Skip to content

Stenograma procesului de la Târgovişte

21 Decembrie 2009

Luni, 25 decembrie 1989, ora 13.00. Aterizarea elicopterelor în unitatea militară UM 01417 Târgovişte are loc într-un moment extrem de tensionat. În cazarmă, toată lumea se aştepta la o izbăvire.

 

Ofiţerii care îi păzeau pe cei doi Ceauşeşti şi cei care aveau ordine directe de apărare a unităţii fuseseră informaţi că trebuie să aterizeze două elicoptere. Ei erau convinşi că misiunea „musafirilor” era aceea de a-i prelua pe dictatorii-prizonieri.

Pe măsură ce trecea timpul, tensiunea creştea. Şi odată cu ea, creştea şi suspiciunea. În convorbirea iniţială dintre generalul Victor Atanasie Stănculescu şi colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte, echipa de la Bucureşti trebuia să sosească la ora 9.00. Elicopterele au aterizat în „cazarma de la gară” patru ore mai târziu.

„O linişte suspectă, vicleană”

La 25 decembrie, dimineaţa, în jurul orei 7.00, generalul Stănculescu l-a sunat pe colonelul Kemenici să-l întrebe dacă Nicolae Ceauşescu şi-a făcut injecţia cu insulină. Răspunsul a fost „nu”.

Era vorba de plicul primit în noaptea de 24 spre 25 decembrie de la emisarul noii conduceri a României, colonelul Gheorghe Ştefan. Ceauşescu era bolnav de diabet şi risca să intre în comă, pentru că nu-şi mai injectase insulină din 22 decembrie, data fugii din sediul CC al PCR.

În aceste condiţii, generalul Stănculescu l-a anunţat pe colonelul Kemenici că va sosi cu două elicoptere, în jurul orei 9.00, fără a-i oferi însă detalii.

Ceauşeştii îşi petrecuseră noaptea în TAB, îmbrăcaţi în ţinută militară. „I-am readus pe Ceauşeşti în unitate, i-am schimbat în haine civile, apoi, în jurul orei 8.30, i-am reintrodus în TAB pentru a aştepta elicopterele. De pe la opt, opt şi ceva – niciun telefon. Nimic. O linişte suspectă, vicleană. Trece de ora 9.00 şi staţiile de radiolocaţie nu sesizau niciun zbor, nicio ţintă. Ne uitam unul la altul, muţi, înnebuniţi”, îi povestea Andrei Kemenici lui Viorel Domenico în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

În nota diversiunilor din zilele precedente, Kemenici este încercat cu un nou telefon suspect, de la Bucureşti, prin care i se cere să-i execute pe cei doi. Colonelul se agită buimac şi recurge la ordine confuze.

„Tot ce e în aer este inamic!”

Curios să afle ce se întâmplă la Bucureşti, colonelul Kemenici a vrut să-i sune pe generalii cu care ţinea legătura – Stănculescu, Guşă sau Voinea. „Voiam să pun mâna pe telefon , să sun la Bucureşti, când m-a sunat comandantul Armatei, generalul Voinea: «Tovarăşe Kemenici, mai trăieşti, dom’le? Am auzit că ăia au încercat să fugă… E adevărat că i-ai căsăpit?».

«Nu, tovarăşe general. Nici vorbă. Mie să-mi spuneţi dacă mai vin sau nu…», am zis eu. La care generalul: «Cine? Unde, dom’le? Ce tot vorbeşti acolo?». Eu am spus: «Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, să mă lăsaţi în pace!». Am întrerupt convorbirea cu Voinea şi m-a sunat Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului: «Tragi în tot ce zboară! Din informaţiile pe care le am eu, unitatea va fi atacată de elicoptere. Ordin: se doboară tot!» Nu mai rezistam. Simţeam ­că-mi explodează inima. L-am sunat apoi pe Iosif Rus, comandantul Aviaţiei.

Mi-am dat doar numele şi mi-a răspuns de parcă aştepta telefonul meu: «E interdicţie totală de zbor. Nu zboară nimic, nicio aeronavă proprie! Tot ce e în aer este inamic!»”.

Pe acest fond tensionat, Kemenici trebuia să primească în unitate elicopterele de la Bucureşti. În urma dialogurilor cu generalii Mocanu şi Rus, comandantul Garnizoanei Târgovişte a mai luat o decizie: încărcarea bateriilor şi „foc în tot ce zboară!”. După ce a mai dat un telefon la biroul generalului Stănculescu, iar cei de acolo i-au confirmat că acesta este plecat în misiune la Târgovişte, a revocat ordinul de „foc”. Însă situaţia stătea să explodeze. Fantomele teroriştilor bântuiau prin cazarmă.

Primirea elicopterelor

Colonelul Kemenici mai avea de trecut peste un hop: sosirea elicopterelor. Le auzea apropiindu-se, le vedea în aer, dar se temea. Ştia de două aparate de zbor, însă pe cerul unităţii se „zbenguiau” cinci. Două cu oficialii de la Bucureşti şi trei cu misiuni de însoţire.

Comandantul UM 01417 a răsuflat uşurat când a văzut semnalul făcut cu eşarfa galbenă de oamenii lui Stănculescu.

În unitate coborâseră numai două din cele cinci elicoptere. Celelalte trei au rămas să asigure zona. „Când primul elicopter – cel cu eşarfa galbenă, scoasă de cineva pe laterala aparatului de zbor – a aterizat, am pornit TAB-ul în care mă aflam, iar după mine, la câţiva metri în spate, venea TAB-ul cu soţii Ceauşescu. Eram convins că transbordarea va avea loc rapid, fără ca elicopterele să-şi oprească motoarele”, povestea Kemenici în cartea „Ceauşescu la Târgovişte”.

Caporalul Dorian Dobriţa, care făcea parte din echipa de pază a Ceauşeştilor, îşi aminteşte cum a fost protejat TAB-ul în care se aflau cei doi: „Până să vină elicopterele, i-au băgat în TAB, iar TAB-ul l-au băgat după unitate, după popotă. Apoi au venit elicopterele, cu cei opt paraşutişti cu tot”. Pentru cei din unitate era un moment ciudat. Noii sosiţi luau poziţie de apărare.

„Au intrat în dispozitiv, direct cu pistoalele îndreptate spre noi , de parcă noi eram terorişti”, a mai declarat Dobriţa pentru „Adevărul”.

Bine aţi venit la procesul cuplului Ceauşescu!

Spaimele prin care treceau Ceauşeştii, în acele clipe teribile, sunt redate de căpitanul Ion Boboc, cel care-i păzea pe dictatori în TAB.

„În jurul orei 7.30 am fost anunţaţi că vine o comisie din Bucureşti să-i preia. Ei au primit ştirea cu indiferenţă. Plutonierul Paise a adus sacii cu îmbrăcămintea lor. Şi-au lepădat hainele militare şi s-au schimbat. I-am îmbarcat, tot pe ascuns, în TAB-ul de la intrarea în Comandament şi am aşteptat acolo. Eu în interior, cu ei, iar Stoica pe TAB”.

Locotenentul-major Iulian Stoica se afla la mitralieră, gata să lichideze o eventuală acţiune teroristă.
Căpitanul Boboc continuă: „Întrucât urmau să vină două elicoptere, pentru a se evita un accident, toţi militarii din curtea cazărmii au fost dezarmaţi; muniţia a rămas asupra lor, dar nu în arme, ci în portîncărcătoare.

La aterizarea elicopterelor, paraşutiştii au sărit în forţă, ca autentice trupe de comando, formând un dispozitiv circular în jurul elicopterelor, apărându-le… Ni s-a părut atunci ceva monstruos, o trădare pe faţă, mai ales că comandantul unităţii a chemat TAB-ul la elicopterul din faţă şi i-a dat raportul generalului, ca şi cum ar fi predat unitatea”.

„Dacă sunt aici, facem totul aici”

Mărturia căpitanului Boboc atinge punctul culminant. „Eram în interiorul TAB-ului, mă uitam pe unul din vizoare. Pe celălalt, a privit Nicolae Ceauşescu. Elena l-a întrebat, curioasă: «Cine e? Cine a venit?». El, deodată luminat, eliberat parcă de orice gând rău: «Stai liniştită… Fii liniştită… A venit Stănculescu…» După întrevederea comandantului cu generalul Stănculescu, l-am văzut pe Kemenici nervos, supărat, violent chiar, făcându-ne semn să ne întoarcem cu TAB-ul de unde plecaserăm. Probabil că şi dânsul se aştepta să-i predea, să-i urce în elicopter şi să dispară cu ei, să ni-i ia de pe cap. Dar n-a fost să fie aşa. Mai aveam încă de tras…”

A urmat episodul hotărâtor pentru pregătirea procesului. Din discuţiile directe dintre Kemenici şi Stănculescu nu a reieşit clar că procesul se va desfăşura în unitate.

Colonelul Andrei Kemenici (acum, general pensionar): „Am coborât din TAB şi, în momentul în care s-a deschis uşa laterală a elicopterului, au debarcat câţiva paraşutişti şi generalul Stănculescu. Acesta mi-a spus: «Hai, urcă! Să mergem!». Între timp a aterizat şi al doilea elicopter. Într-o fracţiune de secundă m-am simţit ud leorcă.

Mi-am zis: «Gata, sunt arestat pentru că n-am vrut să-i execut». Când să pun piciorul pe scara elicopterului, m-am trezit parcă din şoc. Aşa că m-am oprit şi am întrebat: «Unde să mergem?». Generalul îmi spune: «Cum unde? Unde sunt ei!». Atunci m-am înseninat. «Păi, sunt aici!». «Unde?», m-a întrebat generalul. Am făcut semn să vină mai aproape cel de-al doilea TAB. Dar Stănculescu a spus: «Nu, nu. Să meargă înapoi la Comandament!». Apoi mi-a zis: «Dacă sunt aici, facem totul aici». Am rămas oarecum blocat, pentru că nu coborâseră din elicopter decât paraşutiştii şi generalul. Nu ştiam de cine e însoţit. Şi nici nu l-am întrebat ce înseamnă «Facem totul aici».”

Paraşutiştii află care le e misiunea

Generalul Stănculescu a afirmat, la audierile Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989″, că a fost uşor dezinformat de Kemenici. „Am aterizat pe poziţii, unde mă aştepta Kemenici. Am făcut semnalul cu eşarfa galbenă şi am coborât. Mi-a spus că soţii Ceauşescu nu sunt în curtea aceea, ci în alta. Apoi mi-a povestit cum i-a plimbat cu TAB-ul dintr-un loc în altul pentru a nu fi găsiţi”.
Era puţin după ora 13.00.

Completul de judecată se afla încă în elicoptere. Căpitanul Ionel Boeru, cel mai mare în grad dintre paraşutişti, îşi aminteşte: „Discuţia dintre Kemenici şi Stănculescu a fost destul de scurtă. Chiar îi vedeam din elicopter, puţin agitaţi, şi îmi spuneam: «Ia să vezi o bătaie între un colonel şi un general…».

Stănculescu ne face semn să coborâm, ne adunăm acolo, ne spune de ce-am fost aduşi. «Aţi venit aici pentru că se află cuplul Ceauşescu. Cei doi vor fi judecaţi, iar voi trebuie să aveţi grijă ca totul să se desfăşoare normal, să nu fie incidente, să nu vină careva să-i răpească», prostii de genul ăsta. Şi mi-a dat ordin să-i împart pe ceilalţi şapte paraşutişti în toate părţile cazărmii, că nu are încredere în cei din unitate”.

Colegul Baiu

A urmat un traseu, la pas, dinspre locul de aterizare al elicopterelor spre platoul unităţii. Kemenici şi Stănculescu, pe jos, unul lângă altul, iar în spate, TAB-ul în care se aflau Nicolae şi Elena Ceauşescu. Era drumul morţii.

Kemenici: „Când am întors capul, am văzut suita cu care venise generalul. I-am recunoscut pe Gelu Voican Voiculescu (pe care-l văzusem la televizor, mai mereu pe lângă Iliescu), pe colonelul Ştefan (cu care avusesem onoarea să discut în noaptea de dinainte) şi pe colonelul Baiu (cu care fusesem coleg la Şcoala Militară de la Braşov), acum aflat pe post de cameraman”.

Era Crăciunul. Deasupra cazărmii din Târgovişte se auzea croncănit de corbi. Moartea nu mai avea răbdare.

În ziua de Crăciun a anului 1989, la ora 13.20, debuta cea mai mare parodie judiciară a sfârşitului de secol XX: procesul Ceauşeştilor. Pe timpul procesului din cazarma de la Târgovişte, generalul Nicolae Militaru a sunat de patru ori de la Bucureşti. Voia lichidarea rapidă a Ceauşeştilor!

25 decembrie 1989, ora 13.20. După ce au trecut prin vizita medicală – efectuată în biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici -, soţii Ceauşescu au fost duşi în sala de judecată. Sala era situată la şapte-opt metri distanţă, chiar în dreptul intrării principale în Comandament.

„După vizita medicală, i-am îmbrăcat pe rând şi i-am dus în sala de judecată. Mai întâi pe el, apoi pe ea”, îşi aminteşte căpitanul Ionel Boeru, şeful comandoului de paraşutişti. În acel moment, Boeru avea o calitate în plus, căpătată prin ordin de la generalul Stănculescu: aceea de şef al plutonului de execuţie. Căpitanul de 31 de ani ştia, aşadar, că împinge de la spate două viitoare cadavre.

„Ceva deosebit” la televizor

După ce a găzduit vizita medicală a soţilor Ceauşescu, biroul comandantului Kemenici a constituit refugiu şi pentru judecătorul Gică Popa. Acesta s-a retras acolo pentru a pune la punct detaliile procedurale ale procesului.

Colonelul Andrei Kemenici (în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”): „Colonelul Gică Popa a intrat în biroul meu şi a tot scris ceva pe o hârtie, îşi făcea probabil un plan al procesului. Era o hărmălaie de nedescris, o tensiune cumplită. Şi deodată a intrat Stănculescu ca o vijelie şi a spus din uşă: «Gata, hai, intrăm!». Iar Gică Popa era atât de marcat, încât a uitat acea foaie pe biroul meu. A condus procesul fără să aibă nimic în faţă, fără nicio notiţă preliminară…”

Kemenici descrie atmosfera de neîncredere din acele momente. „Înaintea procesului, Stănculescu îmi spusese să urmăresc programul la televizor şi dacă e ceva deosebit, dacă sunt probleme, să-l anunţ, să-l chem de urgenţă. Am zis milităreşte «Am înţeles!», dar în timpul procesului mă tot gândeam ce înţelegea generalul prin «ceva deosebit»?! Un mesaj adresat lui, ceva despre Târgovişte, un atentat?… Îmi venea să intru peste ei, în sală, şi să-l întreb ce aşteaptă de la Televiziune, că şi eu pusesem un plutonier să se uite la televizor şi să mă anunţe dacă se transmite «ceva deosebit». Deci, totul depindea de acel plutonier..”

„E posibil să fim atacaţi”

Colonelul Kemenici: „În timpul procesului, telefonul din biroul meu a sunat în draci. La un moment dat, sună locotenent-colonelul Ioan Suciu, comandantul regimentului de elicoptere de la Boteni, ale cărui aparate de zbor se aflau la mine în unitate. Suciu era disperat: fusese informat că elicopterele au fost atacate şi doborâte pe traseu. L-am asigurat că au ajuns cu bine, că sunt în unitate, că totul e în ordine, dar nu m-a crezut şi a cerut să vorbească şi cu şeful piloţilor.

Acesta a venit în câteva minute, că se afla pe platou, lângă elicopterul din care coborâse Stănculescu. După discuţia cu Suciu, maiorul Mateiciuc, pilotul, mi-a zis, speriat, că trebuie să ne grăbim. «Este posibil, din moment în moment, să fim atacaţi», a zis el. Prin colonelul Ştefan – pe care l-am scos, printr-un semn discret, din încăperea în care avea loc procesul -, a fost anunţat generalul Stănculescu. Dar el nu mi-a comunicat nimic…”

Generalul Nicolae Militaru nu mai are răbdare

Nerăbdarea de a-i executa pe Ceauşeşti era exprimată cel mai bine de un personaj aflat la 80 de kilometri distanţă: generalul Nicolae Militaru. Acesta suna insistent, încercând să grăbească „soluţia finală”.

Povesteşte colonelul Kemenici: „În timpul procesului, m-a chemat la telefon de trei ori generalul Militaru (cu care Stănculescu vorbise din primul moment al intrării în Comandament, înainte de a începe pregătirea procesului).

De fiecare dată, generalul Militaru avea acelaşi mesaj: «Nu e gata? Nu s-a terminat? Spune-le, dom’le, să se grăbească! Să încheie odată cu toate!». De fiecare dată prin acelaşi curier, colonelul Ştefan, îl înştiinţam pe generalul Stănculescu, dar o singură dată mi s-a transmis: «Nu se poate mai repede». În acele momente, nu mai eram atât de sigur că echipa generalului Stănculescu exprimă voinţa Frontului Salvării Naţionale”. Întrebat de „Adevărul”, generalul Stănculescu susţine că, pe timpul procesului, a fost informat o singură dată, printr-un bileţel, de către colonelului Kemenici. Era, într-adevăr, un mesaj de la generalul Militaru, care se interesa în ce stadiu se află „misiunea”. Adică procesul plus execuţia.
––––––
Stenograma procesului de la Târgovişte – 25 decembrie 1989 Inculpaţi: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena

Capetele de acuzare, potrivit dosarului întocmit de procurorul-maior Dan Voinea:

-Genocid – peste 60.000 victime.

-Subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului şi a puterii de stat. Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe etc.

-Subminarea economiei naţionale.

-Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.

Desfăşurarea procesului

Judecătorul Gică Popa: Vă rog să luaţi loc. Sunteţi în faţa unui tribunal al poporului.

Nicolae Ceauşescu:Nu recunosc niciun tribunal în afară de Marea Adunare Naţională.

Judecătorul:Marea Adunare Naţională s-a desfiinţat. Noul organ al puterii este altul.

Nicolae Ceauşescu:Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.

Judecătorul:Noi judecăm după noua lege, adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Te rog să te ridici în picioare, inculpat.

Nicolae Ceauşescu:Citiţi Constituţia ţării!

Judecătorul:Am citit-o, o cunoaştem şi nu este cazul să dai dumneata indicaţii să citim Constituţia ţării. O ştim mai bine decât dumneata, care n-ai respectat-o.

Nicolae Ceauşescu:Nu voi răspunde la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Suntem avocatul Teodorescu Nicolae din Baroul Bucureşti şi avocatul Lucescu Constantin din Baroul Avocaţilor Bucureşti. Noi suntem aceia care urmează să le asigurăm apărarea celor doi inculpaţi ce compar în faţa Tribunalului Militar Teritorial. Vă rog să-mi daţi aprobarea să iau legătura cu cei doi.

Judecătorul: Poftim, două minute.

Avocatul Teodorescu: Domnule Ceauşescu, este şansa dumneavoastră de a spune ce v-a îndemnat să faceţi… este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocaţi a fost desfiinţat prin forţa poporului, prin voinţa poporului român. Dacă înţelegeţi, vă rugăm să ne spuneţi: cu ce înţelegeţi să vă faceţi această apărare? Este o obligaţie morală faţă de dumneavoastră… vă rugăm să vă ridicaţi în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteţi de acord sau nu. Pentru că acesta este, totuşi, un tribunal legal constituit.

Avocatul Nicolae Teodorescu poartă o discuţie cu Nicolae Ceauşescu, dar conţinutul acesteia nu se înţelege de pe înregistrarea video.

Nicolae Ceauşescu: Nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Nu recunosc tribunalul.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog să luaţi loc.

Avocatul Teodorescu: Vă mulţumesc.

Judecătorul: Inculpatul a refuzat timp de 25 de ani să poarte un dialog cu poporul, deşi a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului. În derâdere şi-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul. Se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat şi această inculpată îşi aduceau în jurul lor camarila… Şi cu cele mai luxoase toalete, care nu existau nici la regii care au existat şi există azi în lume, nu era atâta fast… Iar poporului îi dădea 200 de grame de salam pe zi, cu buletinul.

Genocidul pe care l-au făcut acest inculpat şi această inculpată, jefuind poporul… îşi aroga dreptul de a vorbi în numele poporului. Nici astăzi nu vrea să vorbească, este laş şi la propriu, şi la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât şi ale dânsului.
Vă rog, reprezentantul Procuraturii, îi dau cuvântul pentru pentru a susţine actul de acuzare.

Procurorul Dan Voinea: Domnule preşedinte şi onorată instanţă,

Avem de judecat astăzi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, ce se fac vinovaţi de grave crime îndreptate împotriva poporului român. Cei doi inculpaţi au săvârşit fapte incompatibile cu demnitatea umană şi cu principiile justiţiei sociale. Au acţionat discreţionar, despotic şi criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. În numele căruia s-au dedat la cele mai odioase abuzuri.

Pentru crimele grave săvârşite de cei doi inculpaţi în numele poporului român – victimele nevinovate ale acestor doi tirani -, vă solicit, domnule preşedinte şi onorată instanţă, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârşirea următoarelor fapte penale:

-infracţiunea de genocid, prevăzută de articolul 357, alineatul 1, din Codul Penal, litera c
-subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal, pentru organizarea de acţiuni armate de natură să slăbească puterea de stat
-infracţiunea de acte de diversiune, prevăzută de articolul 163 Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare în întregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod, a instalaţiilor industriale ori a altor bunuri, de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului
-pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale, prevăzută de articolul 165 din Codul Penal, prin faptul că au folosit o organizaţie din cele prevăzute de articolul 145 Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acesteia, de natură să submineze economia naţională a poporului român.

Judecătorul:

Ai auzit, inculpat Ceauşescu Nicolae? Tribunalul îţi cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile ce ţi se aduc?

Nicolae Ceauşescu: Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale! Nu recunosc tribunalul. Dar tot ceea ce se spune este fals. Nu mai răspund niciun cuvânt decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Puteţi face orice mascaradă, nu recunosc!

Judecătorul: Mascarada ai făcut-o dumneata timp de 25 de ani. Aceasta este mascarada pe care ai făcut-o şi ai dus ţara în pragul prăpastiei.

Nicolae Ceauşescu:Nu vreau deloc să… dar tot ceea ce s-a spus e fals. Sunt peste 3,5 milioane de apartamente etc.

Judecătorul: E fals? Da! Nu recunoaşte învinuirile ce i se aduc.

Nicolae Ceauşescu: Nu, n-am spus nimic! N-am dat nicio declaraţie. Nu mai dau nicio declaraţie, nu mai răspund niciun cuvânt… decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

Judecătorul:„Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc”. Te rog, să consemnezi. (către grefier)

Elena Ceauşescu: Pot să spună ce vor! Nu vom semna nimic…

Nicolae Ceauşescu: Nu voi semna nimic!

––––––––
Judecătorul Gică Popa: (Către Elena Ceauşescu) Dumneata poate eşti mai cooperantă cu tribunalul… femeile sunt întotdeauna mai raţionale, mai înţelegătoare… poate şi-a pierdut cumpătul inculpatul Ceauşescu. Dumneata, care ai fost prima colaboratoare, cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc… Nu ştiu ce vorbeşte. Nu e adevărat nimic!

Nicolae Ceauşescu: Nu vorbi nimic!

Judecătorul: Nu ai nicio legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de ştiinţă… de polimeri… Cine ţi-a publicat lucrările în străinătate? Pe banii cui?

Nicolae Ceauşescu: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu ştiinţa şi polimerii.

Judecătorul: Cine le scria? Aaa… taci din gură…

Elena Ceauşescu: Ce să-i spun, dacă ei poate să spună aşa ceva…?! Când preşedinţii de academii…

Nicolae Ceauşescu: Păi, nu le spune! Când preşedinţi de Academie au făcut prefaţa la toate lucrările… se poate?

Avocatul Teodorescu: Ascultarea se face pentru fiecare în parte. Ori, dacă dumneavoastră susţineţi teza – măcar o rezolvăm noi până la urmă cu tribunalul care să ne asculte ca reprezentanţi ai dumneavoastră – că mai sunteţi încă preşedintele ţării, că aşa susţineţi, dumneaei nu mai poate susţine acelaşi lucru. Lăsaţi-o să vorbească!

Nicolae Ceauşescu: Este viceprim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România.

Avocatul Teodorescu: Asta e altă treabă… Lăsaţi-o să se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei!

Elena Ceauşescu: Păi, eu nu mă apăr de nimic!

Nicolae Ceauşescu: Aici, eu v-am spus ca simpli cetăţeni… Şi ce vă spune tovarăşa mea, şi ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetăţeni, ca să înţelegeţi… Nu am răspuns la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Eu vă dau sfaturi, este obligaţiunea mea… şi care sunt în interesul dumneavoastră.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog! (Către Elena Ceauşescu) Deci dumneata, în calitatea de viceprim-ministru, prim-viceprim-ministru, pe care ai deţinut-o în vechiul organ al puterii administraţiei de stat, trebuia să fii la curent, să luaţi hotărâri colective… nu aşa prevedeau dispoziţiile şi prevederile Constituţiei? Cine a dat dispoziţii să se tragă în mulţimea de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu răspund la nicio întrebare! De la început şi până la sfârşit.

Nicolae Ceauşescu: Pentru cunoştinţa dumneavoastră, care sunteţi ofiţeri, pot eu răspunde la întrebare.

Judecătorul: (Către grefier) „Nu recunosc… Nu răspund la întrebarea cine a dat dispoziţie să se tragă la Timişoara…”

Nicolae Ceauşescu: Guvernul… Ordinul de a trage nu îl poate da guvernul… Guvernul nu avea în subordine Armata.

Elena Ceauşescu: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine Armata!

Judecătorul: Dar la Bucureşti, în tinerii care au murit, cine a tras? Peste care au trecut tanchetele Securităţii, a unei părţi… tot teroriştii?

Elena Ceauşescu: Teroriştii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sunt ai Securităţii.

Judecătorul: Teroriştii sunt ai Securităţii?

Avocatul Lucescu: Securitatea nu era a comandantului suprem?

Judecătorul: Deci se vorbea pe aici că teroriştii sunt ai Securităţii… Răspundeţi că aceştia sunt ai Securităţii? Răspunzi?!?

Nicolae Ceauşescu: Răspund… tot pentru lămurirea dumneavoastră…

„Am muncit de la 14 ani pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!”

Elena Ceauşescu: Nu, niciun răspuns! E o ipoteză, o informaţie, un fel de…

Nicolae Ceauşescu: În primul rând, vreau să vă lămuresc pe dumneavoastră ca cetăţeni.

Judecătorul: Cu dumneata am terminat.

Procurorul Dan Voinea: Spune, în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împuşcat? De ce şi de cine?

Ambii inculpaţi: Întrebaţi medicul!… E o provocare întrebarea… Întrebaţi şi oamenii, întrebaţi şi de cine!…

Judecătorul: (Către grefier) „Nu răspund, este o provocare întrebarea cu privire la cauzele morţii generalului Milea”. Să întrebăm medicul care e…

Nicolae Ceauşescu: Şi eu voi face anchetă, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea!

Procurorul Dan Voinea: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Şi l-ai făcut trădător?

Judecătorul: De ce dumneata l-ai făcut trădător? Am auzit comunicatul care (!) l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, că generalul Milea, trădător, s-a sinucis pentru a scăpa de răspundere, de pedeapsa dreaptă pe care o aştepta ca trădător.

Nicolae Ceauşescu: Pentru lămurirea dumneavoastră, trădătorul Milea…

Judecătorul: De ce nu l-aţi judecat dacă era trădător?

Nicolae Ceauşescu: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Şi a plecat ca să aplice măsuri – vă spun asta pentru judecata dumneavoastră – dintr-un grup întreg, şi au venit ofiţerii care erau cu el şi ne-au anunţat că s-a împuşcat. Şi de-abia după aceea am constatat că n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria.

Judecătorul: Dumneata întotdeauna ai vorbit mai mult decât colaboratoarea apropiată a dumitale, totdeauna ai fost în faţă, dar întotdeauna ai avut-o în dreapta dumitale. Şi ea cunoaşte tot atâtea lucruri importante, dar ar fi bine să fie relatate în faţa tribunalului, să cooperăm, să vorbim civilizat ca nişte intelectuali cum vă pretindeaţi amândoi, membri ai Academiei, să ne spuneţi cu ce bani se plăteau publicaţiile, atât ale inculpatei, cât şi operele alese, cât şi cărţile de ştiinţă ale academicianului Elena Ceauşescu. Aşa-zisul academician!…

Elena Ceauşescu: „Aşa-zisul”… Ne-ai luat şi titlurile.

Judecătorul: Nu le-am luat eu. Să răspundă la întrebările puse de tribunal!

Elena Ceauşescu: Heee … păi, sigur că da!…

Judecătorul: (Către grefier) „Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal.”

Nicolae Ceauşescu: Însă tot pentru informarea dumneavoastră, că am scăpat atunci, mi-aţi spus că eu mâncam numai mâncăruri din străinătate… că există de ani de zile lista cu ce mănânc eu, 1.100 – 1.200 de calorii pe zi, şi numai legume.

Judecătorul: Şi poporului îi dădeai 3.600 de calorii… îmbuibat acest popor!…

Nicolae Ceauşescu: Şi 60 de grame pe zi, de carne.

Procurorul: Domnule preşedinte…

Nicolae Ceauşescu: Vreau să vă spun… vă informez pe dumneavoastră…

Judecătorul: Mai aveţi de pus întrebări, domnule procuror?

Procurorul: Da, domnule preşedinte. Cine a dat ordin să fie implicate, ca să intervină, forţele armate în înăbuşirea demonstraţiei de la Timişoara? Pentru că inculpatul spunea că generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat?… Ce n-a respectat?

Nicolae Ceauşescu: Voi spune în Marea Adunare Naţională ce ordine n-a respectat în Bucureşti şi de ce a trădat!

Judecătorul: Aveţi de pus întrebări?

Avocatul Teodorescu: Vă rog să întrebaţi pe inculpata Elena Ceauşescu dacă a fost sau este bolnavă psihic.

Nicolae Ceauşescu: Cum?!?

Elena Ceauşescu: Ce este?!?

Avocatul Teodorescu: Dacă a fost sau este bolnavă psihic. Şi vă rog să consemnaţi răspunsul.

Judecătorul: Ai suferit vreo boală psihică? Sau dacă suferi acum…?

Elena Ceauşescu: Ce provocare ordinară!

Avocatul Teodorescu: Nicio provocare, este în favoarea dumneavoastră, că dacă sunteţi iresponsabili, atunci e o apărare, dacă nu – e altă apărare.

Elena Ceauşescu: E o provocare, se poate să spui aşa ceva?!?

Nicolae Ceauşescu: Nu ţi-am recunoscut dreptul dumneavoastră de apărare!…

Elena Ceauşescu: Se poate să vii să spui aşa ceva…? Ia uită-te!…

Judecătorul: Noi am înţeles şi din această dezbatere… pentru că dumneavoastră obişnuiţi să nu aveţi niciodată un dialog cu poporul şi să poarte numai dânsul un monolog şi după aceea să-l aplaude ca în ritualurile africane, să bată lumea din palme, aşa… Nici astăzi… S-a comportat în continuare la fel, nu v-aţi schimbat, nu aţi tras niciun fel de învăţăminte. Ca nişte megalomani.

Nicolae Ceauşescu: Tot pentru informarea dumneavoastră, mergeţi…

Judecătorul: Mai sunt de pus întrebări? Probe în apărare aveţi? Nu.

Avocaţii: Mai facem o ultimă încercare… Vă rog, procedura ne permite acest lucru…

Elena Ceauşescu: Nu-ţi răspund nimic. Nu voi spune nimic!

Avocaţii: Vă rog să consemnaţi că refuză! Dacă refuză, este treaba lor.

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nerecunoscând tribunalul, nu pot să recunosc nici apărarea!

Judecătorul: Vă rog să consemnaţi în caietul dumneavoastră de grefier că refuză colaborarea cu apărătorii şi că nu au probe.

Elena Ceauşescu: În faţa tribunalului legal vorbim. Adevăratul tribunal este Marea Adunare Naţională.

Judecătorul: Vrei să semnezi declaraţia?

Elena Ceauşescu: Nu, nicio declaraţie! Am muncit şi am luptat pentru popor de la 14 ani, aşa…
mi-am sacrificat toată viaţa pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!

Judecătorul: Am urmărit şi ştiam că ziua dumitale este undeva înaintea dânsului, dar nu ştiam niciodată anul în care te-ai născut. Care este?

Elena Ceauşescu: Astea chiar sunt de femei…

Judecătorul: De aicea a pornit toată minciuna… niciun dicţionar, orice… toate femeile îşi ascund vârsta, dar când este un om care apare în dicţionare, în cărţi şi în toate astea, să nu se arate vârsta?

Elena Ceauşescu: Ce provocare!

Nicolae Ceauşescu: Pentru dumneavoastră, pentru toţi cei prezenţi…

Judecătorul: Vă rog, tovarăşe procuror, să reţineţi… tribunalul consideră cercetarea judecătorească a procesului terminată şi vă dau cuvântul la dezbateri, să susţineţi acuzarea.
–––––––
Judecătorul:(Către grefier) Deci nu recunoaşte că a fost destituit. Vă rog să consemnaţi: „Nu recunosc noile organe legal constituite”.

Nicolae Ceauşescu:Răspund în faţa Marii Adunări Naţionale şi a poporului, nu a celor care au provocat şi organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor străine…

Judecătorul:... Plătite de Ceauşescu Nicolae.

Elena Ceauşescu:Ha, ha!… Să-l dea jos pe Ceauşescu? Ha, ha, ha…

Nicolae Ceauşescu:Nu…

Elena Ceauşescu:Ce impertinent poate să fie!

Nicolae Ceauşescu:Nu! Nu! E nonsens!

Judecătorul: Grefier, vă rog să citiţi ce aţi consemnat.

Grefierul:„Nu recunosc noile organe legal constituite ale puterii de stat…”

Judecătorul:„… Şi sunt încă preşedintele ţării şi comandantul suprem al Armatei.”

Avocatul Teodorescu:Vă rog să-l întrebaţi pe inculpat dacă are cunoştinţă că e demis Guvernul.

Judecătorul: De ce, inculpat, ai luat măsura aceasta ca să umileşti poporul, să-l terfeleşti, să-l aduci în halul de umilinţă în care l‑ai adus? De ce ai exportat produsele astea pe care le munceau ţăranii? Şi veneau ţăranii de la Caracal, din toată ţara, la Bucureşti să cumpere pâine, pe ger, pe frig, cei care produceau pâinea, cei la care te duceai dumneata şi le dădeai indicaţii… De ce ai înfometat poporul, de ce ai făcut aceasta, de ce ai înfometat acest popor?

Elena Ceauşescu:Extraordinar!

Judecătorul:De ce l-ai înfometat?

Nicolae Ceauşescu:Nu vă răspund la întrebare. Voi spune, vă spun ca simpli cetăţeni şi voi arăta şi în Marea Adunare Naţională, că pentru prima dată cooperatorii au primit câte 200 de kilograme de grâu pe persoană – nu pe familie! – şi mai aveau încă dreptul să mai primească.

Judecătorul:Primeau, primeau…

Nicolae Ceauşescu:E o minciună şi un falş. Vă spun ca să vă gândiţi bine, este o minciună în falş şi arată acuma câtă lipsă de patriotism şi ce trădare s-a comis în ţara asta.

Judecătorul:(Către grefier) „Dimpotrivă, am luat măsuri să se dea câte 200 de kilograme la ţărani”. Şi atunci de ce veneau ţăranii să ia pâine de la
Bucureşti?

Nicolae Ceauşescu:Pardon! Aproape în toate comunele s-au făcut brutării. Asta nu recunoaşteţi?

Judecătorul:Încercând să folosim expresia dumitale… (Se suprapun vocile) Dumneata vorbeşti cu tribunalul!

Nicolae Ceauşescu:Vorbeşte un cetăţean şi ascult pe orice cetăţean, nu vă declar. Nu recunosc nimănui nicio calitate. Ca simpli cetăţeni, putem discuta orice.

Judecătorul:Dumneata foloseai o expresie foarte des: „avem programe minunate”. Probabil că de programul ăsta era vorba – una să scrii pe hârtie şi alta să se facă în realitate. Aşa ai vorbit şi despre sistematizarea localităţilor, care de fapt a însemnat distrugerea ţărănimii române, a plaiului nostru strămoşesc. Te‑ai gândit vreodată la asta?
Ca cetăţean?

Nicolae Ceauşescu:Ca cetăţeni, ca cetăţeni… Vă spun ca la simpli cetăţeni… Niciodată, în satele româneşti, nu s-a realizat o asemenea dezvoltare. Şi nu de distrugerea satelor româneşti, ci dimpotrivă, de consolidare, de a le asigura producţia.

Judecătorul:(Către grefier) „Nu am intenţionat să distrug satele româneşti…”

Nicolae Ceauşescu:Nu! Am spus „discut ca simpli cetăţeni”!

Judecătorul:(Către grefier) „… ci am vrut să le modernizez”.

Nicolae Ceauşescu:… De a se întări şi construi spitale, medici, şcoli, brutării mari, tot ce este necesar pentru o viaţă demnă şi cum nu s-a făcut în nicio ţară din lume. Ca simpli cetăţeni vă spun acest lucru!

Judecătorul:Ultima întrebare, inculpat. Vorbeai de egalitate şi că toţi suntem egali, că fiecare trebuie să primească după munca lui. Am văzut la televizor vila fiicei dumitale, avea un cântar de aur pe care îşi cântărea carnea adusă din străinătate. Carnea asta de aici, a noastră, nu era bună!

Elena Ceauşescu:Extraordinar! Extraordinar…! De unde scoateţi atâtea scorneli? Stă într-un apartament ca fiecare cetăţean.

Ceauşescu către procurorul Dan Voinea: „Te voi trimite în judecată pentru insultă!”

Judecătorul:Era vila bunicii.

Elena Ceauşescu:Care vilă? Ce vilă?! N‑avem nimeni vilă! Noi am dat prin lege…

Judecătorul:Cântar cu care să-şi cântărească carnea…

Elena Ceauşescu:… prin lege l-am dat. Nu a cumpărat nimeni, nu am avut…

Judecătorul:Aţi avut palate, aţi luat palate…

Elena Ceauşescu:Nu avem, sunt ale ţării. Prin lege am dat voie…

Judecătorul:Pentru copii dădeai 10 lei pentru Revelion că să‑şi cumpere bomboane, aşa ai înţeles dumneata ca să ajuţi copiii, familiile cu copii.

Procurorul:Domnule preşedinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceauşescu Nicolae contul de 400.000 de dolari…

Judecătorul:400 de milioane de dolari din Elveţia.

Elena Ceauşescu:Ce cont?

Procurorul: Pe numele cui este, cui aparţine?

Ambii inculpaţi:Ce cont?

Judecătorul:Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveţia.

Elena Ceauşescu:Să se facă dovada, dovada!…

Judecătorul:O să se aducă şi dovada.

Nicolae Ceauşescu: Nu există niciun cont al nimănui şi ceea ce spuneţi arată cât de fals şi de provocator au procedat cei care au făcut lovitura de stat!

Judecătorul: Îţi place mereu să foloseşti termenul de lovitură de stat.

Nicolae Ceauşescu:Vă rog, nu am terminat. Ca cetăţeni…

Judecătorul:(Către grefier) Vă rog să consemnaţi: „Nu recunosc să fi depus eu sau alte persoane în numele meu, al familiei mele…”

Nicolae Ceauşescu:Niciun dolar!

Judecătorul:„… niciun dolar la vreo bancă din străinătate”.

Nicolae Ceauşescu:Nu, nu am dat declaraţie, îţi spun ca simplu cetăţean! Ce minciună, ce falsitate!…

Judecătorul:La fiica dumitale s-a găsit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetăţenii care aveau un dolar îi trimiteai în judecată!

Avocatul Lucescu:Suntem la aceste 400 de milioane de dolari. Vă rugăm să întrebaţi inculpatul dacă nu a deschis vreun cont şi nu există pe numele Domniei Sale. Dar dacă totuşi contul există, este de acord să declare că îi lasă să vină în ţară pentru statul român, aceşti bani, în Banca Naţională?

Judecătorul:Ai înţeles, inculpat?

Nicolae Ceauşescu:Vom discuta în Marea Adunare Naţională!

Avocatul Lucescu: Acum să ne spună dacă aceşti bani pot fi remişi statului român.

Nicolae Ceauşescu: E o provocare ordinară!

Elena Ceauşescu:Ce insinuări…

Nicolae Ceauşescu:Pentru dumneavoastră, ca simpli cetăţeni…

Judecătorul:Noi suntem tribunalul, nu suntem simpli!

Nicolae Ceauşescu:Nu vă recunosc calitatea asta!

Judecătorul:Noi avem calitatea de tribunal.

Nicolae Ceauşescu:Dar ca cetăţeni, vă spun că nu am avut, nici nu am cont în nicio ţară, nicio valută.

Judecătorul:Nu aveţi un fond depus în valută în nicio ţară…

Procurorul:Domnule preşedinte, dacă acest inculpat paranoic nu are niciun cont, să încheiem şi noi conturile cu el, că se pare că nu ne putem înţelege!

Avocatul Teodorescu:Vă rog să trecem la ascultarea inculpatei Ceauşescu Elena.

Nicolae Ceauşescu:Te voi trimite în judecată pentru insultă, cel care zice că ar fi procuror. Te voi trimite în judecată pentru insultă!

Judecătorul:La comisia de judecată…

Nicolae Ceauşescu:Şi la comisia de judecată, să vă judece adevărata judecată şi în rândul muncitorilor.

Judecătorul:(Către grefier) Vă rog să daţi citire declaraţiei, ca să audă.

Grefierul:„Nu recunosc învinuirile ce mi se aduc. Refuz să răspund la întrebarea cine este autorul genocidului de la Timişoara. Nu recunosc să fi dat ordin eu sau acoliţii mei să se tragă în mulţimea adunată la cele… nu am dat ordin să se tragă. Refuz să răspund la întrebarea cine a recrutat şi dirijat mercenarii străini care săvârşesc fapte şi în prezent, omorând populaţia paşnică. Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal. Nu recunosc noul organ al puterii constituite şi nici organele care au uzurpat puterea de stat – în ghilimele. Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine. Nu recunosc organele noi de stat. Sunt încă preşedintele ţării…”

Judecătorul:Încă – în ghilimele.

Grefierul:„… Nu recunosc că am înfometat poporul, ci dimpotrivă, am luat măsura ca să dăm câte 200 de kilograme de grâu la ţărani. Nu am inţentionat să dărâm satele României, ci am vrut să le modernizez. Nu recunosc să fi depus eu – sau alte persoane în numele meu – niciun dolar în băncile din străinătate…”

Nicolae Ceauşescu:Nu am depus eu şi nu am dat nimănui… dar nu răspund nimănui, e o provocare ordinară!

Judecătorul:Semnezi declaraţia, inculpat?

Elena Ceauşescu:Nu, nu semnezi nimic!

Nicolae Ceauşescu:Nu am dat nicio declaraţie. V-am spus ca simpli cetăţeni, ca să cunoaşteţi realitatea.

Judecătorul:Refuză să semneze. De altfel, inculpatul a refuzat să recunoască şi legalitatea tribunalului în care a fost astăzi judecat.

Nicolae Ceauşescu:Şi a acestui aşa-zis Consiliu de Salvare Naţională.

Judecătorul:Deci ai aflat de existenţa acestui Consiliu…

Elena Ceauşescu:Păi, ne-aţi spus, ne-aţi spus aici, discutau oamenii…

Nicolae Ceauşescu:Am fost informat de domnul avocat, a spus aici.

Judecătorul:Este organ al puterii legal constituite în stat.

Nicolae Ceauşescu:Nu se poate constitui un organ legal decât de puterea de stat, de Marea Adunare Naţională. Cei care prin lovitura de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului.
–––––––
Judecătorul Gică Popa: (Către Elena Ceauşescu) Dumneata poate eşti mai cooperantă cu tribunalul… femeile sunt întotdeauna mai raţionale, mai înţelegătoare… poate şi-a pierdut cumpătul inculpatul Ceauşescu. Dumneata, care ai fost prima colaboratoare, cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc… Nu ştiu ce vorbeşte. Nu e adevărat nimic!

Nicolae Ceauşescu: Nu vorbi nimic!

Judecătorul: Nu ai nicio legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de ştiinţă… de polimeri… Cine ţi-a publicat lucrările în străinătate? Pe banii cui?

Nicolae Ceauşescu: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu ştiinţa şi polimerii.

Judecătorul: Cine le scria? Aaa… taci din gură…

Elena Ceauşescu: Ce să-i spun, dacă ei poate să spună aşa ceva…?! Când preşedinţii de academii…

Nicolae Ceauşescu: Păi, nu le spune! Când preşedinţi de Academie au făcut prefaţa la toate lucrările… se poate?

Avocatul Teodorescu: Ascultarea se face pentru fiecare în parte. Ori, dacă dumneavoastră susţineţi teza – măcar o rezolvăm noi până la urmă cu tribunalul care să ne asculte ca reprezentanţi ai dumneavoastră – că mai sunteţi încă preşedintele ţării, că aşa susţineţi, dumneaei nu mai poate susţine acelaşi lucru. Lăsaţi-o să vorbească!

Nicolae Ceauşescu: Este viceprim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România.

Avocatul Teodorescu: Asta e altă treabă… Lăsaţi-o să se apere pe calitatea pe care o crede dumneaei!

Elena Ceauşescu: Păi, eu nu mă apăr de nimic!

Nicolae Ceauşescu: Aici, eu v-am spus ca simpli cetăţeni… Şi ce vă spune tovarăşa mea, şi ce v-am spus eu, v-am spus ca simpli cetăţeni, ca să înţelegeţi… Nu am răspuns la nicio întrebare.

Avocatul Teodorescu: Eu vă dau sfaturi, este obligaţiunea mea… şi care sunt în interesul dumneavoastră.

Judecătorul: Domnule avocat, vă rog! (Către Elena Ceauşescu) Deci dumneata, în calitatea de viceprim-ministru, prim-viceprim-ministru, pe care ai deţinut-o în vechiul organ al puterii administraţiei de stat, trebuia să fii la curent, să luaţi hotărâri colective… nu aşa prevedeau dispoziţiile şi prevederile Constituţiei? Cine a dat dispoziţii să se tragă în mulţimea de la Timişoara?

Elena Ceauşescu: Nu răspund la nicio întrebare! De la început şi până la sfârşit.

Nicolae Ceauşescu: Pentru cunoştinţa dumneavoastră, care sunteţi ofiţeri, pot eu răspunde la întrebare.

Judecătorul: (Către grefier) „Nu recunosc… Nu răspund la întrebarea cine a dat dispoziţie să se tragă la Timişoara…”

Nicolae Ceauşescu: Guvernul… Ordinul de a trage nu îl poate da guvernul… Guvernul nu avea în subordine Armata.

Elena Ceauşescu: Nu-l pot da eu! Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine Armata!

Judecătorul: Dar la Bucureşti, în tinerii care au murit, cine a tras? Peste care au trecut tanchetele Securităţii, a unei părţi… tot teroriştii?

Elena Ceauşescu: Teroriştii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sunt ai Securităţii.

Judecătorul: Teroriştii sunt ai Securităţii?

Avocatul Lucescu: Securitatea nu era a comandantului suprem?

Judecătorul: Deci se vorbea pe aici că teroriştii sunt ai Securităţii… Răspundeţi că aceştia sunt ai Securităţii? Răspunzi?!?

Nicolae Ceauşescu: Răspund… tot pentru lămurirea dumneavoastră…

„Am muncit de la 14 ani pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!”

Elena Ceauşescu: Nu, niciun răspuns! E o ipoteză, o informaţie, un fel de…

Nicolae Ceauşescu: În primul rând, vreau să vă lămuresc pe dumneavoastră ca cetăţeni.

Judecătorul: Cu dumneata am terminat.

Procurorul Dan Voinea: Spune, în ce împrejurări a murit generalul Milea? A fost împuşcat? De ce şi de cine?

Ambii inculpaţi: Întrebaţi medicul!… E o provocare întrebarea… Întrebaţi şi oamenii, întrebaţi şi de cine!…

Judecătorul: (Către grefier) „Nu răspund, este o provocare întrebarea cu privire la cauzele morţii generalului Milea”. Să întrebăm medicul care e…

Nicolae Ceauşescu: Şi eu voi face anchetă, pentru a lămuri de ce s-a sinucis generalul Milea!

Procurorul Dan Voinea: De ce l-ai destituit pe generalul Milea? Şi l-ai făcut trădător?

Judecătorul: De ce dumneata l-ai făcut trădător? Am auzit comunicatul care (!) l-ai spus, prin care ai instituit starea de asediu, că generalul Milea, trădător, s-a sinucis pentru a scăpa de răspundere, de pedeapsa dreaptă pe care o aştepta ca trădător.

Nicolae Ceauşescu: Pentru lămurirea dumneavoastră, trădătorul Milea…

Judecătorul: De ce nu l-aţi judecat dacă era trădător?

Nicolae Ceauşescu: Pentru că atunci am constatat treaba aceasta, chiar în ziua respectivă. Şi a plecat ca să aplice măsuri – vă spun asta pentru judecata dumneavoastră – dintr-un grup întreg, şi au venit ofiţerii care erau cu el şi ne-au anunţat că s-a împuşcat. Şi de-abia după aceea am constatat că n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria.

Judecătorul: Dumneata întotdeauna ai vorbit mai mult decât colaboratoarea apropiată a dumitale, totdeauna ai fost în faţă, dar întotdeauna ai avut-o în dreapta dumitale. Şi ea cunoaşte tot atâtea lucruri importante, dar ar fi bine să fie relatate în faţa tribunalului, să cooperăm, să vorbim civilizat ca nişte intelectuali cum vă pretindeaţi amândoi, membri ai Academiei, să ne spuneţi cu ce bani se plăteau publicaţiile, atât ale inculpatei, cât şi operele alese, cât şi cărţile de ştiinţă ale academicianului Elena Ceauşescu. Aşa-zisul academician!…

Elena Ceauşescu: „Aşa-zisul”… Ne-ai luat şi titlurile.

Judecătorul: Nu le-am luat eu. Să răspundă la întrebările puse de tribunal!

Elena Ceauşescu: Heee … păi, sigur că da!…

Judecătorul: (Către grefier) „Refuz să răspund la întrebările puse de tribunal.”

Nicolae Ceauşescu: Însă tot pentru informarea dumneavoastră, că am scăpat atunci, mi-aţi spus că eu mâncam numai mâncăruri din străinătate… că există de ani de zile lista cu ce mănânc eu, 1.100 – 1.200 de calorii pe zi, şi numai legume.

Judecătorul: Şi poporului îi dădeai 3.600 de calorii… îmbuibat acest popor!…

Nicolae Ceauşescu: Şi 60 de grame pe zi, de carne.

Procurorul: Domnule preşedinte…

Nicolae Ceauşescu: Vreau să vă spun… vă informez pe dumneavoastră…

Judecătorul: Mai aveţi de pus întrebări, domnule procuror?

Procurorul: Da, domnule preşedinte. Cine a dat ordin să fie implicate, ca să intervină, forţele armate în înăbuşirea demonstraţiei de la Timişoara? Pentru că inculpatul spunea că generalul Milea nu a respectat ordinele primite. Care sunt aceste ordine? Ce n-a respectat?… Ce n-a respectat?

Nicolae Ceauşescu: Voi spune în Marea Adunare Naţională ce ordine n-a respectat în Bucureşti şi de ce a trădat!

Judecătorul: Aveţi de pus întrebări?

Avocatul Teodorescu: Vă rog să întrebaţi pe inculpata Elena Ceauşescu dacă a fost sau este bolnavă psihic.

Nicolae Ceauşescu: Cum?!?

Elena Ceauşescu: Ce este?!?

Avocatul Teodorescu: Dacă a fost sau este bolnavă psihic. Şi vă rog să consemnaţi răspunsul.

Judecătorul: Ai suferit vreo boală psihică? Sau dacă suferi acum…?

Elena Ceauşescu: Ce provocare ordinară!

Avocatul Teodorescu: Nicio provocare, este în favoarea dumneavoastră, că dacă sunteţi iresponsabili, atunci e o apărare, dacă nu – e altă apărare.

Elena Ceauşescu: E o provocare, se poate să spui aşa ceva?!?

Nicolae Ceauşescu: Nu ţi-am recunoscut dreptul dumneavoastră de apărare!…

Elena Ceauşescu: Se poate să vii să spui aşa ceva…? Ia uită-te!…

Judecătorul: Noi am înţeles şi din această dezbatere… pentru că dumneavoastră obişnuiţi să nu aveţi niciodată un dialog cu poporul şi să poarte numai dânsul un monolog şi după aceea să-l aplaude ca în ritualurile africane, să bată lumea din palme, aşa… Nici astăzi… S-a comportat în continuare la fel, nu v-aţi schimbat, nu aţi tras niciun fel de învăţăminte. Ca nişte megalomani.

Nicolae Ceauşescu: Tot pentru informarea dumneavoastră, mergeţi…

Judecătorul: Mai sunt de pus întrebări? Probe în apărare aveţi? Nu.

Avocaţii: Mai facem o ultimă încercare… Vă rog, procedura ne permite acest lucru…

Elena Ceauşescu: Nu-ţi răspund nimic. Nu voi spune nimic!

Avocaţii: Vă rog să consemnaţi că refuză! Dacă refuză, este treaba lor.

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nerecunoscând tribunalul, nu pot să recunosc nici apărarea!

Judecătorul: Vă rog să consemnaţi în caietul dumneavoastră de grefier că refuză colaborarea cu apărătorii şi că nu au probe.

Elena Ceauşescu: În faţa tribunalului legal vorbim. Adevăratul tribunal este Marea Adunare Naţională.

Judecătorul: Vrei să semnezi declaraţia?

Elena Ceauşescu: Nu, nicio declaraţie! Am muncit şi am luptat pentru popor de la 14 ani, aşa…
mi-am sacrificat toată viaţa pentru popor… şi poporul este poporul nostru şi nu-l trădăm noi poporul!

Judecătorul: Am urmărit şi ştiam că ziua dumitale este undeva înaintea dânsului, dar nu ştiam niciodată anul în care te-ai născut. Care este?

Elena Ceauşescu: Astea chiar sunt de femei…

Judecătorul: De aicea a pornit toată minciuna… niciun dicţionar, orice… toate femeile îşi ascund vârsta, dar când este un om care apare în dicţionare, în cărţi şi în toate astea, să nu se arate vârsta?

Elena Ceauşescu: Ce provocare!

Nicolae Ceauşescu: Pentru dumneavoastră, pentru toţi cei prezenţi…

Judecătorul: Vă rog, tovarăşe procuror, să reţineţi… tribunalul consideră cercetarea judecătorească a procesului terminată şi vă dau cuvântul la dezbateri, să susţineţi acuzarea.
––––

procurorul Dan Voinea: Domnule preşedinte, având în vedere atrocităţile săvârşite de Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, noi considerăm că aceşti doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal, articole în baza cărora solicităm condamnarea celor doi inculpaţi la pedeapsa cu moartea. Totodată, solicităm confiscarea totală a averilor soţilor Ceauşescu.

Judecătorul Gică Popa: Aveţi cuvântul în apărare.

Avocatul Teodorescu: Înainte de a discuta problemele de drept, care se ivesc din ceea ce susţin inculpaţii, cărora le acordăm asistenţă chiar faţă de poziţia obstrucţionistă a acestora…

Elena Ceauşescu: E o insultă!

Avocatul Teodorescu: E o insultă? Nicio insultă! Eu voiesc să vă înfăţişez faptul că le-am făcut noi onoarea, venind de la Bucureşti să le acordăm apărarea, care în ultimii 25-30 de ani nu s-a respectat. Că noi înţelegem ca avocaţi să apărăm indiferent pe cine ar fi şi indiferent de faptele pe care le-a săvârşit, dar în limita dispoziţiilor legale, a faptelor de care luăm cunoştinţă prin rechizitoriu, a probelor care au fost căutate de către reprezentanţii legali şi, desigur, în spiritul legalităţii.

Eu, deşi e poziţia absolut obstrucţionistă a celor cărora le-am făcut cinstea de a le acorda această deplasare în locul acesta… Ca să-i apărăm! Înţelegem, totuşi, ca şi ei să înţeleagă – pentru dumneavoastră nu am nevoie să vă fac asemenea lămuriri – că numai un preşedinte în funcţiune poate cere, pentru o faptă pe care ar săvârşi-o, să fie supus discuţiunii organului legislativ, care la noi este Marea Adunare Naţională. Şi că odată cu destituirea dintr‑o anumită funcţie de stat… şi noi nu vorbim de calitatea dumnealui de secretar general al partidului, care e o altă treabă şi o judecă partidul, ci de calitatea care (!) a avut-o Ceauşescu Nicolae, aceea de preşedinte al acestei ţări. Or, această calitate, din momentul în care Frontul Salvării Naţionale s-a constituit şi Consiliul care este constituit a luat măsura de demitere a guvernului şi de demitere din funcţia de preşedinte al Republicii a lui Ceauşescu Nicolae, acesta este supus dispoziţiilor legale ca orice cetăţean din această ţară.

Deci, din acest punct de vedere, noi constatăm – şi vă rog să consemnaţi în procesul verbal al şedinţei acest fapt – că am constatat că sunt îndeplinite toate formele procedurale prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată şi judecarea celor care au compărut în calitate de inculpat. Deci, este o greşeală pe care o săvârşesc cei doi inculpaţi, nu a faptului recunoaşterii sau nerecunoaşterii, pentru că aceasta, recunoaşterea sau nerecunoaşterea, dacă este dezminţită de probe, nu face două parale.

Şi dumnealor au socotit… deşi eu am venit să le acord, să le fac cinstea de a-i apăra… Ei se menţin în aceeaşi poziţie pe care au avut-o dintr-un început, zicând că este un act de provocare dacă i-am întrebat dacă sunt bolnavi psihic sau nu. Pentru că una e impunitatea prevăzută de legi, adică aceea în care eşti bolnav şi poţi fi supus unei expertize psihiatrice, şi atunci eşti iresponsabil – mare diferenţă fiind faţă de situaţiunea în care te comporţi ca un iresponsabil, dar eşti responsabil.

Şi spre regretul meu, care sunt avocat – nici procuror, nici membru al tribunalului militar – trebuie să constat, şi o spun cu toată certitudinea, că inculpaţii cărora noi le acordăm asistenţă, chiar în dauna voinţei lor, pentru că aşa glăsuieşte legea care nu s-a respectat până acum… şi dumnealor, amândoi o ştiu, faptul acesta… eu vă spun că dumnealor au acţionat ca iresponsabili, dar cu deplin discernământ în tot ceea ce au făcut.

Ei sunt trimişi în judecată pentru patru fapte, eu înţeleg să extind în vreun mod ceea ce a zis rechizitoriul Procuraturii, şi anume pentru faptele prevăzute de articolele 162, 163, 165 şi 357 din Codul Penal… şi constat, în baza probelor care au fost depuse la dispoziţie, că aceştia se fac vinovaţi de aceste fapte.

Rugămintea noastră, a apărării, însă, este una singură: ca dumneavoastră să luaţi o hotărâre care să nu aibă caracterul de vendetă, să nu aibă caracterul de răzbunare, ci să fie… şi să o înţeleagă până în ultima lor clipă, ei şi alţii care vor mai compare în faţa judecăţii, că poporul acesta, printr-un tribunal legal constituit… că dacă nu ar fi fost legal constituit, noi suntem primii care am fi venit să spunem: „E nelegal constituită o instanţă judecătorească!”.

Să ştie şi cei doi inculpaţi, cărora forţamente trebuie să le acordăm apărarea pe care nu o voiesc… dar noi trebuie să-i apărăm, pentru că aşa glăsuieşte Constituţia de care ei fac vorbire, fără să ştie ce spune în ea. Încălcarea crasă a acesteia…

Elena Ceauşescu: Extraordinar!

Avocatul Teodorescu: … Şi-i apăr pentru că aşa trebuie, dar şi să se lămurească pentru totdeauna, pentru clipele cât vor mai avea până la sfârşitul vieţii lor, că tribunalul acesta militar a fost şi este legal constituit şi că ei nu au calitatea decât de inculpaţi, iar nu calităţile de stat pe care le-au avut până în momentul în care li s-au ridicat aceste funcţiuni de către organul care este constituit legal în această ţară.

Judecătorul: Cu privire la faptele lor?

Avocatul Teodorescu: În ce priveşte fapte prevăzute de 162, şi anume aceea de subminare a puterii de stat, în probele care le-au fost culese şi ni s-au pus şi nouă la dispoziţie, nu pot face niciun fel de obiecţiune, socotind că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi de săvârşirea acestei fapte.

În ce priveşte fapte prevăzute de 163 din Codul Penal, actele de diversiune din materialul care ne-a fost pus la dispoziţie de către acuzare şi de care am luat cunoştinţă, în deplină cunoştinţă de cauză, ceea ce le spun şi dumnealor, vă rog să constataţi şi să luaţi act de declaraţia pe care o facem noi în calitate de apărători, că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În ce priveşte infracţiunea de subminare a economiei naţionale, aceea prevăzută de articolul 165 din Codul Penal şi toate documentele acesteia, care au fost culese în scurt timp, în câteva zile, de organul de urmărire penală, ca documente ce existau acestui moment, se fac vinovaţi aceştia şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

În fine, ultima faptă în sarcina lor, şi care este şi cea mai gravă, aceea de genocid, prevăzută de 357, alineatul 1, litera c, din Codul Penal, constat că şi această faptă este săvârşită de aceştia.

Rugămintea noastră, în calitate de apărători ai celor doi inculpaţi, soţii Ceauşescu Nicolae şi Elena, este aceea ca dumneavoastră să daţi hotărârea, în numele legii, să nu apară ca un act de răzbunare a cuiva, ci să se înţeleagă că pentru acele fapte săvârşite, fiecare inculpat trebuie să-şi primească pedeapsa, aşa cum este prevăzută de lege. Vă mulţumesc.

Judecătorul: (Către avocatul Constantin Lucescu) Apărarea, aveţi cuvântul.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, domnilor asistenţi populari, reprezentanţi din sală, este greu să pui concluzii împotriva oamenilor care, chiar şi deferiţi Justiţiei, nu vor să recunoască crima împotriva poporului român, crima de genocid, nu numai la Timişoara şi Bucureşti, în momentele de faţă, ci crima dinainte, de peste 20 şi ceva de ani. Crima prin înfometare, prin lipsă de căldură, prin lipsă de lumină, dar cea mai odioasă crimă a fost crima de a încătuşa spiritul românesc, sufletul acestui popor… în raport cu odioasele crime săvârşite la Timişoara, de odioasele crime săvârşite când poporul şi copiii, copii nevinovaţi, au fost călcaţi de tancuri cu şenile.

Când aţi căutat un act odios, de diversiune, până când Armata cu Securitatea să o puneţi cap la cap… şi aţi îmbrăcat ofiţeri ai Securităţii din trupele dumneavoastră în ofiţeri ai Ministerului Apărării Naţionale, să daţi iarăşi o lovitură, ca Armata să nu vină alături de popor, ca poporul să urască Armata… şi din această degringoladă dumneavoastră să puteţi câştiga timpul pentru a creşte copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român. Da… a cărui popor… că nu mă refer la oameni în vârstă!

Dacă aţi fi împuşcat unul ca noi, îi împuşcaţi pentru voinţa lor, dar ca să tăiaţi legăturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, să trageţi în spitale şi în bolnavi, să aruncaţi în aer sângele şi medicamentele poporului?

Cu hrana cu care Bucureştiul s-ar fi putut hrăni luni de zile, iar militarii ar fi putut să tragă şi să susţină apărarea ţării fermă, aţi băgat-o în subsolurile de unde teroriştii dumneavoastră şi astăzi se duc, se alimentează…

Elena Ceauşescu: De ce nu-i prind?

Avocatul Lucescu: … şi luptă împotriva oamenilor nevinovaţi, în speranţa că dumneavoastră îi veţi mai plăti vreodată din eforturile făcute de România.
Cu multă emfază spuneaţi: „Am plătit datoriile!”. Nu numai că le-aţi plătit, ne-aţi secătuit şi v-aţi depus destui bani, v-aţi dus la ayatollah să închinaţi un ultim omagiu. Eraţi la fel ca el, acelaşi spirit de tiran, care şi-a omorât poporul. Spuneţi că nu recunoaşteţi organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie să le recunoaşteţi, domnule fost preşedinte, pentru că am luat în ’47 puterea în mână împotriva altora şi nu s-au prevalat de niciun fel de legi ale Statului român.

Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră! Poate aţi fi avut mai multă demnitate şi înţelegere din partea poporului român dacă v-aţi fi dat demisia, dacă aţi fi rămas acolo în străinătate – cu străinii aţi trăit, puteaţi să muriţi cu ei, să vi se ofere acel azil politic!

Soţii Ceauşescu: (Voci suprapuse) Nu plecăm noi de aici. Aici murim noi!

Elena Ceauşescu: Ei, ei, domnule… (Nicolae Ceauşescu râde dispreţuitor, Elena Ceauşescu râde şi ea.)

Avocatul Lucescu: (Către soţii Ceauşescu) Râsul acesta este semnul bolii dumneavoastră! (Către judecătorul Gică Popa) Domnule preşedinte, greutatea apărării, care trebuie să fie apărare şi nu act de acuzare…

Elena Ceauşescu: Da… Ei, da, da…

Avocatul Lucescu: … constă în această odioasă neînţelegere a situaţiei, astăzi şi în clipa de faţă. În aceasta constă greutatea, în sfidarea tribunalului, în nonşalanţa cu care ne luăm căţeii de altfel, ca şi când suntem ridicaţi de pe la case pentru tot ce am făcut.

Domnule preşedinte, aş fi fost unul dintre cei care m-aş fi dus şi aş fi luptat în cadrul Ministerului de Justiţie, în cadrul atribuţiilor noastre profesionale, care trebuie să fie umanitare, trebuie să fie de dăruire faţă de adevăr, faţă de adevărul pentru care se luptă astăzi, aş fi cerut să se suprime pedeapsa cu moartea, pentru că în unele cazuri am avut şi nesocotita experienţă, proasta experienţă de a vedea că s‑au făcut greşeli.

Eu nu v-aş cere pedeapsa cu moartea. Spune cineva, dar este greu pentru poporul român să-i mai suporte alături… Cea mai mare suferinţă, cea mai mare pedeapsă este să trăiască în condiţiile care (!) ni le-au creat nouă, să trăiască cu frica în sân, că poţi fi ridicat şi împuşcat, că poţi fi injectat şi dus la spitalul de nebuni, că împotriva familiei se pot lua cele mai odioase măsuri, că împotriva neamurilor – şi asta pe linie ascendentă, cu plinele dosare de cadre ţinute de doamna, cu buna ascultare făcută de domnia sa… este reprobabil, până şi pe WC îi asculta pe demnitari şi pe acoliţi.

Cu asta se ocupa scumpa noastră conducere, marea savantă de renume mondial, „codoi”, să-mi iertaţi expresia!
(Rumoare în sală)

Judecătorul: Linişte! Vorbeşte un avocat!

Avocatul Lucescu: Vă rog să discerneţi totuşi momentul în care daţi soluţia asupra, în primul rând, a crimelor comise, a crimelor în lanţ. Poate, cine ştie, o singură atenuantă ne-a ajutat să ne vedem liberi prin trei catastrofale greşeli făcute.

A adunat masele care ştia că sunt împotriva lui şi a ucis generalul care îi apăra pielea, pentru că nu a fost de acord să tragă într-adevăr în muncitori.

Armata nu a fost niciodată de acord să facă aşa ceva.

Şi în al treilea rând, aţi ucis tineri. Ce au fost copiii aceia minunaţi, ce au fost de vină? Cu preţul, de care voi vorbi, dacă preţul libertăţii noastre este câştigat cu sufletul, sângele acestor copii…

Domnule preşedinte, aveţi aceste lucruri şi, ca atenuante, spune pentru că, practic, tocmai prin megalomania pe care a avut-o ne-a adus aici, dar tocmai pentru acest lucru veţi vedea şi demnitatea soluţiei, veţi vedea şi faptele.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Judecătorul: Inculpat Ceauşescu Nicolae, dumneata ce ai de spus la ultimul cuvânt?

Nicolae Ceauşescu: Nu sunt inculpat, sunt preşedintele României, comandant suprem şi voi răspunde în faţa Marii Adunări Naţionale şi reprezentanţilor clasei muncitoare! Şi cu asta am terminat. Totul este minciună de la un capăt la altul, a celor care au dat lovitura de stat, trădând poporul, mergând până la distrugerea independenţei României!

Judecătorul: Cu dumneata nu se poate stabili un dialog civilizat, raţional, logic.

Nicolae Ceauşescu: Cu oamenii corecţi, când mă duceam în fabrică, mă ridicam în faţa muncitorului şi discutam în picioare.

Avocatul Lucescu: Domnule preşedinte, daca îi mai daţi cuvântul în continuare, considerăm că este o jignire adusă poporului român şi actului de justiţie românească.

Judecătorul: Tribunalul se retrage pentru deliberare!

Scene filmate în pauză

Degetul îndreptat spre „trădătorul” Stănculescu

Cei doi judecători (coloneii Gică Popa şi Ion Nistor), cei trei asesori populari (căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir) şi grefierul (plutonierul-major Jan Tănase) se retrag în săliţa alăturată, pentru deliberare.

Ceilalţi continuă discuţiile în „sala de judecată”, discuţii surprinse parţial de operatorul Ion Baiu (colonel MApN, adus de generalul Stănculescu să filmeze procesul şi execuţia).

Nicolae Ceauşescu „deschide” discuţia referindu-se la condamnarea sa în procesul de la Braşov, din 1936, pe când avea 18 ani.

Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Mugurel Florescu (maior de Justiţie): Domnule Ceauşescu, eu fac parte din oamenii care asistă la procesul dumneavoastră – este oficial. Totuşi, de ce nu aţi vrut să răspundeţi la întrebări?

Nicolae Ceauşescu: Răspund conform Constituţiei ţării. Şi cine v-a spus că nu o ştiu? Am scris cuvânt cu cuvânt Constituţia ţării.

Avocatul Teodorescu: Da, dacă aţi scris-o şi mai aveţi calitatea…

Nicolae Ceauşescu: Calitatea de preşedinte nu o poate lua decât Marea Adunare Naţională, de aceea există calitatea.

Există calitatea pentru că un grup contrarevoluţionar care se instituie, se declară Comitet de Salvare Naţională, care e comitet de trădare naţională, a independenţei ţării, nu el poate hotărî. Discutăm ca cetăţeni.

Elena Ceauşescu: Nu se poate în lume să se accepte.

Nicolae Ceauşescu: Discutăm ca simpli cetăţeni acuma!

Elena Ceauşescu: Şi să jigneşti toate academiile din lume, care au acordat titlurile, care au fost acordate de toate academiile din lume!…

Avocatul Teodorescu: V-au luat titlurile deja!

Elena Ceauşescu: Ălea din străinătate nu le ia, că nu puteţi voi… e mai multe muzee…

Nicolae Ceauşescu: Am fost de mai multe ori în situaţia să fiu împuşcat.

Avocatul Teodorescu: V-au luat şi decoraţiile, şi titlurile, tot ce cumpăraserăţi.

Soţii Ceauşescu: (Vocile celor doi inculpaţi se suprapun. Fiecare încearcă să se justifice.) Tot ce avem sunt într-un număr de zeci de camere… în ele există listele oficiale, inventariate, semnate, de tot ce am primit…

Avocatul Teodorescu: Aţi pronunţat că „e mai multe muzee”… şi sunteţi academician, auziţi? Ce să mai zic?

Elena Ceauşescu: Poftim?

Nicolae Ceauşescu: Oricine se duce va constata acuma că de fapt cadourile acelea… e un muzeu aproape universal, unde sunt zeci şi zeci de state, cu tot felul de cadouri. Şi există lista lor, aşa cum s-a primit din străinătate. Totul e inventariat până la ultimul cui.

Elena Ceauşescu: Şi cu obiectele mele, că noi am intrat ca să luptăm pentru eliberarea poporului, nu ca să ajungem ca să ne ocupăm posturile. Nu pentru aia am intrat.

Nicolae Ceauşescu: Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! Nu, nu odată!

Elena Ceauşescu: Ne-am iubit poporul, îl iubim!

Mugurel Florescu: De ce aţi fugit şi nu aţi vrut să staţi de vorbă cu poporul?

Nicolae Ceauşescu: Poftim?

Elena Ceauşescu: Care popor?

Mugurel Florescu: Care l-aţi adunat.

Nicolae Ceauşescu: Nu noi l-am adunat! Nu, n-am fugit, şi acei care au trădat… inclusiv unul, prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin
(Nicolae Ceauşescu arată cu degetul spre generalul Stănculescu, aflat în sală, la doi metri în stânga lui.)

Mugurel Florescu: În ce a constat trădarea generalului Milea?

Elena Ceauşescu: Noi nu am vrut să plecăm. Rămâneam acolo, muream la sediu…

Nicolae Ceauşescu: Nu a aplicat dispoziţiile.

Completul de judecată revine în sală pentru a da citire sentinţei.

Ultimul act

„Ce e asta? Nu ne legaţi! Nu e voie să ne legaţi!”

Judecătorul Gică Popa: Ridicaţi-vă în picioare!

Elena Ceauşescu: Nu, dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni…

Judecătorul: Tribunalul, în nu­mele legii şi al po­porului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid prevăzute de articolul 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal, şi sub­minarea economiei naţionale, prevăzută de articolul 165, aliniatul 2, Cod Penal. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 decembrie 1989.

Avocatul Teodorescu: Vă rog să-mi îngăduiţi să mai iau o dată legătură cu inculpaţii.

Nicolae Ceauşescu: Nu recunosc niciun tribunal!

Avocatul Teodorescu: Nerecunoscând tribunalul, nu exercită nicio cale de atac. Vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă, în condiţiile acestea.

Nicolae Ceauşescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceauşescu: România va trăi în veci de veci! Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii!
Ambii inculpaţi se ridică în picioare. Un paraşutist le spune să rămână pe loc.

Nicolae Ceauşescu: Ce nedreptate s-a făcut! (Recitând) „Murim mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fim sclavi încă pe vechiu’ nost’ pământ…” Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!…

Nicolae Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi, da! Ce nedreptate au făcut!… Toate măsurile sunt împotriva noastră, nu vezi?

Elena Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi!…

Nicolae Ceauşescu: I-am avut lângă noi…

Elena Ceauşescu: Foarte mare greşeală am făcut! Aşa se întâmplă, trădările vin de lângă tine…

Nicolae Ceauşescu: Aşa se întâmplă…

Doi militari îi leagă pe soţii Ceauşescu cu mâinile la spate, cu nişte sfori.

Nicolae Ceauşescu: Nu e voie! Nu e voie! Nu ne legaţi!

Elena Ceauşescu: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună! Dacă vreţi să ne omorâţi, ne omorâţi pe amândoi, împreună, nelegaţi.

Nu, dragă, împreună!… Mergem împreună, legea aşa spune. Ne dă dreptul să fim împreună… Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit!… Nu puneţi mâna pe noi!… Nu ne legaţi!… Nu ne jigniţi!… Nu ne legaţi, nu e voie să ne legaţi!… Vă e frică de popor… Nu ne rupeţi mâinile, mă copii! E ruşine!

V-am crescut ca o mamă, daţi-mi drumul la mâini, îmi rupeţi mâna, daţi-mi drumul!… Aoleo, măi băiatule, mă!…

Un paraşutist: Jumătate din colegii noştri sunt morţi din cauza dumneavoastră. Ai noştri, colegii, fraţii noştri!

Nicolae Ceauşescu: Nu! Nu! Vă minte!

Paraşutiştii: Nu ne minte!

Elena Ceauşescu: Ăia sunt ai Securităţii, nu sunt ai noştri. Noi suntem aicea aşa, mai avem noi puterea?! Voi o aveţi. Întrebaţi-i pe cei care au puterea!

Soţii Ceauşescu sunt scoşi din sala de judecată şi duşi, de către paraşutişti, către zidul execuţiei. Pe camera video se mai aud doar văicărelile lor.

Sentinţa

Pedeapsa capitală şi confiscarea averii

România
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti
Dispozitivul Sentinţei nr. 1 din 25 decembrie 1989

Cu unanimitate de voturi condamnă pe inculpaţii:
Ceauşescu Nicolae, fiul lui Andruţă şi Măria, născut la data de 26 ianuarie 1918, în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii, nr. 50, sectorul 1, în prezent arestat, şi Ceauşescu Elena, fiica lui Nae şi Alexandrina, născută la data de 6 ianuarie 1916, în comuna Petreşti, judeţul Dâmboviţa, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bulevardul Primăverii nr. 50, sectorul 1, la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

– Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
– Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
– Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
– Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal.

În baza articolului 998 Cod Civil şi articolului 14, aliniat 3, litera a din Codul de procedură penală, obligă pe inculpaţi să restituie statului român toate sumele de bani,metale preţioase şi orice alte valori depuse de aceştia, sub orice nume, la bănci străine sau la alte instituţii ori persoane din străinătate sau, potrivit articolului14, aliniat 3, litera b din Codul de procedură penală şi articolului 998 din Codul Civil, să plătească statului, în solidar, echivalentul acestor bunuri în dolari SUA.

Potrivit articolului 163 şi articolului 157, aliniat 2, litera c din Codul de procedură penală, menţine măsurile asigurătorii luate de Direcţia Procuraturilor Militare asupra tuturor bunurilor aparţinând inculpaţilor.

Cu drept de recurs.

Pronunţat astăzi, 25 decembrie 1989, în şedinţă publică, în prezenţa inculpaţilor, în Garnizoana Târgovişte.

–––––-
25 decembrie 1989, ora 14.40. Tribunalul Militar Extraordinar tocmai a pronunţat sentinţa: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena vor fi executaţi. Misiunea de suprimare le-a fost încredinţată, de generalul Victor Atanasie Stănculescu, la trei dintre cei opt paraşutişti aduşi de la Boteni.

Căpitanul Ionel Boeru (31 de ani), plutonierul Dorin Cârlan (27 de ani) şi sergentul-major Octavian Gheorghiu (25 de ani) i-au dus pe inculpaţi spre locul execuţiei. La zidul Corpului de Gardă, loc stabilit de generalul Stănculescu şi de comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, înainte de începerea procesului.

„Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!”

Înainte ca judecătorii să se pronunţe, în sală tensiunea era în creştere. Cei din interior, presaţi de telefoanele de la Bucureşti, aveau tot interesul ca totul să se termine cât mai repede. Tensiune era şi pe hol. Paraşutiştii care păzeau sala de judecată trăgeau cu ochiul prin uşa întredeschisă.

Plutonierul Dorin Cârlan: „În acest răstimp a ieşit din sala completului unul dintre avocaţi. Şi-a aprins o ţigară Kent. Apoi îşi face cruce şi zice: «Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!… Nu ştiu ce-am avut… De fapt, nici nu vor să fie apăraţi… I-am acuzat şi eu, dar nu se putea altfel. Să nu recunoşti nimic?! Să respingi totul!?». Termină ţigara şi îi dau eu un «Carpaţi». Îl savurează şi pe acela, după care intră în sală”.

În scurt timp, completul de judecată a dat sentinţa, iar paraşutiştii urmau să-şi intre în atribuţii. La uşa sălii în care au fost judecaţi Ceauşeştii au stat permanent plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu. Alături de Ionel Boeru, singurul paraşutist din sală, cei doi formau plutonul de execuţie.

Spaimele paraşutiştilor

Octombrie 2009: căpitanul Ionel Boeru lângă locul execuţiei

Când procesul era apropae gata, iar completul delibera, Ionel Boeru începuse să-şi facă probleme. Îşi punea singur întrebări, în gând. Timp de mai bine de o oră, cât a durat procesul, şeful paraşutiştilor a transpirat continuu. De emoţie, dar şi din cauza căldurii. Stătea lângă sobă.

Căpitanul Boeru îşi aminteşte frământările de atunci: „Eu, săracul de mine, mă perpeleam tot, mă frământam cumplit. Cum îi voi duce la zid? Se vor opune oare?… Cum vor reacţiona cei doi însoţitori ai mei? Dar militarii din curtea cazărmii? Dar locatarii sau persoanele ascunse prin blocurile din împrejurimi?… Voi fi în stare să trag? Dacă mi se va bloca automatul?… Dacă sunt pregătite alte variante, alte manevre, în interiorul sau în afara unităţii?… Dacă completul de judecată îi va achita? În acest caz, eu ce voi face?… Că ordinul primit… sau n-am înţeles eu bine ordinul? Să se fi referit generalul doar la încercarea de salvare în forţă a celor doi?…”

În acelaşi timp, pe hol, un alt paraşutist cooptat în plutonul de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, era răvăşit şi el de ceea ce avea să urmeze. „Mi-era frică, mă temeam că nu mă voi stăpâni şi voi face cine ştie ce gest necugetat. La starea de nerăbdare exaltată contribuia şi atmosfera tensionată, de nesiguranţă şi suspiciune, existentă în hol. Noi, cei opt paraşutişti, ne cunoşteam între noi, dar mai erau ceilalţi militari din unitate, necunoscuţi nouă. Iar noi, necunoscuţi lor. Cu toţii aveam armele în mâini, cu piedica trasă şi cu cartuş pe ţeavă”.

„De ce nu ne-aţi împuşcat înainte?”

În timp ce completul de judecată delibera într-o încăpere de lângă sala procesului, soţii Ceauşescu au început să discute, în şoaptă, între ei. Căpitanul Ionel Boeru s-a apropiat de cei doi şi a auzit dialogurile.

„Când au rămas singuri, el i-a spus Elenei: «Tot iarna, în 1936, am fost arestat, pe aceste meleaguri, pentru activitate revoluţionară… Atunci am fost condamnat, după ce procesul a fost mutat la Braşov… Şi acum, tot revoluţionar…»”.

Ceauşescu se referă la arestarea din ianuarie 1936, dintr-o casă conspirativă din Ulmi, localitate de lângă Târgovişte. În iunie 1936, tribunalul din Braşov l-a condamnat la doi ani şi şase luni. Aşa a ajuns, la 18 ani, în închisoarea Doftana, celebra „academie a comuniştilor ilegalişti”.

Căpitanul Boeru rememorează clipele crâncene din 25 decembrie 1989: „Ceauşescu a îmbărbătat-o pe Elena şi i-a dat de înţeles că ar mai fi o şansă. După ce le-a fost citită sentinţa, ea a luat medicamentele pe care le ţinea în pungă, injecţiile lui cu insulină, şi le-a trântit pe masă: «Păi, astea de ce ­le-aţi mai adus, dacă tot ne împuşcaţi?». El a primit sentinţa cu indignare. S-a ridicat în picioare, revoltat: «De ce nu ­ne-aţi împuşcat înainte? Că puteaţi s-o faceţi şi fără mascarada asta de proces!». Generalul Stănculescu a dat ordin să iasă toţi din sală şi să rămân doar eu cu ei doi. Ceauşeştii şuşoteau, nu am mai reţinut ce-şi spuneau”.

Ceauşeştii totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare.
Dorin Cârlan
paraşutist

„Luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!”

După ieşirea din sală a completului de judecată, paraşutiştii aveau oarecari reţineri. Lucrurile au fost tranşate scurt de Victor Atanasie Stănculescu. Plutonierul Dorin Cârlan nu va uita niciodată ordinul dat direct de general.

„Completul deliberase. Ceauşeştii stăteau acolo, era o discuţie mai liberă. Ei totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare. A venit maiorul Mugurel Florescu şi i-a întrebat dacă au ceva conturi prin străinătate. Atunci, domnul general Stănculescu a luat o magistrală poziţie de drepţi şi, cu glas baritonal, cu o comandă impetuoasă, de general al Armatei Române, a spus: «Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!»”. Ordinul a fost dat de faţă cu condamnaţii, de la trei-patru metri distanţă de ei!

Căpitanul Ionel Boeru era cel care trebuia să-i coordoneze pe ceilalţi paraşutişti. După ieşirea din sală a completului de judecată şi a echipei venite de la Bucureşti, în preajma Ceauşeştilor se mai găsea un personaj: colonelul Gheorghe Ştefan de la Direcţia de Informaţii Militare. Era cel care în noaptea precedentă, de 24 spre 25 decembrie, la ora 3.30, adusese la Târgovişte plicul ce conţinea fiolele cu insulină. Acum revenise, în echipa generalului Stănculescu, să recupereze plicul adus 12 ore mai devreme. Plicul se găsea în mâna Elenei Ceauşescu.

Colonelul Ştefan începuse să se precipite. Era nerăbdător să intre în posesia plicului. Pentru asta, îi voia pe Ceauşeşti legaţi la mâini cât mai repede. Căpitanul Boeru îşi aminteşte: „Primul a venit locotenent-colonelul Gheorghe Ştefan şi mi-a spus că trebuie să-i iau pe rând pe fiecare şi să-i împuşc.

Unul câte unul. Dar ăştia doi, Ceauşeştii, se împotriveau, erau foarte supăraţi. «Nu aşa! Noi vrem să murim împreună. Am luptat împreună, murim împreună!», spunea Elelena Ceauşescu. Eu i-am zis lui Ştefan: «Tovarăşu’ colonel, vedeţi că e ultima lor dorinţă… Vedeţi afară, cu cine vorbiţi, şi spuneţi-le că vor să moară împreună». A ieşit şi apoi a venit cu ordinul: «Da, îi iei pe-amândoi»”.

„Îmi rupeţi mâna, mă, copii!”

Căpitanul Boeru şi-a aşteptat colegii cu sfoara pentru a-i lega la mâini pe cei doi dictatori. „Au venit militarii care i-au legat, respectiv subofiţerii mei, dar sforile nu erau aduse de noi. Sforile erau de-aicea, din unitate. Era sfoară de-aia urâtă, de cânepă. Noi, dacă veneam cu sfori, veneam cu bandă… şi era mult mai bună decât sfoara aia a lor”.

Când militarii i-au legat pe cei doi, Elena Ceauşescu a început să se zbată. „Ce e asta, copile? Ce vrei să faci cu sfoara asta? Nu-mi lega mâinile! Te rog, nu-mi lega mâinile! Nu mă legaţi! Nu e voie să ne legaţi. Nu ne legaţi, măi! Ruşine! V-am crescut ca o mamă. Staţi la un loc, mă! Ce aţă e asta? Îmi rupeţi mâna. Daţi-mi drumu’ la mână! Ce e asta?”.

Ceauşescu a plâns

Marcat de pregătirile pentru execuţie, comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, „gazda” Ceauşeştilor din ultimele trei zile, a încercat să evite contactul vizual cu cei doi dictatori. El a descris scena în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”.

„Cel mai greu moment pe care l-am trăit în această perioadă l-a constituit clipa în care i-am văzut pe paraşutişti cum se chinuiesc să-i lege-n sfori pe soţii Ceauşescu. Elena cerea îndurare. Se împotrivea chiar. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilinţă. Însă plângea. Îi şiroia lacrimile pe obraz. Şi suspina. În acel moment, când l-am văzut suferind sincer şi profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii şi de privirile lui. Mi-era ruşine, o imensă ruşine. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise. Niciun moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuţie. Plângea doar… şi lacrimile alea ale lui mă sfâşiau, mă dureau cumplit”.

Operaţiunea „Recuperaţi fiolele!”

În timp ce era legată la mâini, Elena Ceauşescu şi-a lăsat pe una dintre mese poşeta şi plicul cu insulină. Colonelul Gheorghe Ştefan nu putea rata momentul. De mult pândea clipa asta. A luat plicul şi dus a fost! Să ne amintim: cei câţiva ofiţeri care comandau UM 01417 Târgovişte, în frunte cu colonelul Kemenici, refuzaseră o vreme să-i dea fiolele lui Ceauşescu, de teamă să nu fie otrăvit.

Apoi, la insistenţele telefonice ale generalului Stănculescu, i le dăduseră. Dar nici Ceauşescu nu se grăbise să-şi injecteze insulină, chiar dacă se apropia de pragul comei diabetice. Nici măcar faptul că recunoscuse pe fiole inscripţia „Made in Ireland” („Sunt alea bune, originale”, a comentat el) nu i-a alungat teama că în fiole ar putea fi o substanţă letală.

„Încă o trădare naţională!”

Andrei Kemenici (pe atunci colonel, acum general în rezervă) îşi aminteşte şi secvenţa în care Ceauşescu a dat cu ochii de generalul Stănculescu, în drum spre zidul execuţiei. „La ieşirea din Comandament, Nicolae Ceauşescu era în faţă, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa un metru, tot la fel era condusă spre zid Elena Ceauşescu.

Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat afară, lângă scări, ea a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: «Nicule, în România se împuşcă oameni?». Eu eram lângă general, iar întrebarea fusese pusă atât de provocator, încât mă aşteptam ca acesta să răspundă. Dar a intervenit Nicolae Ceauşescu, care, săgetându-l cu privirea pe generalul Stănculescu, a răspuns: «Încă o trădare naţională!»”.

Drumul spre zidul morţii

Paraşutiştii de la Boteni au simţit de aproape trăirile Ceauşeştilor. Îi conduceau spre zid. Căpitanul Ionel Boeru şi sergentul-major Octavian Gheorghiu îl duceau pe Nicolae Ceauşescu. În spatele lor, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Teodor Gheorghe o duceau – mai mult o târau – pe Elena Ceauşescu.

Plutonierul Dorin Cârlan: „Mă aflam la un metru în spatele lui Ceauşescu. Când a văzut că mergem spre zid, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. A realizat că, de fapt, nu a fost un circ sau o comedie, şi că de aici începe altceva. S-a uitat aşa, spre mine, spre noi… şi am rămas cu imaginea aceea de… era ceva de genul „moartea căprioarei”. Apoi i-a dat o lacrimă, chiar mai multe, şi-a-nceput să spună: «Moarte trădătorilor!». Colegii l-au întors cu faţa înainte. Dar el a continuat să strige: «Moarte trădătorilor! Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!». Ceva de genul ăsta. Şi-a-nceput să cânte un fragment din Internaţionala: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii / Voi osândiţi la foame…” N-a mai apucat să zică «sus», că l-am trimis sus”.

Drumul spre zidul morţii măsoară exact 62 de metri: 15 de la sala de judecată până la uşa de ieşire din Comandament, apoi 47 prin curtea interioară, de la uşă la zid. Au fost ultimii 62 de metri parcurşi de Ceauşeşti. El se apropia de 72 de ani, ea – de 74, chiar dacă propaganda o întinerise cu trei ani.

Târgovişte, 25 decembrie 1989

Ora 13.00 – aterizarea celor două elicoptere în cazarma UM 01417 Târgovişte
Ora 13.10 – vizita medicală
Ora 13.20 – începe procesul
Ora 14.30 – se încheie procesul, urmează deliberarea
Ora 14.40 – este citită sentinţa
Ora 14.48 – Ceauşeştii sunt scoşi din sală
Ora 14.50 – Ceauşeştii sunt executaţi
Ora 15.00 – decolarea elicopterelor spre Bucureşti

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: