Skip to content

Nicu Ceauşescu: „Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea” (II)

8 August 2009

Nicu Ceausescu 1983

A.P. – Tu constaţi, Nicule, că eu nu mă dezic de ce spuneam atunci? Ba, mai mult, eram mult mai critic atunci. Tu ştii mai bine, că atunci îmi permiteam să fiu critic, pentru că eram în bătălie împotriva socialismului mortificat, împotriva sistemului totalitar, pe care îl moştenisem şi pe care îl simţeam cu toţii, împotriva centralismului excesiv. Dar acum ce să fac, într-un capitalism primitiv, ni se aduce la cunoştinţă că ne-a condus un gângav. După ce cel în cauză e în mormânt, e foarte simplu să-i pui probleme. Dar atunci? Eu nu cunosc nici un aşa-zis disident, care să fi pus o problemă reală şi s-o fi pus celor care erau în stare s-o rezolve sau s-o audă. Să scrie scrisori de ofensă lui D.R. Popescu sau pe furiş, prin spioni, la „Europa liberă”, asta era mai simplu.
N.C. – A, bine, astea sunt copilării.

A.P. – Dar bătăliile s-au dat, totuşi, aici, în ţară. Şi sunt, totuşi, şi bătălii câştigate, uneori, poate, pentru a salva un om. Dacă mai ţii minte, ţăranul Ioan Ciucă din Măldăieni, în problema căruia am venit şi am insistat la tine. Şi mi-ai spus: „Du-te la taică-meu”. Şi m-am dus, m-ai ajutat să ajung şi l-a scos din puşcărie. Un ţăran. Dar era o viaţă de om. Acum, când fiecare îşi pune mai presus de orice viaţa, vede cât înseamnă o viaţă de om. Sau pentru doctorul Galalae, mai ţii minte?
N.C. – Da, ţin minte.

A.P. – Ai interrvenit la Popovici, la procurorul general, şi dr Galalae n-a mai murit în puşcărie şi e acuma crainicul BBC şi uneori al „Europei libere” pe probleme de midicină. Sau Aldea, doctorul Aldea de la Băzău. Pentru el ai intervenit tot tu. Sau pentru problema ţăranilor din zona de munte şi deal. Mai ţii minte asta? Că n-aveau mălai şi n-aveau sare. Şi am venit şi ţi-am spus, ai făcut toate demersurile, s-a făcut o comisie, s-a minţit şi ai fost certat, că de ce te bagi tu în chestia asta, că uite, c-o duc bine.
N.C. – Nu a fost altă problemă. A fost povestea cu compensaţiile pentru animale. Da, o cunosc, dar e veche.

A.P. – E veche, dar te rog să spui câte ceva despre ea.
(N.C. pare stânjenit. Fumează mult).
N.C. – Cred că mă cunoşti destul de bine ca să-ţi dai seama că niciodată n-o să vorbesc despre lucrurile bune pe care le-am făcut.

A.P. – Nu, dar e o infirmitate asta, Nicule.
N.C. – Nu e infirmitate, de ce e infirmitate?

A.P. – Pentru că nu eşti în poziţia omului cunoscut în mod corect de către oameni. Au fost foarte mulţi alţii, interesaţi să-ţi creeze o imagine falsă. Şi ea circulă, chiar dacă oamenii îşi revin încet-încet.
N.C. – Bun, dar nu circulă de acum, Adriane, circulă din 81. Şi eu ştiu lucrul ăsta. Deci, aşa cum ştiu acum, în 91, ştiam şi acum zece ani această poveste. Aşa cum ştiam acum zece ani de unde porneşte, de unde pornea, ştiu şi acum de unde e toată povestea. Deci, nu e o treabă de care să nu-mi dau seama.

A.P. – Era de la un serviciu de dezinformare?
N.C. – Nu poate să fie şi de la un serviciu de informare. De ce neapărat de dezinformare?

A.P. – Aşa se numea.
N.C. – Lumea trebuie să fie conştientă de un singur lucru: că niciodată, nimeni nu va ajunge, cât se va vorbi şi cât se vorbeşte de transparenţă – deşi ăsta e un cuvânt care nu-mi place.

A.P. – Poate-ţi place „glasnost”?
N.C. – Nu, asta e traducerea în ruseşte. Limba rusă nu mi-a plăcut niciodată şi nici nu-mi place. Deci, niciodată, nimeni nu va afla ce se ascunde în spatele serviciilor secrete.

A.P. – Că de-aia sunt secrete.
N.C. (dă din cap afirmativ) – Asta să fie foarte clar. Putem lua, în decursul istoriei, n cazuri, care nici la ora actuală deşi au trecut destui ani, şi cu toate astea, rămân anumite lucruri tabu. De ce, cum în ce fel, nimeni nu ştie.

A.P. – Rezultă din ce spui că, de fapt, serviciile secrete conduc lumea. Sau îi modifică traiectoria, nu?
N.C. – Pot să aibă o influenţă.

A.P. – Da, s-o devieze după plac.
N.C. – Păi da. Dacă îţi aduci aminte, discutam odată despre acest lucru că niciodată nu e bine, într-un stat, ca informaţia să vină dintr-un singru loc.
A.P. – Da, văd că ţii minte. Scrisesem o poezie, atunci cenzurată, şi care e şi în carte. (Către doctor): Vă uitaţi puţin? „informaţia unilaterală”: „Toţi se suspectează pe toţi,/ toţi se falsifică,/ se machează/ se fugăresc, / dar dreptul la distrugerea vieţilor,/ dreptul la falsificarea biografiilor/ îl au numai unii./ Aceştia deţin monopolul/ iniformaţiei unilaterale,/ puterea aberantă/ de-a spune orice despre ceilalţi/ fără ca aceştia să ştie vreodată/ ceea ce s-a spus despre ei/ şi fără să poată controla vreodată/ şi fără ca vreodată/ cineva să poată controla/ dacă este adevărat sau nu/ ce s-a spus despre oameni.// Nu-i vorbă suspiciunea/ a devenit o armă/ de valoarea armei atomice./ de la suspiciunea planetară/ la suspiciunea individuală/ nu-i nici un pas,/ ele sunt una şi aceeaşi/ suspiciune în anotimpuri diferite/ ale creşterii./ dar suspiciunea generală/ e încă de preferat/ informaţiei unilaterale.// Mereu cineva are dreptul/ să hotărască/ destinul altora./ Mereu cineva, din umbră,/ plătit din sudoarea/ celor pe care-i suspectează,/ poate hotărî/ cât de buni/ sau de răi/ sunt cei pe care-i suspectează./ Mereu cineva din umbră/ confiscă dreptul celorlalţi/ de-a se apăra/ împrumutându-le imaginare infirmităţi:/ ăla a zis,/ ăla a făcut/ ăla a gândit,/ ăla e periculos,/ ăla e foarte periculos,/ ăla e duşman.// informaţia unilaterală/ acţionează ca o boală incurabilă:/ în clipa în care se declaşează/ nu mai poate fi oprită.// Mereu poporul trebuie/ să-şi ceară scuze,/ mereu poporul trebuie/ să producă dovezi,/ Mereu poporul trebuie să vehiculeze/ ideea de devotament/ şi de ataşament/ în vreme ce iniţiatorii/ şi propagatorii/ informaţiei unilaterale/ dezertează cu primul prilej/ şi abia atunci/ află poporul/ numele celor care/ l-au pătat/ şi l-au pândit/ din umbră.// Nu există/ informaţie unilaterală bună.// Orice informaţie unilaterală-/ fie ea şi electronic -/ este eronată./ Nu se poate şti nimic/ despre nimeni,/ cu adevărat,/ decât dacă şi acela ştie/ ceea ce se ştie despre el.// A privi din întuneric/ pe cei din lumină/ nu înseamnă a-l vedea,/ ci înseamnă a-l omorî./ Pânda nu face parte/ din strategia clasei muncitoare./ Clasa muncitoare/ este clasa care munceşte/ nu clasa care pândeşte./ Clasa muncitoare/ şi ţărănimea muncitoare/ şi intelectualitatea muncitoare/ nu produc,/ nu conservă/ şi nu iubesc/ informaţia unilaterală,/ informaţia secretă,/ informaţia tendenţioasă/ infectează întreaga societate/ şi îmbolnăvesc/ pe fiecare om.// În numele sfântului drept/ la adevăr şi democraţie,/ în numele atâtor martiri/ care au căzut/ pentru măreţia omului,/ opriţi o dată cursa înarmărilor/ şi cursa aberantă/ a informaţiei unilaterale,/ care duce în mod definitiv/ la pieire/ şi lumea/ şi omul.// Opriţi informaţia unilaterală/ cancerul societăţii socialiste/ multilateral dezvoltate”. Nu te-a lăsat memoria.
N.C. – Nu.

A.P. – Nicu, ce crezi că s-a întâmplat, totuşi, în ultimii ani de viaţă ai tatălui tău, de s-a ajuns la o îndepărtare a oamenilor – şi a oamenilor de valoare, dar şi a oamenilor simpli – de ceea ce, anterior, îi apropiase de ei?
N.C. – Fenomenul e foarte complex şi de-aia e bine să nu fie cunoscut.

A.P. – Te rog, Nicule.
N.C. – Nu, nu încerc să-ţi dau un răspuns deformat. Dar gândeşte-te la un singru lucru fundamental. Deci, orice om face şi lucruri bune şi lucruri rele. Poate într-o perioadă să facă lucruri mai rele.

A.P. – Mai multe lucruri rele, decât…
N.C. – …lucruri bune. Bun. Dar nu uita că, în acelaşi timp, un copil nu e bine să vorbească urât despre părinţii lui.

A.P. – Nu, eu nu vreau să vorbeşti urât.
N.C. – Bun. Vrei să facem o analiză politică?

A.P. – Da. Eu ştiu că eşti capabil s-o faci, pentru că n-ai face-o prima oară. Eu ştiu, de exemplu, atitudinea foarte aspră pe care o aveai, în anumite momente, faţă de mama ta.
N.C. – E cu totul altceva. Să înţelegem foarte clar un lucru: atâta timp cât un om este în viaţă, pot să am o atitudine critică faţă de el. Fiindcă pot să i-o şi spun. După aceea, nu mai pot să i-a spun.

A.P. – Despre morţi, numai bine.
N.C. – Mai ales, având în vedere cum şi în ce fel s-a întâmplat toată povestea lor. Adică nu considera că vreau să ocolesc răspunsul. Dar ceea ce am discutat, şi nu o dată, ceea ce am criticat sau nu-mi convenea mie, ca individ… Dar, în momentul ăla, aveam şi posibilitatea să-i spun persoanei respective totul.

A.P. – Când, Nicule, ai avut ultima confruntare de idei cu tatăl tău?
N.C. – Confruntare de idei? Ce înţelegi prin confruntare de idei?

A.P. – Ştiu că, la ziua mamei tale, la Predeal (nu ştiu de la tine asta), în 7 ianuarie 1984, ai vorbit despre faptul că e frig în spitale.
N.C. – Nu, în 1985.

A.P. – 1985?
N.C. – Da. 85.

A.P. – Da. Că e frig în spitale, că nu se pot face operaţii, că mor copiii. Şi (acum trebuie să spunem cu nume) tatăl tău a fost foarte surprins – sigur că era şi o atmosfertă de sărbătoare şi tu îţi permiteai să vii cu o chestie de-asta îngrozitor de grea şi, care, de fapt, a şi fost decisivă, după părerea mea, pentru atitudinea poporului faţă de Nicolae Ceauşescu: frigul. Ai venit cu o chestie de-asta şi atunci el l-a întrebat pe prim-ministru dacă e adevărat. Şi acela a spus că nu e adevărat şi că, altă dată, pentru că eşti ministrul tineretului, problemele astea să le pui în guvern. Şi tu ai răspuns: „Eu sunt nu nominal ministrul tineretului, ci ministrul tineretului e membru al oricărui guvern, condus de orice prim-ministru”.
N.C. – Primul secretar al tineretului era prin Constituţie numit în guvern.

A.P. – Da, asta ai spus. Deci nu eşti obligat să te duci la primul ministru şi să iei aprobarea să spui că e frig în Bucureşti şi că trebuie luate măsuri. Şi am înţeles că primarul Capitalei a fost mai corect şi a spus că sunt probleme şi că vor încerca să le remedieze. Dar n-a negat că sunt. Era Pană. Din câte am auzit eu atunci. Deci, ţii minte această chestie, care nu este o treabă simplă. De la o vreme, tatălui tău, sigur că încercau să-i prezinte lucrurile cât mai puţin rele.
N.C. – Bun, de la o vreme eu n-am mai fost lângă el.

A.P. – Ştiu, ai plecat la Sibiu. Dar, asta te întrebam: când a fost ultima confruntare, deci când aţi avut păreri diferite ultima oară? Auzi, Nicule, n-ai putut preîntâmpina, printr-o acţiune curajoasă, personală, o parte din dezastrul care s-a produs?
N.C. – Vezi, ai dat până acum o serie întreagă de exemple, da?

A.P. – Da.
N.C. – Bun. Deci era problema cu sarea şi cu…

A.P. – Mălaiul.
N.C. – …mălaiul. mă rog, nu era vorba de sare şi mălai, era vorba de porumbul pe care îl dădeau ei animalelor.

A.P. – Cum să nu fie vorba? Ştii cum e cu sarea?
N.C. – S-ar putea.

A.P. – Stai, stai să-ţi spun.
N.C. – Stau, nu fug nicăieri.

A.P. – Cu sarea a fost aşa. Deci, discuţia noastră, şi de la care tu ai plecat, era că nu mai e nici sare. Şi îţi spun şi satele. Era vorba de satele Ocina, Talea şi Valea Doftanei, din judeţul Prahova.
N.C. – Aha, da.

A.P. – Şi discuţia noastră, care era, de fapt, o perlă din punctul de vedere al speculaţiei verbale, dar care era tragică în realitate, era că pleacă şi câinii de la stâne, că n-au mămăligă să le dea, deci nu au porumb, cum spui, şi că aceşti câini nu pot fi convinşi cu argumente ideologice. Trebuie porumb. Şi te-ai dus şi te-ai zbătut şi, într-adevăr, li s-a şi dat. Dar s-a rezolvat, sigur, parţial problema. Şi după aceea, ţi s-a spus şi ai fost certat, pentru că te inflamezi de la o chestie particulară şi spui că e o problemă generală.
N.C. – Da, fiindcă oamenii au venit şi au prezentat situaţia, pentru că trebuie să se dea cu 10.000 de tone mai mult porumb decât era vorba.
A.P. – Ce se întâmpla, Nicule, de ce nu se mai putea lua adevărul ca adevăr? Sistemul era născut mort, adică era imposibil să mai ajungă o informaţie convingătoare?
N.C. – Nu, e o chestie mult mai complicată, mult mai complicată.

A.P. – Hai, te rog să-mi spui. Hai s-o vorbim.
N.C. – Păi, vorbim, asta şi fac. Adică problema era că toate infrormaţiile erau filtrate.

A.P. – Şi ale tale?
N.C. – Păi vorbim, asta şi fac. Adică, problema era că toate informaţiile erau filtrate.

A.P. – Şi ale tale?
N.C. – Ale mele? Păi, relaţiile mele deci, după 85, problemele au fost destul de complicate. (Dă îndelung din mână.) Şi au început să se complice din ce în ce mai mult.

A.P. – Eu am fost dat afară în 85. Mă emoţionează ce spui.
N.C. – În 85, sâmbătă seara aţi avut şi la 5 dimineaţa m-ai sunat, ştiu.

A.P. – Te-am sunat. Mai devreme de 5. şi la 8 ai plecat în China.
N.C. – Nu, la 8 am plecat la Moscova şi de la Moscova în China.

A.P. – Şi cu asta, poarta dezastrelor s-a deschis în ţară.
N.C. – Vizavi de tine.

A.P. – Pentru că mi-au făcut toate înscenările, vorbesc de mine, sigur. Omule, mă impresionează! Le ai toate clare în cap.
N.C. – Păi, dar unde ai vrea să le am? (Râde).

A.P. – Păi, la pasiv, la uitare. Sunt foarte emoţionat că nu le-ai uitat. Aşa este. Te-am sunat noaptea târziu, te-am sunat şi la 5 ultima oară.
N.C. – Da.

A.P. – Şi ai plecat spre Asia şi mi-au făcut atunci monstruozitatea aia fără seamăn, adică mi-au pus în cârcă tot ce se putea.
N.C. – Aşa este. Atunci s-a făcut în felul următor. S-a făcut o comisie, care a fost condusă de Dincă, în care a avut loc o discuţie, a doua zi sau a treia zi, mi se pare, luni, în care omul s-a dus şi i-a prezentat lui Dăscălescu concluzia că practic nu ai nici o vină, adică nu aparţine cenaclului. Că problema era nu numai vizavi de tine, era vizavi de tot.

A.P. – Şi de tine.
N.C. – Bineînţeles. Că doar cei care eram organizatori, eram noi. Şi atuncea, s-a mers pe demolare definitivă.

A.P. – Dincă a fost corect, nu?
N.C. – Dincă a fost corect în situaţia asta. A spus: „Domne, datorită sistemului de aranjare a intrării în stadion, nişte bare puse ca să poată să…”

A.P. – …filtreze pe cei care intră.
N.C. – Da, am văzut şi eu, după aia. Şi acolo s-a întâmplat o busculadă. N-avea nici o vină ploaia. Am înţeles că a fost un fel de furtună, aşa. Asta nu o putea aranja nimeni.
Dr.A. – Dânsul putea face.
N.C. – Nu, nici chiar el.

A.P. – Auzi, este exact cum ai spus tu însuţi: eşti exact ăla pe care îl ştiu. Chiar şi cu mofturile alea iniţiale, cu tensiunea iniţială, cu crispare iniţială, tot ăla eşti. Aşa. Deci, e adevărat că Dincă n-a spus un lucru neadevărat, ci a spus corect.
N.C. – A spus corect şi s-a luat de la el materialul şi a fost trimis la altcineva.

A.P. – Pentru că o spusese corect.
N.C. – Da.

A.P. – Nu te întreb la cine, pnetru că nu vreau să mă răzbun pe nimeni. Spun asta pe cruce. Adică nu am nimic cu nimeni. Deşi, chestia cea mai îngrozitoare este că acum caut un interlocutor, ca să-mi pot recupera casa care mi s-a luat şi n-am cu cine discuta. Adică vorbesc în vânt. Zice: „Du-te la ăia care ţi-au luat-o”. „Păi unde să mă duc domne, la ăia care mi-au luat-o?” e o nebunie.
N.C. – Ăla care s-a ocupat concret de toată afacerea cred că a murit. Era de la Prahova.

A.P. – Cine?
N.C. – Cine? Ungureanu.

A.P. – A, secretarul Ungureanu, secretarul PCR al judeţului Prahova.
N.C. – El, ăla care fusese la cadre.

A.P. – Da, îl ştiu, îl ştiu.
N.C. – Îl ştii bine. Mă rog, acum nu ştiu care era realitatea, adică ce s-a întâmplat.

A.P. – Ştii ce ştiu eu şi tu nu ştii că eu ştiu? Deşi, poate că a transpărut în întrebări? Că într-o noapte ai trecut pe la Breaza, pe la casa aia.
N.C. – Nu, n-am trecut într-o noapte, am trecut ziua în amiaza mare, să ştii.

A.P. – Pe seară.
N.C. – Nu pe seară. Să fi fost trei, patru după-masă.

A.P. – Şi că ai spus că tu nu vrei să…
N.C. – M-am uitat şi eu.

A.P. – Nu, că ai spus că nu opreşti, că se căuta un stăpân pentru casă.
N.C. – Nu, nu.

A.P. – Nu?
N.C. – Nu.

A.P. – Mie Tipa îmi spusese.
N.C. – Nu se creează multe legende.

A.P. – Nu? Corect, adică tu ai spus că BTT-ul nu preia casa asta şi că nu te bagi tu în treaba asta, care nu e curată. Aşa.
N.C. – Oricum, nu mă băgam în afaceri de genul ăsta şi, în al doilea rând n-aveam ce face cu ea.

A.P. – Ei, de făcut se găsea.
N.C. – Nu.

A.P. – Păi, dacă a găsit ONT-ul Prahova?…
N.C. – Bun. ONT-ul Prahova putea să primească dispoziţii, eu puteam să primesc mai puţin dispoziţii.

A.P. – Păi asta mi-a spus omul ăla.
N.C. – E o mică diferenţă.

A.P. – Păi mi-a spus: „Domne, ca să vedeţi cât vă respectă şi cât ţine la dumneavoastră Nicu Ceauşescu”, asta acum, de curând, „ce corect a fost cu dumneavoastră, a spus: „Nu, domnule”.” Că era într-o maşină alături de tine.
N.C. – Da, era cu mine. Asta era pe la izvorul Mureşului, mergeam la o consfătuire.

A.P. – Ai spus: „Nu, domne, nu ne băgăm noi în chestiunea asta. Nu e corectă treaba şi de ce să iau eu casa lui Adrian Păunescu? Nu!”. Dar, Nicule, ce era pornirea aia împotriva mea, nu ştii? Încerc să aflu şi eu, ce era pornirea aia împotriva mea?
N.C. – Ce era pornirea împotriva ta? De ce? (Râde). Dacă-ţi mai aduci aminte, în 1982, vara, povestea cu pompierii.

A.P. – Îmi amintesc perfect.
N.C. – Da.

A.P. – Hai, s-o povestim.
N.C. – Nu.

A.P. – Hai, te rog, Nicule, e mortală.
N.C. – Păi da de ce? Tu ai scris-o, tu ai s-o povesteşti.

A.P. – Hai, te rog, povesteşte-o tu, Nicule.
N.C. – Nu eu nu mai ţin minte nimic.

Dr A. – Ştiu că un general a spus „Ce ai cu pompierii, domnule Păunescu?”. Cum dracu’ a ajuns ăsta general, domne, când toată treaba se punea la nivel de simbol, să întrebe ce are Păunescu cu pompierii? Am zis: „Uite domne, ce poate să ajungă unul ca ăsta!”.

A.P. – Hai, Nicule, spune-o tu. Te rog eu. Povesteşte-o tu, care ştii toate ecourile. Eu nu te întreb cum am scris-o, ci te întreb ce ştiau ei.
N.C. – Eu ştiu şi de ce ai scris, ştiu şi cum ai scris-o. (Către A.A.P.: Vezi că merge ăla în continuare).

A.P. – Cine merge, mă?
N.C. – Adriane, un singru lucru. Şi l-am mai spus de multe ori: ştii că, dacă eram prost, eram mare. Aşa, bun.
A.P. – Deci, cum a fost în 82?
N.C. – În 82? A fost foarte simplu. Adică tu ai scris ce ai scris.

A.P. – Cu competenţa şi cu pompierii.
N.C. – Nu.

A.P. – Cu pompierii.
N.C. – Da, cu pompierii. Cu datul focului.

A.P. – Păi, dar nu s-a întâmplat ulterior aşa, Nicule?
N.C. – Era cu totul altceva, erau alţi pompieri.

A.P. – Tot ăia au fost, fii sigur. Deci, eram la mare, nu?
N.C. – La mare, înainte de conferinţa du ideologia. Şi atunci, prietenii tăi, adică cei împotriva cărora tu scriseseşi…

A.P. – Da.
N.C. – Adică cei care se dădeau pompieri.

A.P. – Securiştii…
(N.C. ridică din umeri)

A.P. – Eu am zis, nu tu.
N.C. – Bun, tu ai spus. Au dat drumul. Sigur, tu, un om comod, n-ai fost niciodată. Discuţii ai avut şi cu mine, nenumărate. De fapt, două mai dure. Ei, acum să te văd pe tine.

A.P. – Hai că-ţi spun acum. Una, în 1981, la „Capşa”.
N.C. – Nu asta!

A.P. – Vai de mine!
N.C. – Nu aia din 81 a fost un vax.

A.P. – Vezi de treabă!
N.C. – Nu, nu, nu.

A.P. – În 81, la „Capşa”?
N.C. – În 81. la „Capşa”, a fost o altă poveste: o discuţie pe probleme mai dure.

A.P. – Păi da’, tocmai. Să-ţi amintesc ce s-a întâmplat atunci.
N.C. – Prima a fost în 78. În 79.

A.P. – Nu-mi amintesc să fi fost aşa dură, adică nu…
N.C. – Nu dură, că duritatea să ştii că nu înseamnă doar cuvinte. Înţelegi? Că aşa, vorba aia, am avut o discuţie şi cu Barbu, la „Select”.

A.P. – La „Select”, da.
N.C. – După aia, am încercat să te împac cu Barbu, la mine, pe 14 noiembrie.

A.P. – Erai bolnav de gât.
N.C. – Eram răcit, da.

A.P. – Ziceai că mori de gât. Ipohondru! Şi ţi l-am adus pe Valeriu Popa, care ţi-a spus că ai probleme cu ficatul.
N.C. – Nu, pe Popa mi l-ai adus la sediu.

A.P. – Dar în 14 noiembrie n-am fost cu popa la tine?
N.C. – Ai fost cu Valeriu Popa la mine şi după aceea după-masă ai plecat la Turda.

A.P. – La Reghin.
N.C. – Sau la Reghin, da, undeva în Transilvania.

A.P. – Şi am spus pentru prima oară, datorită curajului tău din clipa aia, „Doina”.
N.C. – Cum a fost discuţia de la „Capşa”?

A.P. – Voiam să reiau cenaclul. Şi vorbisem cu un coleg al tău de la UTC. Îl anunţasem că vreau să-l reiau. El făcuse mofturi. Şi eu anunţasem în revistă că fac cenaclul fără UTC, cum hotărâse, în 76, Nicolae Ceauşescu, să fie un cenaclu organizat de UTC. Şi tu mi-ai dat telefon şi mi-ai spus: „Hai să stăm de vorbă?”. Şi ne-am întâlnit la „Capşa”. Atunci ţi-am spus eu: „Domnule, am impresia că sunt oameni care au legătură cu „Europa liberă” şi care te toarnă, care toarnă ce se întâmplă”, pentru că, mai târziu, tu ai confirmat chestia asta: „Uite, domne, că discuţia asta, care era, clar, între noi doi, şi care a avut loc la „Capşa”…
N.C. – Păi la „Capşa” erau numai microfoane, trebuia să ştii.

A.P. – Şi m-ai întrebat: „Tu ce vrei, de fapt?” şi eu am spus: „Nicule, uite ce vreau. Eu nu vreau să schimb direcţia trenului în care ne aflăm”.
N.C. – Şi tu eşti ca într-un tunel.

A.P. – Aşa, stai o clipă. Şi eu am zis: „Dar în interiorul acestui tren, să rugăm pe mecanic, adică pe Nicolae Ceauşescu, să ne putem mişca fiecare în direcţia în care dorim, trenul mergând în direcţia în care merge el, pe şinele lui. Şi, din când în când, să putem merge la mecanic, să-i spunem ce situaţie grea e în ţară, ce situaţie grea e în bagoane.” Şi tu ai spus aşa: „Adriane, eu îţi spun ţie o chestie şi te rog s-o ţii minte: suntem într-un tunel. Dacă rămâi în trenul ăsta, poţi să faci tot ce spui tu, aşa, cu bun simţ, respectând regulile jocului. Dar dacă vrei să sari din acest tren, îţi spun eu, nu că aş vrea să fie aşa, te va zdrobi sub roţile lui”. Această chestie, mie mi-a mirosit îngrozitor, după două zile, când Mihai Milca, de la fosta „Scânteia tineretului” a scris un editorial despre treaba asta. Or, tu nu vorbiseşi cu Milca.
N.C. – Bineînţeles că nu.

A.P. – Cineva îi spusese lui Milca ideea asta, care este şi trăsnet, adică este semnificativă, are în ea o plasticitate extraordinară, dar este şi foarte periculoasă. „Sunt unii care vor să sară din trenul cutare” şi nu ştiu ce. „Şi vor fi zdrobiţi”… Era un avertisment la adresa mea. Tu mi-ai spus-o, însă, foarte corect. După câteva zile, a fost la „Europa liberă”. Ne-am întâlnit şi mi-ai spus: „Ce, tu crezi că eu nu ştiam? Am vrut să văd până unde merg”. Într-adevăr, discuţia noastră, la care fusesem doar noi doi, şi în care singurul tău gest de supărare a fost, la un moment dat, când tu ai luat ceasul, nu ştiu dacă e acelaşi, şi l-ai trântit de perete…
N.C. – Nu, nu mai e acelaşi.

A.P. – …supărat că… Ce, l-au şmanglit?
N.C. – Da, l-au subtilizat.

A.P. – Mai bine ţi-l luam eu, atunci, la „Capşa”.
N.C. – Da.
A.P. – Ştii care e una dintre cele mai dureroase pagini din istoria României? Ţi-o spun acum şi o spun tuturor celor de faţă, pentru că este una dintre cele mai dureroase pagini ale excesului de zel şi ale stupidităţii româneşti. Era ultima întâlnire între Antonescu şi nevasta lui, Maria. Şi participa un poliţist. Şi el i-a spus: „Dacă ne-au dat voie să ne vedem, înseamnă că mă vor ucide. Te rog, Maria, să ai grijă de tine, să mergi la o mănăstrire. Ce te mai rog, Maria?”. Zice: „Uite, îţi dau ceasul meu. Te rog să-l păstrezi şi să nu uiţi să-l întorci, pentru că în el va bate inima mea”. La care dobitocul de poliţist, criminalul, nenorocitul, a zis: „N-aveţi voie, ceasul ăsta e al statului”. Şi i-a luat ceasul. Acum, chestia, cum să-ţi spun, eu înţeleg chiar mecanismul ei criminal, până în punctul când ăsta a intervenit, cu exces de zel, să-i ia ceasul. Că putea să i-l lase. Asta înţeleg şi azi. Înţeleg mecanismele istoriei, care sunt cinice. Domne, dar să-i ia ceasul, în care el punea inima lui amărâtă, de om care avea să moară pentru ţară? Asta mi se pare că reprezintă un monument al stupidităţii şi excesului de zel ale balcanismului nostru nefericit. Nicule, spune de 79 ăsta.
N.C. – 79. 79 e cu fotbalul, n-are nici un sens.

A.P. – Acolo, tu n-aveai dreptate.
N.C. – Ba eu aveam dreptate. Voi n-aveaţi dreptate, că la jumătatea campionatului v-aţi apucat să schimbaţi jucătorii.

A.P. – Te-a informat greşit Postelnicu.
N.C. – Nu. Postelnicu, nu.

A.P. – Ţi-a zis că aţi rupt coada pisicii.
N.C. – Nu.

A.P.- Cum, cu „Minerul” Certej?
N.C. – Nu cu Certej.

A.P. – A, cu Rapidul?
N.C. – Cu Rapidul, cu Rapidul, vezi că ştii?

A.P. – Păi, stai puţin.
N.C. – Când ai vrut să…

A.P. – Mateescu, Grosu, Ion Ion şi Şumulanschi.
N.C. – Tu cu Mihalache.

A.P. – Şi n-am făcut bine?
N.C. – Păi, n-aţi făcut bine.

A.P. – De ce n-am făcut bine?
N.C. – Păi, n-aţi făcut bine, de ce să distrugeţi patru echipe din Bucureşti că erau patru echipe.

A.P. – Nicule…
N.C. – Aţi luat de la Mecanică Fină, aţi luat de la Autobuzul?

A.P. – Dar ăia de unde îi aveau pe ăştia?
N.C. – Îi aveau dinainte.

A.P. – Nicule, orice gest de dreptate sau de nedreptate poate fi numărat de unde vrei. Dacă numeri numai de la momentul de unde eu şi Mihalache – şi Angelescu – am făcut abuzul de a lua patru jucători pentru Rapid, ai tu dreptate. Dacă numeri de la faptul că Rapidului i s-au luat mereu…
N.C. – Eu merg pe următoarea idee. Se termină turul, puteai să iei şi toată echipa, nu mă interesează.

A.P. – Deci să furăm oricum, dar legal.
N.C. – Nu legal, nu să furi.

A.P. – Păi cum, dar ăia fuseseră…
N.C. – Modul în care acţionezi. Deci tu îi convingi pe un om, deci tu l-ai convins…

A.P. – Dar tu cum l-ai convins pe Coraş?
N.C. – Pe Coraş? Dar eu n-am convins pe nimeni.

A.P. – Dar eu nu vorbesc de tine. Sportul Studenţesc, pe care-l iubeai tu.
N.C. – Dar stai un pic, aici faci o greşeală.

A.P. – Nu, nu pe Coraş. Pe Hagi.
N.C. – Pe Hagi?

A.P. – Măcar acum spune drept. Era student la Craiova.
N.C. – Da, dar cum intrase primul la Craiova?

A.P. – Dar de ce începi numărătoarea cu Hagi? Alţii cum intraseră?
N.C. – Să-ţi spun eu. Ştii cine a fost primul student la Sibiu la institut?

A.P. – Nu.
N.C. – Unul Marian Munteanu, nu ştiu dacă-l ştii.

A.P. – Cum Marian Munteanu?
N.C. – Pe primele şase locuri erau cinci fotbalişti. Atunci m-a bufnit şi râsul, când am văzut chestia asta.

A.P. – Şi-atunci dacă ştii chestiile astea, de ce începi numătăroarea de la Hagi?
N.C. – Nu, nu.

A.P. – L-ai luat pe Hagi în modul cel mai criminal cu putinţă, de la Craiova, unde era student.
N.C. – Nu l-am luat pe Hagi în modul cel mai criminal cu putinţă.

A.P. – Nicule, recunoaşte.
N.C. – Nu, primii care au greşit au fost cei de la armată.

A.P. – De ce?
N.C. – Fiindcă Hagi era student la zi şi l-au făcut subofiţer. Aşa, ca să respectăm adevărul istoric.

A.P. – Nu bei?
N.C. – Nu, de ce să beau?

A.P. – Bravo, apără-ţi ficatul.
N.C. – Nu, mă apăr pe mine, nu-mi apăr ficatul.

A.P. – Păi, ficatul ca ambasadorul tău.
N.C. – Face parte din mine.

A.P. – Nicule, iartă-mă, fac o paranteză, de ce n-ai luat ceaiul lui Elthes? Ţi l-am trimis la Aiud.
N.C. – Cum nu l-am luat?

A.P. – Aiurea, l-ai aruncat.
N.C. – Cum? Toţi şobolanii s-au făcut bine de ficat.

A.P. – Nu fi nărod, omule, că e un ceai nemaipomenit. Rău şi al dracu’ eşti. Cică toţi şobolanii s-au făcut bine. Adică ai făcut un experiment.
N.C. – Am făcut bine, îţi dai seama, câtor fiinţe. Ştii, fiindcă omul până la urmă pleacă de la următoarea ipoteză. Deci, iei viaţa unui om. E o crimă. Iei viaţa unei muşte, nu-i nimic. Dar tot o viaţă e.

A.P. – De ce n-ai luat ceaiul?
N.C. – L-am luat, o parte.

A.P. – Nicule, nu că aş vrea să mă bag în viaţa ta şi, totuşi, trebuie să mă bag.
N.C. – Ştii că în viaţa mea au vrut să se bage foarte mulţi, dar n-a reuşit nimeni.

A.P. – Poate de partea morţii au încercat. Eu încerc de partea vieţii.
N.C. – Nu şi de partea morţilor, şi de partea viilor, n-are rost.

A.P. – Eu de partea vieţii mă bag. De ce nu încerci ceaiul ăsta, care este extraordinar? Uite, domnul doctor îl are deja în farmacopee.
Dr Aurelian Arusoaei – Dacă vreţi putem vorbi cu domnul Valeriu Popa.

A.P. – Şi cu Elthes.
Dr A. – Cu oricine doriţi.

A.P. – Ia să vedem? Elthes vine mâine în Bucureşti. Te rog, Nicule, ia, fără teamă, Elcohep, că tot bei un ceai aici. Ia-l pe ăsta, că reface celula hepatică. Hai, Nicule, să fim nemuritori, măcar primii zece ani.
Dr A. – N-am nimic împotrivă.
N.C. – Nu, dar nemuritori…

A.P. – Nu vezi, că am zis în glumă, zece ani măcar? Omule, te rog, ia ceaiul ăsta.
N.C. – Bine.

A.P. – Crezi în bunele mele intenţii? Crezi în acuitatea a ceea ce spun? Adică, îţi spun pentru că tata a ieşit din moarte cu ceaiul ăsta şi cu tratamentul lui Popa.
N.C. – Dacă n-aş crede, n-aş fi aici.

A.P. – Deci, te rog, Nicule, uite, facem următoarea chestie. Domnule doctor, putem veni mâine, să-l aducem pe Elthes? Adică, e păcat. Tot bei un ceai. Cine ştie, nici nu ştiu ce ceai se dă.
N.C. – Bun, bun.
Dr A. – Ceai obişnuit.

A.P. – Sunt obligat să-ţi spun: nu există un remediu mai bun pe plan mondial. Păi dacă japonezii îl au, americanii îl au… Te rog mult de tot, fii de acord. Deci îmi promiţi asta, da?
N.C. – Da.

A.P. – Îţi mulţumesc. (Către doctor) să ştiţi o chestie: nu am văzut om mai încăpăţânat. Dar dacă a zis o chestie, asa e. (Către NC) Revenim la sport?
N.C. – Deci prima ilegalitate a făcut-o Steaua.

A.P. – L-a făcut subofiţer elev?
N.C. – L- făcut subofiţer elev la zi. Deci dacă era la seral, la fără frecvenţă, era altceva. Şi eu a trebuit să revin. După aceea, Hagi semnase, şi el şi taică-su, că el avea 17 ani.

A.P. – Semnase unde?
N.C. – Şi la Sportul, şi la Steaua, şi la Dinamo şi la Craiova, în patru locuri.

A.P. – Răspunde: unde reuşise la facultate?
N.C. – Documente, deci, aveau toţi. Şi avea şi dezlegarea clubului.

A.P. – A Constanţei?
N.C. – A Constanţei. Deci, normal, Farul trebuia, în conformitate cu regulamentul…

A.P. – Să-l suspende.
N.C. – Nu, să se desfiinţeze clubul sau să retrogradeze clubul, fiindcă n-ai voie să dai două dezlegări pentru acelaşi jucărot. El poate să semneze în zece locuri, asta e treaba lui. Dar clubul e club, nu? Aş. Şi doar erai implicat în fotbal suficient de mult.

A.P. – Da, dar niciodată pe bani, cum au făcut alţii. Adică, eu m-am băgat că mi-era drag de Craiova şi de Rapid.
N.C. – Eu nu ţi-am spus că te-ai implicat pe bani sau că te-ai implicat pe nebani sau nu ştiu ce. Deci, te-ai implicat în fotbal. A te implica în fotbal nu înseamnă, neapărat, a face o afacere. Trebuie, în orice, probe.
A.P. – Tu trăieşti într-o lume ideală, Nicule. Probe? Ce probe? Se poate zice orice.
N.C. – Bun, zic orice… câte ziare sunt la ora actuală?

A.P. – 1600. Auzi, Nicule, tu ştii bine ce-am făcut eu, vorba ta, ce incomod am fost. Păi, dacă spun ei că eu mi-am făcut casa cu bani daţi de comunişti? Ce comuniştii mi-au dat mie bani? Ce, am fost eu stipendiat de cineva? Mie mi s-a luat o casă şi ei spun că mi s-a dat o casă. Adică, se poate orice.
N.C. – Da.

A.P. – Faptul că am primit bani pe cărţile mele, că am primit două tiraje din 25, mă rog, nu ştiu dacă este chiar un avantaj care mi s-a făcut. Dar asta este chestiunea care circulă. Eu am făcut un interviu cu Verdeţ. Ai văzut revista?
N.C. – Da.

A.P. – Lor nu le-a convenit că Verdeţ susţinea idei socialiste.
N.C. – Băi, fiecare poate să susţină ce idee vrea.

A.P. – Da, mă, dar pentru asta spui: „Nu sunt de acord cu ideea socialistă”. Dar nu spui: „Cât l-o fi plătit Partidul Socialist al Muncii pe Adrian Păunescu, să facă interviul cu Verdeţ?”. Nu mi-a plătit nimic. Cât mă plăteşti tu, să îţi fac o vizită, să te caut?
N.C. – Normal ar fi…

A.P. – …să te plătesc eu. Ţi-am servit, mingea la plasă.
N.C. – Corect aşa ar fi.

A.P. – Dacă vrei, te plătesc.
N.C. – Nu. N-am nevoie de bani.

A.P. – N-ai nevoie de bani?
N.C. – Nu.

A.P. – Am văzut o chestie îngrozitoare, acolo, la poartă, cât am stat. Cât are voie fiecare să primească, câte cărţi poştale. Dar, în fine. Aici, tata a fost închis acum 30 de ani şi acum 35 de ani. Nu aici, la închisoarea Jilava.
N.C. – Nu, că închisoarea Jilava nu era.

A.P. – Nu ştiu, eu îţi spun că mie mi-a venit rău când am citit. Aşa cum îţi vine ţie rău, câteodată, când te gândeşti la tatăl tău.
N.C. – Mă rog. Şi taică-meu a fost închis aici.

A.P. – Da?
N.C. – Da.

A.P. – (către AAP). Andrei, ce strofă am scris, că am scris o strofă exact despre asta. Poţi să-mi spui?
N.C. – Hai, lasă.

A.P. – Nu fi aşa plictisit.
N.C. – Nu sunt plictisit.

A.P. – E o strofă de patru versuri, câteva cuvinte.
Andrei P. – „Am mai tăcea şi-am mai uita/ dar viaţa ne ajută rar/ Mereu avem pe cineva/ în câte-un penitenciar”.
N.C. – Aşa.

A.P. – Ce aşa? E rău sau e bine?
N.C. – Nu, revenim la…

A.P. – Nu, dar îţi place sau e o porcărie?
N.C. – O să mă pronunţ după. Sunt prea multe paranteze.

A.P. – Lasă, că parantezele fac hazul vieţii.
Dr A. – Ai văzut cartea aia, cumva, Nicule? „Poezii cenzurate”.
N.C. – Da, am văzut-o.

A.P. – Ţi-am trimis-o. Ai primit-o, nu?
N.C. – Da. Şi, datorită faptului că el semnase în foarte multe locuri, dacă îţi aduci aminte, la intervenţia celor de la Craiova…

A.P. – Şi a lui Andrei Ştefan?
N.C. – Probabil, nu ştiu. Eu nu dau nume niciodată. Spre deosebire de tine.

A.P. – Cum, spre deosebire de mine?
N.C. – Păi tu ai spus că tu dai nume. Eu nu dau nume.

A.P. – Când e să acuz, nu dau nume.
N.C. – Eu nici când laud şi nici când acuz, nu dau nume. S-au schimbat… cum se numesc astea?

A.P. – Paragrafe de lege?
N.C. – Nu, culorile la…

A.P. – La legitimaţii.
N.C. – Nu la legitimaţii. Adriane. La foile de transfer.

A.P. – Da, da, la legitimaţiile de transfer.
N.C. – Aşa. Ei şi atunci, fiind Stoian la Constanţa, 17 iulie, mi-a trimis-o mie direct. Şi pe 21 iulie se termina.

A.P. – Perioda.
N.C. – Da, perioada. Şi noi am introdu-so. Deci eram singurii care o aveam pe aia nouă. Sigur, după aia a făcut o ilegalitate ministrul învăţământului.

A.P. – L-a transferat în anul întâi.
N.C. – Dar nu m-am băgat eu, s-au băgat ceilalţi care erau prieteni cu mine, şi aşa mai departe.

A.P. – Nu, nu, nu de-aia a făcut-o, ci pentru că avea sentimentul că nu te va supăra, făcând asta. Nu cred eu că a făcut-o el, aşa.
N.C. – Pe mine puţin mă interesa Hagi, că nici nu ştiam cine e Hagi, la ora aia.

A.P. – Ei, nu! Păi n-a vrut Sportul să facă schimb cu Balaci, care era în vârful formei atunci?
N.C. – Asta a fost anul următor.

A.P. – Nu, nu, îţi spun precis. Că Andrei Ştefan a zis el atunci că nu poate – aici recunoaşte şi el că a greşit – că nu poate fi Hagi la fel de bun ca Balaci. Ori, Balaci s-a accidentat în iarna aia şi gata, s-a terminat cu el.
N.C. – Bun, mă rog.

A.P. – Dar de ce spui că în perioada aia am avut noi o discuţie dură? Pe ce, pe asta cu Hagi? Sau nu, pe Rapid.
N.C. – Pe Rapid am avut atunci o discuţie.

A.P. – Totuşi, nu era Rapidul un club văduvit, în general?
N.C. – Eu nu zic că era un club văduvit, eu zic că momentul în care s-au făcut mişcările, era momentul în care nu era voie să faci aceste mişcări.

A.P. – Aşa este.
N.C. – Bun.

A.P. – Am forţat lucrurile, de dragul de a restabili o legitimitate. Pentru că Rapidului i se luaseră jucători…
N.C. – Bun, i se luaseră nişte jucători, pe care probabil că i-a dat. În ce condiţii i-a dat asta este partea a doua.

A.P. – Nicule, ştii cum s-a întâmplat chestia?
N.C. – De exemplu, eu nu discut cu cei de la Steaua pe următoarea poveste. Deci, în 87…

A.P. – Tot de Hagi spui.
N.C. – Da. Au venit după discuţii şi au zis: „Domne, împrumutaţi-ni-l”.

A.P. – Pentru un joc. Cu Dinamo Moscova sau cu Dinamo Kiev.
N.C. – Da, cu Dinamo Kiev, sau aşa ceva.

A.P. – Uite, aici el ştie părerea mea despre chestia asta. (către AAP) Cum a fost dus Hagi la Steaua?
A.A.P. – Trei ani de zile a jucat fără dezlegare.

A.P. – Da, aşa este.
N.C. – Şi convenţia semnată de cluburi, de preşedintele CNEFS, de preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, de cei doi preşedinţi ai cluburilor, secţiilor de fotbal şi aş mai departe, era până în 26 februarie.
A.A.P. – Documentul ăsta ni l-a arătat…

A.P. – Mircea Angelescu.
N.C. – Iar după aceea, biroul s-a întrunit şi a dat o chestie de-asta, să se înţeleagă cluburile până în 18 martie.

A.P. – Şi nu s-au înţeles.
N.C. – Nu s-au înţeles. Hagi a rămas bine mersi, în continuare, la Steaua, iar eu am spus: „Din momentul ăsta, cu Steaua nu mai discut”. L-am scos pe Cămătaru, gheata de aur.

A.P. – Chiar?
N.C. – Bineînţeles. Păi, cum a dat el patru goluri în meciul cu…

A.P. – Nu mai ţii minte meciul Sportul Studenţesc – Steaua, demult, când era Teaşcă la Steaua?
N.C. – În 1975, când a venit la tine în birou.

A.P. – La „Flacăra”.
N.C. – La „Flacăra”, da.

A.P. – Şi am vorbit la telefon cu Teaşcă.
N.C. – Nu, era la tine în birou.

A.P. – Nu era, Nicule.
N.C. – Era la tine în birou şi am făcut pariu cu el, şi erai şi tu, şi i-am spus că va fi meci egal. Era cu vreo trei săptămâni – patru înainte de meci. Acum, vreau să-ţi spun un singur lucru.

A.P. – Că n-ai făcut nimic.
N.C. – Că n-am făcut absolut nici un fel de manevră.

A.P. – Ştiu că ai venit târziu, la pauză ai venit.
N.C. – După ce începuse repriza a doua.

A.P. – Da, ştiu.
N.C. – Eram la Snagov. Şi când m-am sculat am zis: „Cât e scorul?” şi era 3-0 pentru Steaua, o chestie de-asta.

A.P. (către A.A.P.) – Ţi-am povestit, Andrei. Şi am vorbit la pauză. Şi ţi-am zis: „Nicule, cum e chestia asta, că uite, că e 3-0 pentru Steaua?”.
A.A.P. – „Nu s-a terminat încă”.

A.P. – Şi ai zis: „Nu s-a terminat încă”, da.
N.C. – Da, numai că un singru lucru uitaserăţi voi.

A.P. – Cine era arbitrul, nu?
N.C. – Arbitrul era de la Direcţia a V-a.

A.P. – Îmi amintesc! Şi ştii cum a fost? A fost 3-1…
N.C. – Nu, a fost 4-1.

A.P. – 3-1, 4-1.
N.C. – A dat 11 metri pentru Steaua la o fază destul de dubioasă.
A.A.P. – Cum s-a bătut 11 metri ăla!

A.P. – Scenariul Iordănescu i-a spus lui Rică Răducanu: „Pleacă în stânga”. Şi ăla s-a dus în stânga invers. Fiecare a înţeles propria stângă.
N.C. – Şi după aia, nu, acolo cred că a fost meciul aranjat între echipe. Fiindcă au fost două autogoluri date de Steaua.

A.P. – Smarandache a dat unul şi Sameş unul.
N.C. – Da, au dat două autogoluri cei de la Steaua, ceea ce nu mai e…

A.P. – Ştii că la 4-3, piticul a luat mingea şi a fugit acasă. Şi mi-a zis la telefon: „Băi, ştii, am aflat rezultatul în taxi. E 4-4! Înnebunesc!”.
N.C. – Pe Republicii a fost.

A.P. – Da.
N.C. – Dar pe mine cel mai mult m-a distra faptul că eu nu aranjasem cu nimeneea meciul.

A.P. – Eu cred, însă, dacă-mi permiţi, că telefonul nostru era filat şi au zis că trebuie să fie 4-4, că tu ai vrut, n-ai spus nimănui şi s-a realizat. Nu se poate! Deşi arbitrul a dat 11 metri pentru Steaua.
N.C. – Pentru Steaua şi la o fază care nu era clară.

A.P. – Şi era 3-1, s-a făcut 4-1…
N.C. – La 4-1, meciul era cam… Şi în repriza a doua, pe la jumătatea reprizei a doua.

A.P. – Deci asta a fost…
N.C. – În 75.

A.P. – Iar discuţia pentru Rapid a fost în 78.
N.C. – În 79 înainte de conferinţa pe sectorul 3.

A.P. – DA, CĂ AU PROTESTA ĂIA…
N.C. – Pe vremea aia, Calorică era prim-secretar.

A.P. – A murit, săracul.
N.C. – Calorică?

A.P. – Da.
N.C. – De ce?

A.P. – De inimă.
N.C. – Păcat.

Va urma

Articolul a aparut in revista „Flacăra lui Adrian Paunescu” – 3-9 iulie 2009

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: