Skip to content

Nicolae Ceauşescu şi Revoluţia de la Budapesta

12 Februarie 2012

După izbucnirea revoltei din Ungaria (octombrie 1956), Ceauşescu a fost desemnat de partid să supravegheze politic evenimentele.

Pe 23 octombrie 1956, o demonstraţie studenţească pe străzile Budapestei s-a transformat într-un protest faţă de regimul comunist. Astfel a izbucnit revoluţia maghiară, care solicita, printre altele, reînfiinţarea vechilor partide politice, guvernare democratică şi retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Protestele au izbucnit pe fondul schimbărilor cauzate de moartea lui Stalin. În cercurile intelectuale se cereau reforme ale statului şi îndepărtarea de linia Moscovei.

În momentul izbucnirii protestelor din Ungaria, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu se afla în ţară. Era în Iugoslavia, unde consolida relaţiile cu Iosip Broz Tito, reluate după moartea lui Stalin. În lipsa lui, Biroul Politic al CC al PCR s-a întrunit pe 24 octombrie, şedinţa fiind condusă de Gheorghe Apostol. Întrucât liderii partidului nu cunoşteau foarte clar ce se întâmplase la Budapesta, „junii” Biroului Politic au primit sarcini să lămurească situaţia. Nicolae Ceauşescu trebuia să prezinte în scurt timp un raport politic asupra tensiunilor din ţara vecină. Iar Alexandru Drăghici să întocmească o sinteză informativă despre starea de spirit a populaţiei, folosindu-se de „mijloacele specifice” ale Ministerului de Interne.Alertă la Bucureşti

Membrii Comitetului Central au fost mobilizaţi în regim de maximă urgenţă, având obligaţia să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre componenţii conducerii partidului s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populaţiei maghiare cu revoluţia din Ungaria. Astfel, Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, iar Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară. Nicolae Ceauşescu a rămas la Bucureşti, urmărind pas cu pas mişcările politice din Ungaria.

În calitatea sa de secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, cu problemele tineretului, Ceauşescu mai avea şi o altă misiune importantă. Să vegheze la „prelucrarea” politică a studenţilor şi UTM-iştilor, în vederea „înţelegerii” naturii contrarevoluţionare a evenimentelor din Ungaria.

Soluţiile lui Ceauşescu

După două zile, la 26 octombrie 1956, Biroul Politic s-a întrunit din nou, în vederea analizării situaţiei. Nicolae Ceauşescu şi-a prezentat raportul său politic, propunând măsuri concrete pentru evitarea extinderii tulburărilor.

Recomanda astfel o comunicare cu membrii de partid în doi paşi. Întâi, activiştii de la nivel central şi regional să se întâlnească cu şefii organizaţiilor de bază ale PMR şi UTM şi să-i prelucreze despre evenimentele „grave” din Ungaria, pe baza „Scînteii”. Apoi, şefii organizaţiilor de bază să organizeze întâlniri cu membrii de partid pe secţii, ateliere, sau grupe sindicale în întreprinderi şi instituţii. Exista şi o prioritate a „prelucrării”: uzinele şi fabricile mari, precum şi instituţiile importante. Ca să evite pericolul aglomerării mitingurilor, Ceauşescu recomanda să nu se organizeze prea multe adunări în acelaşi timp. Se impunea asigurarea controlului poliţienesc asupra participanţilor, precum şi prezenţa la adunări a membrilor comitetelor regionale, raionale şi orăşeneşti.

Pentru a asigura diversitate, Ceauşescu propunea ca la întruniri să ia cuvântul atât muncitori, cât şi funcţionari, membri vârstnici şi tineri de partid. Vorbitorii aveau obligaţia să condamne acţiunile „contrarevoluţionare” din Ungaria şi să se solidarizeze cu „lupta eroică a clasei muncitoare ungare pentru zdrobirea cât mai grabnică a contrarevoluţiei”.

Sporirea aprovizionării cu alimenteAltă soluţie propusă de Ceauşescu pentru evitarea contaminării românilor cu „virusul” revoluţionar a fost grija sporită pentru aprovizionarea populaţiei. Tocmai de aceea, îi invita la o consfătuire, a doua zi, 27 octombrie 1956, pe responsabilii Comitetului de Stat al Planificării, ministerelor Agriculturii, Colectărilor, Industriei Alimentare, Comerţului Interior, Centrocoopului, Secţiei bunuri de consum şi Secţiei Plan-Finanţe ale CC al PMR. Sporul de alimente trebuia distribuit cu atenţie. Nu cumva să ajungă în mâna „elementelor speculative” şi să se revolte populaţia. Propunea şi majorarea salariilor, însă această măsură urma a fi discutată când delegaţia condusă de Gheorghiu-Dej va reveni din Iugoslavia.

Nicolae Ceauşescu, în „celula de criză”

Situaţia din Ungaria l-a determinat pe Gheorghiu-Dej să-şi întrerupă vizita în Iugoslavia. S-a întors la Bucureşti pe 28 octombrie, după discuţii prealabile cu Tito asupra „problemelor” de la Budapesta. Alexandru Bârlădeanu, membru în delegaţie, a rememorat în 1997 astfel întoarcerea precipitată a lui Dej în ţară (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, 2008): „Fusesem la Belgrad, Ljublijana şi Fiume. Îmi aduc aminte că eram la o masă oficială la Liublijana, când un ofiţer de Securitate a venit la mine, deoarece eu – ca mai puţin important din delegaţia română – mă aflam mai spre capătul mesei, şi mi-a şoptit la ureche că se îngroaşă gluma cu Ungaria. M-am ridicat de la masă şi m-am dus spre Dej să-i spun acelaşi lucru şi tot în acelaşi fel. Dej a grăbit terminarea mesei, după care ne-am îndreptat spre Insula Brioni, unde se afla Tito, să se sfătuiască şi cu acesta. Văzând că în Ungaria lucrurile se agravează, Dej a părăsit delegaţia pe care o conducea şi s-a întors cu avionul la Bucureşti”.

Ajuns la şedinţa Biroului Politic, Dej a trasat noi sarcini privind gestionarea crizei. La nivelul Biroului Politic s-a format un comandament, alcătuit din viceprim-ministrul Emil Bodnăraş (şeful comandamentului), ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, ministrul Forţelor Armate, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu, secretar al CC. Comandamentul era autorizat să ia orice măsuri necesare dacă situaţia degenera în România. Putea chiar ordona deschiderea focului împotriva eventualilor manifestanţi.

Dej, colaborator al sovieticilor

Gheorghiu-Dej a trecut apoi în miezul deciziilor, colaborând îndeaproape cu Hruşciov. S-a întâlnit în secret cu liderul sovietic, la 1 noiembrie, asigurându-l de toată susţinerea. O parte din trupele sovietice care au înăbuşit „toamna maghiară” au plecat din România, unde erau cantonate după al Doilea Război Mondial. Iar liderii „contrarevoluţiei”, în frunte cu Imre Nagy, au fost trimişi de sovietici la loc sigur, în Snagov. De toate acestea, Ceauşescu nu numai că a fost informat, ci a fost consultat ca fidel al lui Dej şi plin de iniţiative dure.

„Văzând că în Ungaria lucrurile se agravează, Dej a părăsit delegaţia pe care o conducea în Iugoslavia şi s-a întors cu avionul la Bucureşti.”

Alexandru Bârlădeanu

demnitar comunist

Revoluţia din Ungaria şi rolul comuniştilor români

Imre Nagy

Imre Nagy

Revoluţia ungară din 1956 a fost o consecinţă directă a crizei din lumea comunistă de după moartea lui Stalin. În lupta pentru putere din interiorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov a jucat cartea democratică, „demascând” crimele staliniste, în februarie 1956. Însă în unele state acest semnal a fost perceput ca un start al reformării reale a sistemului comunist. În vară, oraşul polonez Poznan a fost scena unor proteste muncitoreşti. Astfel, la 28 iunie 1956, 20.000 de lucrători de la uzinele Stalin din localitate au intrat în grevă din cauza situaţiei economice şi au cerut întâlniri cu autorităţile regionale şi naţionale.

Pe fondul evenimentelor din Polonia, studenţii din Budapesta au organizat la 23 octombrie o manifestaţie de solidaritate. La acţiunea lor s-au alăturat şi alţi cetăţeni ai oraşului, mişcarea transformându-se într-un protest. Imre Nagy, reprimit în partid la 14 octombrie, a ieşit să le vorbească manifestanţilor, sfătuindu-i să se întoarcă în linişte acasă. Însă poliţia secretă a făcut o mişcare neinspirată, deschizând focul asupra mulţimii în timp ce se împrăştia paşnic. Gestul Securităţii maghiare a declanşat revolta în Budapesta. Mulţimea s-a îndreptat spre clădirea radioului, cu scopul de a prelua controlul asupra clădirii şi de a chema populaţia Ungariei la revoltă.

Revoluţionarii l-au instalat la putere pe reformistul Imre Nagy, care cu greu a putut face faţă cerinţelor radicale ale mulţimii. El a cedat în unele probleme capitale pentru sistemul comunist, cum ar fi acceptarea reînfiinţării partidelor istorice maghiare. Mai mult, el a decis scoaterea Ungariei din Tratatul de la Varşovia, punând în pericol sistemul de stabilitate militară a lumii comuniste.

Fără a putea controla paşnic situaţia din Ungaria, sovieticii au decis să acţioneze în forţă la 3 noiembrie 1956. Blindatele sovietice au intrat în capitala Ungariei, începând o luptă de cucerire stradă cu stradă. Imre Nagy a fost răsturnat de la putere şi înlocuit cu Janos Kadar. Puterile democratice nu au intervenit suficient în problema revoluţiei ungare. În acelaşi timp era în desfăşurare criza Suezului, prin care Franţa şi Marea Britanie erau afectate de naţionalizarea canalului de către egipteni. În plin „război rece”, un rol foarte important l-au avut serviciile speciale americane, care au speculat, la rându-le, criza sovietică provocată de moartea lui Stalin. Prin Radio „Europa liberă” s-a promis insurgenţilor maghiari sprijin din partea „lumii libere”.

Imre Nagy şi prietenul Valter Roman

După înăbuşirea revoluţiei, Nagy s-a refugiat la Ambasada iugoslavă din Budapesta, sperând că Tito nu-l va preda sovieticilor. În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.

În seara zilei de 22 noiembrie, Nagy a fost vizitat de Valter Roman. Cei doi se ştiau din timpul războiului, deoarece lucraseră la Radio Moscova. Valter Roman, vorbitor nativ de limbă maghiară, mai fusese trimis să discute cu Nagy la începutul lunii noiembrie, din însărcinarea lui Hruşciov şi a lui Dej. De această dată, la 22 noiembrie, Roman i-a spus că-i vorbeşte din partea lui Dej şi a noului lider maghiar, Janos Kadar. „În numele lor, mi-a comunicat că rugămintea lor este să părăsesc ţara de bunăvoie, să plec în România, unde voi primi cea mai bună îngrijire şi voi sta până la normalizarea relaţiilor cu Ungaria”, a consemnat Nagy în însemnările sale din perioada detenţiei în România (Însemnări de la Snagov, Polirom, 2004).

Însă tovarăşii săi nu s-au ţinut de cuvânt. La 23 noiembrie, Nagy şi apropiaţii lui au părăsit Ambasada iugoslavă cu promisiunea că vor fi duşi acasă. În autocarul care li se pune însă la dispoziţie urcă sovietici care-i depun la sediul comandamentului militar sovietic din Budapesta. În aceeaşi zi, Kadar declară că membrii grupului Nagy „ceruseră azil politic în România şi că acesta le-a fost acordat”.

Nagy a stat la Snagov, în domiciliu obligatoriu, până în aprilie 1957. Ulterior a fost dus la Budapesta şi judecat. A fost condamnat la moarte şi executat pe 16 iunie 1958.

15 lideri ai Revoluţiei maghiare împreună cu familiile lor s-au refugiat în Ambasada Iugoslaviei de la Budapesta.
12 februarie 2012, 21:42 | Autor: Ilarion Ţiu

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: