Skip to content

Familia Iliescu, intre Dej si Ceausescu.

27 Decembrie 2009

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Un document care ar explica sprijinul acordat de Nicolae Ceausescu tinarului Ion Iliescu. O scrisoare a mamei lui Ion Iliescu, care ii cerea lui Ceausescu reabilitarea sotului ei, Alexandru Iliescu.

Erau judecati din astea simpliste, erau judecati copiii pentru parinti sau parintii pentru copii. Nu am acceptat niciodata asa ceva. Bine, am si avut un statut deosebit, adica am fost promovat de Ceausescu pentru ca taica-meu fusese dat afara pe vremea lui Gheorghiu-Dej.” Afirmatia a fost facuta anul trecut, intr-un interviu acordat de Ion Iliescu unei reviste glossy, si a trecut aproape neobservata. Cotidianul va prezinta astazi un document din arhiva CC al PCR (fondul Cancelarie), care sustine aceasta afirmatie a lui Iliescu. Este vorba despre o scrisoare prin care mama sa adoptiva, Maria Iliescu, ii cerea lui Ceausescu reabilitarea tatalui, Alexandru Iliescu, exclus din partid de fostul tovaras de lagar, Gheorghiu-Dej. Paradoxal, tocmai acest moment de restriste din viata familiei Iliescu pare sa-l fi ajutat sa ajunga in prim-planul activitatii de partid.
Potrivit raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ascensiunea politica a lui Ion Iliescu, nascut in 1930, a inceput o data ce a devenit, ca elev, membru fondator al Uniunii Asociatiilor de Elevi din Romania (UAER), in 1948. Dupa studiile universitare urmate la Moscova, din 1950 pina in 1954, Ion Iliescu a pus umarul si la infiintarea Uniunii Asociatiilor Studentilor din Romania (UASR), al carei presedinte a fost desemnat in 1957.

Cu un an mai devreme, in perioada protestelor iscate ca o reactie la evenimentele din Ungaria, tinarul activist detinea functia de secretar al CC al UTM. „Mai multe dintre protestele studentesti din toamna anului 1956 si-au avut focarul in sedinte ale UTM sau ale asociatiilor studentesti”, se spune in Raportul Tismaneanu, care arata si care a fost rolul sau in reprimarea lor. „Activistii UTM au fost instruiti sa previna, sa descurajeze, sa denunte, sa demaste si sa combata „manifestarile dusmanoase”. (…) In Bucuresti au fost formate grupuri de tineri muncitori utemisti care i-au luat la bataie pe „banditi”, adica pe studentii protestatari, iar la Cluj, in 1957, activistii utemisti au participat la retinerea unor protestatari.”

Din 1967 pina in 1971, Iliescu a fost ministru pentru problemele tineretului. Din aceasta functie, in 1968, a fost iar in situatia de a contracara o actiune a studentilor. „In ajunul Craciunului s-a produs o manifestatie spontana a citorva sute de studenti bucuresteni, in timpul careia s-a vociferat impotriva regimului si in favoarea Cehoslovaciei, care tocmai trecuse printr-o interventie sovietica. Initial, studentii au pornit pentru un colind, dupa care, condusi de studenta Ana Sincai, s-au prins in Hora Unirii, radicalizindu-se pe masura ce constatau prezenta in preajma lor a activistilor de partid si a Securitatii”. In informarea catre Biroul CC al UTC – mentioneaza Raportul -, Ion Iliescu a catalogat evenimentul drept o „manifestare huliganica”. Drept consecinta, au avut loc arestari, iar activistii UTC au fost mustruluiti de Iliescu.

Fostul presedinte al Romaniei neaga informatiile din Raport, iar momentul pe care prefera sa-l evoce cu privire la activitatea sa politica de dinainte de 1989 este cel care vizeaza ruptura sa de Ceausescu. Aceasta s-a produs in 1971, la un an dupa ce mama sa ii scrisese lui Ceausescu, in momentul in care acesta ajunsese secretar al CC al PCR. Dupa o vizita in tarile asiatice, Iliescu a fost trimis la „reeducare”. „Nu intelegeam fascinatia lui Ceausescu pentru un model nepotrivit, chiar si pentru o tara asiatica, daramite pentru o tara europeana. Asta a dus la acea sedinta in care eu am fost caracterizat drept intelectualist si trimis spre reeducare”, ne-a declarat Iliescu. „Reeducarea” s-a produs cind era vicepresedinte al Consiliului Judetean Timis, pina in 1974, apoi in functia de prim-secretar la Iasi. In 1979 a revenit la Bucuresti, in fruntea Consiliului National al Apelor, fiind demis in 1984 si „exilat” la Editura Politica. Aici l-a prins ceea ce ii place sa numeasca „revolta populara spontana” din 1989.

Tismaneanu: „Nu a fost disident
Ion Iliescu a fost in general foarte rezervat privind familia sa, lucru care a si dat nastere unor scenarii fabuloase. „Varianta oficiala” a expus-o pe larg o singura data, in volumul de convorbiri cu Vladimir Tismaneanu, „Marele soc” (Editura Enciclopedica, 2004). Tismaneanu a devenit insa o persoana indezirabila pentru Iliescu din cauza Raportului de condamnare a comunismului pe care l-a coordonat anul trecut. „A nu-l fi pomenit ar fi insemnat o grava violare a adevarului istoric. Nu ma mira, asadar, ca Iliescu ne-a numit „un grup de scribalai” si a respins cu minie Raportul catalogindu-l drept o „monstruozitate””, spune Tismaneanu, precizind ca Raportul a surprins si scurta perioada de dizgratie a lui Ion Iliescu. „El nu a fost insa sub nici o forma un disident. Ion Iliescu nu a fost un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek, ci mai degraba un reformator comunist din specia lui Den Xiaoping”, portretizeaza Tismaneanu, aratind ca in volumul de convorbiri a urmarit „daca si in ce masura Ion Iliescu traieste anumite regrete”. Coordonatorul Raportului afirma ca si-a exprimat pozitia critica fata de Ion Iliescu din 1990, cind a publicat in „The New Republic” articolul „New Masks, Old Faces”. „Am sperat ca alternanta politica de dupa 1996 a dus la invatarea unui comportament, daca nu a unui cadru mental, democratic. Din pacate, Ion Iliescu a revenit (daca a renuntat vreodata) la vechile sale atasamente de sorginte leninista: demonizarea rivalilor politici, manevre de culise care desfid orice urme de transparenta, opozitia inversunata in raport cu o decomunizare prea mult aminata.”

Transcrierea scrisorii adresate lui Ceausescu

Scrisoarea Mariei Iliescu contine o nota peste care cineva

a recomandat o rezolvare favorabila. Se presupune ca e

semnatura lui Ceausescu

Stimate tovarase Ceausescu,
Au trecut 25 de ani de la moartea sotului meu, Alexandru Iliescu, a carui situatie de partid, dupa cite cunosc eu, nici astazi nu este elucidata. De aceea imi permit sa apelez la sprijinul dumneavoastra. Dupa cum stiti, sus-numitul a fost detinut in lagarul Caracal si apoi Tirgu-Jiu, din luna iunie 1940 pina la 23 august 1944. In aceasta perioada au avut loc o serie de framintari si neintelegeri in cadrul colectivului de partid din lagar, in urma carora sotul meu, ca si alti tovarasi, a fost izolat de organizatia de partid, luindu-i-se si dreptul de a sta de vorba cu membrii de partid. Nu cunosc daca exista vreo hotarire valabila de excludere a lui din partid. Dupa eliberare, in conditii de legalitate, sotul meu a incercat pe toate caile sa stea de vorba cu conducerea partidului, inclusiv cu Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru clarificarea situatiei sale, dar nimeni nu l-a primit sa discute cu el. Boala grea de inima cu care a iesit din lagar, ca si situatia lui de partid, i-au scurtat zilele. Pe 17 august 1945 a incetat din viata, ignorat de fostii lui tovarasi de lupta. De atunci s-au schimbat multe lucruri in partid si in tara, iar dumnavoastra personal ati facut foarte mult pentru clarificarea situatiei si repunerea in drepturi a militantilor cinstiti care, dintr-un motiv sau altul, au fost indepartati din partid. In ce priveste situatia sotului meu, nu cunosc insa sa se fi rezolvat ceva.

De aceia apelez la dumneavoastra de a da sarcina organelor in drept sa analizeze chiar si dupa 25 de ani situatia de partid a sotului meu – vechi militant al partidului, care si-a inchinat intreaga viata luptei revolutionare si si-a educat intreaga familie in spiritul devotamentului pentru cauza partidului. Este posibil ca in activitatea lui sa fi comis si greseli, dar niciodata nu s-a dezis de partid si, pina la incetarea din viata, nu si-a pierdut increderea in spiritul de dreptate cu care partidul va judeca si situatia sa. Cred ca a venit momentul ca, macar la atitia ani dupa moarte, sa fie reabilitata situatia sa de membru de partid.

Cu deosebit respect, Maria A. Iliescu, 5 octombrie 1970

Ion Iliescu: „Eu am fost un lustrat inca din copilarie”
Provocat la o discutie despre scrisoarea trimisa de mama sa lui Ceausescu, fostul presedinte a vorbit despre activitatea politica a sotiei sale, dar a ocolit intrebarile ce priveau acuzatiile din Raportul Tismaneanu

Dvs. ati avut vreun rol in redactarea scrisorii prin care i se cerea lui Ceausescu reabilitarea lui Alexandru Iliescu sau a fost initiativa mamei dvs.?
Nu, nu cunosteam documentul. Stiam ca a facut un demers, dar nu mai tineam minte detaliile. Asa cum descrie ea, taica-meu a fost in lagarul de la Caracal si Tirgu-Jiu toata perioada razboiului. In ultimul an – in 1944, la Tirgu-Jiu – au avut loc niste dispute in organizatia lor de partid: Gheorghiu-Dej, care raspundea de Caransebes, l-a izolat pe taica-miu si pe alti citiva de colectiv: Joja, Ovidiu Sandru, Trandafirescu si altii. Un numar de oameni au fost deci tinuti in afara partidului. A iesit din inchisoare, nu a avut nici un fel de comunicare, nimeni nu-l mai primea si s-a angajat ca muncitor, din nou, la calea ferata, mai exact la Remiza de Telecomunicatii din Gara Filaret. Asa am revenit si eu acasa, ca pina atunci locuisem la o matusa de-a mea. Maica-mea, la rindul ei, a fost chemata de Gheorghiu-Dej si i s-a pus in vedere sa se desparta de taica-miu.

Ca sa clarificam: acum vorbim despre Maria Iliescu, mama dvs. adoptiva�

Da, mama mea, mama adoptiva. Mama care m-a nascut s-a despartit de tata inaintea nasterii celui de-al doilea frate, care a ramas la ea. Eu am ramas la bunici, la parintii tatalui meu. Ea s-a recasatorit, iar taica-miu, cind a revenit, a gasit-o recasatorita, in casa pe care au construit-o impreuna, in Bucurestii Noi, si si-a refacut viata cu cea care a devenit mama mea adoptiva, Maria Iliescu, femeie din Maramures, de pe Valea Izei.

Maria Iliescu a fost si ea implicata politic, a fost membra de partid?

Initial nu, insa apoi a devenit. Lucra la Spitalul Filantropia, iar in Maramures lucrase ca invatatoare. Apoi a venit in Bucuresti sa-si caute de lucru si a lucrat ca lenjereasa la Filantropia. Asa s-a cunoscut cu tatal meu. In timpul razboiului si ea a devenit activa in „Apararea Patriotica”, ce se ocupa de detinuti si de familiile lor.

Deci intilnirea cu tatal dvs. s-a produs prin 1937, dupa revenirea lui din URSS?

Da, el a revenit in Bucuresti. Dupa ce a fost dat afara de la CFR in 1931, a lucrat in diferite fabrici de prelucrare a metalului. In 1939 a fost implicat intr-un proces impreuna cu Ilie Pintilie, condamnat si apoi dus in inchisoare la Jilava, iar in 1940 a fost internat in lagarul de la Caracal, apoi in cel din Tirgu-Jiu. Acolo a avut o operatie de prostata, era bolnav si de inima si a iesit din lagar cu o sanatate subreda. In plus, in 1944 se confrunta si cu situatia inlaturarii din colectiv si, practic, si din partid. Mai mult, Gheorghiu-Dej a chemat-o pe maica-mea, care era la „Apararea Patriotica”, si i-a pus in vedere sa se desparta de tatal meu. Ea a avut o reactie brutala, chiar de respingere, si a fost data si ea afara de la „Apararea Patriotica”. La rindul ei, s-a angajat la Calea Ferata, la o directie de personal, de invatamint. Taica-meu, angajat in 1944 la remiza de Telecomunicatii a Cailor Ferate la Filaret, a fost ales de muncitori presedintele comitetului din aceasta intreprindere. Era o prima forma de sindicat. A murit insa la mai putin de un an de la eliberare, in august 1945.

Cornel Burtica (n.r. – fost ministru al Comertului Exterior) spune, intr-un volum, ca Dej a avut o vina majora pentru moartea lui Alexandru Iliescu, obligindu-l sa participe, grav bolnav, la un miting.

Nu, nu e adevarat. Tatal meu era bolnav de inima si a facut un infarct intr-o adunare de sindicat, inainte de a se implini un an de la eliberarea de pe 23 august. Luind cuvintul, a facut un infarct si a murit pe loc, sub ochii mamei mele.

Dar care a fost motivul disputei sale cu Dej?

Nu stiu, nici maica-mea nu stia, ca nici macar ei nu i-a povestit prea multe. Iar mie taica-miu nu mi-a povestit, pentru ca eu aveam 15 ani cind a murit si 14 ani cind a iesit din lagar.

Implicarea politica a tatalui dvs. a avut vreun rol in cariera dvs. politica?

A, bineinteles. Era climatul general din familie, insa eu nu-mi faceam probleme pe atunci. El nici nu m-a descurajat, nici nu mi-a vorbit despre necazurile lui. Nu mi-a vorbit nimic despre conflictul sau cu Gheorghiu-Dej. Ulterior am aflat de la mama.

Ea a ramas in partid?

Nu, a fost data afara de la „Apararea Patriotica” si a revenit mult mai tirziu, dupa 1965. Nu stiu detaliile.

A detinut functii?

Nu, a fost simplu membru.

Intr-un interviu dat anul trecut spuneati ca Ceausescu stia de acest conflict si a vrut sa repare cumva nedreptatea facuta tatalui dvs., ajutindu-va in evolutia politica. E posibil ca scrisoarea sa fi avut un rol, daca ea dateaza din 1970, iar punctul culminant al carierei dvs. sub comunism a fost atins in 1971, in functia de secretar al CC al PCR?

Se poate vorbi de preocuparea lui Ceausescu dupa 1965, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, de a promova niste oameni care fusesera tratati intr-un anumit fel de acesta. Si Manea Manescu, si Paul Niculescu-Mizil, ai carui parinti fusesera in vechea miscare socialista, si Gogu Radulescu, ce fusese tinut mai departe, au fost incurajati, promovati. Nu pot insa sa fac multe speculatii pe aceasta tema. Poate fi insa una din explicatii, pentru ca altminteri a contat ceea ce fiecare a reusit sa faca.

Dvs. l-ati cunoscut insa cu mult inainte pe Ceausescu. El v-a ajutat sa fiti promovat in UASR. Asta se intimpla in 1957.

Da, el raspundea atunci de Tineret. Pe vremea UTM s-a constituit UASR ca organizatie a studentilor. Ceausescu m-a propus, insa nu direct, ci mijlocit: la UTM era Trofin (n.r. – Virgil Trofin).

Dupa ce mama dvs. i-a trimis scrisoarea lui Ceausescu, ati vorbit vreodata cu el despre ea?

Nu, niciodata.

Dar stiti care au fost urmarile?

Atunci a fost o reabilitare mai ampla, daca va amintiti. In 1968 sau in 1969 a fost o plenara a Comitetului Central, in care s-a analizat si situatia lui Patrascanu si a altor militanti ai partidului care au suferit din cauza unei politici de represalii a lui Gheorghiu-Dej. Atunci nu s-a discutat si despre cazul tatalui meu, dar cu acest prilej s-a extins aceasta actiune de reabilitare si asupra altor membri de partid ce fusesera inlaturati sau au suferit diverse forme de detentie. Pentru ca familia noastra, dupa 1945, s-a aflat realmente intr-o situatie mai neplacuta in sensul ca ne-am lovit de o raceala a tuturor fostilor militanti de partid, de o retinere fata de maica-mea. Mai ales ca ea fusese in relatii bune cu Patrascanu, cu Maurer… Maurer il aparase in proces pe tatal meu, in 1939, iar Patrascanu, la interventia mamei, l-a aparat pe un lautar din Oltenita, batut la Chestura.

Reabilitarile de dupa 1968 de care vorbeati s-au produs la un nivel informal sau au luat si o forma juridica?

Foarte multi oameni au fost readusi in viata activa. Joja, de exemplu, care ajunsese complet in afara circuitului politic – pe care mi-l prezentase taica-meu intr-o vizita in lagarul de la Tirgu Jiu -, a ajuns ministrul Invatamintului. Un altul a ajuns ministru adjunct al Invatamintului.

Pentru cei decedati care a fost reparatia morala? Ce spera mama dvs. sa obtina?

Sa se clarifice statutul sau de membru de partid, daca a fost sau nu exclus din partid si sa fie reabilitat post-mortem cu calitatea de fost militant al partidului. Atit, nimic altceva. De ce acest om care fusese activ in miscare in conditiile ilegalitatii s-a trezit „out” dupa eliberare?

Si n-ati fost curios sa aflati daca a fost reabilitat?

La o aniversare a sa a aparut ceva intr-o publicatie, o evocare a figurii sale, ca fost militant de partid. Nu-mi amintesc daca era „Scinteia” sau alta publicatie, insa asta arata un fel de reabilitare.

Matusa dvs., Aristita, ce rol a avut? S-a spus ca a lucrat la Ana Pauker, care v-ar fi facilitat plecarea la Moscova.

Nu, asta e o inventie, desi printre cele trei surori ale tatalui meu a fost si una Aristita. Singura persoana din familie care ar fi putut sa aiba o legatura cu Ana Pauker ar fi putut fi maica-mea, dar ea fusese inlaturata din partid imediat dupa 23 august. Pentru plecarea la Moscova au fost recrutati 500 de tineri, absolventi de liceu. Primul val a fost in 1947, iar un val mai mare a fost cel din 1949, cind a plecat si sotia mea (n.r. – Nina, pe nume de fata Elena Serbanescu).

Ati fost, deci, in aceeasi perioada la Moscova?

Da, eu am plecat un an mai tirziu, in 1950. In �49 am intrat la Politehnica si un an am urmat cursurile Facultatii de Electrotehnica. Dupa un an de Politehnica am avut aceasta posibilitate ca sa fiu si eu recrutat.

Va cunosteati deja viitoarea sotie?

Da, cum sa nu! Eram prieteni. Am lucrat impreuna la UAER (n.r. – Uniunea Asociatiei Elevilor din Romania). Ea a fost secretara cu probleme de cultura pe Bucuresti, iar eu eram in Comitetul Central de coordonare a UAER, secretar cu sportul la inceput, apoi cu probleme organizatorice.

Doamna Nina la ce facultate era?

A fost admisa pentru o bursa in URSS in 1949, dupa liceu, si s-a inscris direct la Institutul Tehnologic „Mendeleev”. A facut Chimie, s-a ocupat de coroziune toata viata ei. Eu am intrat direct in anul II, la Institutul Energetic, cu examene de diferenta.

Cind v-ati casatorit?

Ne-am casatorit dupa al doilea an de studentie, in timp ce eram in vacanta.

Daca nici Ana Pauker, nici situatia tatalui dvs. nu v-au influentat ascensiunea politica, cum ati ajuns activist?

Independent de situatia familiei mele, m-am implicat in aceasta activitate. La „Spiru Haret” eram un grup de tineri foarte activi: acolo am ajuns in clasa a IV-a, imediat dupa razboi. Din cauza faptului ca tatal meu era la inchisoare, eu nu am putut, dupa terminarea claselor primare, sa dau examen de admitere la un liceu. Asta pentru ca prevala o lege a lustratiei de pe vremea aia, adica de epurare politica. Era pe vremea dictaturii monarhiste, a lui Carol al II-lea, care interzicea admiterea la examenele de intrare in liceu a celor ai caror parinti aveau probleme, n-aveau cazier curat. Iar taica-miu era detinut politic in 1940. Deci lustratia, ca mentalitate totalitara, este o conceptie si o masura de excludere si epurare politica si a fost practicata de toate regimurile totalitare.

De asta va opuneti si astazi adoptarii legii lustratiei, pentru ca ati fost deja lustrat o data?

Da, pentru ca este o mentalitate bolsevica ce sta la baza conceptiei acestei legi a lustratiei, de epurare politica. Asemenea legi s-au practicat de catre regimurile totalitare. Da, eu am fost un lustrat inca din copilarie. Nu am putut sa ma inscriu la examenul de admitere in liceu.

Unde ati urmat totusi scoala?

In 1941, maica-mea a reusit totusi sa ma inscrie la Liceul Industrial Polizu. Pe mine si pe alti doi colegi ne-a remarcat un profesor de matematica, fiind mai rasariti ca pregatire, niste copii dotati. Ca sa nu raminem simpli maistri, am trecut la un liceu teoretic. Primul an l-am facut seral, pe linga Colegiul National „Sfintul Sava”. Dupa 23 august 1944 m-am inscris la „Spiru Haret”, unde am invatat pina-n 1948. Ultimul an l-am facut la „Sava”. Cind am terminat, m-am pregatit pentru Politehnica.

Cum ati ales sa faceti Electrotehnica?
In general, eu am mers spre invatamint realist. Si la „Spiru Haret” m-am axat pe matematica, pe fizica.

Va gindeati atunci ca o sa faceti politica?

Nu ma gindeam la asa ceva. Cind am ajuns in anul II la Moscova, m-a atras ideea de „hidroenergetica”, scoala rusa fiind foarte puternica, deoarece ei atunci construiau cele mai mari hidrocentrale din lume, pe Volga. Pina atunci, americanii avusesera cea mai mare hidrocentrala, pe Colorado. Pentru mine era o profesie interesanta, eu fiind nascut pe malul Dunarii.

La Moscova ati fost liderul studentilor romani?

Da, o perioada. Eram vreo 3.000 de studenti in 15 localitati – Moscova, Leningrad, Kiev etc., iar in vacante alegeam colective de coordonare. Eu am fost ales dupa anul II. Practic ne alegeam dintre noi niste responsabili pe colective: era unul pe Institutul Energetic, altul pe Moscova. Apoi era un comitet de coordonare la nivel unional, cum ziceam noi. Eu am fost in anii III si IV in colectivul unional, in ultimul an ca secretar. In anul V m-am retras pentru ca presupunea un efort sa participi la sedinte etc.

Activitatea dvs. la Moscova v-a recomandat in tara pentru anumite functii?

Activitatea obsteasca in aceste colective nu are alta semnificatie decit activitatea oricarui student din tara care a fost secretar pe an, pe facultate etc. Dac-as fi fost la Politehnica Bucuresti era exact acelasi lucru.

Sotia dvs. a continuat activitatea politica, inceputa in Uniunea Elevilor, sau s-a retras?

A facut parte din comitetul de coordonare pe Moscova.

Iar odata revenita in tara?

A fost inginera si a lucrat toata viata in cercetare. A fost si in comitetul de partid pe institut, dar asta nu are nici o importanta.

Despre activitatea dvs. politica de inceputuri se vorbeste in Raportul Tismaneanu. In ce masura va reflecta evolutia?

E ticalos in tot ceea ce scrie Tismaneanu de cind cu acest raport. Eu nu vreau sa comentez mai mult. Atit.

Este ciudat ca vorbiti asa despre el, tinind cont ca ati realizat un volum de convorbiri.

Este un oportunist sadea, s-a tinut de capul meu doi ani ca sa scrie aceasta carte. Eu nu am vrut initial, dar pina la urma mi-a transmis un punctaj de teme de discutie si mi s-a parut interesant. Dupa doi ani de insistente din partea lui am acceptat pina la urma si eu nu regret aceasta carte. Cartea e corecta si e buna. Evolutia lui ulterioara m-a dezamagit. Regret ca am avut de-a face cu el, pentru ca nu ne cunoscusem inainte.

In raport se vorbeste de rolul pe care l-ati avut in represiunea din 1956…

(n.r. – enervat) Haideti sa incheiem aceasta discutie. Nu discut despre asta. Este o obraznicie despre mine. Numai jigodii ca Tismaneanu si alti oameni care nu m-au cunoscut vorbesc cu rautate si uneori cu ura, pe care n-o inteleg. Pe oamenii care m-au cunoscut si care au lucrat cu mine nu i-am auzit sa zica vreunul vreo vorba rea despre mine. Fie din perioada de inceput – perioada studentiei, perioada Tineretului -, fie din perioada in care am lucrat la Timisoara, la Iasi, la Ape… Nimeni nu are o vorba urita la adresa mea. Cei care incearca sa ma ponegreasca sint niste ticalosi ordinari care fac o activitate de denigrare politica si nu ma intereseaza.

Puteti sa-mi spuneti macar legat de cazul Ana Sincai, dezvoltat recent in revista „22”, care a fost implicarea dvs.?

Habar n-am. Nu stiu nici macar numele (n.r. – consilierul sau, Victor Opaschi, intrerupe interviul. Ion Iliescu raspunde insa la o ultima intrebare).

Recent s-a dat publicitatii un sondaj IMAS care arata ca dintre liderii PSD va situati in topul increderii electoratului. Daca s-ar fi putut face un astfel de sondaj inainte de 1989, pe ce loc credeti ca v-ati fi situat?

De ce oare in decembrie 1989, in mod spontan, s-a creat un climat general de sprijin si simpatie pentru Ion Iliescu, care s-a concretizat in mai, 20, prin votul a 12.600.000 de oameni in favoarea lui Iliescu? Asta-i raspunsul.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Geo permalink
    2 Aprilie 2010 19:08

    Oare care ar fi fost evolutia Romaniei daca Ceausescu murea in accidentul aviatic din ’57 si in locul lui ajungea altul de ex Ion Iliescu ?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: