Skip to content

Nicolae Ceauşescu: „Eu vreau să fac în fiecare an o sută de mii de apartamente! Omul trebuie să aibă un loc de muncă, dar şi unde să doarmă“. În şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente!

8 Noiembrie 2011


Bush Sr., întâmpinat la București de foștii demnitari olteni Petre Gigea și Ștefan Andrei (septembrie 1983)

În continuarea dialogului de ieri cu GdS, Petre Gigea, ministru de finanţe din perioada 1981-1986, a vorbit, printre altele, de reeşalonarea datoriilor externe într-un moment critic pentru România, dar şi despre ambiţia lui Ceauşescu de a construi apartamente pentru oamenii muncii în această perioadă dificilă.

– Un subiect rămas la faza de zvonuri şi presupuneri este acela al conturilor secrete ale cuplului Ceauşescu. Ca fost ministru de finanţe, trebuie să ştiţi ceva!
– Ştiu „ceva“, dar lăsaţi-mă să fac, măcar pentru cititori, un preambul la această chestiune răstălmăcită în fel şi chip. Gestionarea fondurilor valutare ale României se făcea atunci numai prin Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), şi nu prin Banca Naţională – cum s-a făcut după 1990. BRCE era singura bancă autorizată şi avea fondurile pe care le gestiona statul prin Ministerul de Finanţe, dar mai avea şi o direcţie specială pentru fondurile Comitetului Central, sindicat, securitate, armată – astea din urmă având un regim special, dar tot sub controlul BRCE şi al Ministerului de Finanţe. Fondurile proveneau, în cea mai mare parte, din export, plus din ce se realiza din turism şi lucrări – investiţii realizate de România în străinătate. Toată valuta care se încasa era imediat distribuită: o parte pentru restituirea datoriilor, o parte pentru importuri şi alte cheltuieli, iar ceea ce rămânea se depunea în bănci din străinătate pentru a încasa dobândă. Aceste probleme se făceau în mod curent de către BRCE şi Ministerul Finanţelor, iar Ceauşescu era informat de mine când îi prezentam situaţia valutei pe care o plasam la cele mai puternice bănci europene şi americane. Nu puneam „ouăle“ într-un singur coş! Din aceste conturi, BRCE efectua plăţile pe baza documentelor legale.

Conturile BRCE din străinătate, asimilate cu „conturile secrete“ ale lui Ceauşescu

– Şi totuşi, care-i povestea cu conturile secrete?
– Trebuie să adaug ceva. Nicolae Ceauşescu dispunea şi de gospodăria de partid a Comitetului Central, care şi ea făcea exporturi. Avea ferme, activităţi agricole bine dezvoltate şi puse la punct ş.a., iar fondurile valutare rezultate din aceste activităţi nu le controla statul, nu erau evidenţiate şi gestionate prin Ministerul de Finanţe. Eu eram foarte bucuros din acest punct de vedere deoarece ar fi fost o sarcină în plus. Banii de la gospodăria de partid erau gestionaţi de oamenii de la această activitate specifică Comitetului Central, dar nu direct de Ceauşescu, el nu avea conturi la dispoziţie. S-a scris mult pe această temă, dar s-a făcut o confuzie. V-am spus mai înainte că valuta disponibilă a României se păstra în bănci străine pentru a încasa dobândă. Şi banii erau păstraţi în străinătate în conturile BRCE. Şi aceste conturi sunt considerate de presă, şi nu numai, drept „conturile secrete ale lui Ceauşescu“!
Cine dirija conturile Securităţii, ale Armatei?
 – Tot prin BRCE se dirijau şi aceste sume, tot prin conturile acestei bănci. Ce s-ar fi putut, totuşi, întâmpla? Probabil, cei care s-au ocupat de anumite exporturi puteau să primească anumite comisioane, dar astea sunt doar bănuieli. În opinia mea, ca unul care l-a cunoscut bine pe Nicolae Ceauşescu, pot afirma că el n-a avut nici un cont secret în străinătate, n-a avut nici un dolar pe numele lui. De altfel, la simulacrul de proces care i s-a făcut în decembrie 1989, el a răspuns sincer că n-are nici măcar un dolar în conturi străine!

– Unde este valuta României, aflată în bănci străine în decembrie 1989?
– Iarăşi trebuie să ofer unele detalii. În aprilie 1989, datoria externă a României s-a lichidat, iar toată valuta încasată apoi de România din activităţile de export şi alte activităţi externe a fost depusă în conturile BRCE. Şi primul guvern post-decembrist, guvernul Petre Roman, a decis ca partea cea mai mare a fondurilor valutare să fie alocată consumului populaţiei, vreo trei miliarde de dolari! Nu comentez această decizie, risc să fiu catalogat în fel şi chip. Mai spun că, la acea dată, România mai avea de încasat creanţe de aproape şapte-opt miliarde de dolari de la diverse ţări, din care o mare parte nu au fost încasate de statul român nici până astăzi. Subliniez, de statul român…
– Nu înţeleg?
– E o altă discuţie, prefer să nu comentez. Eu cam ştiu ce s-a întâmplat cu anumite sume de valută care trebuia să revină României, statului român, dar de ajuns, se pare că au ajuns în România! Altă întrebare?

Lui Ceauşescu îi era teamă de Moscova

– Este una tot delicată, ca şi conturile, o întrebare legată de Tezaurul României de la Moscova, o problemă aflată şi astăzi în… ceaţă. Ceauşescu nu a întreprins nimic pentru recuperare deoarece îi era frică de Moscova?
– Este o poveste stufoasă şi spaţiul tipografic ne obligă la un fel de rezumat. Trec direct la subiect: prin 1984, în timp ce purtam tratative la Washington cu Michel Camdessus, preşedintele FMI, acesta mi-a dat o sugestie, dar mi-a precizat că trebuie să păstrez discreţie totală asupra acestei sugestii şi să vorbesc despre ea peste 20 de ani. Camdessus, francez, mi-a spus că ar trebui ca România să solicite la Tribunalul Internaţional de la Haga restituirea Tezaurului de la Moscova deoarece ar putea câştiga. De ce? Franţa, care a semnat ca garant al transferului acelui fabulos tezaur din România în Rusia în 1916, ar fi putut susţine cauza ţării noastre. I-am spus lui Ceauşescu, între patru ochi, toată discuţia cu preşedintele FMI… Reacţia lui: „Crezi tu că eu nu cunosc problema, crezi că nu mă interesează? A ridicat-o conducătorilor sovietici şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi Ion Gheorghe Maurer. Am ridicat-o şi eu lui Brejnev, dar acesta s-a făcut că ar lua cunoştinţă pentru prima oară de această problemă, „kakoi tezaur“?! Apoi Ceauşescu a adăugat: „Cu ruşii nu te poţi înţelege. Ei ştiu că sunt o forţă militară şi joacă tare cu toţi. Pot veni peste noi cu tancurile în 48 de ore! Nu putem face nimic“. Şi a încheiat spunându-mi că problema restituirii tezaurului ar putea fi reluată când „Uniunea Sovietică nu va mai fi aşa de puternică precum acum“. Cred că vă este clar că lui Ceauşescu i-a fost teamă de Moscova. Apropo de acest subiect: recuperarea Tezaurului, printr-o acţiune a României la Tribunalul Internaţional de la Haga, se putea face şi după 1990 încoace, dar nu s-a făcut…

În 1981, România avea datorii de aproape 19 miliarde de dolari SUA

– Conform afirmaţiilor dumneavoastră, ca ministru de finanţe şi guvernator al României la Fondul Monetar Internaţional (FMI), aţi reuşit o reeşalonare a datoriei externe într-un moment critic pentru ţara noastră. Ce s-ar fi întâmplat cu România, cu moneda noastră naţională dacă nu se reeşalona datoria? Ce indicaţii v-a dat atunci Nicolae Ceauşescu?
– Cronologic, eu am fost al 117-lea ministru de finanţe din România, începând de la Alexandru Moruzi, cel care a fost, în timpul lui Alexandru Ion Cuza, primul dintre miniştrii de finanţe (ianuarie 1862). În februarie 1977 am fost promovat de la Craiova, unde eram prim-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Popular Dolj, consilier prezidenţial cu probleme financiar-bancare, iar în martie 1981 am fost numit ministru de finanţe, într-un moment critic pentru ţara noastră. Datoria externă a României în 1981 era uriaşă, cea mai mare din epoca trecută. Ea se cifra la aproape 14 miliarde de dolari SUA şi reprezenta datorii faţă de bănci şi faţă de organisme internaţionale, respectiv Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Cu dobânzile aferente şi restanţele faţă de furnizorii externi, datoria totală a României ajunsese la aproape 19 miliarde de dolari americani. Dacă această datorie, una de vârf pentru o ţară ca a noastră, ar fi fost reeşalonată într-un mod raţional, pe termen mijlociu şi lung, atunci nu ar fi fost mari dificultăţi pentru România. Însă, cea mai mare parte a datoriei era în credite pe termen scurt şi, la un moment dat, când creditorii au presat rambursarea datoriilor, România era pe cale de a intra în încetare de plăţi. În această situaţie financiară, extrem de dificilă, am fost numit ministru de finanţe, deşi în discuţiile de aproape două ore cu Ceauşescu, premergătoare numirii mele ca ministru, am ezitat. De ce? Îmi dădeam seama de dificultăţile de rambursare a datoriei într-un termen scurt, aşa cum dorea Ceauşescu.
– Cum de s-a ajuns la această sumă mare, de aproape 19 miliarde de dolari SUA? Erau bani pentru industrializarea României?
– Da, pentru industrializarea şi dezvoltarea ţării. Valuta a fost luată prin credite de la diferiţi creditori străini care aveau încredere în România deoarece în acei ani ţara noastră se dezvolta destul de bine, respectiv creşterea economică în perioada 1970-1980 a fost între opt şi zece la sută, ritm pe care numai Japonia îl atingea! În presa occidentală s-a vorbit pe atunci de miracolul japonez, dar, în egală măsură, şi de cel românesc.

– Ce demersuri aţi întreprins, ca ministru, pentru reeşalonarea datoriilor de care mi-aţi vorbit până acum?
– Să încep cu finalul acestei acţiuni. Am reuşit rescadenţarea, adică reeşalonarea datoriilor în termeni rezonabili, fiind o premieră pentru România. Sper ca acea rescadenţare din mandatul meu de ministru de finanţe al României să rămână şi ultima. Spun asta deoarece atât condiţiile de realizare a unei reeşalonări, dar, mai ales, cele de respectat nu sunt uşoare.

Anumite plăţi s-au făcut cu… geamantanul

– Ce indicaţii v-a dat Ceauşescu în această problemă?
– El mi-a spus ca această rescadenţare s-o fac în mod discret, adică să nu se afle în lumea politică şi financiară mondială. Mi-a cerut ceva imposibil de făcut. Eu urma să tratez această problemă de reeşalonare „secretă“ cu 15 guverne din lume şi 220 de bănci occidentale! Plus cu unii furnizori faţă de care avem restanţe financiare. Îmi cerea ca nu cumva să afle presa internaţională de aceste demersuri! Nicolae Ceauşescu era un om extrem de orgolios şi, dacă până atunci se vorbise de miracolul românesc, nu accepta ideea ca în presa internaţională să se scrie despre probabilitatea ca România să intre în incapacitate de plată. Eram, într-adevăr, în pragul unei asemenea situaţii grele pentru ţara noastră. La data când am fost numit ministru, se ajunsese într-o astfel de situaţie încât anumite plăţi către furnizori (combustibil pentru avioane, cheltuieli la ambasade) le-am făcut cu… geamantanul.
– De ce nu se făceau aceste plăţi prin conturi?
– Răspunsul este simplu: conturile României puteau fi blocate de către creditori. Aceştia căutau să pună sechestru pe sumele de care dispunea România, adică voiau să-şi recupereze o parte din datorii. Din acest motiv, sumele nu mai puteau „circula“ prin conturi şi anumite plăţi în afară le făceam prin valiza diplomatică – „geamantanul“ de care v-am vorbit. Unica soluţie era, repet, reeşalonarea datoriilor, problemă de care m-am ocupat şi documentat. Eu vedeam o reeşalonare a acestora pe timp de opt-zece ani, situaţie în care populaţia României n-ar fi avut de suportat un regim restrictiv. Aflasem că guvernul fostei Iugoslavii reuşise rescadenţarea datoriilor în condiţii destul de onorabile, motiv pentru care am fost la Belgrad în documentare şi am aflat unele subtilităţi. Revenit la Bucureşti, m-am consultat cu un grup de consilieri de la minister, oameni foarte bine pregătiţi (printre care Marin Stelian, Decebal Udrea şi Theodor Stolojan, viitor prim-ministru după evenimentele din decembrie 1989), dar şi cu conducerea Băncii Române de Comerţ Exterior, şi apoi am prezentat propuneri de rescadenţare a datoriilor. Am ajuns la concluzia că această problemă trebuie tratată cu Clubul de la Paris, ceea ce am şi făcut la începutul anului 1982. Clubul de la Paris era condus de francezul Michel Camdessus, care, peste ani, a ajuns preşedintele FMI. În prealabil, Ştefan Andrei, ministrul de externe al României, într-o întâlnire cu preşedintele Franţei, François Mitterrand, ştiind de vizita mea la Paris, l-a rugat pe acesta ca atunci când România apelează la Clubul de la Paris să fie alături de noi, ceea ce s-a şi întâmplat. Concret, Mitterrand i-a transmis ministrului economiei şi finanţelor, Jacques Delors, indicaţii în acest sens. Ulterior, Delors a ajuns preşedintele Celor 12.
– Revenind la întâlnirea cu cei din cadrul Clubului de la Paris…
– Am avut discuţii cu reprezentanţi ai guvernelor creditoare, cu bănci creditoare… I-am asigurat pe toţi creditorii că România, dacă va rescadenţa datoriile în condiţiile unor dobânzi rezonabile, se va achita de toate obligaţiile sale. Tratativele au fost dure. Aveam datorii faţă de 220 de bănci din lume şi aceste bănci s-au grupat în două categorii conduse de câte o bancă puternică, celelalte subordonându-se acesteia, iar negocierile le-am purtat, în principal, la Londra, Paris şi Washing­ton. Am reuşit să încheiem acorduri de reeşalonare şi contracte favorabile României, cu dobânzi rezonabile de până la trei la sută. Ca termen – şase ani şi jumătate, un termen destul de bun. Acesta însă nu era îndeajuns pe placul lui Ceauşescu, care, înainte de negocieri, îmi spusese că mai mult de doi ani să nu accept, dar acest termen nu era posibil din multe puncte de vedere. La revenirea în Bucureşti, el a fost supărat pe mine, deşi era şi el conştient că datoriile acelea mari nu se puteau achita în doi ani. L-am asigurat că dacă, ipotetic, avem bani, putem face plăţi şi în avans. Ceea ce nu s-a întâmplat. România n-avea cum să achite în doi ani o asemenea sumă uriaşă, dar Ceauşescu era orgolios.
– Se spune că absolut totul era controlat în România de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cum controla, de exemplu, inflaţia?
– El urmărea aproape zilnic, pe baza informaţiilor multiple primite, activitatea economică. Elena Ceauşescu nu se implica pe atunci (1981-1986) în aceste probleme, ea se amesteca doar în anumite şedinţe. Aş avea de spus ceva: dacă Elena Ceauşescu ar fi rămas doar la Institutul de Chimie şi n-ar fi intrat în organele de conducere ale partidului, şi nu i s-ar fi dat aşa de multe responsabilităţi – chiar prim-vicepreşedinte în guvern, ar fi fost mult, mult mai bine în România. A fost o greşeală pe care Nicolae Ceauşescu a făcut-o. Surprinzător, el n-a putut rezista influenţei ei în multe probleme. Revenind la întrebarea privind controlul inflaţiei de către Ceauşescu: la un moment dat, el mi-a spus că eu, ca ministru de finanţe, trebuie să fac totul ca suta de lei din anul acela să aibă aceeaşi valoare cu suta de lei de anul viitor, chiar mai mult! El credea că inflaţie n-ar putea să existe într-o ţară dacă este strict controlată. Şi Ceauşescu, la fiecare zi de 3 ale lunii, cu datele statistice în faţă, analiza mersul economiei în amănunt, inclusiv preţurile.

Ceauşescu controla şi numerarul de bani de pe piaţă

– De unde se pricepea, nu prea înţeleg?
– Învăţase, se documenta, avea informaţii, statistici. Când observa că inflaţia creşte, certa pe toţi miniştrii, apoi dădea multe sugestii ministerelor. Ca să-l înţelegeţi pe Ceauşescu, v-aş mai da un exemplu: controla şi numerarul de bani existent pe piaţă! Printr-un sistem al planului de casă întocmit de Banca Naţională se asigura să nu existe mai mulţi bani pe piaţă decât cantitatea de mărfuri şi produse existente, ca şi un volum suficient de servicii.
– Cursul dolarului în România era unul nereal şi presupun că tot Ceauşescu a dispus asta!
– Finanţiştii înţeleg ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce s-a procedat aşa atunci, dar acum aceste probleme sunt răstălmăcite. Era un curs al dolarului intern şi care se aplica în privinţa exporturilor, adică întreprinderile care exportau erau obligate să realizeze un curs al dolarului american la 4,47 lei, ceea ce era aproape o imposibilitate! Ceauşescu considera că acest curs impus ar fi un stimulent pentru întreprinderile care exportau. Cu toate indicaţiile lui Ceauşescu, nu s-a putut realiza acest curs, nereal, decât în industria armamentului din România. În acei ani, armamentul românesc era căutat şi, la un moment dat, s-a realizat export de armament la un curs de un dolar SUA la doi lei. Iar carnea se vindea la export la un preţ stabilit de piaţa mondială, respectiv un kilogram de carne era vândut cu un dolar SUA. Dacă se realiza un curs al dolarului mai mult de 4,47 lei – cât era planificat şi calculat – era, într-un fel, o pierdere. Dacă exportam mărfuri cu cursuri ridicate ale dolarului însemna că România pierdea, dar uneori a fost nevoie să se vândă şi la cursuri mai mari decât cel stabilit (4,47 lei dolarul) deoarece aveam nevoie stringentă de valută pentru investiţii ş.a.m.d. Trebuie să precizez că în turism cursul necomercial al dolarului era de 12,50 lei. Nici acesta nu era real.
– Şi care era cursul adevărat al dolarului?
– Pe vremea când am fost ministru de finanţe (1981-1986), Fondul Monetar Internaţional (FMI) considera un curs normal al leului faţă de dolarul american la 17,50 lei. În timpul tratativelor cu FMI, una dintre condiţiile care mi se tot cereau era ca acest curs al dolarului să se stabilească în România la 17,50 lei, dar am reuşit să amânăm, de la an la an, această sugestie. Intenţia FMI era ca, după ce acceptam acest curs al dolarului, să-l urce până la 25,00 lei. Dacă România accepta aceste cursuri, de 17,50 sau 25,00, ar fi însemnat ca turiştii străini să vină mai mulţi în staţiunile de la mare şi munte din România la un preţ foarte mic. FMI, dintr-un punct de vedere, avea dreptate să ne impună un curs ridicat al dolarului deoarece România, având mare nevoie de valută, astfel ar fi atras foarte mulţi turişti străini în ţara noastră. Ceauşescu însă nu era de acord cu această situaţie, iar eu, cel care conduceam tratativele cu FMI, am reuşit să amân sine die problema.

Rubla sovietică, mai mare decât dolarul american

– Ce indicaţii aveaţi de la Ceauşescu în privinţa cursului dolarului?
– Păi, nu s-au subînţeles din ceea ce am spus? Dacă în unele probleme (reducerea subvenţiilor ş.a.), el accepta anumite condiţii impuse de FMI, în privinţa cursului dolarului îmi spunea, pe un ton foarte ferm, „niciodată să nu accepţi modificarea cursului de schimb al dolarului. Dacă accepţi, să nu mai aterizezi la Bucureşti, ci să aterizezi la… Sofia deoarece eu nu te mai primesc în România!“. La acest subiect, am de povestit o întâmplare: după vreo trei ani de discuţii şi negocieri cu toţi creditorii României, ultima problemă rămasă în suspensie a fost modificarea cursului dolarului, la care eu, cum spuneam, nu aveam aprobarea lui Ceauşescu. În întâlnirea finală de la Londra, ajuns la acest punct critic al cursului dolarului, directorul general al FMI, Jacques De Larrosiere, era mirat de faptul că eu, economist, ministru cu experienţă, cadru universitar, nu sunt de acord cu alt curs, explicându-mi că astfel am atrage turişti străini în România ş.a.m.d. Eu nu puteam să-i spun adevărul, respectiv indicaţia foarte fermă a lui Ceauşescu. Era ora două noaptea şi nu semnasem încă acordul de rescadenţare deoarece nu cedasem în problema cursului dolarului. Ei, la acea oră din miezul nopţii, mi-a venit o idee dumnezeiască… I-am spus directorului general că, dacă România schimbă cursul dolarului, trebuie să facem acelaşi lucru şi cu rubla sovietică… O paranteză: la acea dată, rubla sovietică era mai puternică decât dolarul american! Şi am explicat conducerii FMI că, prin modificarea cursului rublei, vor veni ruşii grămadă peste noi în România deoarece cu 30-40 de ruble vor ocupa toate staţiunile montane şi de la mare. „Nu ne este teamă că vor veni în concediu aşa de mulţi ruşi, ci mi-e teamă că, odată veniţi în România, ruşii nu vor mai pleca!“, i-am spus directorului general al FMI. După o pauză, directorul executiv al FMI, un olandez, J.J. Pollack, membru fondator al FMI, s-a adresat lui De Larrosiere: „Domnule director general, dacă domnul ministru Gigea are dreptate?!“. Şi atunci, De Larrosiere a decis: „Bine, semnăm, dar lăsăm cursul dolarului în ceaţă“. Am dat telegramă la Bucureşti în care am spus că am semnat acordul de rescadenţare, iar în privinţa cursu­lui am scris aşa cum a zis directorul general al FMI, că acesta „a rămas în ceaţă“!
– V-aţi notat aceste amănunte sau aveţi o memorie extraordinară?!
– Mi-am notat aproape totul, ţineam un fel de jurnal pentru bătrâneţe. Şi iată că toate însemnările mele, dezvoltate, au ajuns… 42 de cărţi!

Nicu Ceauşescu, lobby pentru casa tineretului de la Craiova

– I-aţi cunoscut pe Zoia, Valentin şi Nicu?
– I-am cunoscut, dar doar cu Nicu Ceauşescu am vorbit de mai multe ori. Pe când eram ministru de finanţe, am primit un telefon de la Nicu Ceauşescu, pe atunci prim-secretar al CC UTC, şi fiul preşedintelui m-a luat la sentiment, ca să spun aşa: „Mai ţineţi cu Craiova, oraşul dumneavoastră? Dacă da, ajutaţi-mă să realizez în Craiova o casă a tineretului. Sunt presat de tovarăşa Bistriceanu, primul secretar UTC de la Craiova şi vreau s-o facem, dar nu ne ajung fondurile. Puteţi să ne ajutaţi?“. Cum sufletul meu era la Craiova şi cum mă ruga fiul preşedintelui României, am alocat imediat sumele solicitate, aproape jumătate din suma necesară, şi astfel s-a ridicat în Craiova actuala Casă a Ştiinţei şi Tehnicii de lângă Billa. Am mai avut apoi şi alte discuţii, ne întâlneam la şedinţele de guvern. Nicu era mai libertin în exprimare, dar aveai încredere să discuţi anumite probleme deoarece nu interpreta greşit opiniile tale şi nu le transmitea părinţilor săi. L-am întâlnit şi după 1990, la un chioşc de ziare din Bucureşti. Am vorbit despre ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 şi după aceea.
– Când l-aţi văzut ultima oară pe Nicolae Ceauşescu?
– În aprilie 1989, pe când eram ambasador al României în Franţa, am fost chemat la Bucureşti şi atunci l-am văzut ultima oară în viaţă. Era slăbit, avea vreo 50 de kilograme, iar pe faţă şi pe mâini erau multe pete maronii. Nu era Ceauşescu vioi pe care-l lăsasem eu în 1986, când m-a eliberat din funcţia de ministru al finanţelor, împreună cu alţi şase miniştri. Diabetul l-a distrus… Părul îi albise şi am impresia că se şi vopsea deoarece am remarcat culoarea deschisă a rădăcinilor.

În şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente

– Să revenim la perioada dumneavoastră de ministru de finanţe. Aţi întocmit şase bugete anuale, ce sugestii (obligatorii ) aveaţi de la Ceauşescu?
– Ar fi multe de spus… Astea, dar mai ales toată problematica datoriei externe se poate afla în detaliu din cartea mea, în două volume (de 1.350 de pagini), „Un ministru de finanţe îşi aminteşte“. Ca să vă răspund punctual la întrebare: în timp ce se elabora bugetul, Ceauşescu îmi tot punea fel de fel de întrebări, la modul general, însă. Îi spuneam că, în buget, am propuneri de cheltuieli ale ministerelor şi judeţelor mai mari decât venituri… „Nu se poate aşa ceva. Veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile, să fie clar asta. Şi să-mi asiguri şi mie o rezervă de zece la sută, o rezervă a statului, pentru evenimente neprevăzute, inundaţii, secetă sau poate să vină o molimă (chiar aşa a spus Ceauşescu!). Şi nu vreau să mă împrumut din afară“, a replicat el. Un excedent la buget de zece la sută, cum îmi cerea el, nu era posibil în România. Am reuşit să asigur, prin buget, un excedent destul de important, de 3-4 la sută în fiecare an. Ceauşescu mi-a mai impus şi altceva în legătură cu bugetul: „Am o poziţie de plan din care tu să nu-mi tai niciodată nici un leu. Eu vreau să fac în fiecare an o sută de mii de apartamente! Omul trebuie să aibă un loc de muncă, dar şi unde să doarmă“. Şi Ceauşescu se interesa la prim-secretarii de judeţe, din două în două săptămâni, de situaţia realizării apartamentelor. Din notiţele mele, în perioada 1981-1986, în România s-au realizat 724.000 de apartamente. Nu vreau să fiu catalogat drept un nostalgic, dar această cifră, ca şi altele, mă scuteşte de comentarii. De exemplu, în toţi anii, salariile, pensiile şi alte cheltuieli sociale au fost plătite la timp, în ziua planificată, bugetele fiind excedentare.
– Mi-aţi povestit de multe întâlniri ale dumneavoastră cu Nicolae Ceauşescu, printre care şi cea în care, la reîntoarcerea din SUA, i-aţi spus despre remarca unui preşedinte de bancă din SUA despre (ne)iluminatul Bucureştiului noaptea. Care a fost reacţia imediată a dictatorului?
– Preşedintele băncii americane „Manufactures Hanover Trust“ din New York a venit, la invitaţia mea, într-o vizită în România. După sosirea la Bucureşti, mi-a spus că, atunci când avionul, pregătindu-se de aterizare, a făcut câteva ocoluri deasupra Capitalei noastre şi astfel a sesizat prin hubloul avionului iluminatul din oraş restrictiv şi a ţinut să-mi zică: „Domnule ministru, parcă mă aflam deasupra unui mare sat african!“. Eu i-am reprodus vorbele preşedintelui băncii americane lui Nicolae Ceauşescu… După o pauză, în care el era extrem de afectat, ca şi mine, de afirmaţiile americanului, l-a sunat pe primarul Bucureştiului, Dincă, şi i-a ordonat acestuia să pună becuri pe bulevardele Capitalei, adică Ceauşescu a fost receptiv. Şi mai am un caz. O deputată franceză în Parlamentul European a ridicat o problemă în acest organism, respectiv a cerut ca din România să nu se mai importe carne deoarece populaţia era subalimentată şi asta ar ataca, din punct de vedere biologic, naţia noastră. Eu i-am transmis lui Ceauşescu ceea ce afirmase acea deputată şi credeam că va dispune unele măsuri, astfel încât carnea să rămână şi pentrul consumul intern. El, surprins, pe un ton ridicat, mi-a replicat: „Păi, tu nu ştii unde merge carnea şi de ce? Merge la ruşi deoarece ei ne cer carne pentru minereul de fier necesar industriei noastre!“. I-am sugerat, diplomatic, să dea dispoziţie Comitetului de Stat al Planificării ca o parte din cantitatea de carne prevăzută la exportul către Rusia să fie înlocuită cu mobilă, instalaţii de foraj, camioane ş.a. A fost iarăşi receptiv şi a dat dispoziţii preşedintelui Comitetului de Stat al Planificării în acest sens pentru tratative la Moscova.
– Cu toate astea, în perioada la care vă referiţi, carnea era o raritate pentru românii de rând!
– Este o realitate crudă, era cunoscută, dar deciziile erau luate.
– Totuşi, până la sfârşitul anilor 70, viaţa a fost oarecum bunicică în România, dacă mă pot exprima astfel, decât în anii 80, când nivelul de trai s-a deteriorat enorm. Datorii mari, paranoia clanului Ceauşescu sau care ar fi explicaţia?
– Observaţia este corectă. De ce a fost bine în anii de până în 1980? În perioada aceea au intrat în România multe credite care, atenţie, nu au fost rambursate imediat. Când creditele au ajuns la scadenţă, în 1981, au început problemele, în sensul că banii împrumutaţi au trebuit să fie restituiţi. Am reuşit reeşalonarea datoriilor pe şase ani şi jumătate, dar efortul a fost uriaş şi populaţia a avut, într-adevăr, cel mai mult de suferit. Carnea era solicitată la export insistent de fosta URSS. Culmea este că preţul încasat pe carne nu era unul bun, doar 1.000 de dolari pe tona de carne neprocesată, adică un kilogram de carne se vindea cu doar un dolar. Repet, acesta era preţul pe piaţa mondială.
Autor: Ion JIANU Gazeta de Sud

Anunțuri
7 comentarii leave one →
  1. Dan permalink
    8 Noiembrie 2011 18:37

    Nu pot decat sa spun ca in Romania mai exista oameni carora le pasa de romani si de Romania, insa acestia nu se afla la panoul de comanda! Poate ce a facut Ceausescu nu a fost extraordinar, poate nu a facut nimic pentru el … insa i-a pasat de romani si de prestigiul Romaniei in lume. Insa e de dorit un sistem socialist in care economia sa fie in proprietatea poporului si conducatorii sa nu jefuiasca poporul decat capitalismul in care jefuirea poporului e continua. Sa nu uitam ca momentul in care datoriile RO vor deveni scadente nu e departe si va intreb … cine va scoate tara din mizeria economica? Dreapta, extrema-dreapta, dreapta deghizata in stanga cum ar fi PSD si USL sau stanga reala?! L-a facut propaganda de dreapta in toate felurile pe Ceausescu insa el este un erou al Romaniei. Spuneti-i in continuare, ca lasii, dupa moarte: cizmar, pingelica, agramat, paranoic, megaloman … oricum nu poate sa va raspunda, insa peste maxim doua decenii va fi cel mai important erou national care nu v-a „hranit” cu peste (ajutoare sociale) si circ ci cu undita (loc de munca) si locuinte decente. Rusine celor care nu constientizeaza de unde au plecat ei ca familie, Romania ca tara si blameaza complet gresit eforturile facute prin munca asidua in uzine si pe ogoare a intregului popor condusi de comunisti! Decat sa injurati comunistii sau comunismul si sa-l gasiti ca sursa a tuturor relelor mai bine ati demonstra economic ca sunteti mai capabili decat ei PRIN FAPTE, ceea ce nu am vazut in ultimii 22 de ani. Altfel e doar propaganda nesimtita de dreapta!

    Apreciază

  2. Epoca de Aur permalink
    13 Noiembrie 2011 06:09

    „Era slăbit, avea vreo 50 de kilograme”.Ce inaltime avea Nicolae Ceausescu? Intre 1.65-1.70 sau mai mult? Ovidiule poate ma ajuti tu cu un raspuns:) !

    Apreciază

  3. 13 Noiembrie 2011 14:31

    Buna Ovidiu…Foarte interesant blogul tau…Te-as ruga,daca vrei,sa-mi trimiti si mie o bibliografie legata de viata lui Nicolae Ceausescu,despre copilaria lui..Am de gand sa-mi fac tema de licenta pe personalitatea lui..Am cateva carti in vedere,dar din cate observ esti o persoana documentata si m-am gandit ca ajutorul tau ar fi nemaipomenit.adresa de e-mail la care poti sa ma gasesti este corina.bita@yahoo.com.Multumiri anticipate!

    Apreciază

  4. 13 Noiembrie 2011 16:50

    @Epoca de Aur Ceausescu era ceva mai inalt decat Emil Boc, 1,72.

    Apreciază

  5. 13 Noiembrie 2011 16:52

    @Corina, multumesc iti trimit un mail.

    Apreciază

  6. Epoca de Aur permalink
    20 Noiembrie 2011 08:57

    Mersi de raspuns Ovidiule ! Eu credeam ca inaltimea lui era intre 1.65 si 1.70….

    Apreciază

  7. 24 Octombrie 2013 22:33

    Sa ifie tarana usoara! Un mare om si cinstit Nicolae Ceausescu. Normal ca astia de la conducereil vb de rsu ca era cu ochii pe ei si nu puteau sa fure!!!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: