Skip to content

Cum a intrat Ceauşescu în primul CC al PCR. Nicolae Ceauşescu a fost numit în fruntea Sectorului I Galben, începând deîndată acţiunile organizatorice.

1 Septembrie 2011
tags:

Ana Pauker impreuna cu Regele Mihai 1946

La Conferinţa PCR din 1945, Ana Pauker i-a luat partea lui Ceauşescu. Deşi a fost acuzat că mâncase suplimentul de hrană a unui tovarăş bolnav, la Doftana, „vinovatul“ a fost iertat. După desfiinţarea Uniunii Tineretului Comunist, în iunie 1945, activistul Nicolae Ceauşescu a rămas fără funcţie. În structura Tineretului Democrat el nu şi-a găsit locul.

La 16 octombrie 1945, în sala de festivităţi a Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, se deschideau lucrările Conferinţei Partidului Comunist. Nicolae Ceauşescu era în faţa unui test important – erau dispuşi tovarăşii cu experienţă să-l promoveze în Comitetul Central? Era sigur pe el – reorganizase Uniunea Tineretului Comunist în 1944 şi, timp de câteva luni, în 1945, pusese la punct organizaţia din Sectorul I Galben al Capitalei.

Membru plin al CC, la 27 de ani

Elena Ceausescu cu Zoe in brate si Bona  familiei Ceausescu Ilona in brate cu Valentin Ceausescu

Atmosfera de la Conferinţa PCR a fost surprinsă pas cu pas de scribii „Scânteii”, printre care şi Silviu Brucan. Iată cum descria el debutul evenimentului în paginile oficiosului partidului: „«Declar deschisă Conferinţa Generală a Partidului nostru!» Este vocea dură, a luptătorului, în care răzbate vigoarea de stejar puternic, adânc înfipt în pământ, a ceferistului Vasile Luca. Şi parcă cupola înaltă a sălii stă să se dărâme, atât de violent izbucnesc aplauzele. E într-adevăr copleşitor, emoţionant. Sunt acolo, în sală, oameni care au deschis pârtie nouă în viaţa ţării. Un ţăran înalt ca bradul – primul care a împărţit o moşie boierească. În altă parte, unul dintre muncitorii care şi-a ridicat glasul împotriva regimului antonescian„.

Regina Margareta-a II-a- a Danemarcei, impreuna cu sotii Ceausescu

Comitetul Central al Partidului a fost ales în ultima zi a Conferinţei, pe 21 octombrie 1945. Număra 27 de membri plini şi şapte supleanţi. În elita partidului a intrat cu această ocazie şi Nicolae Ceauşescu, în calitate de membru plin al CC al PCR. El mai făcuse parte din CC şi în 1944, în calitate de şef al UTC. Atunci, structura de conducere a partidului fusese desemnată adhoc, pentru a face faţă nevoilor imediate ale organizaţiei. Ca şef desemnat al UTC, Ceauşescu intrase şi în CC. Acum însă, în octombrie 1945, poziţia sa a fost confirmată oficial, şi nu mai intra în structura de conducere a PCR doar în virtutea funcţiei. Tovarăşii îl considerau un activist de nădejde, care îşi merita locul în elita roşie. Totuşi, nu au lipsit criticile la adresa sa! Tovarăşii din închisoare l-au acuzat că la Doftana mâncase din porţia destinată unui coleg de celulă care era bolnav. La acea vreme, încălcarea cutumelor din penitenciar îi atrăsese o zdravănă corecţie fizică. El motivase dreptul mai mare al tânărului de-a supravieţui faţă de vârstnic. Acum, în octombrie 1945, Ana Pauker, conducătorul de facto al partidului, l-a susţinut pentru alegerea în CC, în ciuda incidentului de la Doftana. Nu trădase nimic în anchete şi închisori, îl lăudase „încercata tovarăşă”. Era foarte tânăr în închisoare, a scuzat ea individualismul fiului de ţăran.

Criterii de selecţie

Muammar Gaddafi impreuna cu Nicolae Ceausescu, Libia, Tripoli 

Astăzi este greu de spus care au fost criteriile de selecţie pentru cel mai înalt for de conducere a partidului, la Conferinţa din octombrie 1945. Întrebat despre componenţa acestuia, fostul demnitar comunist Alexandru Bârlădeanu a afirmat că tot Comitetul Central fusese o improvizaţie (Partea lor de Adevăr, Editura Compania, 2009). „A fost acolo un grup de oameni, povestea Bârlădeanu, care s-au cunoscut între ei şi s-au introdus unii pe alţii în CC, ţinând cont de simpatiile şi adversităţile ce le aveau. (…) Mai mult ca sigur că nu există nicio stenogramă de la alegeri (nu s-a găsit nici până astăzi, n.r.). S-au aşezat câţiva la o masă şi, pe baza unei liste alcătuite ad-hoc, au apărut ceilalţi.”

Imparateasa Farrah Pahlavi  Iran impreuna cu Elena Ceausescu Teheran 1975

Bârlădeanu era la Moscova în octombrie 1945, dar bănuiala sa este confirmată de un participant direct la evenimentele din toamna anului 1945 – Ana Pauker. Accesul în structurile de conducere se făcea pe bază de propunere. Cel care propunea prezenta şi o scurtă caracterizare a celui propus, după care delegaţii votau. În prima şedinţă plenară a CC ales, cea de la 22 octombrie, „tovarăşa Ana” a spus: „Toate caracterizările au fost un scandal. La unii tovarăşi s-a făcut caracterizarea aşa: «Tatăl lui a fost ţăran, mama lui nu a fost, s-a născut atunci şi deci îl recomandăm să fie membru în CC». Este o ruşine cum s-a făcut”.

Într-adevăr, nu toţi membrii aleşi în primul CC de după război şi-au dovedit calităţile de „adevăraţi” comunişti. Cei din „nucleul dur” vor avea o lungă şi bogată carieră politică – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Constantin Pârvulescu, Ion-Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş. Despre alţii însă astăzi se ştiu puţine lucruri – Vasile Mârza, Andrei Pătraşcu, Ilie Popa, Elena Tudorache, Dumitru Focşăneanu, Petre Ion, Gheorghe Radnev etc.

„A fost acolo un grup de oameni care s-au cunoscut între ei şi s-au introdus unii pe alţii în CC, ţinând cont de simpatiile şi adversităţile ce le aveau.”

Alexandru Bârlădeanu

Secretar la Sectorul I Galben

În vara anului 1945, după desfiinţarea UTC, Nicolae Ceauşescu a rămas fără nicio funcţie în partid. Însă era un „cadru de nădejde”, iar tovarăşii nu se puteau dispensa de elanul şi tinereţea sa. Mai ales că dovedise calităţi organizatorice în timpul protestelor contra Guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Aşadar, partidul i-a repartizat o sarcină dificilă, având încredere în capacităţile sale.

La Sectorul I Galben al Bucureştiului (Capitala era împărţită la acea vreme în patru sectoare: Negru, Roşu, Albastru şi Galben) lucrurile nu stăteau deloc bine. Deşi aşezat central, cu celule de partid la Primăria generală, câteva ministere şi unele obiective industriale (Titan-Nădrag, Semat IAR, Astra Vagoane, Ford România, Cartea Română, Cartea Rusă etc.), nu existau decât 541 de membri de partid, grupaţi în 78 de organizaţii (întreprinderi şi cartiere). Spre exemplu, Sectorul Albastru avea 1.849 de membri de partid, cel Negru 1.306, iar cel Verde 581.

Ceauşescu şi-a arătat calităţile de bun organizator şi la conducerea Sectorului I Galben al Capitalei

Secretar al Sectorului Galben era un anume Milea, care acţiona sub îndrumarea lui Miron Constantinescu, şeful organizaţiei Bucureşti. Se pare că tovarăşul Miron n-a fost mulţumit de prestaţia sa, iar în august s-a adresat Comitetul Central pentru a-i da un om de încredere. Rămas fără o responsabilitate în partid, Nicolae Ceauşescu a fost numit în fruntea Sectorului I Galben, începând deîndată acţiunile organizatorice. Se apropia Conferinţa Partidului Comunist, iar muncitorii trebuiau să ia cunoştinţă cu doctrina comunistă. Mai mult, aceştia trebuiau să-i cunoască pe liderii organizaţiei, prin diverse întruniri publice.

l-a sprijinit pe Bodnăraş

Acţiunile au crescut în intensitate în octombrie. Astfel, la 9 octombrie, Ceauşescu a închiriat sala cinematografului Dacia, adunându-i pe muncitorii de la Ford România, Cartea Românească, Quadrat şi Moara Asan pentru a face cunoştinţă cu Emil Bodnăraş. Acesta era secretar general al Preşedenţiei Consiliului de Miniştri şi unul dintre cei mai importanţi lideri ai partidului, cu relaţii solide la Moscova.

În anii ’50, Ceauşescu avea să-l cunoască îndeaproape pe Bodnăraş, care i-a fost şef direct, în calitate de ministru al Apărării. Se spune că în 1965, unul dintre cei mai puternici susţinători ai lui Nicolae Ceauşescu pentru preluarea conducerii partidului ar fi fost Emil Bodnăraş. Mobilizaţi de activiştii din fabrici, muncitorii au venit în număr mare la sala Dacia, Bodnăraş având plăcerea să vorbească în faţa unei săli arhipline. Adunarea a fost prezidată de muncitorul Tiţa Florea de la Tehnica Aeronautică Română, care i-a dat cuvântul lui Nicolae Ceauşescu, amfitrionul întrunirii. Acesta le-a vorbit participanţilor despre „lupta claselor muncitoare” din România de-a lungul timpului şi despre beneficiile aduse „celor ce muncesc” de Guvernul Groza. Apoi în centrul atenţiei a intrat Emil Bodnăraş, care timp de o oră a vorbit despre „Poziţia PCR faţă de desfăşurarea evenimentelor interne şi externe”. Au fost „înfieraţi” liderii ţărănişti şi liberali, care erau acuzaţi că sabotau interesele României, prin „agitaţiile” pe care le făceau peste graniţe.

Atmosfera de la Conferinţa partidului

Desfăşurarea Conferinţei PCR din octombrie 1945 a fost redată pe larg în „Scânteia”, organul de presă al partidului. În sală au luat loc reprezentanţi ai Guvernului, ai Armatei, ai partidelor şi organizaţiilor politice.

La Conferinţa PCR din 1945, tovarăşii care petrecuseră războiul în URSS s-au reîntâlnit, în cadru oficial, cu ilegaliştii rămaşi în ţară Fotografii: Arhiva personală Valeriu Petrescu


În prima zi a fost ales prezidiul, a fost ascultat salutul organizaţiilor, al partenerilor de guvernare – Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, PNŢ-Anton Alexandrescu. Prin glasul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, auditoriul a luat cunoştinţă de conţinutul a zeci de telegrame adresate Conferinţei.

Şedinţa de a doua zi dimineaţă s-a deschis cu intonarea Internaţionalei. După aceea, Gheorghe Vasilichi, ilegalist, luptător în Spania şi în Rezistenţa Franceză, a adus un omagiu eroilor comunişti căzuţi în diferite împrejurări. Evident, multele victime ale Marii Terori Staliniste au fost omise din enumerare. În onoarea eroilor comunişti s-a ţinut un minut de reculegere. După-amiază, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început citirea raportului politic. S-a întrerupt, pentru a relua a doua zi dimineaţă. Ulterior, acest raport a fost tipărit într-o broşură. Număra în jur de 80 de pagini şi avea structura tipică unor astfel de documente: situaţia internaţională, istoria partidului, situaţia economică, sarcinile de viitor.

În şedinţele următoare delegaţii au luat cuvântul la secţiunea „discuţii la raport”. Printre vorbitori s-au numărat Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional Cluj, ilegalistul Nicolae Goldberger, Silaghi Leontin (viitorul ministru al Apărării Leontin Sălajan), dar şi Sanda Stoica, muncitoare din Brăila, sau Ioana Smarandache, ţărancă din judeţul Romanaţi, care a expus „situaţia jalnică a ţărănimii în timpul regimului antonescian”, după cum consemna „Scânteia”.

Vineri a vorbit Lucreţiu Pătrăşcanu despre situaţia economiei postbelice şi despre tactica de urmat în alegeri. Ziua de sâmbătă a fost rezervată raportului referitor la viitorul statut al partidului, ţinut de Ana Pauker, şi discuţiilor referitoare la acest act fundamental al PCR. Punctul culminant al Conferinţei a fost atins duminică dimineaţă, când cei 320 de delegaţi au ales Comitetul Central al PCR. 

Ascensiunea lui Dej în Partidul Comunist

În octombrie 1945, nu Nicolae Ceauşescu a fost figura principală a Conferinţei PCR. Mai avea de aşteptat douăzeci de ani până să fie personajul principal din lumina reflectoarelor. Atunci, în 1945, miza a fost cine va fi numit secretarul general al partidului. Teoretic, cele mai multe şanse le avea Ana Pauker, cominternistă cu ştate vechi, considerată cea mai puternică femeie din mişcarea comunistă.

Valentin si Zoe Ceausescu

De ce nu a fost numită ea la conducerea PCR?

Speculaţiile nu au găsit nici până astăzi explicaţie. O posibilă variantă a fost oferită de fiica cea mare a lui Gheorghiu-Dej, într-un interviu după 1990. Constanţa Gheorghiu a afirmat că pentru pregătirea conferinţei din octombrie 1945, Ana Pauker mersese la Moscova, unde a vorbit cu Molotov. Printre altele, despre viitoarea conducere comunistă a României. Când relatăm acestea trebuie să amintim că în septembrie 1944 Ana Pauker revenise în ţară ca reprezentantul la Moscova al tuturor comuniştilor români. După obicei, la Bucureşti cu toţii i s-au subordonat. Peste un an, la Moscova, tot ea trebuia „să facă propuneri” pentru viitorul secretar general.

Logic, conducătoarea Ana Pauker începuse prin a-i argumenta lui Molotov de ce nu poate fi ea desemnată public secretar general. În primul rând pentru că era femeie, iar într-o ţară predominant agrară, femeia prin definiţie avea o poziţie de inferioritate. În paranteză fie spus, nici în ţara sovietelor nu fuseseră promovate femei în vârfurile conducerii. Este evreică – zisese fără a insista cu trimiteri la evenimentele anilor ’30. Este cetăţeană sovietică şi intelectuală s-ar mai fi „scuzat” ea. „Ubnita”, („eşti deşteaptă”, adică) i-ar fi lăudat Molotov realismul. După perfidele obiceiuri de partid, în conferinţa din octombrie 1945, Anei Pauker i-a revenit sarcina de a-l propune pe muncitorul Gheorghiu-Dej conducător al partidului. Cu invidie, oare?

De la PCdR la PCR

Partidele comuniste din Europa nu au fost autonome, fiind secţii ale Internaţionalei Comuniste (Cominternul). Tocmai de aceea, în denumirile lor nu se utiliza atributul „ungar”, „german”, „român” etc., ci complementul de loc: „din Ungaria”, „din Germania”, „din România. În primăvara anului 1943 însă, când Aliaţii discutau problema deschiderii unui al doilea front în Europa, Stalin a dat primele semne de acceptare a solicitărilor partenerilor occidentali, printre care desfiinţarea Cominternului. În mai 1943, Gheorghi Dimitrov şi Dmitri Manuilski (preşedintele şi, respectiv, secretarul Cominternului) au fost chemaţi de Stalin, pentru a li se comunica faptul că structura se desfiinţa.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. 1 Septembrie 2011 12:50

    TARE

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: