Skip to content

Petre Gigea: Nicolae Ceauşescu avea o memorie de elefant, o memorie fantastică, te făcea să înţelegi că el este şefu’. Era de o punctualitate nemţească. când Ceauşescu se întorcea acasă de la vânătoare îi aducea Elenei un buchet de flori de câmp

7 Noiembrie 2011

Petre Gigea, economist, diplomat şi scriitor, este originar din Goicea Mică – Dolj şi a îndeplinit importante funcţii în regimul trecut, printre care: primar al Craiovei, prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Dolj, consilier al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, guvernator al României la FMI şi BM, ministru de finanţe, ambasador al României la Paris, ambasador la UNESCO

Ministrul de finanţe din perioada 1981 – 1986 a afirmat că fostul preşedinte al României avea, în 1986, un salariu de 16.000 de lei lunar, în timp ce directorul Întreprinderii Miniere din Valea Jiului încasa 18.000 de lei.
– Domnule Petre Gigea, ca unul care aţi fost alături de cuplul dictatorial aproape un deceniu, este adevărat că Nicolae Ceauşescu avea o memorie de elefant, iar Elena Ceauşescu era o înapoiată din toate punctele de vedere?
– Este mult adevăr în această întrebare a dumneavoastră. El avea, într-adevăr, o memorie fantastică, de elefant, cum se zice. Era în detrimentul nostru, al celor care aveam contacte de lucru cu preşedintele României deoarece ţinea minte tot ce discuta cu noi. Când erai chemat pentru o anume problemă, Ceauşescu te certa dacă nu aplicai unele sugestii ale lui. Unele indicaţii însă nu se puteau aplica şi atunci apelam la tactica uitării, le amânam până nu mai erau actuale.

Elena Ceauşescu – un fel de geniu al răului

– Despre ea s-a spus că era o ţoapă, o analfabetă ş.a.m.d…
– Ca unul care am cunoscut-o direct, aş putea afirma că Elena Ceauşescu a fost un fel de geniu al răului. De morţi se spun numai lucruri de bine, dar ea era întruchiparea răului, era negativistă, se comporta necorespunzător cu toată lumea. Nu mai vorbesc de incultura ei… El, de exemplu, ştia şi de apariţiile editoriale din România, deoarece primea informări şi din acest punct de vedere, le citea şi reţinea totul. Revenind la persoana Elenei Ceauşescu, mai trebuie spus că era geloasă pe femeile frumoase.
– Este cunoscut cazul actriţei Violeta Andrei, soţia ministrului de externe Ştefan Andrei, care a avut mari necazuri din cauza aceasta.
– Nu numai că doamna Violeta a fost interzisă, adică apariţia sa la televiziune sau în filme a fost interzisă, dar domnul ministru Ştefan Andrei niciodată nu a fost în deplasări cu soţia, deşi protocolul unui ministru de externe prevedea asta. Elena Ceauşescu nu era de acord, iar Nicolae Ceauşescu se supunea deciziei ei! În ianuarie 1984 am făcut o vizită în Olanda, unde m-am întâlnit, printre alţii, şi cu primul-ministru Rud Lubbers, care mi-a spus că urmează ca peste câteva săptămâni să se întâlnească, în Olanda, şi cu ministrul de externe român Ştefan Andrei. Şi m-a rugat să-i reamintesc lui Ştefan Andrei să vină însoţit de soţie, deoarece aşa prevede protocolul. „La noi face o proastă impresie faptul că un şef de stat sau un ministru de externe vine neînsoţit în delegaţii oficiale“, mi-a spus primul-ministru al Olandei. I-am transmis mesajul lui Ştefan Andrei, dar acesta mi-a sugerat să-i spun toată povestea lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce am şi făcut… Acesta a încreţit fruntea, a lăsat privirea în jos şi a bâjbâit un „să vedem, să vedem…“. Mi-am dat seama că el urma s-o întrebe pe ea, iar ea era, cum spuneam, împotrivă. Bănuiesc că Elena s-a opus, deoarece Ştefan Andrei a plecat în Olanda tot singur!
– Ea îl subordona pe el, iar el a subordonat total guvernul!
– Întotdeauna, conducătorii de partid de tip dictatorial – cum a fost şi Nicolae Ceauşescu – aveau tendinţa de a acapara şi conducerea statului, cum s-a întâmplat şi în România. Ceauşescu se considera ca şi preşedintele SUA. Reamintesc, în SUA preşedintele este şeful executivului, aşa prevede Constituţia americană. La noi însă, a fost un abuz din partea lui Ceauşescu, el fiind doar secretar general al partidului şi preşedintele ţării, cu atribuţii specifice. Primul-ministru al României afla de multe ori de la miniştri de anumite decizii şi hotărâri care urma să fie luate în executiv, dar decise de el, în calitate de preşedinte.

Trofin a vorbit la Craiova despre cultul personalităţii

– Putem vorbi în epoca lui Ceauşescu de un fel de luptă ideologică în interiorul partidului unic?
– N-aş putea spune că a fost o luptă ideologică în partid. N-au fost grupuri distincte în partid. Anumite păreri contrare mai erau, iar unii aveau curajul să le spună în faţă, în şedinţe. Janoş Fazekaş, de exemplu, a propus ca Elena Ceauşescu să nu facă parte din Comitetul Executiv al partidului, iar cu asta şi-a semnat sentinţa, el fiind apoi marginalizat. Şi Paul Niculescu –Mizil a avut unele opinii… El, ca ministru, nu era de acord să „înghită“ orice fără să-şi spună părerea.
– Ce s-a întâmplat cu Virgil Trofin care, după un conflict cu cuplul Ceauşescu, a fost marginalizat şi apoi a murit subit? Într-un interviu pe care mi l-a acordat Gheorghe Apostol în 1990, acesta mi-a dat de înţeles că moartea lui Trofin este suspectă…

– Nu cunosc cauzele decesului, nu pot să comentez. Trofin a fost îndepărtat din structura conducerii de partid, deoarece a făcut o afirmaţie nepotrivită pentru acele vremuri şi a intrat în dizgraţie. Aflându-se la Craiova, la o întâlnire cu studenţii, el a afirmat că în România există un cult al personalităţii! Şi asta, evident, l-a costat.
– Nicolae Ceauşescu nu avea prieteni sau ea îl izola?
– El nu avea prieteni, ci doar subalterni, salariaţi. Nicolae Ceauşescu te făcea să înţelegi că el este şefu’. Au fost însă situaţii în care, între patru ochi, se puteau discuta multe cu el, chiar în contradictoriu. Părea uneori chiar prietenos. Când era supărat, iar şeful de cabinet îmi spunea asta, evitam să am păreri în contradictoriu cu el, nu era indicat!
– Nicolae Ceauşescu era un om zgârcit?
– Da. Avea un fel de spirit ţărănesc, de prudenţă şi zgârcenie, limitat… Spunea că omul nu trebuie să aibă prea mulţi bani ai lui, ci doar strictul necesar, „să nu se lăfăie în bani, ci să aibă foame de bani“, cum se exprima. A interzis românilor să aibă două proprietăţi, iar dacă moşteneai a doua proprietate trebuia s-o vinzi. Nu accepta ca aceia care au funcţii de răspundere să-şi construiască o locuinţă proprietate pentru a putea să mute demnitarii de partid şi de stat după cum considera el. Majorările de salarii se făceau periodic, cu mare greutate şi prudenţă, deoarece el nu accepta oricum. Chiar şi când era vorba de salariul lui, cu greu accepta o majorare.
– Păi, Nicolae Ceauşescu avea nevoie de salariu? Ce salariu avea?
– Vă răspund direct la partea a doua a întrebării… 15.000 de lei era salariul lunar al preşedintelui României prin 1984. Primul-ministru avea cu o mie de lei mai puţin decât el, viceprim-ministrul cu două mii de lei mai puţin, iar noi, miniştrii, aveam mai puţin. O precizare: 9.000 de lei era salariul meu propriu-zis de ministru, plus 2.000 de lei – indemnizaţia de conducere, dar care nu intra la calculul pensiei deoarece Ceauşescu nu accepta ideea unor pensii mari. La ora aceea, cursul neoficial al dolarului american era de aproape 30 de lei. Dacă am face un calcul aproximativ, am putea zice că salariul lui Nicolae Ceauşescu a fost de aproape 500 de dolari SUA pe lună. La sugestia unor colegi miniştri, prin noiembrie 1985 m-am dus într-o zi la Nicolae Ceauşescu cu o propunere de mărire a salariului lui, ştiind că, implicit, se vor mări astfel la toţi de sub el. Am trecut, ca propunere, 20.000 de lei pentru el, ca preşedinte al României. De ce? Se majoraseră salariile şi directorul general din Valea Jiului încasa 19.000 de lei pe lună (salariu plus sporuri). Nu a fost de acord cu propunerile mele şi a acceptat mărirea salariului de la 15.000 la 16.000 de lei, adică echivalentul a 530 de dolari SUA.

Elena controla mapa lui Nicolae Ceauşescu

– Aţi fost cu Nicolae Ceauşescu la vânătoare, aţi jucat şah sau volei cu el?
– Nu, nu am avut timp şi nici nu agream aceste ieşiri. Nici nu-mi place vânătoarea. Şi-mi pare bine că nu m-am dus la vânătoare. Îl rugam pe şeful de protocol să nu mă invite…
– De ce spuneţi că vă pare bine că nu v-aţi dus la vânătoare cu Nicolae Ceauşescu?
– Păi, la vânătoare se mai pot întâmpla şi accidente! Apoi, la masa de după vânătoare era un calvar. Ţinea şedinţe la masă, dădea telefoane… Am fost odată la o întâlnire cu el, la o aşa-zisă întâlnire amicală, la Snagov, la casa de oaspeţi de pe malul lacului. Unii jucau şah… Era însă o stânjeneală evidentă. El ţinea şi acolo şedinţe! Juca şah cu Gheorghe Pană, dar se ridica brusc de la tabla de şah şi îi chema pe câte unii la raport. Ieşea cu noi afară, pe alei, şi făcea şedinţe. Nicolae Ceauşescu ne controla şi viaţa, cum se spune, în timp ce ea îl controla pe el!
– În ce sens?
– Vă dau un exemplu concret. Nicolae Ceauşescu se retrăgea după prânzul de la ora 13.00 în dormitorul adiacent biroului său şi se odihnea, aproape o oră dormea chiar. Ea intra atunci în biroul lui, sustrăgea anumite documente care nu-i conveneau ei şi le dădea şefului de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, ordonându-i să le restituie celor care le-au întocmit ca şi cum ar fi fost din partea lui Nicolae. Aceste lucruri le-am aflat de la şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, Costică Manea, cu care am fost în relaţii amicale.
– Este adevărat că multe decizii cu care, în principiu, era de acord Nicolae Ceauşescu, a doua zi erau anulate de Elena, iar dumneavoastră aţi şi fost certat de aceasta pentru că l-aţi deranjat pe „Tovarăşul“ cu fel de fel de „nimicuri“?
– Da, aşa a fost. În unele cazuri, mai mulţi miniştri ne asociam pentru un cumul de probleme şi ceream audienţă la Ceauşescu. Discutam cu el, ajungeam la un fel de consens în privinţa rezolvării unor probleme sau în privinţa unor acte normative. El era de acord, dar a doua zi ne chema şi-şi retrăgea acordul din ziua precedentă, spunând „să mai analizăm…“. Era clar că seara discutase cu Elena şi ea, negativistă, nu era de acord şi-i impunea şi lui punctul ei de vedere. Noi ne spuneam unii altora: „Sigur a vorbit cu cucoana acasă şi ea, ca de obicei, a fost împotrivă…“. De altfel, cu ea nici nu se putea discuta aşa cum vorbeam cu el. Diferenţa dintre ei a fost enormă. Deşi participa la multe şedinţe, iar materialele premergătoare se multiplicau şi se împărţeau tuturor, inclusiv ei, Elena Ceauşescu nu le citea, iar dacă punea vreo întrebare era uneori pe lângă subiect. Asta a fost cea mai mare greşeală a lui… Şi pentru Nicolae Ceauşescu, şi pentru ţară. A numit-o viceprim-ministru al guvernului, dar ea doar încurca lucrurile. Prim-ministrul nu ştia cum s-o evite. Stabilea şedinţe de guvern când ea era plecată sau ocupată cu alte probleme. În şase ani, cât am fost în guvern, ca ministru, doar o singură dată am văzut-o la şedinţă.
– Cine-i scria cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, doar Dumitru Popescu?
– Am de făcut o completare. Cuvântările acelea lungi de la congresele partidului le întocmea, de fapt, el. Cerea situaţii statistice în legătură cu toate problemele, apoi chema patru-cinci-şase stenografe la Snagov, unde se retrăgea câteva zile şi le dicta în viziunea sa. După ce încheia de dictat lunga expunere, plină de date statistice în stilul său arhicunoscut, îi chema pe Dumitru Popescu („Dumnezeu“) şi pe Constantin Mitea şi le spunea: „Asta-i cuvântarea… Faceţi voi acum acordul subiectului cu predicatul, faceţi cuvântarea cursivă, dar nu tăiaţi decât cu acordul meu“.
– Primea informări zilnice despre Europa Liberă?
– Da, dar nu numai despre Europa Liberă, ci şi despre alte emisiuni în care România era criticată. Sau el. Le citea, le bifa cu un „v“ („văzut“) şi apoi le trimitea la distrugere.
– În caietele dumneavoastră, aţi ţinut o evidenţă a numărului întâlnirilor cu Nicolae Ceauşescu şi cu Elena?
– Da. În cei şase ani de ministerat, plus cei de dinainte ca şi consilier, am avut, între patru ochi, aproape 400 de întâlniri cu Nicolae Ceauşescu! De ce vă miraţi? Finanţele reprezintă cel mai important capitol în istoria unei ţări. Au fost zile în care am fost chemat şi de patru ori la cabinetul lui. Cu Elena? Cred că doar de vreo trei-patru ori în toată perioada.
– Cum vorbea Nicolae Ceauşescu cu dumneavoastră?
– Când cu „dumneata“, când cu „tu“… Când îmi zicea „dumneata“ mă ţinea la respect, cum se zice, dar când se adresa cu „tu“ puteam să-i spun orice fel de probleme pentru că atunci era bine dispus. Puteai chiar să-l contrazici, dar cu tact şi diplomaţie. Mulţi oameni nu cred asta acum… Eu nu am motive să mint, iar în asemenea întâlniri între patru ochi, cu tact şi diplomaţie, l-am convins că uneori soluţia financiară pe care mi-o sugerase nu e cea mai oportună şi, în cele din urmă, accepta propunerea mea. Dacă însă l-ai fi contrazis de faţă cu alte persoane sau în vreo şedinţă, atunci ţi-ai fi semnat sentinţa! Vă spun asta pentru stabilirea unor adevăruri ale istoriei trăite şi vă mărturisesc că nu am nici un fel de veleităţi şi nu sunt nostalgic, iar acest interviu, după cum ştiţi, cu greu, şi după unele amânări, l-am acordat. Am rămas ceea ce am fost, ceea ce sunt: un bun român care şi-a iubit şi îşi iubeşte ţara – mama mea spirituală, alături de mama biologică. Ce vă mai interesează?

„Hora Unirii de la Craiova“, pe peretele biroului lui Ceauşescu

– Dormitorul unde se odihnea Nicolae Ceauşescu era inclus în biroul lui prezidenţial? Cum arăta acest birou?
– Nicolae Ceauşescu avea, la etajul I, un birou de lucru mare, de peste 60 de metri pătraţi, în care erau un birou din lemn sculptat, frumos, o măsuţă şi două scaune, plus o altă masă, mai mare, cu nouă scaune. La această ultimă masă erau anumite şedinţe de analize, cu doar câteva persoane. Erau cele mai dificile şedinţe, deoarece asta se întâmpla când el era supărat de vreo problemă şi chema doar câţiva miniştri sau demnitari de partid pentru analize urgente. Pe pereţii biroului său erau două tablouri de Theodor Aman, „Hora Unirii de la Craiova“ şi „Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului Mehmet“. Din acest birou mare se intra într-o sufragerie, acolo unde familia Ceauşescu, în jurul orei 13.00, lua masa de prânz şi, cum spuneam, apoi el dormea. Stabilea însă pentru după-amiază întâlniri cu demnitari de partid şi de stat şi era de o punctualitate nemţească, adică respecta ora la care te chema. Ca şi la şedinţe, unde era extrem de punctual. Avea un tic nervos, se uita mereu la ceas să vadă ce oră este… Avea un ceas rusesc, obişnuit. Nu purta verighetă, nu ştiu care a fost explicaţia.
– Când eraţi chemat la Nicolae Ceauşescu, eraţi controlat la intrarea în birou?
– Nu. Intram în biroul şefului de cabinet, unde era de obicei un ofiţer tânăr de securitate, dar nu ne-a controlat niciodată corporal înainte de intrarea la Ceauşescu.
– Cu alte cuvinte, aţi fi putut intra în biroul lui având asupra dumneavoastră un… pistolet?
– Da, bineînţes! Noi, cei care intram în biroul lui Ceauşescu, eram persoane cunoscute, adică la preşedintele României nu intra oricine. Ştiu că nici delegaţii străini nu erau controlaţi.
– Vi se impunea o anumită ţinută la intrarea în biroul lui Ceauşescu?
– Da. El nu admitea să intri la el, fie că era vară sau iarnă, fără cravată! Era o regulă ştiută și ne conformam cu toţii. Şi el respecta această regulă.
– Care vă era programul de muncă?
– După al lui Nicolae Ceauşescu. De regulă, el venea pe la 8.00 dimineaţa şi pleca seara, pe la 20.00, chiar şi mai târziu uneori. Nimeni un pleca înainte de a pleca el din sediu. A fost o situaţie în care Ştefan Andrei, pe la ora 18.00, a plecat la Teatrul Naţional la un spectacol în care juca şi Violeta Andrei, dar după plecarea lui, şeful de cabinet a primit ordin de la Ceauşescu ca la 19.30 să fie la el trei miniştri, Cornel Burtică, eu şi Ştefan Andrei. S-a trimis o maşină de urgenţă la teatru, l-au scos pe Ştefan Andrei, dar la 19.30 nu ajunsese. Am reuşit să întârziem intrarea la Ceauşescu cu câteva minute, justificându-ne că întocmim nişte situaţii pentru el şi astfel l-am acoperit pe Ştefan Andrei. Ceauşescu nu admitea să pleci acasă înaintea lui.
– S-a spus că Elena Ceauşescu ar fi dispus, în secret, instalarea de microfoane în biroul lui Nicolae Ceauşescu. Ce ştiţi?
– Nu cunosc, nu comentez. Zic totuşi că până prin 1986, cât am fost alături de ei în sediul Comitetului Central, nu pot crede că ea şi-a permis acest lucru. Mai târziu, pe măsură ce boala lui Nicolae Ceauşescu a avansat, este posibil ca ea, din anumite motive, să fi decis instalarea de microfoane şi în biroul lui.
– Mulţi miniştri şi demnitari la vârf mai discutau şi pe coridoare, dar mi-aţi spus că discuţia era spartă de apariţia Elenei Ceauşescu. Era… sperietoarea?
– S-a întâmplat uneori ca pe culoarul unde erau birourile lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu să ne întâlnim cu ea atunci când se ducea la el, biroul lui fiind la vreo 30-40 de metri distanţă de al ei. Cunoscându-i răutatea, prima noastră grijă era să intrăm în primul birou care ne era la îndemână pentru a evita o întâlnire cu ea… De ce procedam aşa? Dacă te întâlneai cu ea faţă în faţă, devenea agresivă din punct de vedere verbal, penibilă şi chiar absurdă în dialogul cu tine. Se lega de o anumită problemă, dar în anumite cazuri, cum am mai spus, era paralelă cu subiectul, făcea comentarii şi dădea sugestii absurde.
– Aveţi un exemplu?
– M-a oprit odată pe coridor şi mi-a cerut să-i prezint bugetul tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din România, fişe individuale pentru fiecare din aceste instituţii şcolare întrucât învăţământul era domeniul pe care ea îl coordona. I-am explicat că este imposibil, că sunt câteva vagoane de situaţii şi de hârtie şi că aş putea să-i prezint, logic, un centralizator. Ea o ţinea pe a ei: „Vreau să văd cu ochii mei bugetele acestor şcoli, cum sunt întocmite“. Am tăcut din gură, am tot amânat prezentarea acelor situaţii şi… a uitat. Era o absurditate… Din cauza Elenei s-au întâmplat multe… Altă dată, mi-a spus cam aşa: „Eu ştiu că tu nu îl laşi pe «Tovarăşul» (Nicolae Ceauşescu – n.r.) în pace, că-i bagi în cap fel şi fel de prostii…“. Eu am ripostat: „Nu-i adevărat, i-am spus lucruri în interesul ţării. Nu sunt prostii“. Şi ea, ridicând tonul, m-a lăsat nedumerit cu replica: „Lasă, lasă, ştiu eu că tu eşti omul FMI-ului şi al Băncii Mondiale!“. Mi-a întors spatele şi a plecat…
– V-a zis vreodată „măgarule, de ce i-ai zis aia lu’ Tovarăşu’ “?
– Nu. Îmi vorbea cu „tu“, ridica tonul, era zeflemitoare, dar nu m-a catalogat aşa. Era, repet, o femeie imposibilă.

Ceauşescu culegea flori de câmp pentru „Tovarăşa“

Aflăm acum însă, din afirmaţiile unui general din sistem, că Elena Ceauşescu ar fi fost o mare amantă, că se întâlnea pe ascuns cu bărbaţi pe la Olăneşti… Cu cine, ce ştiţi?
– Cât am fost în preajma familiei Ceauşescu, ca ministru de finanţe (1981-1986), dar şi înainte, în funcţia de consilier prezidenţial (1977 -1980), aş putea spune că i-am cunoscut destul de bine pe cei doi. Adaug că am cunoscut viaţa lor de la sediul Comitetului Central. Nu ştiu amănunte intime din viaţa lor particulară, ci doar zvonuri şi bârfe, pe care nu le comentez. Nu cred că ea, în perioada în care eu am fost în preajma lor, s-a întâlnit cu alţi bărbaţi. Este doar o opinie, aşa intuiesc. Mergea, într-adevăr, la Olăneşti singură, făcea tratament balnear, dar era însoţită de o suită de oameni, aproape toţi din serviciile de securitate şi pază. Să fi avut relaţii cu aceştia? Nu cred, exclud o asemenea ipoteză… Se puteau reclama unul pe altul! Se pot scrie multe despre ea, dar nu că era „mare amantă“!
– Cel care a făcut aceste dezvăluiri pentru Evenimentul Zilei pretinde că doi dintre amanţii Elenei Ceuşescu încă trăiesc!
– V-am spus, nu comentez aceste afirmaţii, dar eu nu cred că Elena a avut amanţi.
– Dar el?
– Un soţ model, nici vorbă de amante!
– Pacepa scrie în „Orizonturi Roşii“ (Editura Ziarului „Universul“ New York, 1988) că el urmărea filme pornografice!
– Nu ştiu, nu cred. Apropo de ce „scrie“ Pacepa: a scris şi de o întâlnire între Ceauşescu şi Arafat, la care ar fi participat, pe lângă Ştefan Andrei, şi el, Pacepa. Domnul Ştefan Andrei a declarat că Pacepa nu a fost la acea întâlnire! Mai scrie Pacepa că Nicolae Ceauşescu avea costume din import, toate de firmă. Nici vorbă! Erau costume produse în România. A mai scris Pacepa că Ceauşescu avea pantofi de lux din Occident… Păi, Nicolae Ceauşescu purta şi pantofi din pânză românească deoarece avea un fel de suferinţă la picior. Avea şi pantofi din piele, dar făcuţi în România.
– Apropo de filmele porno: am citit că familia Ceauşescu avea un minicinematograf acasă…
– Da, aveau o mică sală de cinema, dar el urmărea filme documentare, filme româneşti.
– Cum de s-a lăsat prostit Nicolae Ceauşescu de ea, sau cel puţin aşa se spune?
– Asta discutam şi între noi, cei din apropierea cuplului Ceauşescu, şi ne întrebam: cu ce îl are la mână Elena Ceuşescu? Că-l domina total! Ştefan Andrei îmi povestea că de fiecare dată când Nicolae Ceauşescu se întorcea acasă de la vânătoare îi aducea Elenei un buchet de flori de câmp!

Autor: Ion JIANU – Gazeta de Sud

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: