Astăzi s-a născut Nicolae Ceauşescu. cum a lăcrimat Ceauşescu de ziua lui 24 ianuarie 1973 video

Înainte de 1989, ziua de 26 ianuarie trebuia sa fie o mare sărbătoare naţională. Şi chiar devenise una. Primele pagini ale ziarelor ţineau enorme mesaje de felicitare transmise „din prinosul inimilor” pentru Nicolae Ceauşescu, dictatorul a cărui zi de naştere era sărbătorită cu fast.
Aveau loc întâlniri oficiale, unde „Tovarăşului” i se ridicau osanale şi era felicitat cu lungi fraze rostite în limbă de lemn. Se primeau zeci de cadouri, de la unele scumpe, trimise de şefi de stat, la simple felicitări ale unor cetăţeni din cine ştie ce colţ al ţării. Unele erau trimise de activişti importanţi, printre cele păstrate la Arhivele Naţionale numărându-se şi una scrisă, într-o caligrafie atentă, de Ion Iliescu, cel care, pe atunci, în anii 70, era încă în graţiile dictatorului.

Aproape de lacrimiUn clip din 24 ianuarie 1973, când lui Ceauşescu i s-a decernat nemeritatul titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti – imagini cuprinse de regizorul Andrei Ujică în filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” – surprinde „solemnitatea” aniversărilor fostului şef de stat.

Dincolo de limba de lemn, pentru câteva secunde, dictatorul aniversat, aflat în impostura de a fi recunoscut drept un mare intelectual, apare emotiv atunci când aminteşte de părinţii săi, ţărani din Scorniceşti.

„Nu aş putea, în acest moment, să nu-mi amintesc de părinţii mei”, rosteşte Ceauşescu, la un moment dat. Aici glasul i se sugrumă, tulbure, a plâns. Dictatorul îşi atinge patetic fruntea, dar continuă. „Sunt fiu credincios al poporului meu şi-i ştiu şi durerea şi vrerea. Dorinţa poporului este şi-a mea. Să fie mai puternic, mai fericit, liber, stăpân pe-al său destin, mai mândru, mai falnic în comunism”.
Discursul dictatorului se desfăşoară printre şarje de aplauze furtunoase şi ritmicul „Ceauşescu, la mulţi ani!”, scandat de sala plină ochi.Pe 26 ianuarie anul acesta, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 94 de ani. În anii 70, zeci de felicitări veneau pe adresa Comitetului Central (CC) al PCR.

Oficialii nu aveau voie să lipsească din şirul de „călduroase urări”. Iată: Biroul Comitetului Judeţean Covasna trimitea în ianuarie 1974 (foto dreapta) un desen în tuş, realist-socialist, reprezentând un braţ de fier, muncitoresc, ridicând soarele ca o torţă şi lăsând loc pentru o horă stilizată, încinsă în jurul unui pâlc de blocuri şi de macarale.
Apoi, tot în ianuarie 1974, Ion Iliescu , pe atunci încă în postura de a fi surprins în fotografii alături de soţii Ceauşescu, îl felicita pe dictator cu o carte de vizită simplă, elegantă, pe care scria, fără a fi nevoie de alte introduceri, atât: Ion Iliescu.
Pe verso, în caligrafie îngrijită, mesajul scurt: „Vă rog să primiţi cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere calde urări de sănătate şi fericire, putere de muncă în îndeplinirea misiunii încredinţate de partid şi popor”

Colaje şi urări de la poporDincolo de oficiali, textele semnate de simpli cetăţeni pe spatele unor felicitări spun totul despre atmosfera vremii. Sunt urări ce dublează desene naive, colorate după cum s-a priceput fiecare tovarăş mai bine.„Cu prilejul zilei Dumneavoastră de naştere, vă felicit din toată inima şi vă urez mulţi ani de viaţă, sănătate şi deplin succes în opera de înfăptuire a politicii leniniste a Partidului Comunist Român, pentru propăşirea continuă a României socialiste, pentru menţinerea şi consolidarea păcii în lumea întreagă. Totodată vă urez succese şi bucurii ca mamă şi soţie”, îi scria o tovarăşă inginer, „M. Suder”, în ianuarie 1975 dictatorului.

Tot atunci, „Colectivul de cercetare al Centrului pentru Cercetări Anticorozive, Lacuri şi Vopsele” ura, simplu, „respectuoase felicitări. La Mulţi Ani cu sănătate!”, însoţind cu acest text un colaj minimalist, cu un copil de ţăran în opinci roşii, cocoţat pe „sigla” noului an 1975.
O anume Ileana şi un anume Florin trimiteau, pe un ton familiar, un colaj cu o fetiţă, tot în cosum popular, plecată cu sorcova, şi „aceleaşi calde şi adânci sentimente şi prietenie”, „Vă dorim împlinirea celor mai dorite visuri, multă sănătate şi fericire, multe bucurii pentru mulţi şi fericiţi ani. La mulţi ani!”.Erau şi felicitări în limba maghiară, iar „Simina şi Vasile” îi urau lui Nicolae Ceauşescu, la împlinirea a 56 de ani, „cele mai sincere şi respectuoase urări de sănătate, fericire şi ani mulţi şi îndelungaţi în fruntea partidului şi al statului nostru”, trimiţându-i un desen cu o pasăre (posibil porumbel, dar nu alb, ci cu aripi roşii), aşezat, delicat, pe ramuri de măslin.

Omagiat şi medaliat

Dimineaţa, la prima oră, în cadrul unei festivităţi oficiale, Nicolae Ceauşescu primea personal felicitări. Dictatorul  onora invitaţiile la diverse instituţii, care îl cinsteau cu omagii, cadouri, titluri şi diplome. Bunăoară, în anii 1980, se organiza obligatoriu o festivitate la Consiliul de Stat. Acolo îi întâmpina pe „tovarăşii” din „conducerea de partid şi de stat” şi pe ambasadorii acreditaţi în România. Din partea celor invitaţi la manifestare, întotdeauna, în numele celorlalţi, vorbea unul.

La început, până când s-a pensionat, în 1972, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României, rostea discursul omagial. Apoi, până la Revoluţie, Manea Mănescu, devotatul activist al secretarului general, şi-a intrat în rol. Cu acest prilej, de obicei, i se acorda sărbătoritului şi câte o medalie: „Erou al RSR”, Titlul Suprem „Erou al RSR”, Ordinul „Victoria Socialismului”.

Recitalul fraţilor Ceauşescu

Seara, Ceauşescu oferea o recepţie, la care îi invita pe cei apropiaţi. În anii 1960-1970, de ziua lui, Ceauşescu obişnuia să chefuiască alături de ai săi. Fraţii şi surorile aşteptau cu bucurie acest moment. Era una dintre puţinele ocazii cu care Ceauşeştii se puteau reuni, ca la Scorniceşti. Părinţi, fraţi, cumnaţi dansau şi cântau până dimineaţa, fie la vila prezidenţială din Bucureşti, fie – mai rar – la Predeal. Se bea ţuică de prună sau vin alb şi se mâncau sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie, salată de boeuf. Potrivit Mihaelei Moraru, nepoata lui Nicolae Ceauşescu, cu asemenea ocazii, fraţii ofereau celorlalţi invitaţi un microrecital (volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”, Editura Meditaţii, 2005). Fredonau cu foc o melodie: „O cântau când se întâlneau de ziua lui Nicolae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân», a povestit fiica lui Marin Ceauşescu. Şi se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă niciunul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult”.

După ce anii au trecut peste Ceauşescu, petrecerile s-au scurtat, devenind tot mai protocolare şi mai sobre. Şi invitaţii s-au schimbat. În locul rudelor sale, care îl vedeau tot mai rar, Ceauşescu s-a înconjurat la zilele de naştere de colaboratorii săi zilnici. Şi sănătătea îi era mai şubredă. Din cauza diabetului, renunţase la băutură, mânca nesărat, fără dulciuri şi doar în cantităţi stabilite la gramaj.

Interzis decolteurilorÎn funcţie de simpatiile de moment, soţii Ceauşescu întocmeau lista participanţilor la recepţie. Cei mai mulţi dintre invitaţi făceau parte din Comitetul Politic Executiv (CPEx). La cabinetul fiecăruia sosea, din timp, câte o invitaţie în care erau precizate locul şi ora exactă a ospăţului. Dacă întâlnirea avea loc în alt oraş decât Bucureşti, mesenii erau dirijaţi de echipajele Miliţiei Rutiere. În timp, s-au stabilit şi alte „cutume”, de care invitaţii ţineau cont cu sfinţenie. La astfel de manifestări se etalau ţinute elegante, dar sobre. Erau interzise coafurile prea fistichii, decolteurile, hainele mulate.

Pregătirile se făceau din timp, uneori de la sfârşitul anului anterior. Sectorul Special al Gospodăriei de Partid se ocupa de prepararea mâncărurilor ce urmau să fie servite, colectarea cadourilor trimise de oficialităţi şi de particulari, „tocmirea” muzicanţilor şi ornarea salonului pentru recepţie. Ospătarii erau aleşi pe sprânceană, dintre cei mai instruiţi. Se alcătuia până şi un serviciu special sanitar, în care conlucrau medici şi laboranţi. Ei analizau calitatea produselor ce intrau în meniu. Timp de câteva ore, invitaţii şi personalul, laolaltă, zbârnâiau în faţa „Tovarăşului”. La sfârşit, cu toţii răsuflau uşuraţi. Şi pentru Ceauşescu se încheia o zi obositoare.
Spectacol folcloricDe ziua lui, Ceauşescu cerea conducerii TVR să transmită mai multă muzică populară. De asemenea, în programul TVR îşi făceau loc cântece patriotice şi momente poetice dedicate sărbătoritului. Spectacole cu muzică instrumentală şi corală, balet şi dansuri populare aveau loc la Televiziune şi la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă.

„O cântau când se întâlneau de ziua lui Nicolae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân», se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă nici unul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult.”

Mihaela Moraru nepoata lui Ceauşescu

Cânta şi chiuia cu artiştiiCeauşescu petrecea pe ritmul muzicii populare, chiuind şi lălăind laolaltă cu rapsozii. Îi plăceau şi romanţele. Din programul aniversărilor, onomasticilor, recepţiilor de stat, nu lipseau niciodată interpreţii în vogă.

Cei mai cunoscuţi interpreţi de muzică populară „se produceau” în cinstea conducătorului. Cu asemenea prilejuri, printre alţii, Gică Petrescu, Angela Moldovan, Ion Voicu, Gheorghe Zamfir erau convocaţi prin Consiliul Culturii. Autobuze speciale îi aduceau de acasă pe artiştii care încălzeau atmosfera. Printre cei agreaţi de Nicolae Ceauşescu s-a numărat şi Ştefania Rareş.Conform artistei, „Tovarăşul” cunoştea pe de rost textele cântecelor folclorice. La o recepţie oferită lui Todor Jivkov, preşedintele bulgar, Ştefania Rareş a putut să verifice, pe propria piele, cunoştinţele lui Ceauşescu în materie de folclor. În repertoriul ei figura melodia „Mi-am pus busuioc în păr”. Numai că versul „Eu tot cred în farmece!” le-a displăcut cenzorilor de la Ministerul Culturii, care i-au propus varianta „Eu tot cred în dragoste!” Urmând sfatul activiştilor, artista a interpretat melodia cu textul modificat.

Cunoscător de folclor„Şi, la recepţie, Ceauşescu era cu un pahar de vin roşu în mână, eu urma să cânt, dar, când am ajuns în faţă, venise rândul discursurilor”, a relatat presei Ştefania Rareş, în urmă cu câţiva ani. „Am rămas înţepeniţi acolo. Apoi, Ceauşescu a închinat paharul, inclusiv către orchestră, urând tuturor «La mulţi ani!» şi a adăugat: «Voi rămâne un bun român cât voi trăi!». Şi a gustat din pahar. Am început eu să cânt, am spus «Eu tot cred în dragoste», iar Ceauşescu mi-a făcut semn şi m-a atenţionat din buze, silabisind: «far-me-ce». Atunci, la refren am cântat şi eu nemodificat, dacă Ceauşescu însuşi mă corectase”.

Altă dată, de un „1 Mai”, i s-a cerut să omită versul „Sunt copil al nimănui şi n-am nici bani, nici casă!”. Cântăreaţa s-a supus, deşi audienţa era formată din delegaţi ai ambasadelor străine. Şi atunci Ceauşescu a corectat-o. I-a cerut să cânte melodia de la capăt, inclusiv strofa sărită. Când inima i se „încălzea”, devenea simpatic şi glumea cu mesenii. Comanda melodia „De ce m-aţi dus de lângă voi” şi intervenea: „Cine ştie?”. O altă melodie preferată, interpretată de Gică Petrescu, era „Că dacă n-o să trăiesc cât lumea!”

În ultimii ani, meniuri cumpătateÎn ultimii ani, Ceauşescu şi-a „omenit” colegii de partid la cazinoul din Sinaia. Împreună cu „tovarăşii de viaţă”, membrii Comitetului Politic Executiv se deplasau la munte. Însoţit de coana Leana, şi sărbătoritul ajungea la destinaţie într-o coloană „scurtă”, cu trei maşini de pază şi protecţie.

Ofiţerii de Securitate îl urmau până la intrarea în salon. La petrecerea propriu-zisă avea voie unul singur, dosit printr-un colţ al încăperii, pentru orice eventualitate. Restrâns era şi accesul fotografilor şi al cameramanilor. Ei erau chemaţi când Ceauşescu mulţumea personal invitaţilor pentru prezenţă şi pentru cadouri. Recepţia ţinea câteva ore, fără a se prelungi, ca în vremurile tinereţii, la ore mici, în noapte.

Şi meniul era mai „cumpătat” decât cu alte ocazii. „Preparatele oferite aveau, în general, un aspect deosebit de atrăgător, cum numai nişte bucătari de înaltă meserie ştiu să facă”, ne-a povestit colonelul (r) Eugen Adrian Cristea, director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială.

Roşii umplute cu vinete„Castraveţi mici proaspeţi umpluţi cu brânză frământată, roşii mici umplute cu vinete, trei chifteluţe de mărimea unor ouă de prepeliţă, puţin caşcaval, două felii subţiri de carne de vită rulate cu un sos de bulion, alte produse pregătite la cerere expresă tot cu o simplitate uimitoare şi cu un aspect plăcut. Totul se termina cu câte o îngheţată. Ca băuturi, câte un pahar de şampanie, vin, apă minerală şi votcă”. La plecare, în ordinea ierarhică, invitaţii îşi luau rămas bun de la amfitrion. Se urcau în automobilele cu care sosiseră şi goneau, înapoi, la Bucureşti.

În final, părăsea localul şi perechea prezidenţială. În salonul în care cu puţin timp înainte se desfăşurase petrecerea se declanşa imediat „curăţenia generală”. Se debarasau mesele, iar angajaţii Sectorului Special strângeau produsele neconsumate. La prima oră a zilei următoare, erau trimise în containere speciale, spre Capitală, la Gospodăria de Partid. Angajaţii instituţiei făceau inventarul prin care se stabilea ce se mâncase. Lista cheltuielilor se trimitea, pentru decontare, la bugetul de stat.

„Preparatele oferite aveau, în general, un aspect deosebit de atrăgător, cum numai nişte bucătari de înaltă meserie ştiu să facă.”

Eugen Adrian Cristea director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială

Barzi de serviciu

De „26 ianuarie aniversar”, îl cântau pe Nicolae Ceauşescu şi poeţii de curte, şi barzii amatori. Poezii omagiale erau publicate în albume dedicate evenimentului şi în presa centrală şi locală. Iată, de pildă, stihurile ţăranului Gheorghe Mateescu-Argeş, scrise în 1980: „Dar mai presus trăiască-ne eroul/Venit dintre eroii din istorii/Să tălmăcească pentru noi ecoul/Trecutului cel încărcat de glorii./Cutezător la vorbă şi la faptă/Fiu gliei şi părinte al dreptăţii/Ne-ai făurit o ţară înţeleaptă/Ce poartă-n lume facla libertăţii./Îţi datorăm neobosit cârmaci/Recunoştinţă. Şi să ne trăieşti!De aur viitorul să ni-l faci/Stejar român din satul Scorniceşti!”

Crâmpeie din „gândirea creatoare”

Tot atunci se lansau volume cu „tezele şi orientările” sale. Le puteai găsi atât în librăriile marilor oraşe, cât şi în bibliotecile săteşti ale fiecărui sat. De multe ori, angajaţii erau obligaţi să plătească o cotă din salariu pentru a primi ultimele apariţii emise din „gândirea creatoare” a „Tovarăşului”.

Slujbaşii aparatului de propagandă aveau de lucru în afara ţării. Bine plătite trebuie să fi fost şi biografiile publicate de autori străini. În ianuarie 1989, astfel de volume au apărut în Franţa, Argentina, Nigeria, India. Editate în mii de exemplare, aceste cărţi, plătite de la buget, erau comandate de Ministerul de Externe şi distribuite ulterior, pentru activităţi de protocol. Când vreun oaspete de pe alte meleaguri sosea la Bucureşti, era cadorisit, printre altele, şi cu un tom recent apărut în cinstea „Geniului din Carpaţi”.