Gelu Voican Voiculescu: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.». Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt”

Nicolae si Elena Ceausescu in sala ii privesc pe tradatorii
Primul telefon al lui Ion Iliescu

Când ofiţerii de la Târgovişte au luat legătura cu generalul Stănculescu, ceasul arăta ora 19.30. Ceauşeştii se aflau în cazarmă de aproape o oră.

Kemenici continuă: „Nu după mult timp de la discuţia cu Stănculescu, când noi ne gândeam cum să organizăm dezinformarea, de la Bucureşti sună Ion Iliescu. Mă întreabă dacă e adevărat ce i-a zis Stănculescu şi-mi spune: «Îi ţineţi până trimitem noi pe cineva
să-i ia de acolo!». Mă gândeam că reţinerea asta ar putea dura câteva ore. Deci, păstrarea secretului, dezinformarea pe toate căile trebuia pusă în mişcare…”
Al doilea telefon al lui Ion Iliescu
„După circa o jumătate de oră aflu că, incitate prin difuzoarele instalate în piaţa din faţa Palatului Administrativ, miile de manifestanţi strigau în cor: «Kemenici trădătorul!». Deci, Kemenici îl reţinuse pe Ceauşescu pentru a-l face scăpat. Nu trece mult timp şi aflu că manifestanţii din Piaţă au de gând să pornească spre unitate pentru a-l scoate pe Nicolae Ceauşescu din mâinile lui Kemenici. Atunci, disperat, am pus mâna pe telefon şi am sunat la Bucureşti. Mai întâi la generalul Voinea, care m-a repezit, aşa cum îi era lui firea.

Mi-a dat de înţeles că de această problemă se ocupă exclusiv Stănculescu. Până să formez numărul lui Stănculescu, mă trezesc sunat de Ion Iliescu. I-am spus că este pericol ca manifestanţii să intre în cazarmă şi l-am rugat să se comunice prin Televiziune că cei doi au fost reţinuţi de Armată şi se află sub pază sigură, undeva lângă Târgovişte, şi urmează să fie judecaţi pentru crimele comise. În acelaşi timp, i-am propus să ia legătura cu judeţul şi să-i angajeze pe noii conducători instalaţi la Palatul Administrativ în combaterea ideii că eu aş avea de gând să-i salvez pe Ceauşeşti. Mai mult, i-am sugerat ca prin Radio şi TV să se lanseze un apel de interzicere a intrării revoluţionarilor în cazărmile Armatei, atât timp cât Armata este de partea Revoluţiei, pentru că altfel militarii vor trage. Mi-a promis că mă va sprijini în acest sens”.

––––––––––

Generalul Andrei Kemenici a hotarat sa rupa tacerea
La 20 ani de la Revolutie, comandantul unitatii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o marturisire senzationala: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de catre completul de judecata, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastra, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Înca de pe 16 decembrie. Primisem ordin sa începem în unitate o pregatire deosebita pentru apararea Târgovistei. Eram artileristi de antiaeriana, ei ne cereau sa ne antrenam pentru lupte de strada. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primaverii de la Praga. Eram capitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sa vin sa apar Otopeniul. Si l-am aparat atunci pe Ceausescu. Ca sa nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alaturi de 100 de soldati, eu, capitanul Kemenici, eram în stare sa-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupa 21 de ani s-a întamplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apara pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati ca Ceausescu se afla în zona?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sa-l prindem. Stiam ca se afla undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarma. De la ora 12:00 noaptea se putea spune ca Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl tradasera pe Ceausescu.
▪ Sosisera deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stanculescu aterizase pe platoul unitatii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces. Neîncrezãtor, Stanculescu ma întreaba: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam ca se va duce sa-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sa-i dam drumul”. Eram mai multi pe holul unitatii: eu, Stanculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gica Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tanase. Si Stanculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sa fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, astora au început sa le tremure pantalonii. Am primit ordin sa trec si eu în proces. Le-am raspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sa facem cumva si sa-i bagam în puscarie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând ca astia ne-au escrocat. Dar el însusi facuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judeca! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de ora ss faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo doua ceasuri. A fost o buimaceala totala. Gica Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupa proces, si le-a luat si a plecat. E o alta victima a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stanculescu.
▪ În ce relatii ati ramas cu Stanculescu?
Generalul Stanculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare varsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fara sa fie ministru a dat ordin unitatilor militare sa intre în cazarma. Dar pentru mine Stanculescu este dusmanul numarul 1: el mi-a transformat unitatea în puscarie, în tribunal si în poligon de executie. Fata de Stanculescu nu am decât ura. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pâna în 25 decembrie. Pentru ca ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sa nu ascultati decât de Stanculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie.
▪ Traiti bine acum, domnule general?
Traiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru ca amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la doua camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare ca sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003.

––––––-

Înalt, cu umerii uşor încovoiaţi sub apăsarea celor 70 de ani cât a adunat în tolba vieţii, cu trăsături aspre, accentuate de sumedenia de riduri săpate în obraz şi căutătură nefiresc de blajină pentru cel ce a fost un comandant de garnizoană.
Nu una obişnuită, ci chiar garnizoana între zidurile căreia, în decembrie ’89, şi-au găsit moartea, sub rafalele automatelor, foştii dictatori Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aşa arată azi, la 19 ani de la evenimentele de atunci, Andrei Kemenici, omul care a fost martor la scrierea istoriei.
“Băieţii mei i-au arestat pe dictatori şi tot ei i-au păzit zi şi noapte, până în momentul execuţiei. O execuţie din cauza căreia mi-e ruşine că sunt român”. Aşa şi-a început povestea generalul în rezervă Andrei Kemenici, cândva un om puternic şi dârz, astăzi un bătrânel prea firav pentru a se mai bate cu anii.
“Ar fi multe, prea multe chiar, de spus despre tot ce s-a întâmplat atunci. Singurul lucru care contează cu adevărat e faptul că împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firesc. Pentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi. Pentru că se ştia de la bun început care va fi sentinţa. Pentru că au fost ucişi, nu executaţi”. Se opreşte din istorisit, trage aer în piept şi priveşte posac, de undeva de la 7-8 metri, spre zidul în faţa căruia şi-au găsit sfârşitul Ceauşeştii.
Îl întreb dacă, pe perioada cât a fost “încarcerat” aici Nicolae Ceauşescu, a avut ocazia să stea de vorbă cu el. “Nu o dată! Se purta de parcă era în continuare comandant suprem, nu un ostatic a cărui soartă urma să fie stabilită de un complet de judecată. „Colonele, îmi spunea, ai grijă şi fă-ţi datoria până la capăt!”. Aşa îmi spunea. Doar atunci când l-au legat şi l-au împins pe uşă afară, spre zidul unde urma să fie împuşcat, şi-a pierdut puţin cumpătul. Mă căuta cu privirea peste tot în timp ce mergea pe hol şi cânta Internaţionala”, îşi mai aminteşte generalul.
Din tot ce a fost, a păstrat în cufărul de acasă un vraf de poze îngălbenite şi o uniformă nou-nouţă cu însemnele rangului militar de acum: acela de general. De restul – povestea asasinării lui Ceauşescu – nu-i face plăcere să-şi amintească. Îmi mărturiseşte totuşi că o va face atunci când adevărul despre procesul Ceauşeştilor va ieşi la lumină.
„N-au avut şansa să se apere”
Andrei Kemenici ne-a arătat încăperea din Unitatea Militară 01417 unde au fost judecaţi soţii Ceauşescu. “Am continuat să fiu comandantul acestei unităţi încă opt ani după moartea celor doi. Ştiu însă că nu a fost drept ce s-a întâmplat acolo. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că Nicolae Ceauşescu nu ar fi meritat să fie executat. Spun doar că procesul lui nu a fost unul corect. Nu i s-a dat şansa să se apere. Acea şansă care trebuie acordată până şi unui ucigaş de rând!”, ne-a spus generalul.
–––––––––––––-

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.
Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Domnul Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute! – pentru a întocmi documentele necesare să faceţi acest proces». Doamnă, sunt borfaşi de ultima speţă din România, care fraudează, care fură miliarde şi duc procesele 4, 5, 7 ani, deşi noi toţi suntem convinşi că aceia sunt escroci!
Nu aveau nici hârtie de scris la ei şi atunci generalul Victor Stănculescu mi-a ordonat să aduc hârtie. Spre ruşinea mea, că eram în mare economie, n-aveam atâta hârtie de scris, m-am dus în birou, am luat câteva hârtii şi m-am gândit: «N-or fi de ajuns astea» şi-am trimis la birou unde se găseau, la documente secrete, hârtiile care ne veneau pentru unitate şi din care împărţeam aşa, numărând foile, la compartimente. Atunci mi-am zis: «Dom’le, să mai aduc un top de hârtie.» Şi m-am dus şi i-am arătat hârtia de scris generalului, care mă dirija, cui s-o împart, spunându-mi: «Dă-i şi lui (pe urmă am aflat că era procuror), dă-i şi ăstuia că e judecător, lui că e preşedintele Comitetului de Judecată.» Nu le spun numele, deşi cred că până acum le-aţi aflat. Şi ajung la un om amărât. Nu-l uit toată viaţa. Şi generalul zice: «Dă-i şi lui.» Am vrut să-i dau acelaşi număr de foi ca şi celorlalţi, dar respectiva persoană zice: «Dă-i mai multe.» Am rămas surprins, apoi am înţeles că era grefierul. Îl chema Tănase. I-am dat mai multă hârtie de scris. După ce-am împărţit hârtiile, domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni care au distrus România.» Aceasta se întâmpla în hol, în picioare, într-o stare de tensiune extraordinar de mare. Procurorul Voinea a întrebat cine are Codul Penal şi unul dintre asistenţi, Mugur Florescu, i-a dat Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Şi i-am repartizat într-o încăpere, iar în timpul acesta am stabilit cu ofiţerii, care erau în aşa-zisul pluton de execuţie, era de fapt o grupă de execuţie formată din paraşutiştii de la Boteni, locul unde se va desfăşura execuţia, în caz că sentinţa va fi condamnare la moarte. Şi am făcut instruirea şefului, era căpitan, îl cheamă Boeru. A fost întrebat dacă vrea şi a răspuns afirmativ şi s-a dus şi a recunoscut locul respectiv, unde vor fi executaţi, dacă tribunalul va hotărî.
Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…
Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă. Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi şi le-am spus şi lor că nu sunt două ulcioare cu apă, nu se poate ca cei doi să dispară fără proces. Acesta a fost legământul meu şi al vieţii mele. Am făcut tot ce am putut, pentru care am tras extraordinar de mult. Tuturor le plăcea să scape de Ceauşescu. Reţineţi, e foarte important, de sus, de sus şi până jos, cu excepţiile de rigoare, doreau să scape de aceşti Ceauşescu. Nu mai erau admişi de nimeni. Ştiţi de ce vă spun lucrurile acestea ? Eu credeam că Ceauşescu e apărat de multe forţe de securitate, speciale. N-a fost apărat de nimeni. Au fost trădaţi, au fost abandonaţi de toţi, doamnă, de toţi.
Puşa Roth: Domnule general, se spune, iarăşi se spune, pentru că toate acestea au intrat aproape în folclor. Se spune că Ceauşeştii au murit mai devreme de 25 decembrie.
Andrei Kemenici: Exclus. Revin la ceea ce v-am spus. Erau 500 – 600 de oameni care stăteau ochi şi urechi pe uşă şi pe transportorul blindat de acolo. Eu am crezut că vor fi luaţi din garnizoană, erau îmbrăcaţi corect. A văzut aproape toată lumea şi în cinci minute, hai să zic zece, toţi cei 1237 de oameni ştiau că în garnizoană se află Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mai ales că se întrebau toţi ce căutau elicopterele acolo.
Puşa Roth: Eu mă refeream la momentul execuţiei.
Andrei Kemenici: Imediat. Toţi erau ochi şi urechi, doamnă, după stâlpi, pe la geam, peste tot, se uitau acolo unde erau elicopterele şi unde era transportorul să vadă ce se întâmplă. A durat vreo două ore şi acum mă întreb cât e de greu pentru un om să stea două ore după un stâlp. Nu? Aproape nemişcat şi să observe tot timpul. Ceauşescu era cineva, el nu era Gheorghe al nu ştiu cui. Şi toţi, văzând că intră în cazarmă, aşteptau să şi iasă. Ei, după aceste două ore îi văd că ies legaţi, aduşi de braţe şi dintr-o parte şi din alta – de fapt au fost luaţi aproape pe sus – şi merg la zid. După care aud armele. Au fost peste 500 de oameni care au văzut execuţia, iar de auzit, au auzit 1237, dar nu pun blocurile din jur, cu toţi oamenii la ferestre. Tot timpul erau oameni care strigau la cei de la blocuri să nu iasă la fereastră că riscă să fie împuşcaţi. O femeie n-a respectat acest ordin. Ştiţi ce s-a întâmplat cu femeia aceea? A fost omorâtă. Omorâtă de oamenii din cazarmă. Soldaţii or fi crezut că e inamic sau terorist. Şi-au tras şi-au omorât femeia.
Puşa Roth: Domnule general, cine a comandat foc, când au fost omorâţi cei doi?
Andrei Kemenici: Nimeni. Acel ofiţer, vă spune un om care a văzut şi vă pot da mulţi, mulţi, dar vă dau personalităţi din astea mari, mari, mari, chiar din frunte: generalul Stănculescu, procurorii, aici aş putea să fac o paranteză să ştiţi de ce s-a omorât Gică Popa, dar nu o fac. Aceşti oameni fiind sub o tensiune extraordinară, ştiau că trebuie să-i omoare, fiindcă au fost instruiţi înainte. Când au ajuns la aproximativ un metru sau un metru şi jumătate, legaţi fiind, i-a întors cu spatele spre perete – nu ştiu de ce nu i-a lăsat aşa – dar acesta a fost avantajul lor, al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, că au văzut moartea cu ochii. După aceea au făcut nu mai mult de patru-cinci paşi înapoi, armele le aveau la umăr, în poziţia de tragere din picioare, au întors cureaua şi au tras, au tras cu arma de la şold. Primul a tras căpitanul, apoi Cârlan şi Gheorghiu. Ordinul a fost să tragă toţi trei, tot încărcătorul, adică 90 de cartuşe. Unuia i s-a blocat arma şi nu a tras tot şi până să remedieze incidentul, un locţiitor al meu, Mareş Ion, a strigat: «Nu mai trage nimeni!», fiindcă cei doi erau morţi, ciuruiţi înainte de a ajunge la pământ. Ne-a fost frică, fiindcă erau acolo sute de oameni. Imaginaţi-vă că o bucată din haina Elenei Ceauşescu a fost pur şi simplu retezată, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul. O altă problemă este că au murit legaţi la mâini. Nu ştiu de ce, pentru că atunci când li s-a citit sentinţa, au rămas trăzniţi. Elena Ceauşescu i-a zis lui Nicolae Ceauşescu: «Cum, măi Nicule, se omoară în România?» El i-a răspuns: «Da, mă, uite, vezi! Trădarea e de lângă noi.» Acei ofiţeri şi subofiţeri, paraşutişti, erau instruiţi dinainte, ştiau că trebuie să-i lege. Ei ar fi mers la execuţie nelegaţi. Întâi au vrut să lege pe Nicolae şi să-l ducă la execuţie, apoi pe Elena, acesta era scenariul iniţial, aşa cum s-a procedat şi la vizita medicală, întâi el şi pe urmă ea. Dar ea a spus: «Nu, am luptat împreună, murim împreună!» Căpitanul, politicos, l-a întrebat pe domnul Stănculescu ce să facă, iar Stănculescu a spus: «Dacă vor să moară împreună, să moară împreună!» El nu s-a opus când a fost legat, însă ea s-a opus. Aş vrea să reţineţi că la execuţia celor doi au fost prezenţi reprezentanţii Revoluţiei Române. Au fost: Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, generalul Victor Stănculescu etc. Eu i-am predat pe cei doi Ceauşescu reprezentanţilor Revoluţiei, reprezentanţilor Armatei şi reprezentanţilor Justiţiei.Vreau să vă mai spun că Târgovişte a fost singura reşedinţă de judeţ care nu a fost apărată de Armată. Ce părere aveţi? Au fost diferenţe între oraşe. La Cluj, Sibiu, Timişoara, Cisnădie, Bucureşti, Armata a tras. În Târgovişte, revoluţionarii au intrat peste tot, fără să se opună nimeni, fiindcă unii au fugit ca potârnichile, iar alţii s-au pus la dispoziţiia Revoluţiei.”
––-

Procurorul Dan Voinea: “Eu mă aşteptasem la un proces în adevăratul sens al cuvântului, însă oameni sus puşi doreau capul Ceauşeştilor. Nimeni nu mi-a spus că vor fi împuşcaţi imediat după”, declară Dan Voinea. Fostul procuror militar declară că moartea tiranilor nu a servit la nimic. Nomenclatura comunistă “a confiscat revoluţia”. HotNews.ro
Procurorul Dan Voinea, despre procesul cuplului Ceauşescu: Am înţeles că ceva nu e în regulă când s-a hotărât ca execuţia să aibă loc în orele următoare
Gelu Voican Voiculescu: Procurorii au aflat acolo pentru ce au fost chemaţi. Ei se aşteptau să judece nişte simpli terorişti. De asemenea, spre finalul emisunii, fostul premier Petre Roman a spus că el este de părere că instalarea Generalului Militaru în scaunul de ministru al Apărării a fost făcută „ca o dovadă că nu vrem să le dăm peste bot ruşilor”.
Sâmbătă 24 apr 2010 – Adevarul
Agenda.ro: „ Cand ati plecat de la Bucuresti la Targoviste, sa organizati procesul lui Ceausescu si al sotiei sale, stiati deja verdictul care urma sa se dea? Va gandeati la executarea lor?
Gelu Voican Voiculescu: „Bineinteles. Ar fi o ipocrizie sa sustin altceva.” Agenda.ro

Generalul Stanculescu: „Pe 26 s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exceptional dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca Ceausescu au murit -Video.
Completul de judecata:
lt. maj. Daniel Candrea (asesor popular)
col. Ion Nistor (judecator)
col. Gica Popa (judecator presedintele competului)
lt. Ion Zamfir (asesor popular)
cpt. Corneliu Sorescu (asesor popular)
––––––––
Procuror Dan Voinea.
––––––––-
Nicolae Teodorescu avocatul Elenei Ceausescu
Constantin Lucescu avocatul lui Nicolae Ceausescu
Vezi stenograma

Luni, 06 Aprilie 2009
Generalul Stănculescu: „Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor.” Evenimentul Zllei
Victor Stănculescu povestea cum şi de la cine a primit ordinul de lichidare a Ceauşeştilor.
„A fost o perioadă când eram şi eu scos din sărite, din mai multe motive. A fost un moment când i-am abandonat pe cei din grupul Iliescu.

M-am dus la Departamentul Înzestrării şi mi-am văzut de alte lucruri. Atunci, ei m-au căutat: «Unde eşti, de ce ai plecat?» Atunci mi-au spus că trebuie organizat un proces care să închidă epoca Ceauşescu definitiv. «Da, şi ce facem mai departe?», zic eu. «Păi, uite, ia legătura cu Procuratura, ia legătura cu Justiţia». Eu nu mai ţin minte cum au fost numiţi Popa şi ceilalţi.

I-am întrebat: «Cum finalizăm judecata? Îl băgăm la puşcărie, îi punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului»

Alegerea generalului Stănculescu pentru această misiune nu a fost întâmplătoare. Ceauşeştii se aflau sub controlul generalului. Cei care îi comandau lui Stănculescu ştiau numai că au o sentinţă de executat, însă nu puteau ajunge uşor la cei doi dictatori. O posibilă explicaţie referitoare la alegerea lui.
Conform afirmaţiilor generalului Stănculescu, acesta i-ar fi spus lui Ion Iliescu: «Ceauşescu este sub pază şi ştiu unde e şi o să vă spun când este cazul», ceea ce înseamnă că liderii FSN nu ştiau precis unde este, dar înţelegeau că se află sub controlul generalului”.
Dumitru Mazilu explica în cartea sa, „Revoluţia furată”, cum a fost luată această hotărâre. „În timp ce grupul tinerilor revoluţionari imagina tot felul de soluţii pentru prezentarea celor doi tirani populaţiei ţării prin Televiziune, un grup restrâns din liderii noii puteri, condus de Ion Iliescu, pregătea «Procesul» şi lichidarea lor. Un rol hotărâtor, în această «acţiune- fulger», l-a jucat Gelu Voican Voiculescu, personaj despre care nu se ştia aproape nimic înainte de Revoluţia din Decembrie. Aşa cum am aflat după aceea, deoarece operaţiunea se desfăşura într-o deplină conspirativitate, au fost selectaţi cei mai indicaţi procurori, un complet de judecată condus de Gică Popa, precum şi avocaţii unui tipic proces stalinist. Aşa se face că în momentul începerii judecăţii lipsea până şi «dosarul cauzei».

Nu că ar fi lipsit piesele ce urmau să-l compună, ci pentru că n-a fost timp pentru a fi alcătuit. Ce s-a inclus după aceea în acest «dosar» confirmă graba cu care s-a «soluţionat» una dintre cele mai complexe probleme ale Revoluţiei Române. După opinia mea, se cuvine a se da un răspuns tocmai la această întrebare: «De ce atâta grabă? A fost într-adevăr justificată?»”
Procurorul Dan Voinea spune că atât el, cât şi colegii săi judecători au fost convocaţi în urma unui telefon primit de la Oficiul Juridic al Ministerului Apărării Naţionale. Principala problemă a magistraţilor era timpul.

Procurorul Dan Voinea: „Pe 25 dimineaţa ne-au chemat la MApN şi acolo ne-au spus despre ce este vorba. Am încercat să încropim un dosar. Când am ajuns acolo, Popa Gică a spus că există un decret. Am văzut decretul la Gelu Voican Voiculescu. Era semnat de preşedintele FSN, Ion Iliescu. Era stare de necesitate şi se justifica pe atunci formarea unui Tribunal Militar Excepţional. Prea multe n-am înţeles noi atunci, decât că trebuiau judecaţi cei doi. Împreună cu Gică Popa, am căutat în Codul Penal să vedem ce infracţiuni puteam să le reţinem celor doi”.
Adevarul Miercuri 9 dec 2009

Petre Roman: „Bineînţeles că procesul acela n-a fost un proces veritabil, în sistem de justiţie. A fost un simulacru de proces, asta este clar„Antena3
Gelu Voican Voiculescu: „Noi n-am omorât decât doi oameni” Adevarul Sâmbătă 24 apr 2010
Gelu Voican Voiculescu: „Orice proces politic este discutabil” [Deci a fost un proces politic] Agenda Marti, 16 12 2008, 17:06