Skip to content

Diplomatul Nicolae Cea­u­şes­cu, de ziua Americii

4 Iulie 2009

În 1989, ziua de 4 iulie a avut pentru diplomaţii americani din capitala României o dublă semnificaţie: se ce­lebra ziua naţională, iar am­ba­sa­do­rul Roger Kirk ajunsese la final de mandat. În aceeaşi zi, conform uzanţelor, şeful misiunii americane la Bucureşti i-a făcut lui Nicolae Cea­u­şes­cu vizita de rămas bun, aşa cum se obişnuia, şi a oferit o recepţie cu ocazia zilei Statelor Unite.

ÎNTÂLNIRI DE ADIO
Cum decurgeau de regulă asemenea întâlniri între Ceauşescu şi di­plomaţii străini acreditaţi în Ro­mânia şi ce îşi spuneau interlocutorii depindea de la caz la caz. Contau situaţia internaţională din acel moment, poli­tica statului respectiv faţă de România şi invers, mandatul pe care-l avea re­pre­zentantul străin. Dincolo de as­pectele oficial-formale, şi calităţile personale ale di­plo­ma­tului făceau ca o întâlnire să nu semene cu

Impresiile culese de ambasadori şi cu acest prilej puteau lua forma rapoartelor oficiale către şefii lor ie­rarhici. Unii dintre şefii de misiune acreditaţi în România şi-au scris memoriile. În aceste cazuri, detaliile întâlnirilor cu Ceauşescu pot fi mai bine cunoscute. Bunăoară, Iosef Go­vrin, ambasadorul Israelului, şi-a încheiat misiunea în România la finele lui iulie 1989. Pentru vizita de rămas bun, Ceauşescu l-a primit la reşedinţa de la Snagov. În cursul discuţiei, notează memorialistul, a spus şi lucruri care nu i-au fost pe plac gazdei.”

O persoană din serviciul de Protocol care era prezentă la convorbire şi nota fiecare cuvânt era în mare parte şocat, a fost impresia diploma­tului. Mă îndoiesc dacă un ambasador străin şi-a permis să fie atât de deschis în convorbirea de rămas bun, aşa cum eu am procedat în această situaţie. Ceauşescu, totuşi, şi-a păstrat calmul exterior, mi-a arătat parcul de lângă vilă, în care, după spusele sale a purtat discuţii prelungite cu primul-mi­nistru Me­na­chem Begin despre căile pentru obţinerea păcii între Israel şi Egipt. (…)

În ciuda acestui schimb de apre­cieri – care au depăşit prin since­ritatea lor uzanţele obligatorii în ase­me­nea circumstanţe – convorbirea s-a încheiat într-un ton emo­ţi­o­nant, Ceauşescu mi-a mulţumit pentru contribuţia la strângerea relaţiilor mu­tuale, mi-a urat succes în continu­area funcţiilor mele în Ministerul de Externe Israelian şi în viaţa parti­culară şi m-a invitat să revin să vizitez România oricând voi dori.

Porţile ei – mi-a spus – îmi vor fi în­tot­deauna des­chise. M-am despărţit de el în pragul vilei spre care m-a însoţit la ieşire – urându-i succes lui, poporului şi ţării sa­le şi mi-am exprimat speranţa că îl vom putea întâmpina într-un viitor nu prea îndepărtat în ţara noastră. El a clătinat capul cu o privire lungă şi scep­tică, murmurând «Când va veni pa­cea».”

Ultimul ambasador american în România lui Ceauşescu, Roger Kirk nu şi-a scris memoriile, deci pe această cale nu se pot cunoaşte im­presiile încercate de diplomatul american în timpul întâlnirii cu şeful sta­tului român din 4 iulie 1989. Experienţa sa ro­mâ­nească a fost totuşi va­lorificată. În 1994, sub semnătura lui Mircea Răceanu, diplomatul român învinuit de spionaj în favoarea Sta­te­lor Unite şi condamnat la moarte de re­­gi­mul Ceauşescu în ultimul an al pu­­terii sale, şi a ambasadorul Kirk apă­­rea în Statele Unite lucrarea „Ro­mânia versus Statele Unite. Dip­lo­maţia ab­sur­dului. 1985-1989”.

Diplomat de ca­ri­e­ră, Roger Kirk se născuse la 2 no­iem­brie 1930 la Newport, Rho­de Is­land. Şi-a început cariera în deceniul şa­se, a ocupat diverse posturi atât în De­­par­tamentul de Stat, cât şi la mi­siuni­le Statelor Unite de la Roma, Mos­cova, New Delhi. Între 1973-1975 a fost am­basador al Statelor Unite în Somalia.

La Bucureşti ajunsese în toamna lui 1985, după ce predecesorul său, David B. Funderburk, îşi încheiase misiunea la Bucureşti într-un mod mai puţin obişnuit.
Funderburk şi-a descris experienţa de la Bucureşti într-un volum memorialistic, apărut în 1987 în Statele Unite, publicat şi în România şapte ani mai târziu. Din însuşi titlul volumului – „Un ambasador american între Departamentul de Stat şi dictatura comunistă din România. 1981-1985”, predecesorul lui Roger Kirk s-a autodescris atât drept adversar al politicii Statelor Unite faţă de România – prea concesivă, în opinia domniei sale -, cât şi al regimului de la Bucureşti.

Activitatea sa a nemulţumit ambele părţi şi a condus la înrăutăţirea relaţiei diplomatice dintre cele două state. În semn de protest, după patru ani petrecuţi în România, David Funderburk susţine că a părăsit postul prin demisie. În memorii, despre succesorul său nu găseşte prea multe cuvinte de laudă.

„Roger Kirk este un membru carieră al elitei Serviciului Străin, scria David Funderburk imediat după revenirea în SUA, care şi-a îndeplinit datoria făcând tot ceea ce voia Departamentul de Stat. A fost desemnat să-mi urmeze în funcţia de ambasador la Bucureşti încă înainte de plecarea mea, dar a ajuns la Bucureşti doar în noiembrie 1985, şase luni mai târziu.

Când am vorbit cu el, la Washington, după ce m-am întors de la Bucureşti, părea un tip cumsecade. Interesele sale, oglindite în întrebările ce mi le punea, păreau a se orienta spre posibilităţile de a juca tenis de câmp la Bucureşti, cum era circuitul cocterilurilor diplomatice, şi acestea mai ales decât orice altceva. Nu avea nici o experienţă prealabilă privitoare la România, iar româneşte nu ştia deloc.

Pesemne că Departamentul de Stat a făcut să apară articole în gazetele de la Washington din care reieşea că în România urma să fie trimis un nou ambasador, intransigent, pentru a preîntâmpina astfel orice opoziţie din partea conservatorilor. Cu toate acestea, din informaţiile primite de mine mai târziu, reieşea că noul ambasador se dovedea a fi un foarte bun avocat al regimului român faţă de SUA.

La finele lui august şi începutul lui septembrie 1986 s-a aflat la Washington, unde a făcut pe lobby-stul în favoarea cauzei Ro­mâ­niei faţă de Congres. Departamentul de Stat are din nou un ambasador care va ajuta la perpetuarea politicii de diferenţiere şi de menţinere a clauzei naţiunii celei mai fa­vo­ri­­zate pentru România, trecând totodată cu ve­­derea tirania din România şi neglijând in­te­­resele SUA.

Ştiu că unele grupuri re­li­gioase şi militante pentru drepturile omului îşi ex­primă decepţia că Am­ba­sa­da ame­ricană vă­deşte prea puţină preocupare şi prea puţin in­teres faţă de rapoartele ce i se aduc, referi­toa­re la persecuţii. Ambasada nu mai fur­ni­zea­ză rapoarte care să aibă du­bii faţă de aşa-zi­sa politică externă de in­de­pen­denţă a Ro­mâ­­niei. Dar la reşedinţa am­ba­sadorului ame­­rican a fost inaugurat un teren de tenis.”

SUA ŞI ROMÂNIA, O RELAŢIE DIFICILĂ
Între momentul scrierii rândurilor de mai sus şi plecarea lui Roger Kirk spre Washington relaţiile româno-americane se schimbaseră. Din mai multe motive, ţinând de contextul internaţional, de raporturile de forţe pe scena politică americană şi de situaţia din România, mandatul lui Roger Kirk a coincis cu degradarea relaţiei bila­terale. De mai mulţi ani, bunăvoinţa SUA faţă de România se manifesta şi prin acordarea „clauzei naţiunii celei mai favorizate”, tradusă în facilităţi de natură economico-financiară.

Aceste facilităţi se acordau anual, prin votul Congresului. În vara lui 1987, decizia de a considera România un parte­ner economic privilegiat al SUA a „trecut” la li­mită prin legislativul american. În februarie anul următor, Bucureştiul a anunţat că renunţă la clauză. Între timp, regimul de la Bucureşti era din ce în ce mai criticat pentru încălcarea drepturilor omului, inclusiv în Statele Unite.

În 1989, au­torităţile de la Bucureşti acuzau diplomaţii străini, inclusiv americani, că sprijină, într-o formă sau alta, ceea ce trecea drept opoziţie locală. Bunăoară, în rapoartele de urmărire în­tocmite de ofiţerii de Securitate pe numele lui Silviu Brucan după episodul „scrisorii celor şase” apare în repetate rânduri numele lui Michael Parmly, diplomat la Ambasada SUA la Bucureşti.

Diplomaţii americani au mai fost invocaţi şi în „cazul Mircea Răceanu”.
Dar oficial nu se spunea mai nimic din toate acestea. Presa centrală de la Bucureşti scria că ambasadorul Roger Kirk a oferit la 4 iulie o recepţie prilejuită de ziua Americii. Cel mai important oficial român prezent a fost viceprim-ministrul Ştefan Andrei.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: