Skip to content

„Eu am învăţat-o pe Elena Ceauşescu să bea sherry” câteodată Elena Ceauşescu se băga peste translatorul de franceză, îl corecta chiar. Elena către Nicu Ceauşescu: „Nu mai bea!”

25 Septembrie 2011

Violeta Nastasescu, Elena Ceausescu sotia Kurt WaldheimDe vorbă cu Violeta Năstăsescu, translatoarea „cabinetului 2”
Doamna profesoară Violeta Năs­tă­sescu i-a însoţit pe soţii Ceauşescu în străinătate ani în şir, în calitate de translator de engleză. Este una dintre puţinele persoane care au putut stabili o relaţie de comunicare relativ normală cu Elena Ceauşescu. A ac­ceptat să ni se confeseze printr-un in­terviu, din care azi redăm prima parte.

Jurnalul Naţional: Încep destul de brusc… Generalul Pleşiţă, care emi­tea şi destule gogomănii, a afirmat la un moment dat că aproape tot personalul care îl însoţea pe Ceauşescu în străinătate era constituit din ofiţeri acoperiţi ai Di­rec­ţiei de Informaţii Externe. Dvs. aţi fost aşa ceva?
Violeta Năstăsescu: Nu, chiar nu e adevărat. Alţii or fi fost, dar eu nu. Am ajuns translator oficial pur şi simplu, nici măcar nu m-au testat profesional. Probabil a contat că aveam dosarul curat şi că soţul lucra în diplomaţie. Era perioada schimbării de generaţie şi în partid aduseseră oameni mai tineri, gen Iliescu sau Trofin. Eu confirmasem că ştiu bine engleza încă de la Festivalul Tineretului din 1953, eram profesoară de engleză la ASE.

Elena Ceausescu,  Violeta Nastasescu Kurt Waldhaim

Elena Ceausescu, Violeta Nastasescu Kurt Waldhaim

Despre Ceauşeşti s-a spus că nu puteau să aibă prieteni sau relaţii de prietenie. Din cei care mergeau frecvent în delegaţii, faţă de cine se simţeau mai apropiaţi?
● Elena Ceauşescu, faţă de mine…

Cum aşa? Eraţi tânără, arătaţi bine, eraţi citită…
Pur şi simplu nu eram în situaţia să îi fac concurenţă. Reacţiona rău dacă simţea că vreo altă femeie ar viza poziţia ei. De asta, la partid, se înconjurase de toate doamnele alea cu coc, nu prea bine mobilate, de care chiar se amuza. Cu mine chiar glumea despre cum sunt îmbrăcate, cum arată sau ce spun „doamnele de la partid”. Pe mine, nu ştiu de ce, m-a tutuit de cum m-a văzut şi a încercat să aibă o relaţie amicală, nu o relaţie strict profesională, rece. Din tot alaiul era în relaţii mai apropiate cu o coafeză-maseuză, Camelia, care petrecea mult timp cu ea, să o „aranjeze”. Mă întreba cu ce ruj mă dau, ce mi-am cumpărat şi de unde… de multe ori voia şi ea.

Ceauşescu, la Bucureşti, era distrat din când în când de Iozefini, care scotea panglici pe urechi… Din câte ştiu, în delegaţii, îl distra un bucătar-chelner, Melinte, care făcea giumbuşlucuri şi gafe. Simţeau cei doi nevoia unor bufoni, saltim­banci personali?
Melinte era un fel de bufon, dar cele mai multe glume erau invo­lun­tare. Îl distra, era total needucat şi fă­cea multe prostioare. Pe Ceauşescu îl distra, dovadă că Melinte a rămas în personalul delegaţiilor ani în şir.

Ştiu că Elena vă înşfăca, atât dvs. cât şi celorlalţi membri ai de­le­ga­ţi­i­lor, cadourile primite de la gazde. Era bătaie de joc, zgârcenie patologică? Unde ajungeau obiectele confiscate?
Ca să mă exprim diplomatic, ea nu avea un mod de a fi prea generos. Pe mine m-a lăsat de multe ori cu su­ve­­ni­­rurile. Habar n-am ce destinaţie aveau, poate la gospodăria de partid.

Vă consulta cum să se îmbrace înainte de recepţii sau întâlniri oficiale?
Da, de cele mai multe ori, conta că sunt soţie de diplomat. Nu îi plăcea să se împodobească, nu punea prea multe podoabe pe ea. O consiliam şi când îşi lua bijuterii sau rochii din străinătate. Lua lucruri scumpe, de bună calitate, dar nu ostentative.

Ion Mihai Pacepa sugera că ar fi avut o relaţie cu ambasadorul Ro­mâ­ni­ei la Londra, Vasile Pungan. Era posibil aşa ceva?
Pacepa, pe care l-am cunoscut bine, să fie sănătos, dar e una dintre cele mai mari prostii pe care le-am auzit.

Cât de reală era ipohondria lor? Le era frică patologică de boli?
Elena era foarte temătoare de in­fecţii, boli de tot felul. Totul era antiseptic, se spăla de foarte multe ori. Şi el şi ea se spălau cu spirt pe mâini după fiecare întâlnire cu mulţi oa­meni cu care trebuiau să dea mâna. Când am fost în Birmania, Valentin Ceauşescu, care era cu noi, a vizitat o pagodă şi a trebuit să se descalţe la intrare. Elena era speriată că putea lua nu ştiu ce boală. Şi ea şi el erau obsedaţi de curăţenie. Se supărau, erau nervoşi, dacă găseau ceva în neregulă. Ea avea „drăgălăşenii” de genul „Eşti prost?!” dacă o supăra cineva din personal.

Ştia Elena să folosească bine tacâmurile? Cunoştea utilitatea cuţitului de peşte, de exemplu?
Da, ştia şi cred că nu din Petreştiul natal. Asimilase în timp regulile de protocol.

Despre Ceauşescu ştiu că pricepea vag ruseşte. Credeţi că mai avea şi alte cunoştinţe de limbi străine?
Despre rusă nu ştiu nimic, dar ştiu că pricepea oarecum franceză, câteodată se băga peste translatorul de franceză, îl corecta chiar.

Aţi călătorit în alai cu Pacepa cu tot chiar în 1978, când a fugit. Dă­dea vreun semn că e ceva în ne­re­­gulă cu el, i se miscau muşchii fe­ţei altfel?
Nu se simţea nimic, era foarte bine pregătit. El era un tip foarte calculat, practic impenetrabil, altfel, bine dotat intelectual.

Pe lângă frica de microbi, Cea­u­şes­cu chiar era diabetic şi trebuia să ţină regim… Cum făcea faţă în si­t­u­a­ţia asta la un dineu pregătit de gaz­de, în aşa fel încât să nu pară nepoliticos?
De multe ori venea cu mâncare de acasă, dar mânca şi acolo. În locuri cu igienă precară pur şi simplu nu mânca şi evita în orice caz dulciurile sau mâncărurile grele.

Ce bea Elena Ceauşescu? Din snobism se spune că prefera şampania franţuzească…
Eu, de exemplu, am învăţat-o să bea sherry, la Londra. Ne primise regina, care luase de pe o tavă un păhărel de sherry. Şi eu am luat acelaşi lucru. Ea până atunci se rezuma la gin tonic. M-a întrebat ce beau acolo. După ce i-am explicat ce e, a vrut şi ea. I-a plăcut şi de atunci, la recepţii, a vrut sherry. Ei îi plăcea să mai guste băutură, bea şampanie, un pahar de vin, gin tonic, dar nu tărie.
Jurnalul Naţional: Din relatările pe care le-aţi mai făcut despre delegaţiile cu Ceauşescu, rezultă că nu-l aveaţi prea tare la ficat pe Serghei Celac, translatorul oficial al lui Nicolae… De ce? Vi se părea oportunist?
Violeta Năstăsescu: Mi se părea că vrea să se bage sub pielea notabilităţilor momentului. Nu am simţit că îi place să lucreze în echipă, să ne ajutăm între noi.

Aveaţi timp să şi vizitaţi obiective culturale sau să vă plimbaţi pur şi simplu în timpul vizitelor cu Elena?
Da, de multe ori chiar îmi spunea ea să mă duc şi să-i spun ce am văzut, îmi dădea o maşină şi un şofer, să-i spun după aceea ce am văzut. Ea nu era o femeie lipsită total de inte­li­gen­ţă, avea lipsă de educaţie, dar, între timp, de când se învârtea la un nivel înalt, mai evoluase. Ştia de la Bu­cu­reşti ce poate să vadă într-un loc în care o să meargă. Se făcea un „program cultural” special pentru ea, care in­cludea palate, muzee şi institute de cercetare, universităţi. Şi în ţările afri­cane, unde o universitate avea cinci odăi, se ducea în vizită.

Ştiu că, tot din cauza „evoluţiei”, Elena se dedulcise la cosmetice, haine şi alte produse „de firmă”. Avea dificultăţi să pronunţe numele lor?
● Da. Nu nimerea întotdeauna numele caselor de modă şi al produselor pe care le cumpăra.

Era răutăcioasă cu nevestele dem­ni­tarilor străini cu care se vedea Ceauşescu? Pe nevasta preşedintelui Carter o făcea „cap de arahidă”…
● Avea un fel de ironie groasă, era felul ei de a se amuza. Chiar era în particular ironică, dar nu se manifesta pe faţă.

Cumpăra suveniruri pentru copii şi apropiaţi?
● Da. De ceea ce se cheamă azi shopping m-am ocupat şi eu. Se făcea un fel de prezentare, cu materiale textile, bijuterii cu specific local, şi ea alegea ce voia.

Când se purtau tratative neoficiale despre armament sau alte afaceri obscure, tot dumneavoastră eraţi translator?
● Nu eu. Aici era zona domnului Celac, dânsul ştie foarte multe despre acest gen de afaceri. Destul de rar am fost şi eu prezentă la tratative neoficiale. Când aveau loc, mie îmi făcea plăcere, aveam liber şi puteam să mă duc să văd un muzeu, un bazar, ceva.

Era Ceauşescu nevrotic? Din auzite, l-a apucat o criză când, în SUA, ungurii din exil şi disidenţii români au manifestat împotriva lui…
● Nu rezista nici fizic, nici psihic la presiuni mari. Atunci, când a văzut că e contestat pe faţă, şi-a pierdut cum­pă­tul. Erau grupuri contestatare zgomotoase. Şi-a pierdut cumpătul, s-a albit la faţă şi a vomat, nu era obişnuit să fie contestat.

L-aţi însoţit pe Ceauşescu ani în şir. S-a depreciat în timp? Mai era coerent spre finalul „carierei”?
● Eu niciodată nu mi-am dat seama cât de coerent sau incoerent e în mod real, datorită defectului său de vorbire şi a faptului că nu se exprima tocmai corect în limba română. Pe fond, el ştia bine ce are de spus, dar nu îi ieşea într-o formă bună. Trebuia să faci abstracţie de formulare şi să iei doar ideea, conţinutul a ce spunea. În timp, da, am observat o debilizare fizică a lui, era clar un om bolnav. La sfârşitul anilor ’80 aveam impresia că era izolat într-un balon de săpun, că nu ştie cât de rău o duc în mod real românii, ce greutăţi sunt în ţară. Elena era foarte strânsă, îi inducea sentimentul că se poate economisi din orice.

Vă dădeau o diurnă de mizerie, ceva gen un dolar pe zi… Aveau impresia că sunteţi mulţumiţi cu „condiţiile de muncă şi de viaţă”?
● Era amuzant. V-am spus că i se făceau un fel de expoziţii cu blănuri, poşete şi bijuterii luate de noi din ţările unde mergeam. Ea îşi alegea ce voia, mă consulta şi pe mine, dar, la sfârşit, ne invita să cumpărăm din ce a rămas. Era chiar cinică, ştia foarte bine ce diurnă avem. Nu ştiu de unde i se trăgea zgârcenia, din câte ştiu, familia ei nu era săracă lipită pâmântului. Era una dintre trăsăturile ei de caracter urâte, zgârcenia.

Elena Ceauşescu nu le putea su­feri pe Violeta Andrei, nevasta lui Gogu Rădulescu şi alte soţii de no­men­claturişti de o factură mai bună decât ea… Le bârfea de faţă cu dumneavoastră?
● Nu ştiu dacă se poate numi bârfă, dar anumite doamne nu îi plăceau. Cu educaţia pe care o avea, Elena Ceauşescu le considera stilul neadecvat, că nu cadrau în viziunea ei cu poziţia soţului.

Din alaiul prezidenţial, cu cine aveaţi relaţii de comunicare? Aveaţi cu cine să discutaţi despre o carte, un film, ceva?
● Eu încercam să comunic cu toată lumea, se formase un fel de echipă. Despre chestiuni culturale discutam cu gazetarii acreditaţi, cu medicii, au fost profesorii Pop de Popa şi Nicolau şi cu o parte din generalii care veneau. Pacepa, de exemplu, făcea o figură de intelectual fin. Ne obiş­nu­isem unii cu alţii, de exemplu, ge­ne­ralul Neagoe, şeful gărzii, era de când ieşise locotenent în anturajul lui Ceauşescu. Când ea se obişnuia cu ci­ne­va, persoana respectivă nu mai scăpa de doamna.

Cuplul prezidenţial l-a luat şi pe Nicu Ceauşescu în câteva călătorii. În cadrul oficial se controla Nicu să nu bea şi să nu facă gafe?
● Se controla atât cât putea. Mai scăpa din lanţ din când în când. Ţin minte că înaintea unei recepţii, aici, la Bucureşti, Nicu degustase ceva şi a venit Elena, cu un chip sever, şi i-a spus: „Nu mai bea!”.

Când i-aţi văzut ultima oară pe Ceauşeşti?
● În 1989, când au fost în vizită în China, dar nu am tradus pentru ei, mă aflam acolo fiindcă soţul meu era la post diplomatic. Nu dădeau semne că îşi dau seama ce se petrece în lume. Singurii care se interesau ce a fost cu masacrul de la Tien An Men erau ofiţerii de securitate. Ei nu erau interesaţi nici de reformele lui Deng Xiao Ping, când eu i-am spus Elenei despre ele m-a privit cu răceală.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: