Skip to content

Cum îi vâna Ceauşescu pe consilierii sovietici. Ceauşescu a înfiinţat un birou de întocmire a lecţiilor politice cu români, în care să fie prezentată istoria poporului şi a armatei române.

30 Septembrie 2011
tags:

Nicolae Ceauşescu înmânând distincţii unor utecişti, în 1952. Ion Coman, primul din stânga

In calitate de şef al DSPA, Ceauşescu trebuia să accepte formal colaborarea cu consilierii sovietici din Ministerul Apărării. Pe la spate însă, contesta ingerinţele Moscovei în politica internă a României.

Generalul (r) Ion Coman a fost unul dintre colaboratorii lui Nicolae Ceauşescu la Direcţia Politică Superioară a Armatei. În exclusivitate pentru ziarul „Adevărul”, generalul (r) Coman relatează experienţa sa pe lângă Ceauşescu în anii ’50, când acesta era şeful DSPA. „Eu am fost primul comandant de armată cu studiile în ţară”, rosteşte cu mândrie generalul în rezervă Ion Coman, fost ministru al Apărării Naţionale înainte de 1989. Îi datorează aceasta lui Nicolae Ceauşescu, omul care i-a influenţat multe dintre deciziile şi paşii carierei.

Autodidact şi sârguincios

Primul şef al lui Coman la DSPA a fost Mihail Florescu, ilegalist, voluntar în Războiul Civil din Spania şi partizan în Franţa, în timpul războiului mondial. Din 1950, conducerea direcţiei a preluat-o Nicolae Ceauşescu. Până atunci, citise despre el doar în presă. „Ceauşescu a venit în armată în 1950, ca şef al DSPA, cu grad de general-maior, îşi aminteşte Ion Coman. Aici este foarte interesant că, odată cu el, au fost aduşi şi unii care au făcut armata ca soldaţi în armata veche, dar ca soldaţi, şi au primit diferite funcţii, pe linie de administraţie, de finanţe, de politică şi aşa mai departe.

Dar, vă rog să reţineţi Ceauşescu, Sălăjan, Rotaru, care era şeful cadrelor, Eftime, Virgil Trofin şi alţii au făcut timp de 8 luni de zile un curs academic. Acesta dura de la ora 8 la 14, de luni până vineri, la Academia Militară. Deci aceşti oameni au căpătat cunoştinţe militare, atât cât se putea în 8 luni de zile”. Dintre toţi, numai Ceauşescu a învăţat peste program. În fiecare marţi şi joi, socotite zile „scurte”, când cursurile ţineau până la 14 după-amiaza, tânărul general rămânea în minister. Împreună cu colonelul Răducu, studia geografia şi topografia militară.

Punctual

Atunci va fi deprins oare Nicolae Ceauşescu punctualitatea cu care şi-a uimit mai târziu colaboratorii ? Căci programul zilnic al tânărului general se desfăşura, invariabil, pe aceleaşi coordonate. Dimineaţa, întotdeauna, ajungea la minister cu un sfert de oră înainte de ora opt. În orele următoare se întâlnea cu ofiţerii din direcţie şi, dacă avea vreo „obligaţie”, participa la un eveniment. Între orele 13-14, secretarul său avea ordin să descurajeze orice vizită. Era perioada din zi în care Ceauşescu verifica lucrările subordonaţilor, aranja mapa cu documente, le verifica pe altele. Arareori, în situaţii neprevăzute, mai primea pe cineva. La orele 14 mergea la masă. Se întâmpla şi să rămână peste program.

Colaboratorilor le dădea mereu impresia că era devotat slujbei în totalitate. „Odată am avut o problemă foarte urgentă, în care aveam nevoie de aprobarea lui, ne-a spus gen. (r) Ion Coman. Noi, şefii de direcţie, intram la el neanunţaţi. Întrebam la el, la secretariat, dacă este ocupat. Şi dacă se spunea că nu este singur, nu ne duceam. Aşteptam să iasă persoana. Odată, la două fără cinci minute, am întrebat la secretariat dacă e cineva la el, dar mi s-a zis că se pregătea de plecare.

Am intrat în biroul lui. Era iarnă. L-am surprins cu chipiul pe cap şi cu o mână băgată în mantaua militară. I-am spus: «Vă rog să mă iertaţi, dar este o problemă foarte urgentă şi trebuie aprobarea dvs.». Şi-a luat chipiul de pe cap, l-a pus pe raft, şi-a scos mantaua şi a pus-o în cui, s-a aşezat la birou, a deschis mapa şi a zis: «Dacă este urgentă, nu este nicio problemă. Te ascult». Era o chestiune de da sau nu, putea să mi-o spună conducându-l pe scară, spre maşină. A fost o lecţie extraordinară”.

Tensiuni cu ofiţerii ruşi

De-a lungul celor aproape cinci ani petrecuţi în Armată, Ceauşescu şi-a uimit de multe ori subalternii, spune Coman. Într-un an, de pildă, cu ocazia bilanţului anual al DSPA, când comandanţii de regimente şi locţiitorii politici prezentau superiorilor „rezultatele muncii”. Fiecare şef de direcţie şi de secţie prezenta câte un raport, timp de 30-45 de minute.

Consilierii sovietici se implicau, la rândul lor, în raportările anuale. Unii mai mult decât alţii. Bunăoară, Ion Coman îşi aminteşte de colonelul sovietic Mihailov, „un tip impulsiv, chiar obraznic”, consilierul lui Corneliu Mănescu, şeful Direcţiei Organizatorice din DSPA. Înainte de întrunirea mai-marilor din Armată, acesta i-a cerut lui Coman referatul. A fost refuzat, cu argumentul că îl citise deja Nicolae Ceauşescu. Ofiţerul rus a insistat. Astfel încât problema a fost tranşată în biroul şefului DSPA. „Am raportat lui Ceauşescu, zice gen. (r) Coman.

I-am repetat şi lui conversaţia. Mi-a zis: «Dacă ţi-l mai cere, să-i spui că eu sunt şeful DSPA-ului, şi nu el. Eu aprob, şi nu el». Într-o săptămână, acest colonel sovietic a plecat din România. La cererea lui Ceauşescu sau a lui Gheorghiu-Dej”. Aşa să fi fost? Să fi avut Nicolae Ceauşescu curajul de a se contra cu sovieticii încă de-atunci?

Epurări la DSPA

În 1952, în partid s-a declanşat lupta dintre tabăra „Bătrânului” (Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi a „Passionariei” României (Ana Pauker). Sub acuzaţiile de „deviere de dreapta”, cu încuviinţarea Moscovei, au căzut „capetele” lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Cei trei au fost demascaţi şi în direcţia condusă de Nicolae Ceauşescu.

Ion Coman şi-a amintit inclusiv câţiva ofiţeri care „nu l-au apreciat pe Gheorghiu-Dej şi au cârâit”. Printre ei s-au aflat Marin Mihalache, şeful Direcţiei de Propagandă, şi Rab, de la Direcţia de Cadre, foşti luptători în Spania, refugiaţi apoi în Uniunea Sovietică. După declanşarea epurărilor, ei au fost scoşi din funcţii, deoarece simpatizaseră cu „deviatorii”.

24 de ani a rezistat Ion Coman în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

Ceauşescu şi Coman, destine comune

În copilărie, Ion Coman a urmat traseul multora dintre cei de vârsta lui. Originar din satul Prunaru (jud. Teleorman), împins de nevoile de-acasă, atras de mirajul oraşului, de la 10 ani şi-a căutat un rost în Capitală. Precum Nicolae Ceauşescu, a ucenicit la un atelier de cizmărie. A fost băiat de prăvălie şi vânzător la magazine până când, după război, s-a calificat ca strungar. Tot atunci, a devenit membru al PCR, în care a activat „pe linie de tineret”. Stagiul de militar, efectuat timp de un an, între 1948-1949, la Regimentul 1 Cavalerie Arad, i-a deschis alte perspective. A îmbrăţişat cariera armelor.

Timp de 6 luni a făcut Şcoala Divizionară de la Arad, pe care a completat-o cu diferite cursuri. Ion Coman a fost trimis la DSPA în 1949, ca instructor al Secţiei UTM. Între 1965-1989, când „Tovarăşul” s-a aflat în fruntea partidului, Ion Coman a primit diverse funcţii de conducere. A rezistat 24 ani în componenţa CC al PCR, timp de 10 ani în CPEx, alţi 9 ani în Secretariatul CC. Printre altele, a fost adjunctul ministrului Forţelor Armate (1965-1973), membru al Consiliului de Stat (1969-1976), ministrul Apărării Naţionale (1976-1980).

Dej, despre consilierii ruşi: „Nu poţi să tragi o băşină de ei”

În calitatea de prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major, Ion Coman, alături de alţi fruntaşi din armată, şi de Nicolae Ceauşescu, a asistat la o răbufnire a prim-secretarului CC al PMR Gheor­ghiu-Dej împotriva consilierilor sovietici. Se întâmpla în 1964, în plin proces de „emancipare” a comuniştilor români de sub tutela Kremlinului. „Eu eram prim-locţiitorul generalului Tutoveanu, povesteşte Coman. Comandantul de regiment de la Topraisar (jud. Constanţa) a avut o discuţie aprinsă cu consilierul sovietic care a spus: «Îţi convine să vorbeşti aşa. Dar dacă ar fi aici un regiment sovietic, nu ai mai vorbi aşa». Au avut o discuţie contradictorie pe probleme de armată. Acela a dat un telefon şi mi-a spus ce s-a întâmplat. Tutoveanu era plecat.

Eu l-am ascultat şi am raportat lui Sălăjan, care era ministrul Apărării Naţionale. I-am relatat ce s-a întâmplat. Afirmaţia era jignitoare, cu ton de comandă. Sălăjan, în prezenţa mea, a vorbit la telefon cu Gheorghiu-Dej, care a spus să venim amândoi la el. Şi am plecat la Dej. Parcă îl văd în capul mesei de consiliu, îmbrăcat foarte simplu, cu un pulover. L-a sunat pe cel de la secretariat, care era Paul Sfetcu, şi a zis: «Cheamă-l şi pe Nicu!». Adică pe Ceauşescu, care a venit şi s-a aşezat într-o parte. Am repetat povestea. Şi a avut o expresie care m-a cutremurat atunci, dar m-a impresionat atitudinea lui: «Trebuie să-i dăm afară pe toţi de aici, din România, pentru că nu mai poţi să tragi o băşină de ei»”.

Control

Majoritatea consilierilor sovietici, care împânzeau ministerele, direcţiile şi instituţiile statului, a părăsit România în 1958, odată cu trupele Armatei Roşii. Dar cazul de la Topraisar a fost picătura care a umplut paharul. În decembrie 1964 s-au întors în URSS ultimii consilieri ai Moscovei, care erau detaşaţi la Ministerul Afacerilor Interne.

Ion Coman, şcolit militar în România

Nicolae Ceauşescu i-a influenţat mereu cariera lui Ion Coman. A fost printre fruntaşii politici comunişti care au încurajat ofiţerii români să studieze acasă, şi nu în URSS. În 1959, Ion Coman era la garnizoana din Cluj. Leontin Sălăjan, ministrul Apărării Naţionale, l-a chemat în Bucureşti să conducă o grupă de control din minister, alcătuită din aproximativ 70 de colonei şi generali. Înainte să „execute” ordinul, Coman a cerut să urmeze Academia Militară.

Ion Coman, unul dintre colaboratorii lui Ceauşescu în perioada petrecută la DSPA

După cum era obiceiul, Sălăjan i-a recomandat Academia „Voroşilov” de la Moscova, cursul academic superior în URSS la care participau absolvenţii Academiei Militare, comandanţii de fronturi în timpul războiului şi comandanţii de armate pe timp de pace. Însă era nevoie de „binecuvântarea” lui Ceauşescu, responsabil la vârful partidului şi de problemele militare. Amândurora le-a spus Ion Coman: „Vreau să învăţ în ţară. Eu vreau să învăţ istoria armatei române. Eu vreau să învăţ istoria poporului român”. „Foarte bine”, i-a spus Ceauşescu.

Carieră

Coman a urmat cursurile Facultăţii de Arme şi Spate, Secţia Arme Întrunite, din Academia Militară Generală (1959-1962), pe care a absolvit-o ca şef de promoţie. Astfel a ajuns primul comandant de armată cu studii în ţară. Şi conjunctura i-a fost favorabilă. Cu un an în urmă, deşi greu de înduplecat, „glorioasa Armată Roşie” părăsise teritoriul
României.

Zoia Kosmodemianskaia sau Ecaterina Teodoroiu?

În discursurile oficiale, Nicolae Ceauşescu lăuda cu orice prilej meritele Armatei Roşii în „eliberarea ţării de sub jugul fascist” şi ale „părintelui popoarelor”, Iosif Stalin, în „edificarea socialismului”. Modelul sovietic era sfânt şi pentru el, aşa cum era pentru toţi decidenţii după instaurarea regimului comunist în România. Totuşi, în discuţiile private, din poziţia de şef al DSPA, Ceauşescu îşi permitea unele iniţiative „patriotice”. „Ia mai lăsaţi-mă în pace cu Zoia Kosmodemianskaia! Dar noi nu avem pe Ecaterina Teodoroiu? De ce nu vorbiţi de ea?”, le-a spus odată responsabililor cu propaganda din armată. Astfel, Zoia Kosmodemianskaia, protagonista unor filme despre viaţa partizanilor sovietici, a lăsat locul eroinei de la Jiu, care se remarcase în Primul Război Mondial.

Colonelul Nicolae Tăutu, scriitor care semna în presa militară a timpului, a primit un concediu de câteva săptămâni. „Încartiruit” într-o casă de oaspeţi, el a realizat „Garoafa roşie”, dedicată Ecaterinei Teodoroiu. Din relatările lui Ştefan Andrei reiese că, în această perioadă, Tăutu a fost şi mentorul lui Ceauşescu în chestiuni culturale. El îi recomanda ce să citească şi îi aducea cărţi. Şi totuşi, Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi botezaseră fiica născută în 1949, Zoia, după numele eroinei sovietice. Potrivit lui Ion Coman, tot Ceauşescu a înfiinţat un birou de întocmire a lecţiilor politice cu români, în care să fie prezentată istoria poporului şi a armatei române. Până atunci, lecţiile politice predate soldaţilor erau redactate în Uniunea Sovietică şi traduse cuvânt cu cuvânt din limba rusă în limba română.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. 1 Octombrie 2011 00:45

    Corelaţi informaţiile cu cele din dialogurile Laviniei Betea cu „baronii lui Dej” (Bărlădeanu, Maurer, Corneliu Mănescu). Cred că şi cele cu Paul Sfetcu sunt interesante dar, din păcate, nu mi-au căzut în mână. Păcat că Ceauşescu „l-a trădat” pe Dej începând cu jumătatea anilor ’70.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: