Skip to content

În copilărie, Ceauşescu cizmărea la negru – jumătate de an îi mai lipsea până la vârsta minimă admisă de lege pentru primirea la lucru. Ceauşescu, fascinat de micul Paris, nu s-a mai întors la casa părintească

13 Iulie 2011
tags:

La 11 ani, Nicolae Ceauşescu a fost trimis la muncă în Capitală. Într-un atelier de cizmărie pe Calea Victoriei, copilul ucenicea la negru, situaţie obişnuită în România perioadei interbelice. În mod normal, dacă legea s-ar fi respectat, băiatul lui Andruţă şi al Lixandrei Ceauşescu din Scorniceşti n-ar fi avut ce căuta la Bucureşti.

Despre cei patru ani, cuprinşi între descinderea în Capitală şi prima menţiune în scriptele poliţei, se ştiu precis puţine lucruri. Socotind că a absolvit patru clase primare, şi că orele de curs se sfârşeau la începutul verii, este de presupus că a sosit cândva, în a doua parte a anului 1929.
„La vârsta de 11 ani am venit la Bucureşti şi am intrat ca ucenic la cizmărie, scria el într-o autobiografie din 1945, păstrată la dosarul său de cadre din arhiva Comitetului Central. Ca ucenic am intrat în legătură cu tineretul sindical de pe lângă sindicatul Ciocanul. În 1933 noiembrie am devenit membru UTC”. Patru ani rezumaţi în 37 de cuvinte. Atât, şi nimic mai mult, a încredinţat posterităţii din umilinţele şi fericirile copilăriei întrerupte brusc. Gândurile şi trăirile copilului de 11 ani, dus la oraş de transformările ce cuprinseseră România după Primul Război Mondial vor rămâne pururi o necunoscută.
Ucenic la 11 ani

Când a venit la Bucureşti, viitorul preşedinte al României avea 11 ani împliniţi. Mult prea mic pentru lucru, s-ar spune astăzi, după standardele lumii civilizate. Perfect normal, în acord cu practicile timpului, când reglementările referitoare la drepturile copilului erau în faza de pionierat. Iar reglementarea muncii era, şi ea, la începuturi. În mod normal, dacă legea s-ar fi respectat, copilul de 11 ani n-ar fi avut ce căuta la Bucureşti. La unul dintre primele sale articole, Legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor din 1928 spunea: „indiferent de sex, numai minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot fi întrebuinţaţi la muncă în întreprinderile industriale şi comerciale”.
Prin excepţie, puteau fi încadraţi în muncă înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani copiii cu vârsta cuprinsă între 12-14 ani, care în interval de cinci ani de la data promulgării legii obţineau dispense de vârstă pentru profesiunile uşoare. Asemenea dispense ar fi trebuit acordate, în teorie, de inspectorii muncii. Era necesar şi avizul special al medicilor asigurărilor muncitoreşti sau, în lipsa acestora, al medicilor de stat, judeţeni sau comunali.
Când a venit la Bucureşti, copilul Nicolae Ceauşescu nu se încadra nici măcar în situaţia prevăzută de lege cu titlu excepţional: jumătate de an îi mai lipsea până la vârsta minimă admisă de lege pentru primirea la lucru. La fel ca majoritatea copiilor României, fiul lui Andruţă de la Scorniceşti a lucrat o bună bucată de vreme „la negru”. Cu certitudine niciun medic nu a certificat că-i apt de muncă, iar cu dispensa, mai mult ca sigur că nimeni nu şi-a bătut capul. Nici să o obţină, nici să o solicite. Prima oprire – la Niculina, întâia născută a cuplului Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu din Scorniceşti, tocmită la Ştefan Rusescu, meşter cizmar. În sarcina surorii a căzut „plasarea” micului Niculae în câmpul muncii.

În cizmărie de lux

Surprinzător, dintre toţi meşterii cizmari ai Capitalei l-a acceptat ca ucenic Alexandru Săndulescu. Acesta deţinea atelier de cizmărie tocmai pe Calea Victoriei, la numărul 89. „Cizmăria a învăţat în Bucureşti de acum 6 ani, răspundea în 1936 şeful postului de jandarmi Scorniceşti unor întrebări despre Nicolae Ceauşescu puse de agenţii de la Prefectura Poliţiei Capitalei, la atelierul Săndulescu din Calea Victoriei”.
Prin cunoştinţele în branşă ale viitorului cumnat Ştefan Rusescu, meşter cizmar, trebuie că va fi ajuns şi cel de-al doilea frate al Niculinei în această meserie. Probabil că noul responsabil de soarta micului Ceauşescu era priceput nu doar în meserie, ci şi în afaceri. În anul începutului de criză reuşise să-şi menţină atelierul şi să mai şi primească ucenici.
Conform statisticilor, în anul venirii lui Ceauşescu în Bucureşti doar 15% din firmele existente în 1921 mai figurau în scriptele Registrului Comerţului (537 din 3.565). După ştiinţa poliţiei, viitorul şef de stat a rămas în grija lui Alexandru Săndulescu trei ani, din 1929 până în 1932. Durata minimă a uceniciei, dacă s-ar fi luat după lege. Care prevedea că durata unui contract încheiat între meşter şi reprezentantul legal al ucenicului, dacă acesta era mai mic de 18 ani, nu poate fi mai mică de trei ani şi nici mai mare de patru.

Cum i-a mers, câtă meserie a învăţat, ce relaţii a avut cu patronul şi cu ceilalţi ucenici, ce fel de medii frecventa, cum şi-a încheiat socotelile cu Săndulescu – toate acestea nu se pot şti cu precizie. Cunoştinţele poliţiei erau şi ele destul de aproximative. Cunoscând practicile din lumea ucenicilor, dominată de o sfântă instabilitate, este de mirare cum a reuşit Ceauşescu să stea în Calea Victoriei nr. 89 trei ani bătuţi pe muchie. Ucenicii se mutau frecvent de la un meşter al altul, stabilitatea fiind de fapt excepţia.
Este greu de spus cât de bine şi-a însuşit Nicolae Ceauşescu meseria de cizmar. Pe vidul de informaţii care caracterizează acest fragment de viaţă se pot broda supoziţii nenumărate. Doar meşterii săi din acea perioadă ar putea emite o părere întemeiată despre aptitudinile micului ucenic. Totuşi, timpul neobişnuit de lung cât a zăbovit la primul său patron din Calea Victoriei îndreptăţesc bănuiala că ceva meserie tot trebuie să fi învăţat. Şi, de asemenea, că ucenicul Ceauşescu n-a fost chiar cel mai indisciplinat.
Mai mult ca sigur că familia lui Ceauşescu nu semnase cu Alexandru Săndulescu niciun contract, constrângător pentru patron. Atunci de ce să fi ţinut un patron ca Săndulescu, proprietar de atelier pe bogata Cale a Victoriei un ucenic leneş, recalcitrant, obraznic şi nevrednic un timp atât de lung? De nu l-ar fi vrut pe Niculae în faţa ochilor, ar fi avut toate pârghiile să-şi pună vrerea în aplicare.

„La vârsta de 11 ani am venit la Bucureşti şi am intrat ca ucenic la cizmărie.”
Nicolae Ceauşescu

Românii şi legea

Bune, rele, în favoarea patronului sau a angajatului, efectele binefăcătoare ale legislaţiei muncii au întârziat să apară, de vreme ce mai nimeni nu o respecta. Nici patronii, nici lucrătorii şi probabil că nici inspectorii Ministerului Muncii. Deşi erau mulţi, au observat viitorii istorici ai economiei româneşti, şi efectuau sute de vizite inspectorii nu au întocmit statistici în dinamică pentru ramurile industriale şi ale industriei în general. Pentru români, respectarea legilor nu reprezenta o prioritate, observa Constantin Rădulescu-Motru.
„La noi este un fapt recunoscut că legile, care sunt obligaţii contractate prin reprezentanţii majorităţii cetăţeneşti, nu se respectă, descria filosoful una din caracteristicile poporului român. Nu se respectă nici de aceia care le fac, nici de aceia pentru care se fac. În principiu, s-ar putea zice că nerespectarea legilor, acolo unde se constată, este datorită educaţiei cetăţeneşti necompletă. Acesta nu este cazul la noi. Nerespectarea legilor la noi este o manifestare a individualismului subiectiv. Românul consideră nerespectarea legii ca un titlu de mărire şi de putere”.

Legislaţia muncii în România interbelică

Din deceniul trei al secolului al XX-lea datează primele încercări mai serioase de reglementare a muncii. Începea crearea infrastructurii instituţionale şi a cadrului legislativ specific. În martie 1920 a fost creat Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale. Doi ani mai târziu apăreau oficiile de plasare. În 1927 au fost promulgate Legea înfiinţării Serviciului de Inspecţie a Muncii şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor de muncă şi a Consiliului superior al muncii.

Prima tentativă mai serioasă de aşezare a lucrului celor mici în cadre legale s-a petrecut în 1926, odată cu Legea pentru căminele de ucenici. Scopul înfiinţării acestor cămine – ajutarea fiilor de ţărani veniţi la oraş să înveţe o meserie. Pentru fete, bunăoară, la Bucureşti exista căminul „Principesa Maria”.

Despre cum gândiseră autorităţile rolul acestor aşezăminte dă un indiciu Grigore Trancu-Iaşi, ministrul Muncii în mai multe rânduri, co-autor al legislaţiei în materie: „Ele se dovedesc necesare nu numai pentru a da ucenicilor un mediu prielnic educaţiei profesionale, dar şi pentru a româniza meseriile, atrăgând pe fiii de ţărani la oraşe, spre meşteşuguri, oferindu-li-se un adăpost ieftin sau chiar gratuit”.

Cămine de ucenici pentru fiii de ţărani

În capitolul dedicat instituţiilor muncitoreşti din „Enciclopedia României” apărută sub auspiciile Fundaţiilor Regale în vremea lui Carol al II-lea, referindu-se la căminele de ucenici, D. Constantinescu scria: „Reglementate întâia oară prin legea din 21 martie 1926, ele aveau menirea de a oferi tinerelor vlăstare un mediu mai prielnic pentru educaţia profesională, cetăţenească şi naţională. Întemeierea lor se datoreşte mai cu seamă necesităţii de a îndruma spre meserii pe fiii de ţărani care, din lipsă de mijloace, nu puteau veni la oraş, unde n-ar găsi nici un adăpost şi nici un sprijin”. Aceste aşezăminte nu erau suficiente pentru a absorbi fluxul copiilor veniţi în oraş să înveţe o meserie. De aceea, majoritatea copiilor locuiau în casa meşterului care se angajase să-i înveţe.

Doi ani mai târziu, în 1928, femeile şi copiii intrau în atenţia statului, care a elaborat Legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi durata muncii. În Legea asupra contractelor de muncă din 5 aprilie 1929, s-a vorbit pentru prima oară despre contractul de ucenicie. Parte din prevederile acestor legi au fost contopite în 1936, luând forma Legii pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor.

Virtuoz al trepiedului barbar

Lui Ceauşescu nu i-a plăcut meseria, s-a scris în „Ceauşescu. Un fanatic al puterii”, prima biografie ce i-a fost dedicată după 1990, şi s-a orientat spre politică de nepriceput ce era într-ale cizmăriei. De altfel, credinţa că cine nu-i bun profesionist se face activist a subzistat până în ultimul deceniu al comunismului dâmboviţean. „Este mai greu de spus astăzi, cu certitudine, în ce măsură şi-a însuşit Nicolae Ceauşescu, la anii de ucenicie, meşteşugul pe care i-l hărăziseră părinţii, îi evaluează lucrarea menţionată calităţile profesionale.

Dar este puţin probabil c-a deprins, temeinic, meseria de pantofar, fie în atelierul lui Săndulescu de pe Calea Victoriei, fie în atelierul cumnatului său Rusescu, din Calea Şerban Vodă. Între «trepiedul barbar», cântat de un tovarăş de breaslă, cismarul-poet Theodor Neculuţă şi strada bucureşteană, alertă, diversă, captivantă, tânărul transplantat la oraş pare a fi ales, fără ezitare, viaţa ca o fabulă în mers”.
––
Micul Ceauşescu ucenicea pe Calea Victoriei în Micul Paris. Dar locuia pe potriva periferiei. Cine s-a spurcat însă atunci cu viaţa de la oraş, nu s-a mai întors la ţară.

În Bucureşiul interbelic, contrar părerilor de acum, cizmăria era o profesie onorată şi respectată. În vara ori în toamna lui 1929, copilul Nicolae Ceauşescu s-a mutat în Capitală. În gloata de ţărani şi precupeţi veniţi dinspre Piteşti, cursa luată în sat ori trenul unde urcase din gara Potcoava l-au adus pe calea Griviţei.

I-au pierit glasul şi inima puiului de ţăran nimerit în forfotul marii artere! Şi cum altfel să fi fost? Dacă şi peste ani romancierul Eugen Barbu a redat copleşitoarea ei impresie asupra călătorului în Bucureşti într-o descriere de neuitat în „Groapa”.

Cu tot „ce voiai şi nu voiai” l-a copleşit Capitala pe micul Ceauşescu. Simţurile violentate de feluritele alcătuiri ale Griviţei, au suportat apoi şocul diferenţelor dintre Calea Victoriei, locul uceniciei sale, şi viaţa în casa cumnatului. Căci gospodăria cizmarului Rusescu şi a surorii sale Niculina n-avea cum să fie altfel decât obişnuită celor din tagmă. Vreo două încăperi pe chirie dintr-o casă împărţită cu alţii pe potrivă. Visând să aibă, mai târziu, când vor mai prinde cheag, „căsuţa lor” în vreo mahala. Nu puţini ţărani se stabileau în oraş cu gândul de a face agricultură. Iar Capitala sporea în cercuri concentrice gospodării cu grădini. Şi adolescenta Maria Tănase, viitoarea Edith Piaf a zisului „mic Paris”, trăia pe-atunci cu părinţii, într-o asemenea casă. Dar pe cine s-a spurcat cu viaţa oraşului, nu se mai întoarce la ţară, cugetă şi mahalagii din „Groapa” lui Eugen Barbu. În Capitală, banii curg mai uşor. Încă mai grabnic se scurg în trecătoarele plăceri.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: