băgat o subunitate din subordine. Am zis să nu se întâmple ne­ca­zuri şi l-am numit pe căpitanul Marian Apostol să răs­pundă de Securitate, să ia tot armamentul, muniţia şi ar­hiva. Dar aici intrăm în multe lucruri care sunt sub sem­nul întrebării. Când am ajuns eu acolo, deja tot ar­ma­men­tul era strâns la rastel şi era făcut procesul-verbal de predare-primire, dar nu spunea cui se predă. Deci nu i-am dezarmat eu. Am sigilat sălile unde era arhiva şi am dat dispoziţie să se verifice armamentul, dacă corespun­de cu procesul-ver­bal. M-am întors înapoi la unitate, în­ce­peau să vină informaţii. Am aflat că Ceauşescu e în Dâm­boviţa, am chemat comandanţii de subunităţi şi am vrut să blochez oraşul. Am dat ordin să-i caute, au plecat două subuni­tăţi, fiecare cu câte un camion cu 30 de oa­meni. Au în­chis oraşul în partea de nord şi vest, dar ei au intrat prin partea din sud, pe la Combinatul de Oţeluri Spe­ciale.

AVEAM LÂNGĂ MINE O BOMBĂ CU NEUTRONI
Cum i-aţi adus la unitate?

Cele două subunităţi se întorseseră, au spus că nu l-au găsit. Era în jur de 18:00, se întunecase. M-am gândit că se duc la Mănăstirea Dealu, el mergea des acolo. Ateriza cu un elicopter şi de-acolo venea o maşină de la Securitate care îl lua, avea maşinile lui speciale. L-am trimis pe maiorul Ion Mareş, un locţiitor al meu, împreună cu colonelul Dinu de la Securitate, care se afla la mine în birou. Le-am spus să meargă să ia un pluton antitero de la Securitate şi să meargă la mănăstire. Ai noştri nu erau specializaţi în scotociri. Când s-a dus Mareş să ia plutonul, un ofiţer i-a spus: „Ceauşeştii sunt la noi”. I-a văzut acolo, m-a sunat din biroul alăturat. „Ia-i şi adu-i încoa­ce”, i-am zis. Atunci i-am spus maiorului Ion Ţecu, al doilea locţiitor al meu, care era lângă mine: „Dai pe toată lumea afară din stânga unităţii, o evacuezi complet, stingi luminile, faci camuflare şi îi primeşti pe ăştia doi”. Eu am luat o subunitate şi am plecat spre sediul MI, să-l ajut pe Mareş, care a ajuns cu ei între timp. I-a primit Ţecu şi i-a dus într-o încăpere cu trei paturi, unde era cald. Pe 16, când s-a făcut mobilizarea, dădusem ordin ca la fiecare birou să se introducă paturi. Când m-am întors în unitate, n-am mai putut să intrăm. Erau vreo 100 de revolu­ţionari în faţă care aflaseră că îl avem pe Ceauşes­cu. Am oprit, au coborât soldaţii, s-au uitat revoluţionarii în camion, au văzut că nu e, şi aşa am scăpat. S-au dus înapoi la Miliţie. Am intrat, iar Ţecu mi-a raportat că i-a cazat şi că Ceauşescu vrea să vorbească cu mine.

Subofiţerul de miliţie Constantin Paisie zice că v-aţi întâlnit cu Ceauşescu pe scări şi că i-aţi dat raportul.
El zice şi că le-am dat şi resturi de mâncare şi că mi-am bătut joc de ei. Paisie a avut acelaşi regim cu Ceauşescu. De aia vorbeşte aşa. De câteva ori a vrut să vorbească la telefon şi i-am zis: „Băi, băiatule, tu nu vorbeşti decât la telefonul ăsta. Dacă vorbeşti ceva despre situaţia în care te afli, sau despre ce e aici, ţi-am închis!”. Şi stăteam cu mâna pe telefon. Mă temeam că spune. S-a simţit jignit şi a spus mai multe lucruri urâte şi neadevărate despre perioada în care a stat în unitate.

Paisie a fost vreodată la popotă?
Nu putea merge liber prin unitate, i s-a dat o dată aprobarea şi era să iasă scandal. Era o ură între noi şi ăştia de la Miliţie. El a fost la noi în aceeaşi poziţie ca şi Ceauşescu. Mâncam aceeaşi mâncare toţi şi nimeni nu mânca fripturi, cum presupunea el.

Ce aţi vorbit prima oară cu cei doi?
Până să vorbesc cu ei, i-am spus maiorului Ţecu să su­ne la televiziune să spună că a fost prins Ceauşescu. Eu am sunat la generalul Voinea, comandantul Armatei 1, pe telefonul secret, i-am spus că l-am reţinut pe Ceau­şescu. „Nu mai vorbeşti cu nimeni, aştepţi că te sun”, mi-a spus. Cam la 10 minute m-a sunat Stănculescu, care vorbise între timp cu Voinea. M-a întrebat de ce am nevoie. I-am spus că din punctul de vedere al apărării antiaeriene suntem în siguranţă, dar că mi-e frică terestru, că nu mai am oameni. Mi-a spus că o să-mi trimită întăriri. A sunat apoi şi Voinea şi mi-a spus: „De acum nu mai vorbeşti nici cu mine, nici cu locţiitorii mei, ci numai cu Stăncu­lescu. Ai grijă, că răspunzi cu capu’!”. Aveam lângă mine o bombă cu neutroni, mi-era frică şi de cei care credeam că-l apără pe Ceauşescu, dar şi de ai mei, să nu facă vreo prostie. Aveam 1.000 de arme cu muniţie. Armele şi muniţia, prin lege, stau separat, cel care are în primire una nu o are şi pe cealaltă. D’apăi când oamenii mai şi beau, cum s-a întâmplat în toată ţara?! Una din cauze asta este. De asta avem morţii. Nu că ne-am luptat cu teroriştii, ne-am luptat noi cu noi! Şi eu am avut răniţi, chiar şi patru morţi, militari care au murit din eroare.

Când şi unde s-a tras în Târgovişte?
Au fost trei atacuri. Primul a fost în noaptea de 22, dinspre Liceul Industrial de Petrol. Al doilea, dinspre car­tie­rul de locuinţe, a fost în noaptea de 23 spre 24. După o lu­nă-două s-au făcut cercetări şi s-au găsit vreo cinci ur­me de gloanţe la noi în unitate, venite din acea parte. Al trei­lea, tot în acea noapte, a fost dinspre gară. Am avut atunci doi răniţi din unitate. S-a tras de la mine din uni­ta­­te ca la poligon, în partea cu blocurile, unde a murit o fe­meie nevinovată care ieşise la fereastră, altcineva a mu­rit lângă statuia din curtea unităţii, doi pe Strada Cuza…


Cei doi de moartea cărora aţi fost acuzat…

Da, s-a demonstrat, şi am câştigat la Curtea Supremă, că nu sunt vinovat. Dosarul s-a casat. A fost vorba de doi militari din aceeaşi subunitate. Au tras unul împotriva celuilalt pentru a-şi rezolva un conflict mai vechi. Nu s-au împuşcat din eroare. Confuzia între ei este exclusă, mâncaseră 11 luni, de când erau în armată, la aceeaşi masă. Acuzaţiile au fost nişte porcării ale lui Dan Voinea pentru că am spus că procesul şi omorârea celor doi a fost cea mai mare ruşine a Revoluţiei române.

Cum s-a petrecut incidentul?
În ziua de 25 mi-am adus familia în unitate pentru că mă înştiinţaseră că fuseseră atacaţi acolo unde stăteau, într-o casă particulară de pe Strada Cuza. Am trimis în acea seară trei oameni după ei. Casa a rămas descuiată şi în ziua de 26, un subofiţer, a cărui familie stătuse acolo împreună cu familia mea, a dus trei soldaţi pentru paza casei. I-a dus în spate, într-o magazie în care era mâncare şi băutură. Pesemne că au băut mai mult decât trebuia. Doi dintre cei care fuseseră să-mi aducă familia îşi lăsaseră trasoarele în cuva de la maşina de spălat şi, în loc să-mi raporteze că se duc după ele, au plecat de capul lor să-şi ia muniţia. Unul dintre ei era magaziner şi era în halat. Acesta a rămas afară, celălalt s-a dus înăuntru. Unul dintre cei trei aflaţi în magazie vine şi îl vede pe cel rămas afară. Se cunoşteau, se şi bătuseră de două ori. A avut loc o altercaţie între ei, şi unul l-a împuşcat pe celălalt, s-a văzut şi după urmele gloanţelor că s-a tras de aproape. Cel aflat în casă după muniţie a văzut şi a tras în cel care deschisese focul. Aşa au murit cei doi. Greşeala mea a fost că am spus că eu i-am trimis, dar am făcut asta ca să nu le fac probleme subordonaţilor. Un subofiţer nu putea dispune astfel de măsuri, paza şi apărarea se execută numai de ofiţeri, aşa că atunci am luat totul asupra mea. Dar s-a dovedit că nu am fost vinovat de aceste acuzaţii.

În afară de acest episod, schimburile de focuri au fost între cei din unitate şi presupuşii teroriş­ti?
Nu cred că au fost terorişti, nu am văzut, iar dacă au fost, au foarte puţini în raport cu ceea ce gândeam noi. Toate atacurile s-au întâmplat noaptea. Ziua nu se în­tâm­­pla nimic. Asta m-a făcut să mă gândesc după aceea că erau provocate aceste schimburi de focuri, ştiind că pu­tem fi duşi în eroare cu o lanternă sau cu un foc de la o ţigară. Un soldat sau altul deschidea focul şi apoi începeau toţi. Eu am avut 37 de comandanţi, am verificat ul­terior, nici unul dintre ei nu a dat ordin să se tragă. Focul s-a executat numai din proprie iniţiativă. S-au tras sute de mii de cartuşe. A fost în al doilea rând o nepregătire a noastră, de la soldat la colonel, în a lupta cu aceste forţe invizibile. Nici eu, nici subordonaţii mei nu am văzut trupe de terorişti. S-a verificat, au fost comisii, nimeni nu a fost în măsură să prezinte un terorist până în pre­zent.

Soţii Ceauşescu ce v-au spus la prima întâlnire?
M-am dus la ei cam la o oră după ce au fost aduşi în unitate. M-am prezentant şi m-au întrebat cui mă subordonez. „Comandantului armatei”. „Şi mai cui?”. „Minis­trului Apărării Naţionale”. „Care ministru?”. „Păi to­vară­şu’ Ceauşescu, nici eu nu mai ştiu, la gălăgia care e în Bucureşti…”. I-am spus că în documentele mele scrie că atunci când ministrul Apărării Naţionale nu poate să-şi exercite funcţiile, locul i-l ia şeful Marelui Stat Major, care era generalul Guşă. „Cum mă, ăla pe care l-am tri­mis la Timişoara şi nu a rezolvat problema?! Âla e cu ruşii”. „Aşa scriu actele, dar eu nu am vorbit cu el deloc”. „Şi cu cine ai vorbit?”. „Vă informez că ordinele care se dau co­mandanţilor de armată sunt date de generalul Mi­litaru”. Ceauşescu a zis că ăsta-i spion sovietic, e KGB-ist, că l-a scos afară din armată. „Mie mi s-a spus de gene­ralul Mi­litaru că toate problemele dumneavoastră – nu mai ştiu exact cum m-am adresat atunci – vor fi solu­ţionate de generalul Stănculescu”. Atunci, Ceauşescu şi-a pus mâna pe mâna mea şi a zis: „Să ştii că ăsta e minis­trul tău! Eu, azi-dimineaţă la 10:00, l-am numit în locul lui Milea, care a trădat. E bine, numai ordinele lui să le asculţi”. Şi s-a bucurat mult când a auzit că eu execut ordinele lui Stănculescu. M-a mai întrebat ce e pe la Pi­teş­ti, la Sibiu, la Timişoara, dar nu i-am spus prea multe, i-am zis că nu cunosc. Apoi mă chema pentru toate nimicurile.


Cu generalul Militaru când aţi vorbit prima oară?

Am vorbit o dată când nu l-am găsit pe Stănculescu. A răspuns el la telefonul roşu. Ştia, era informat, spre deo­sebire de generalul Guşă. M-a întrebat dacă n-am rezol­vat problema şi mi-a spus să am grijă ca nu cumva să scape că mă mănâncă Curtea Marţială şi să ajut poporul român să scape de ei. Şi mi-aduc aminte că i-a făcut criminali. Precis! Apoi am mai vorbit de două ori în timpul procesului, când îmi spunea să mă duc la Stănculescu să fie mai scurt procesul.

PE 24 A APĂRUT „TE ROG”
Povestiţi-mi ce s-a întâmplat cu Ceauşescu în unita­te.

Eu l-am tratat cu o oarecare politeţe. I-am cerut scuze şi pentru că s-a dus soldatul cu arma după el la toaletă.

I-am zis că era pentru protecţia lui, că un lunetist din blo­curile de vizavi l-ar fi putut repera. „Lasă, lasă”, făcea. Şi-a dat seama că eu caut justificări, dar că nu sunt prea convingătoare. Însă tot credea că el e comandantul su­prem. Abia pe 24 dimineaţa am reuşit să-l conving că acolo eu sunt comandant. La început dădea el ordine, fă aia, fă aia… „pregăteşte oamenii să ne duci la Bucureşti”. Eu îl lăsam să vorbească, îi spuneam că atunci când o să primim aprobare o să facem asta. Pe 24, a apărut „te rog”. Vreau să vă spun că Ceauşescu nu a promis milioane la nimeni, nici mie. Cel care trebuia să negocieze cu el eram eu. N-a negociat, ci a cerut imperativ să fac asta, aia… că bandele de huligani şi terorişti fac şi dreg şi că eu trebuie să-l apăr pe el, pentru ca el să păstreze independenţa şi suveranitatea ţării.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: