Doi dintre cei mai sângeroşi lideri comunişti ai secolului XX, Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, au avut parte la moartea lor de fluvii de lacrimi. El patronase uciderea fără judecată a zeci de mii de persoane, executate în stil mafiot de către Securitate. Acolo şi-au dat viaţa cei care reprezentau elita României

Doi dintre cei mai sângeroşi lideri comunişti ai secolului XX, Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, au avut parte la moartea lor de fluvii de lacrimi. Cei doi dictatori au fost plânşi atât de activiştii comunişti promovaţi de ei, cât şi de popoarele pe care le-au oprimat. Paradoxal, printre cei care i-au regretat s-au numărat şi unele dintre victimele lor.

Sociologii explică acest fenomen prin relaţiile speciale care apar între călăi şi victime. „Este exact ca în cazurile în care victimele unui viol se îndrăgostesc de violatori”, spune sociologul Cristian Toma. Istoricii explică acest fenomen prin zicala „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Istoricul Leonard Horvath afirmă că „se încerca, în Uniunea Sovietică şi în România, politizarea înmormântării liderilor. Scopul era acela de a arăta unitatea dintre Partid şi populaţie şi cât de ataşat ar fi fost poporul de liderii comunişti. Practic, înmormântarea se transformă dintr-un moment privat într-unul public, folosit în scopuri politice clare. La început, pentru a arăta ruptura dintre creştinism şi comunism, unii dintre liderii comunişti au fost incineraţi. Apoi, din cauza temerii de necunoscut, liderii comunişti au renunţat la această practică”, afirmă istoricul clujean.

Lacrimi pentru Stalin

Unul dintre cei mai controversaţi conducători din istoria umanităţii a fost Iosif Visarionovici Stalin, pe numele său adevărat Osip Dşugaşvili. Istoricii care s-au ocupat de viaţa acestuia spun că unul dintre motivele psihologice pentru care a ajuns să ucidă zeci de milioane de oameni îşi are rădăcinile în complexele de care suferea liderul comunist. Tânărul Djugaşvili a dat dovadă timpuriu de o cruzime ieşită din comun. Pentru a face rost de bani, în tinereţe, se pare că el a creat un adevărat sistem de extorcare a oamenilor de afaceri din Georgia natală. Apoi, după ce comuniştii au preluat puterea în Rusia sovietică, el nu a făcut decât să transforme acest sistem în politică de stat. Istoricii care au avut acces la arhivele Kremlinului spun că Stalin suferea de un handicap fizic. El s-a ales, în urma unui accident din copilărie, cu mâna stângă mai scurtă decât cea dreaptă. Practic, nu îşi putea folosi această mână. Stalin avea lipsă şi câteva degete de la picioare. Oricum, el s-a transformat într-un dictator însetat de putere care a contribuit direct la instaurarea comunismului în numeroase ţări din Europa şi din Asia.

O manipulare de proporţii

La moartea sa însă, comuniştii din întreaga lume l-au plâns. Analistul politic de la site-ul http://www.clujtoday.ro Octavian Sergentu, de origine basarabeană, a studiat modul în care cetăţenii din URSS au primit vestea morţii lui Stalin. „Totul se explică printr-o manipulare imensă. În cele mai multe locuinţe din URSS se afla câte un aparat de radio, care era blocat pe frecvenţa Radio Moscova. Proprietarii radiourilor nu aveau posibilitatea, deci, să asculte decât un singur post de radio. Şi ascultau, în anul 1953, când s-a produs moartea lui Stalin, ascultau familii întregi. Prin intermediul Radio Moscova s-a produs o manipulare de proporţii imense, iar oamenii plângeau în hohote, deşi Stalin a reprezentat o mare nenorocire”, spune Octavian Sergentu. La rândul său, veteranul „României Libere”, Virgil Lazăr, îşi aminteşte acest moment. „În anul 1953, eram corespondent al României Libere la Timişoara. Oamenii primiseră, prin intermediul Partidului, consemnul să plângă sau măcar să se arate îndureraţi.

Eu am primit cererea de a realiza nişte ecouri ale morţii lui Stalin la Timişoara. Şi aşa am dat, la fabrica Guban, care producea pantofi şi mase plastice, care a ajuns una dintre fabricile de renume ale Banatului, o poveste extraordinară. Bineînţeles, era regizată de comunişti. Unul dintre muncitorii de la acea fabrică a fost încurajat să îi ceară o audienţă lui Stalin, pe motiv că autorităţile locale nu le-au repartizat lui şi familiei sale o locuinţă corespunzătoare. Aşa că muncitorul nostru i-a scris o scrisoare dictatorului sovietic şi a cerut o audienţă. Spre surprinderea tuturor celor care nu cunoşteau culisele acestei manipulări, muncitorul din Timişoara a primit audienţa solicitată. Ambasada sovietică din România i-a plătit călătoria şi, astfel, muncitorul a pornit spre Moscova. Acolo erau o mulţime de oameni din toată lumea socialistă, oameni care aşteptau să fie primiţi în audienţă de către Stalin. Şi au fost primiţi, într-o sală imensă, iar Stalin stătea la tribună. Fiecare muncitor îşi spunea păsul, iar translatorii traduceau spusele lor în limba rusă, apoi răspunsurile lui Stalin în limbile solicitanţilor. A venit rândul muncitorului bănăţean, care şi-a luat inima în dinţi şi i-a expus păsul lui Stalin. Dictatorul sovietic i-a răspuns că îi va rezolva problema.

Când muncitorul a ajuns înapoi la Timişoara, a constatat că deja familia sa fusese mutată în casă nouă. Astfel de chestiuni regizate aveau loc pentru a arăta lumii că «tătucul» Stalin se preocupă de toate problemele lumii comuniste”, spune Virgil Lazăr. Un fost profesor de matematică din Rusia, Maksim Popov, care a trăit, pe când era elev, momentul morţii lui Stalin, spune că impresia sa este că oamenii din „lagărul socialist”, manipulaţi, credeau că a dispărut unul dintre cei mai mari conducători din istoria omenirii, unul dintre cei mai mari generali, iar URSS-ul va rămâne fără cel mai important apărător în faţa duşmanilor săi. În mod oficial, moartea lui Stalin a fost provocată de o congestie cerebrală. Au apărut însă şi numeroase teorii ale conspiraţiei, care spun că Stalin ar fi fost, de fapt, asasinat de acoliţii săi din conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, exasperaţi de dictatura paranoică a „tătucului”. Aceştia l-ar fi executat apoi pe cel care a fost mâna dreaptă a lui Stalin, şeful poliţiei secrete sovietice, Laverenti Beria. Aceste teorii ale conspiraţiei au luat o amploare neobişnuită după căderea URSS, când foarte mulţi foşti cetăţeni sovietici, pretinşi ori adevăraţi ofiţeri din poliţia secretă sovietică, au oferit amănunte picante despre moartea tiranului. Bineînţeles, multe dintre aceste amănunte nu au fost niciodată confirmate de documente.

„Iradierea” lui Gheorghiu-Dej

Şi moartea dictatorului comunist al României Gheorghe Gheorghiu-Dej a provocat isterie în ţară. În anul 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost plâns de o ţară întreagă. Şi asta, deşi el patronase uciderea fără judecată a zeci de mii de persoane, executate în stil mafiot de către Securitate, aşa cum s-a întâmplat în cazul partizanilor din Sântejude Vale şi din Răchiţele, ori ucise ca urmare a tratamentului neomenos îndurat în închisorile comuniste, cum ar fi cea de la Sighetu Marmaţiei. Acolo şi-au dat viaţa cei care reprezentau elita României. Este vorba de o listă îndelungată de personalităţi, printre care fostul lider naţional-ţărănist Iuliu Maniu, cel care a avut un rol hotărâtor în unirea Transilvaniei cu România, liberalul Gheorghe Brătianu, unul dintre cei mai valoroşi istorici din perioada interbelică, şi episcopul greco-catolic de Oradea Valeriu Traian Frenţiu, care a constituit unul dintre reperele morale ale României interbelice. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a patronat doar eliminarea elitei României interbelice, ci a fost preocupat şi de uciderea foştilor săi tovarăşi de drum din cadrul Partidului Comunist Român, botezat ulterior Partidul Muncitoresc Român. Aşa ar fi membrii grupului compus din Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca. Ultimul, care şi-a sfârşit viaţa în închisoarea de la Aiud, a implorat până la moarte clemenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia i-a cerut ca, în numele serviciilor aduse cauzei comuniste, să nu fie lăsat să îşi dea duhul în închisoare.

Jurnalistul Virgil Lazăr îşi aminteşte un alt episod cutremurător. „După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au început să iasă la iveală tot soiul de crime înfiorătoare comise din ordinul ori cu complicitatea lui. De exemplu, în Oradea, fostul şef al penitenciarului a mărturisit cum a fost ucisă mama lui Ştefan Foriş. Ştefan Foriş a fost secretarul general al Partidului Comunist Român din perioada celui de-al doilea război mondial. Pentru că nu a fost capabil să organizeze o rezistenţă armată împotriva mareşalului Ion Antonescu, Stalin i-a ordonat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să organizeze înlăturarea lui Ştefan Foriş. Acesta a fost ucis cu lovituri de rangă chiar de către tovarăşii săi din Partidul Comunist Român, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat funcţia lui Foriş. Mama lui Ştefan Foriş nu ştia de această crimă. În repetate rânduri, ea a făcut cereri de audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej în care pleda cauza eliberării fiului său. Probabil, plictisit de insistenţele femeii, Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut eliminarea acesteia. Ea a fost arestată şi închisă în Penitenciarul din Oradea. Acolo, a fost supusă unui regim drastic de înfometare şi ţinută în frig. Totuşi, mama lui Ştefan Foriş se încăpăţâna să nu moară. Aşa că, cu ştirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful Penitenciarului a luat-o, a înfăşurat-o într-un covor de care a legat un bolovan şi a înecat-o de vie în apele Crişului”, spune Virgil Lazăr.

„Plângea tot satul, pentru că la radio ne tot spuneau ce om mare a fost el”

Cu toate acestea, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost plâns de milioane de oameni. „Plângea tot satul, pentru că la radio ne tot spuneau ce om mare a fost el”, îşi aminteşte Elena Herman. Virgil Lazăr spune că regretele românilor pot fi explicate şi prin faptul că Gheorghiu-Dej reuşise să obţină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României şi se distanţase de Uniunea Sovietică. Există istorici care spun însă că, de fapt, Gheorghe Gheorghiu-Dej rămăsese un stalinist adept al liniei dure, care nu accepta criticile şi reformele impuse în Uniunea Sovietică de către Nikita Hruşciov, cel care a denunţat crimele lui Stalin. Imediat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să circule insistent zvonul potrivit căruia el ar fi fost, de fapt, ucis de sovietici.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat într-o vizită oficială la Varşovia, capitala Poloniei, ar fi fost iradiat de agenţi sovietici. La întoarcerea în ţară, medicii i-ar fi descoperit un cancer pulmonar galopant, care i-a provocat moartea. Acest zvon era omniprezent în România comunistă. Liderii Partidului Muncitoresc Român nu aveau nici un interes să îl combată, pentru că doreau să îşi consolideze autonomia faţă de liderii comunişti de la Moscova, iar încurajarea unor astfel de zvonuri făcea parte din strategia lor. Există şi o versiune oficială a faptelor care afirmă că de fapt, cancerul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi fost provocat de lipsurile îndurate în timpul lungilor perioade de detenţie petrecute în închisori precum Doftana. În aceste închisori, liderii comunişti erau ţinuţi după gratii pentru că, de fapt, spionau pentru Uniunea Sovietică şi pentru că organizau acţiuni îndreptate împotriva statului român. Însă faptul că boala lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a avansat rapid a alimentat varianta potrivit căreia cancerul său ar fi fost provocat de iradierea pusă la cale de sovietici.

Odele linguşitorilor

La fel ca şi în cazul mentorului său, Iosif Visarionovici Stalin, înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit prilej de funeralii naţionale. Cei doi lideri comunişti au fost omagiaţi ca nişte eroi. Ciracii lor nu au făcut economie de elogii, iar cei doi lideri politici au fost descrişi în presa vremii drept nişte „faruri călăuzitoare” în istoria popoarelor pe care le-au condus. Au existat numeroşi „scriitori” care au creat ode funebre pentru cei doi dictatori, lăudaţi precum nişte genii de talie mondială. Tone de flori şi de jerbe de flori au fost oferite în memoria celor doi conducători, iar milioane de oameni şi-au arătat zgomotos regretele. Practic, funeraliile lor s-au impus, în istoria totalitarismului, ca mostre exemplare despre ce înseamnă manipularea în stare pură.

Iosif Visarionovici Stalin

Osip Djugaşvili, cunoscut şi sub numele de Iosif Visarionovici Stalin, s-a născut în Georgia, în anul 1878. A avut o copilărie nefericită şi era bătut cu cruzime de ambii părinţi. Stalin, fiu de cizmar, a fost trimis la studii la Seminarul Teologic Ortodox din Georgia. A fost însă exmatriculat din şcoală din pricina firii sale violente. Încă din timpul seminarului, el a devenit comunist. După o serie de arestări în Georgia, Stalin a fost trimis, în perioada 1902-1917, în exil în Siberia. În acea perioadă, a avut numeroase aventuri cu femei din Siberia şi s-a ales cu mai mulţi copii din flori. În anul 1912, Stalin a fost ales în Comitetul Central al partidului. Prima dintre soţiile lui Stalin a murit, iar cea de-a doua s-a sinucis. Unul dintre fiii săi s-a sinucis în timp ce era prizonier al Wehrmachtului. Hitler i-a propus lui Stalin să îi dea fiul în schimbul mareşalului Von Paulus, făcut prizonier în oraşul Stalingrad.

Stalin i-a răspuns lui Hitler „Nu voi schimba un mareşal pentru un soldat”. Un alt fiu al lui Stalin a murit din cauza alcoolismului în 1962, iar fiica sa a fugit din Uniunea Sovietică. În anul 1917, Stalin a fondat ziarul Pravda. Apoi, a devenit comisar politic al Armatei Roşii şi Comisar al Poporului pentru Afacerile Naţionalităţilor. În anul 1922, după moartea lui Lenin şi după o perioadă de frământări, Stalin a devenit secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În această calitate, a organizat o serie de epurări cărora le-au căzut victime milioane de oameni. În Ucraina, oamenii au fost supuşi unui adevărat genocid prin înfometare. Rivalii săi din conducerea Partidului Comunist au fost suprimaţi. Biserica Ortodoxă Rusă a fost prigonită, iar cea Greco-Catolică din Ucraina şi din Rutenia a fost interzisă. Milioane de oameni au fost închişi în lagărele de exterminare din Siberia. Stalin a pactizat cu Hitler şi a ocupat întinse teritorii din Europa, printre care o parte din Polonia, din Finlanda şi din România, dar şi din ţările baltice. Apoi, el şi-a murdărit încă o dată mâinile cu sânge în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, a aruncat, pentru o jumătate de secol, ţările Europei de Est în noaptea comunismului.

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a născut în anul 1901, la Bârlad, în familia unui muncitor sărac. A început să lucreze ca electrician, apoi a fost angajat în cadrul CFR. În anul 1930, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a înscris în PCR, iar în anul 1933 a fost arestat după ce a participat la manipularea muncitorilor din Atelierele Griviţa. Este vorba de o grevă organizată de comunişti, care s-a terminat cu violenţe grave, după ce muncitorii au atacat forţele de ordine. O serie de muncitori au fost împuşcaţi. În anul 1936, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales ca membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi a devenit liderul comuniştilor aflaţi în închisorile româneşti. În timpul celui de-al doilea război mondial, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost închis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu şi a devenit mentorul acestuia. În august 1944, Gheorghe Gheorghiu-Dej a evadat din închisoarea din Târgu-Jiu. În anul 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al Partidului Comunist Român şi membru în guvern. Până în anul 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost unul dintre membrii grupului care conducea România comunistă, apoi a reuşit să îşi elimine rivalii şi să rămâne dictatorul României până la moartea sa, în anul 1965.

„Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut eliminarea mamei unui fost lider PCR în ilegalitate. Ea a fost arestată şi închisă în Penitenciarul din Oradea. Acolo, a fost supusă unui regim drastic de înfometare şi ţinută în frig. Totuşi, mama lui Ştefan Foriş se încăpăţâna să nu moară. Aşa că, cu ştirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful penitenciarului a luat-o, a înfăşurat-o într-un covor de care a legat un bolovan şi a înecat-o de vie în apele Crişului.” Virgil Lazăr, jurnalist