Skip to content

Nicolae Ceauşescu secretar CC: „Nu se poate admite ca ce a spus un om (n.r. – Hruşciov) toată lumea să repete ca o flaşnetă, în dreapta şi în stânga.” „egalitatea suverană a ţărilor membre” (aprilie 1964)

11 Martie 2012

În polemica româno-sovietică declanşată în CAER, Nicolae Ceauşescu i-a atacat deopotrivă pe Nikita Hruşciov şi pe „capitaliştii imperialişti“.

În afara spulberării mitului Stalin, Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (octombrie 1961) a avut şi alte semnificaţii. Dintre participanţii străini, polonezul Wladislav Gomulka a avansat – mai mult ca sigur la sugestia sovieticilor – ideea reorganizării Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Instituţia economică înfiinţată pe timpul lui Iosif Vissarionovici Stalin, „părintelui popoarelor”, ca reacţie la Planul Marshall al americanilor, intrase într-un con prelungit de umbră. Prin intermediul ei, Nikita Hruşciov, secretarul PCUS, spera să revitalizeze economia sovietică, pe seama celorlalte state din lagărul comunist. În acest for au izbucnit neînţelegeri între România şi celelalte state est-comuniste.

În dezbaterile purtate în interiorul Partidului Muncitoresc Român, un cuvânt greu l-a avut şi tânărul membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu. S-a dovedit, de-atunci, un adept al independenţei faţă de Moscova, capabil să „lovească” adversarul cu argumente preluate din zestrea intelectuală a marxism-leninismului.

Porumb pentru porcii altora

Spre sfârşitul anilor 1950, în mintea sovieticilor a încolţit convingerea că în CAER se impunea o specializare economică. În domeniul agriculturii, fără vreo consultare prealabilă cu Bucureştiul, s-au stabilit câteva direcţii. Bulgaria ar fi urmat să se axeze pe legume, zarzavaturi, industrie prelucrătoare, Cehoslovacia şi RDG – pe zootehnie, iar România şi URSS pe cereale, furaje şi plante oleaginoase. Numai că România a refuzat sugestiile. Al treilea Congres al PMR trasase „sarcini îndrăzneţe” privind industrializarea ţării.

Presiunea pentru specializarea economică s-a înteţit în 1960, în reuniunile CAER, când, Gomulka a lansat ideea „diviziunii internaţionale a muncii” între statele ce se îndreptau către comunism. „Conform acestei diviziuni a muncii, noi nu aveam de dezvoltat industria, ci să ne ocupăm, printre altele, de cultivarea porumbului, iar nemţii urmau să prepare porcii îngrăşaţi cu porumbul nostru”, a explicat proiectul Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER între 1955 şi 1965 (Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, 1997).

Războiul plenarelor

În anul 1962, tensiunile acumulate între România şi restul statelor au răbufnit. Pentru a ocoli opoziţia lui Gheorghiu-Dej, sovieticii au decis să înlocuiască unanimitatea cu „unitatea de idei”. În luna iunie, la Consfătuirea CAER, desfăşurată la Moscova, la „nivel înalt”, secretarul român a invocat principiile de bază ale Consiliului: egalitate în drepturi, avantaj reciproc, independenţa statelor semnatare.

Ca la dans, au urmat un pas înainte şi doi înapoi. Pentru moment, URSS a abandonat iniţiativa. Dar în presă şi în revistele de specialitate au apărut în continuare articole şi studii despre oportunitatea diviziunii muncii.

De pildă, Nikita Hruşciov a scris despre „dezvoltarea sistemului mondial socialist”, în care susţinea coordonarea tuturor planurilor economice şi specializarea producţiei. Teză reluată, oficial, în Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din noiembrie 1962. S-a răspuns la Bucureşti, tot printr-o plenară, a CC al PMR, care a dezbătut tensiunile ivite, pe baza informării lui Alexandru Bârlădeanu. Vorbitorii au acuzat URSS că ar fi încălcat statutul CAER.

Reuniunile CAER erau prilej de gâlceavă pe tema suveranităţii naţionale a statelor socialiste

„Date şi fapte”

Începând cu 20 februarie 1963, a urmat o altă sesiune a consiliului, la Moscova. Încă din prima zi a întrunirii, Hruşciov a expus ideea alcătuirii unui organ unic de planificare. După ce reprezentantul României s-a opus, sesiunea a fost amânată. Imediat ce Bârlădeanu s-a întors din URSS, Biroul Politic s-a reunit. S-a ascultat raportul lui, după care fiecare membru a comentat. Impresie puternică produseseră şi alte propuneri ale sovieticilor.

Ar fi urmat să apară „uniuni pe ramuri”, în domeniile siderurgiei, construcţiei unelte-maşini, strungurilor, construcţiei maşini de transport şi rulmenţi, plus o direcţie interstatală la sistemul energetic.La 27 februarie 1963, în a doua zi a dezbaterilor, i-a venit rândul şi lui Ceauşescu să-şi spună punctul de vedere. El a propus colegilor de partid să demonstreze aportul României în CAER, cu „date şi fapte”. Cu acest scop s-a convocat Plenara CC, în perioada 5-8 martie 1963.

Ceauşescu, priceput la citate

La 6 martie 1963 s-a înscris la cuvânt Nicolae Ceauşescu. De la început, el a calificat problemele în discuţie drept „principiale”, care ameninţau „bazele actuale ale relaţiilor dintre ţări”. Pentru a-şi justifica poziţia, Ceauşescu a citat continuu din statutul CAER şi din opera lui Lenin. Din statut, a cules acele articole care îndreptăţeau independenţa României în cadrul CAER: „egalitatea suverană a ţărilor membre”, respectarea „intereselor naţionale, ale avantajului reciproc şi ajutorului reciproc tovărăşesc”. A contestat ideea apariţiei unui organ unic de planificare cu argumentul că „în multe ţări n-avem specialişti competenţi să elaboreze planuri naţionale care să ţină seama de legea dezvoltării planice a economiei socialiste”.

În favoarea sa, secretarul CC l-a invocat pe Lenin. În scrierile sale, „părintele revoluţiei” condamnase astfel de iniţiative economice „oportuniste”. „N-au nimic comun cu marxism-leninismul”, a spus, sigur pe el, Nicolae Ceauşescu. „In definitiv, ca să spun aşa, interpretarea lui Lenin nu este dată monopol nimănui. Pot şi alţii să gândească”, a mai rostit el. În Plenară, la un moment dat, încântat, probabil, de discursul tânărului secretar, Gheorghiu-Dej l-a lăudat în faţa tuturor: „După cum vedeţi, se pricep şi tovarăşii noştri să-l citeze pe Lenin”.

Contra sovromurilor

Încurajat, Ceauşescu şi-a continuat tirada. Printre altele, a criticat sovromurile. Cu „date şi fapte”, aşa cum el însuşi sugerase. Credea că sovromurile se dovediseră ineficiente, fiind o „experienţă negativă”. A exemplificat prin situaţia statistică a societăţii „Sovromcărbune”, în care URSS investise 20%, iar România 80%. „Exact corespunzător cu mărimea”, şi-a permis tânărul o aroganţă. În schimb, mai spunea Ceauşescu, beneficiile erau de 50-50%, plus că România plătea şi pierderile.

„Nu se poate admite ca ce a spus un om (n.r. – Hruşciov) toată lumea să repete ca o flaşnetă, în dreapta şi în stânga”, a spus, în încheierea discursului, Nicolae Ceauşescu. „Noi nu avem dreptul, nici Biroul Politic, nici Comitetul Central, să înstrăinăm nimic din proprietatea socialistă – bun al întregului popor”.
Rolul lui nu s-a încheiat la plenară. În anii ce-au urmat, până când PMR a adoptat „Declaraţia din aprilie 1964″, Ceauşescu s-a aflat în avangarda înalţilor activişti români care au combătut, cu citate, teoriile sovieticilor în materie de economie socialistă.

„Nu se poate admite ca ce a spus un om (n.r. – Hruşciov) toată lumea să repete ca o flaşnetă, în dreapta şi în stânga.”
Nicolae Ceauşescu secretar CC

Critic al Pieţei Comune

Spre sfârşitul anilor 1950, sovieticii au căutat forme noi de organizare a CAER. Se pare că drept model le-a servit şi Piaţa Comună, apărută în Occident, în urma Tratatului de la Roma (1957). Comunitatea Economică Europeană (CEE), aşa cum a fost denumită din 1958, reunea atunci Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG.

„contradicţiile” vestice

Conducerea PMR era convinsă că tezele înfiinţării unui organ unic de planificare se inspirau din experienţa Pieţei Comune, ale cărei succese economice impresionau statele lumii. „Se ştie că până şi ţările capitaliste recurg la cooperarea în producţie şi la diviziunea muncii”, afirmase, la un moment dat, Hruşciov. Referirea la modelul capitalist le-a adus comuniştilor români argumente în plus să renege iniţiativa sovieticilor.

Nicolae Ceauşescu a vituperat împotriva Pieţei Comune. Contra „imperialiştilor” s-a exprimat de câteva ori, în Biroul Politic. Bunăoară, pe 27 februarie 1963, Ceauşescu a afirmat că în Piaţa Comună era un grup de state, format din Franţa, RFG şi Italia, care urmărea „să-şi asigure pieţe de desfacere şi materii prime” pe seama altor state. Era convins că Piaţa Comună „ascuţea contradicţiile dintre statele imperialiste”.

Cam în acelaşi registru s-a exprimat şi la şedinţa cu activul de partid din CC, pe care a prezidat-o, la 25 martie 1963. „Toate laudele aduse de unii aşa-zisului miracol al Pieţei Comune sunt dezminţite de fapte care sunt mai încăpăţânate decât orice”, a zis atunci Ceauşescu. „Uniunile şi monopolurile capitaliste asupra mijloacelor de producţie, trecerea lor de la un grup de monopolişti la altul, concentrarea lor în uniuni internaţionale monopoliste, nu schimbă caracterul de proprietate capitalistă”.

Secretarul CC se întreba de ce presa din Vest acorda atenţie problemelor economice din Est şi privea cu simpatie eforturile lui Hruşciov de a centraliza conducerea CAER. „Am ajuns să ne critice Europa Liberă”, a spus Ceauşescu, glumind despre socialistul german August Bebel: „Bebel, când a fost lăudat de burghezie, şi-a pus întrebarea: «Cu ce ai greşit, bătrâne Bebel, că te laudă duşmanii?» Pe noi nu ne laudă, noi suntem criticaţi că nu vrem să participăm la cazanul comun”, a conchis Ceauşescu.

CAER, „reînviat” de Hruşciov

CAER a fost înfiinţat în 1949, la iniţiativa lui Iosif Stalin, ca ripostă la Planul Marshall, program american de asistenţă economică pentru statele europene. Mai multe ţări au aderat la această instituţie: URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România (ianuarie 1949), Albania (februarie 1949), RDG (1950), Mongolia (1962). Alte state, precum China, Iugoslavia, Vietnam, R.P.D. Coreeană, aveau statut de observatori.

În timpul lui Stalin, CAER nu a avut o activitate intensă. Economiile căutau încă forme autarhice de dezvoltare. Prima acţiune importantă s-a desfăşurat la graniţa româno-bulgară, prin construirea „Podului prieteniei”, între Giurgiu şi Ruse (1950). Statele est-comuniste au participat, după puteri, la acest edificiu cu rol strategic şi economic.

Diavolul, caii şi călugărul budist

Adeseori, la întâlnirile din cadrul CAER, Alexandru Bârlădeanu se afla singur împotriva celorlalţi participanţi. Imediat după ce adopta vreo poziţie critică la deciziile majorităţii, economistul român era atacat.

Ironii

În februarie 1963, s-a întâmplat să-l provoace reprezentantul Mongoliei, care era „nedumerit” de discursul său. Asiaticul nu înţelegea cum întreprinderile comune şi uniunile pe ramuri afectau suveranitatea naţională.„În timp ce vorbea el, am zis să-l pun la punct imediat şi i-am spus: «Dumneata faci cum făceau călugării în Evul Mediu, puneau diavolul în gură şi acţionau cu el. Acum, eu sunt diavolul şi dumneata călugărul.

Eu nu am spus că Mongolia şi-a încălcat suveranitatea, dar am spus că asemenea forme duc la încălcarea suveranităţii»”, a relatat Alexandru Bârlădeanu colegilor de partid un incident, într-o şedinţă a Biroului Politic. Hohote a stârnit povestitorul, când a spus că activistul mongol fusese, în tinereţe, călugăr budist. Şi Dej a înveselit asistenţa, când a întrebat retoric, despre relaţiile economice mongolo-sovietice: „Au vreo cireadă de cai comună ?”

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: