Skip to content

Cum i-a „judecat“ Ceauşescu pe Dej, Stoica şi Bodnăraş

28 Septembrie 2011
tags:

În timpul unei aplicaţii militare, desfăşurată în anii ’50, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA) a fost protagonistul unui moment amuzant: şi-a fugărit şefii pe arătură.

„Când l-am văzut prima dată pe unchiul meu, Nicolae, eu aveam vreo 4 ani şi el spre 40. Mi-a plăcut foarte mult şi pentru un timp el a devenit unchiul meu preferat. (…) La început, copil fiind, m-au impresionat la el haina militară (de altfel, îi venea şi foarte bine) şi părul foarte bogat şi ondulat”. Astfel s-a păstrat imaginea tânărului general în amintirea Mihaelei Moraru, fiica lui Marin Ceauşescu. Se prea poate ca şi în memoria altor contemporani să se fi întipărit la fel. Într-un interviu acordat istoricului german Thomas Kunze în 1998, Marin Ciocan, care îl cunoscuse pe vremea când activase la Constanţa, a perceput altfel schimbarea.

După câţiva ani, Ceauşescu i se părea transformat: „El purta plin de mândrie uniforma de general şi era încântat că se afla în centrul atenţiei. Nu-l mai văzusem pe Ceauşescu de câţiva ani. Se vedea că i-a mers bine în acest timp. Cel puţin se îngrăşase. Ajunsese sus de tot. Şi, în plus, devenise şi foarte înfumurat”. Şi Silviu Brucan l-a evocat în amintirile sale pe proaspătul general: „Într-o dimineaţă, l-am văzut în noua uniformă cu un chipiu strălucitor. Arăta altfel, devenise important şi aştepta să-i spun eu mai întâi «bună dimineaţa». („O biografie între două revoluţii: de la capitalism la socialism şi retur”, Bucureşti, Nemira, 1998). Pentru fiul ţăranului Andruţă, plecat de mic, în Capitală, „la stăpân”, să poarte uniforma de general va fi fost o strălucitoare revanşă.

Student la Moscova

Timp de opt luni, Nicolae Ceauşescu a urmat cursurile Academiei Militare din ţară. În plus, de două ori pe săptămână, primea şi lecţii particulare de geografie şi topografie militară. A fost trimis la „instrucţie” şi în URSS. În 1951 şi 1952, câte două luni succesiv pe an, s-a şcolit la Academia Militară „Mihail Frunze” din Moscova.

Fondată în 1918 ca academie a Statului Major, fusese transformată din 1921 în Academie Militară a Armatei Roşii. Îşi luase numele de la Mihail Vasilievici Frunze, Comisar al Poporului pentru Afaceri Militare şi Navale (1925). Acolo a învăţat Ceauşescu cum să îndeplinească misiunea îndoctrinării armatei române.

A ştiut Ceauşescu limba rusă? Cei care l-au cunoscut neagă. Conform informaţiilor oferite de gen. (r) Constantin Olteanu, asemenea cursuri de scurtă durată se ţineau în URSS cu translator. Mai târziu, la întâlnirile oficiale, Nicolae Ceauşescu va folosi întotdeauna traducători profesionişti. Recomanda subalternilor să apeleze mereu la ei, tocmai pentru a evita greşeli de exprimare.

Tot un fel de comisar politic

Când a fost transferat la Ministerul Apărării Naţionale, Nicolae Ceauşescu avea un program clar, trasat de partid. L-a enunţat succint, într-un discurs din anul 1950. Printre altele, obiectivele sale erau „ridicarea capacităţii de luptă a armatei noastre”, printr-un „nivel politic şi ideologic al militarilor” crescut. „Aceasta se poate obţine numai printr-o susţinută muncă ideologică, de educare marxist-leninistă a militarilor”, i-a avertizat Ceauşescu pe subalternii săi. Relua astfel sarcina comisarilor politici sovietici, numai că pe vremuri de pace şi fără pistolul pus la tâmplă celor vinovaţi.

În noua calitate, el era responsabil de „munca de partid şi munca politică în armată”. Controla instituţiile militare de învăţământ, ziarul „Glasul Armatei” (redenumit „Apărarea Patriei” din 1952), Editura Ministerului Forţelor Armate, Casa Centrală a Armatei, organele justiţiei militare. Numai că armata presupune şi aplicaţii militare, nu numai muncă de birou şi „educare politică” a răcanilor.

Cu jeepul prin porumbişte

Iar deplasările generalului Ceauşescu pe „teren” aveau întotdeauna accente tragicomice. Cât de pricepuţi erau într-ale milităriei tânărul adjunct şi mai tinerii săi subordonaţi, aduşi din birourile partidului sau scoşi din producţie, reiese dintr-o relatare a lui Ion Ioniţă, consemnată în volumul memorialistic „Însemnări” (Curtea Veche, 2008). „Într-o dimineaţă, ne aflam împreună cu şeful Direcţiei Politice, undeva pe un câmp, într-o zonă unde urmau să se desfăşoare unele înfruntări între combatanţi, a scris Ion Ioniţă. Stăteam lejer, de vorbit se vorbea
puţin. (…) La un moment dat, apare în zonă o maşină Gaz 67.

Vehiculul mergea direct peste câmpul de pe care se recoltase porumbul – deci, peste porumbişte. Cu dificultatea în vorbire, care-l caracteriza, şeful Direcţiei Politice a început să-i înjure pe cei care stricau, distrugeau «maşina statului», dându-ne nouă, mie şi lui Trofin, sarcina de a le tăia drumul, de a le ieşi în cale şi de a-i aduce la el pentru «judecată». Am procedat ca atare. La circa un km spre vest, am interceptat «infractorii», care nu erau alţii decât Bodnăraş la volan, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica – pasageri. După ce «şoferul» ne-a întrebat ce este cu noi, de ce nu suntem bărbieriţi etc., aveam să bâiguim ceva, din care a rezultat că suntem şi cu şeful DSPA; de misiunea pe care o primiserăm, am şi uitat.

În timp ce şoferul maşinii noastre s-a întors să-l anunţe pe şeful Direcţiei Politice să vină urgent la ei, noi ne-am mai întreţinut cu dânşii, încercând să dăm multe explicaţii, din care rezulta clar stângăcia noastră în materie de aplicaţii şi încă de asemenea anvergură ca cea la care participam”. Altă dată, Ioniţă, Trofin şi cu Ion Eftimie, păcăliţi de acele busolei, au nimerit la frontiera cu Iugoslavia, sub puştile grănicerilor. Pregătiţi erau ofiţerii armatei populare la chestiuni politico-educative, nu la aplicaţiile militare.

Armata, la secret!

La Academia „Frunze” din Moscova s-a şcolit şi generalul Nicolae Ceauşescu, în perioada 1951-1952

Pe linie politică, între 1950 şi 1954, Nicolae Ceauşescu a activat în Comitetul Central al PMR, ca supleant, şi în Biroul Organizatoric al CC al PMR, ca membru. În şedinţe, generalul Ceauşescu a luat apărarea ofiţerilor. La 8 martie 1952, el a propus scoaterea comisarilor militari din nomenclatura regiunilor şi trecerea lor în nomenclatura CC. Iar la 8 august 1952, la dezbaterile despre evidenţa membrilor de partid, a cerut încadrarea ofiţerilor aduşi din fabrici la categoria socială a muncitorilor.

Să aparţină „clasei muncitoare” însemna pentru mulţi o şansă în plus de promovare. Intervenind astfel în favoarea ofiţerilor, Ceauşescu i-a transformat pe mulţi în oamenii săi de încredere. Pe unii, recrutaţi din DSPA, i-a promovat după 1955 în aparatul de partid şi de stat. Fără să ştie, ei au devenit piese importante în puzzle-ul prin care Ceauşescu a avansat în ierarhia PMR.

Locotenenţii de ieri, generalii de mâine

De la DSPA, Nicolae Ceauşescu şi-a „recrutat” oameni de încredere, care vor primi mai apoi funcţii importante pe linie de partid şi de stat. Pe unii, precum Ion Ioniţă şi Ion Coman, îi ştia din mişcarea de tineret de după război. Aceşti tineri, membri de partid din 1945, au fost scoşi din producţie şi transferaţi în armată. În cariera armelor, toţi au avansat în gradele militare la excepţional. Au crescut în funcţii în două „valuri”, odată cu Nicolae Ceauşescu. Prima oară după 1955, când Ceauşescu a devenit membru plin al Biroului Politic, a doua oară după 1965, când Ceauşescu a preluat conducerea partidului.

Ion Ioniţă (1924-1987), lăcătuş mecanic, a fost mai întâi activist utecist şi sindical, al Tineretului Progresist, al Tineretului Sătesc şi, din 1948, al DSPA. A fost încadrat în armată cu gradul de locotenent, dar în şapte ani a ajuns general-maior. A pătruns în CC în 1955, ca supleant. Între 1965 şi 1984 a fost membru plin al CC al PCR. Cea mai înaltă funcţie din carieră a primit-o imediat după moartea lui Sălăjan, în 1966, căruia i-a luat locul în fruntea Ministerului Forţelor Armate, redenumit Ministerul Apărării Naţionale (1966-1972, 1972-1976). Alte demnităţi importante: membru al Consiliului Apărării al RSR (1974-1979), viceprim-ministru al Guvernului (1976-1982).

Trofin, „copilul de suflet” al Tovarăşului

Sub influenţa lui Nicolae Ceauşescu s-a aflat şi Virgil Trofin (1926-1984). De profesie cazangiu de locomotive, el s-a remarcat în organizaţiile UTC şi UTM. Din 1951, a trecut în DSPA, ca şef al direcţiilor de propagandă şi agitaţie şi de organizare şi instructaj. Un alt ofiţer din cadrul Direcţiei, Ion Coman, îşi aminteşte de relaţia privilegiată dintre Trofin şi şeful său: „Era copilul de suflet al lui Ceauşescu”.

Ion Ioniţă (1924-1987)

Trofin a ajuns membru supleant al CC în decembrie 1955 şi membru plin din 1960. După ce „protectorul” său a devenit cel mai important om din partid şi din stat, a tot avansat în funcţii: secretar al CC al PCR (1965-1971), membru al Comitetului executiv al CC al PCR (1969-1974), membru al Comitetului Politic Executiv (1974-1984), ministru al Comerţului Interior (1972-1974), al Economiei Forestiere şi Materialelor de Construcţii (1977-1978), al Minelor, Petrolului şi Geologiei (1979-1981). Spre sfârşitul carierelor, şi Ioniţă, şi Trofin au intrat în conflict cu Nicolae Ceauşescu. Au decedat amândoi înaintea lui, în 1986, respectiv 1984.

În fine, Ion Coman (născut în 1926), strungar de meserie, a devenit instructor în DSPA, în 1949. De la gradul de locotenent (1950) a ajuns în patru ani… locotenent-colonel. A făcut carieră în armată, ca adjunct al ministrului Forţelor Armatei (1965-1973), prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major (1974-1976), ministru al Apărării Naţionale (1976-1980). A fost membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (1979-1989) şi membru al Secretariatului CC al PCR (1980-1989).

Soldaţii, agitatori de frunte

Ostaşii contingentului 1948 urmau să fie lăsaţi la vatră în toamna anului 1950. În avans, la 5 iulie 1950, Nicolae Ceauşescu, şeful DSPA, a pregătit o listă cu instrucţiunidespre „munca politică cu ostaşii”. Fiecare soldat revenit în civilie trebuia să fie „un cetăţean conştient în îndeplinirea îndatoririlor faţă de Patrie, să-şi cunoască bine sarcinile ce îi revin în mijlocul tovarăşilor săi de muncă, să contribuie în mod efectiv la construirea socialismului în ţara noastră şi să fie un luptător neobosit pentru cauza păcii”.

Tinerii erau îndemnaţi să devină propagandişti şi agitatori de frunte ai satelor, fruntaşi ai cercurilor sportive săteşti. Dar înainte de a pleca spre locurile de baştină, soldaţii au mai primit câteva lecţii despre activitatea Sfaturilor Populare şi înfiinţarea gospodăriilor agricole colective. La Casele Armatei, special pentru ei, s-au organizat conferinţe şi expoziţii de fotomontaje. Înainte să părăsească unităţile, soldaţii au vizionat câteva filme tematice sovietice: „Cazacii din Kuban”, „Trei întâlniri”, „Kirghizia Sovietică”, „O pildă măreaţă”. Cei talentaţi erau chiar invitaţi să scrie în paginile revistei „Glasul Armatei” şi la gazetele ostăşeşti. Răsplata ? „Menţiuni” pentru cei „evidenţiaţi în muncă” şi scrisori de apreciere către familii.

Perioada tulbure

Nicolae Ceauşescu a nimerit la armată într-o perioadă de „încleştări” ideologice şi militare. În îndepărtata Coree, URSS şi SUA erau gata să transforme „războiul rece” într-unul … adevărat. Confruntarea armată dintre Coreea de Sud (sprijinită de americani) şi Coreea de Nord (ajutată de chinezi şi de sovietici) a durat între 1950 şi 1953. S-a sfârşit prin apariţia a două state cu ideologii diferite. În sprijinul propagandistic al comuniştilor asiatici au sărit şi românii, care au condamnat „amestecul imperialiştilor americani” în afacerile peninsulei coreene.

Pentru România, un conflict mai „cald” a fost cel de la graniţele sale sud-vestice. Tot „imperialist” a fost catalogat şi Iosip Broz Tito, liderul iugoslav, aflat în conflict cu Stalin. În noiembrie 1949, în Biroul Cominformului, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej îi revenise sarcina de a înfiera politica Iugoslaviei ca „naţional-şovinistă rasială de tip fascist”. În Banat şi în vestul Olteniei, între 1950 şi 1955, la ordinul sovieticilor, s-a construit un amplu sistem de fortificaţii. Plănuit mai degrabă pentru atac, decât pentru apărare… Peste 375 de ingineri militari şi civili şi 27.000 de soldaţi au lucrat acolo.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: