Skip to content

Elena Ceauşescu a făcut facultatea la seral şi doctoratul. Ionel Haiduc: N-ai cum să ştergi numele Elenei Ceauşescu din literatura ştiinţifică.

21 Aprilie 2012


Foto: Ziua Veche

Pe 20 martie 1964, Elena Ceaușescu se înscrie pentru teza de doctorat. „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”. Pe 15 noiembrie 1967, Elena si-a depus cererea de sustinere a doctoratului.  Diploma a fost eliberata abia in 1970.

Cariera stiintifica a Elenei Ceausescu a fost consolidata ulterior cu zeci de articole de specialitate pe care i-a aparut semnatura. In baza de date ISI-web of knowledge, Elena Ceausescu apare astazi cu 35 de articole in reviste cotate international, totalizind peste 90 de citari.

Preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc (75 de ani), vorbeşte despre straniile întâmplări în jurul cărora se ţes viaţa şi destinul.

Ionel Haiduc. Academician. Preşedintele Academiei Române. Vorbeşte înconjurat de cărţi, citeşte cărţi, scrie cărţi, visează cărţi. Poate vorbi zeci de minute despre bibliotecile pe care le-a vizitat sau frecventat de-a lungul vieţii. Are un buton special, ascuns de privirile curioase ale neiniţiaţilor, sub birou, prin care poate comanda, în orice secundă, cafea sau apă minerală. Ionel Haiduc.

Chimist, autor recunoscut internaţional, obsedat de meseria sa de când a văzut primele eprubete. Ionel Haiduc. Ultimul său mare vis este să publice o carte intitulată „Chimie comparată”. O lucrare complexă, despre studiul alternativ al elementelor chimice, bazat pe alte principii decât cele clasice. Ignoranţi din fire, desigur, n-am înţeles prea mult din explicaţiile ştiinţifice expuse. Ionel Haiduc ne-a zâmbit, fără însă a avea vreo tentativă de a traduce ceva pe înţelesul tuturor. Sunt anumite lucruri în viaţă care au sens, cu condiţia să rămână inteligibile doar pentru tine.

7 ianuarie 1979 (Soborul Sf. Ioan) Elena Ceausescu devine membru de onoare  al Academei din IIIlinois 

„Weekend Adevărul”: Cum păstraţi în amintire oraşul natal, Cluj-Napoca?

Ionel Haiduc: Prima amintire pe care o am e de la plecarea din Cluj, la refugiu, după Dictatul de la Viena (30 august 1940). Ţin minte că eram la punctul de frontieră, pe Dealul Feleacului, noaptea, şi şedeam pe un scăunel mic de lemn, aşteptând să ni se dea drumul să trecem. Pe urmă, am ajuns la Sibiu. Am făcut grădiniţa acolo. Îmi amintesc cum am fugit de la grădiniţă în prima zi când m-au lăsat părinţii acolo. Eu eram obişnuit cu mama casnică, tot timpul lângă mine.

Unde-aţi fugit?

Spre casă. M-am descurcat, am ajuns până acasă. Am rămas în Sibiu şi am făcut şi prima clasă primară acolo. Apoi ne-am întors în Cluj, la Şcoala „Bob” – i se zicea aşa în folclor, după un episcop greco-catolic de la biserica de vis-a-vis. Acolo am avut o învăţătoare extraordinară. Şi clasa a fost una deosebită, pentru că erau câţiva copii fii de universitari, viitori academicieni. Era fiica lui D.D. Roşca, fiica esteticianului Liviu Rusu, era băiatul biologului Victor Preda, băiatul medicului Leon Silviu Daniello – toţi academicieni. Erau vreo 10 copii de intelectuali de nivel înalt, universitar.

Era o coincidenţă?

Era o coincidenţă organizată, pentru că doamna Paraschiva Sopa, învăţătoarea noastră, avea reputaţie. În clasă era o atmosferă cu totul specială. Spre exemplu, dacă învăţătoarea pomenea de Shakespeare, eu nu ştiam, dar erau unii care ştiau de acasă mai multe. Când am fost primit în Academie, în 1990, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la învăţătoarea mea şi să-i spun că am această bucurie, această onoare şi să-i mulţumesc. N-o văzusem de vreo 15 ani!

Aţi copilărit într-o perioadă destul de tumultuoasă…

Îmi amintesc demonstraţiile studenţeşti din Cluj, din 1945, când familia noastră s-a întors din refugiu – le descrie Bartolomeu Anania în amintirile lui. Eu eram copil, aveam 8 ani, şi locuiam undeva în centru, unde demonstrau studenţii. Îmi amintesc că puseseră doar drapelul roşu la sediul Partidului Comunist din centru. Studenţii au făcut o demonstraţie, dar a venit poliţia să le ceară să plece. Îmi amintesc şi acum cum strigau „Tricolorul şi plecăm, tricolorul şi plecăm”. Au pus tricolorul, după care au început să scandeze „Şi portretul Regelui, şi portretul Regelui”. Până la urmă, studenţii au fost împrăştiaţi şi, în noaptea care a urmat, muncitorii de la Uzinele „Dermata”, care erau mobilizaţi de comunişti, au atacat căminul studenţesc. Studenţii prinşi au fost bătuţi, iar dimineaţa erau geamurile sparte, era plin de sticle pe stradă. Vis-a-vis era un comandament sovietic, care a intervenit, dar după ce s-a consumat evenimentul.

Pe străzile boeme ale Parisului

Dumneavoastră v-aţi născut chiar pe 9 mai. Sunteţi regalist?

Regalist nu sunt, dar sunt în relaţii bune cu Casa Regală. Am un respect deosebit pentru Casa Regală şi pentru Rege ca personalitate istorică, pentru rolul pe care l-a jucat…

Aveaţi 10 ani atunci când Majestatea Sa a fost forţat să abdice…

Eram la şcoală, în clasa a III-a. Îmi amintesc că, atunci când a venit învăţătoarea şi ne-a anunţat că Regele a abdicat, unii colegi au plâns. Educaţia în şcoală atunci era monarhistă, orele începeau cu „Trăiască Regele”. Abdicarea fost o mare surpriză. Noi, copiii, am înţeles că s-a produs o mare schimbare, dar n-am priceput de ce şi cum.

A afectat această schimbare felul în care se făcea educaţia?

Da. Spre exemplu, eu am început să studiez limba franceză în clasa a III-a. Nu se făcea la şcoală, dar la Cluj funcţiona Institutul Francez. Ne preda o doamnă originară din Franţa, care nu ştia deloc româneşte şi totul se desfăşura într-un mod foarte simpatic. Ţin minte o scenă, când ea a venit cu un plic cu timbre – toţi colecţionam! – şi a întrebat „Qui veut des timbres?” (n.r. – Cine vrea timbrele?). Colegii mei: „Je!, Je!, Je!”. Eu am zis „Moi!”. „Voilà, Ionel!” E, institutul a fost desfiinţat în 1948! Alt exemplu: După clasa a IV-a, urma să trecem la liceu. În Cluj, era un liceu vestit, Seminarul Pedagogic Universitar. Aveau nişte chipie şi uniforme cu care se mândreau în tot oraşul. Toţi băieţii voiau să ajungă la SPU. Când am terminat noi clasa a IV-a, în 1948, a apărut Legea Învăţământului, care a desfiinţat liceele şi le-a numit şcoli medii. Seminarul Pedagogic Universitar a devenit „Şcoala Medie nr. 3″. Am fost foarte dezamăgiţi de această schimbare, însă şi acolo am avut parte de profesori extraordinari. La Română, de exemplu, l-am avut ca profesor pe Cornel Regman, care a ajuns redactor-şef la „Contemporanul”, în Bucureşti. Profesor cu totul deosebit a fost cel de matematică, Ion Mărgineanu, care nu ne-a învăţat numai matematică. El era un om foarte religios şi în timpul comunismului nu vorbea direct despre religie, dar făcea educaţie în sensul moralei creştine. A făcut şi puşcărie din cauza asta. Odată, m-a întâlnit în oraş şi m-a întrebat: „Ionel, crezi în Dumnezeu?”. Am fost şocat, pentru că nu se vorbea despre asta.

„Când am fost primit în Academie, în 1990, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la învăţătoarea mea şi să-i spun că am această bucurie, această onoare şi să-i mulţumesc.”

Ucenic pe lângă un idol naţional sovietic

Cum v-aţi apropiat de chimie?

Eram în clasa a VI-a, încă nu făceam chimie, dar clasa noastră era vecină cu laboratorul. Într-o pauză, s-a deschis uşa laboratorului şi am văzut pe masă sticluţe, aparate, tot felul de scule. Am rămas fascinat! Când am început chimie, evident, mi-a plăcut. Citeam mai mult decât manualul, iar profesoara Cecilia Marian avea mare încredere în mine. Mi-a lăsat pe mână chiar cheile laboratorului, îi pregăteam experimentele de laborator pentru diverse clase. E o decizie foarte riscantă să laşi pe mâna unui copil de 15 ani cheile unui laborator în care erau substanţe inflamabile, toxice.

A fost firesc, atunci, să continuaţi şi studiile superioare în acelaşi domeniu, dar cum v-aţi ales specializarea?

În anul I, profesorul Liteanu mi-a dat o temă pentru un referat: polimeri anorganici. Era o chestie nouă. Căutând în bibliotecă, am găsit lucruri interesante. Dumneavoastră ştiţi benzenul, cu cei şase atomi de carbon în ciclu, dar eu am găsit cicluri fără carbon, cu alte elemente. Mi-a plăcut fantastic. Tot timpul facultăţii am cotrobăit în literatura de specialitate şi am adunat cam 1.000 de referinţe bibliografice. Licenţa a fost o monografie pe această temă, pe care am publicat-o la Editura Academiei, în 1960, cu ajutorul profesorului Liteanu.

Aţi făcut doctoratul la Moscova într-un moment în care România se depărta de modelul sovietic…

Eram la Moscova, în ’63, când a venit Virgil Trofin (n.r. – prim-secretar al CC al UTM), a adunat toţi studenţii români şi ne-a spus: „Până acum, s-a vorbit numai despre prietenia româno-sovietică,despre exemplul sovietic. Să se termine cu asta!”. Noi am îngheţat! „Partidul nostru are politica lui şi nu trebuie să urmeze în toate exemplul sovietic.” Ne uitam speriaţi, nu ştiam cine va fi arestat: doar el sau noi toţi. Apoi, în ’64, s-au deschis şi bursele Fullbright. Când mi-am susţinut teza de doctorat la Moscova, la sfârşit, a fost, ca de obicei, o mică petrecere. După un pahar de vodcă, am avut mai mult curaj şi, la întrebarea unui coleg rus despre planurile mele de viitor, am răspuns: „Mă întorc acasă, învăţ bine englezeşte şi plec în Statele Unite!”. Când am ajuns în SUA, i-am trimis şi o carte poştală. Sper să nu fi avut neplăceri din cauza asta.

Cum era viaţa în Uniunea Sovietică?

Trebuie să recunosc că ruşii, oamenii de rând, sunt oameni sufletişti, primitori. În plus, m-am bucurat să-l am drept conducător de doctorat pe profesorul Andrianov, care era membru al Academiei şi avea o reputaţie şi un prestigiu extraordinar în Ununea Sovietică faţă de autorităţi. În timpul războiului, când nemţii au ajuns la porţile Moscovei, i-a prins o iarnă cumplită, cu geruri foarte mari, care au blocat uleiurile de motor. Tancuri, camioane nu
s-au putut mişca, pentru că, la temperatură joasă, uleiurile de motor se îngroaşă teribil. Au fost paralizaţi, n-au putut înainta, au ajuns doar până la capătul liniei de tramvai, la marginea Moscovei. Ruşii, în Siberia, erau pregătiţi pentru iarnă. Aveau armata pregătită pentru temperaturi joase cu nişte uleiuri speciale. Aflând că Japonia nu va ataca Rusia în Extremul Orient de la Richard Sorge, un spion sovietic rus la Tokio, au adus armata din Siberia la Moscova şi i-au respins pe nemţi. E, aceste uleiuri au fost inventate de academicianul meu, de profesorul Andrianov.

Cum aţi obţinut bursa Fullbright?

Când eram la Moscova, a venit să ţină o conferinţă acolo Henry Gilman, un profesor american – primul schimb între Academia Sovietică şi Academia Americană. Am intrat la conferinţă cu paşaportul, pentru că, la Moscova, paşaportul străin era un obiect care îţi deschidea multe porţi. În loc să ridici mâna şi să pui o întrebare, la conferinţele ruşilor, trebuia să trimiţi un bileţel. S-au trimis atunci vreo 13 bileţele cu întrebări în limba rusă. Eu i-am scris în engleză şi am semnat. Când a ajuns la bileţelul meu, Gilman l-a citit, a zâmbit şi l-a băgat în buzunar. După ce m-am întors în ţară, i-am scris, cerându-i unele lucrări. Mi-a trimis lucrările şi o scrisoare: „Tu eşti cel care, la Moscova, mi-a făcut plăcuta surpriză să-mi trimită singurul bileţel cu o întrebare în limba engleză?”. Am început o corespondenţă şi, în anul următor, când s-a ivit posibilitatea de a concura pentru o bursă Fullbright, pentru că trebuia să fii acceptat de un profesor american, m-a primit. Am lucrat împreună 16 luni. De la o simplă coincidenţă. De fapt, toată viaţa mea a fost un şir de
coincidenţe fericite.

„Într-o pauză, s-a deschis uşa laboratorului şi am văzut pe masă sticluţe, aparate, tot felul de scule. Am rămas fascinat! ”

De ce este Elena Ceauşescu citată şi astăzi în literatura ştiinţifică

„Weekend Adevărul”: Unde aţi prins invazia Cehoslovaciei şi celebrul discurs al lui Ceauşescu?

Ionel Haiduc: Eram la München la un congres de chimie. Ţin minte că un profesor german mi-a zis: „Ce se întâmplă cu România? Dacă vin ruşii şi peste voi? E periculos să te întorci acum. Mai rămâi aici, îţi organizez un ciclu de conferinţe prin universităţile germane. Stai aici, te plimbi o lună până se liniştesc treburile”. Eu, viteaz cum eram la vârsta aceea, îi zic: „Nu, mă întorc în ţară şi lupt dacă e nevoie!” (râde) Şi m-am întors, n-a fost nevoie să luptăm atunci

Deci aţi surprins marele discurs de pe partea cealaltă…

Da, au fost reacţii în presa germană. Ne lăudau pentru curaj, că reuşim să ne ţinem tari. A fost un punct tare al lui Ceauşescu pe zona de politică internaţională.

Dar după această perioadă, în anii ’70, şi mai ales ’80, cum vă puteaţi face meseria în România?

Da, la noi s-a stricat treaba cu cercetarea din clipa în care în ecuaţie a intrat Elena Ceauşescu. Era promovată ca mare savant. Şi a avut şi efecte. Vă dau exemplu: când mi-a apărut cartea în limba engleză, nişte prieteni mă sfătuiau să mă duc cu volumul la ea, cu dedicaţie eventual, ca să afle de mine. Am refuzat, pentru că, în viziunea mea, se puteau întâmpla două lucruri: să-i placă acea carte şi să zică „îl iau pe băiatul ăsta să lucreze pentru mine”, moment în care cariera ta academică era terminată, sau să o înfurii şi să mă trezesc ataşat cultural în Africa Centrală. Aşa că am preferat să nu fac vâlvă în jurul acestei cărţi.

Dar, din punctul de vedere al unui chimist, cum a fost posibil ca Elena Ceauşescu să ajungă în poziţia asta?

Foarte simplu. A ajuns director al Institutului Central de Chimie. A făcut facultatea la seral şi doctoratul în condiţii dubioase. Când a fost publicată teza ei de doctorat mi s-a părut foarte ciudat un lucru. Era citată folosirea unui aparat de rezonanţă magnetică nucleară pentru studiul materialelor, despre care eu ştiam că nu există în ţară. Avusesem şi eu nevoie de aşa ceva şi a trebuit să mă mulţumesc cu un aparat amărât, ceh, cu performanţe minimale. Un prieten din Bucureşti mi-a spus că teza a fost făcută la ruşi, la Moscova, sub forma unui contract, plătit de partea română, de Institutul Central de Chimie. Rezultatul experimentului a fost primit de institutul nostru şi prezentat de ea, în nume propriu, ca teză de doctorat.

În public cum se manifesta?

A fost un congres de chimie macro-moleculară la Bucureşti, cred că în 1983, la care au venit vreo trei sau patru laureaţi Nobel. La deschidere, a vorbit Elena Ceauşescu, de pe poziţia politică, despre pacea mondială, bla bla bla… După pauză, era programată o conferinţă plenară pe temă de chimie: un laureat Nobel şi ea. Elena Ceauşescu a plecat. Laureatul Nobel şi-a ţinut discursul, iar conferinţa ei a fost prezentată de un tânăr, Bordeianu, care era colaboratorul ei, un chimist bun care, după 1989, a plecat în America. A doua zi, în ziare, a fost prezentată „conferinţa plenară a tovarăşei Elena Ceauşescu”. Noi, chimiştii, ştiam ce se întâmplă, dar ce puteai să comentezi? Ea s-a dus atunci în vizită, alături de soţ, la nu ştiu ce CAP-uri. Cât timp a durat restul lucrărilor ştiinţifice, vreo trei zile parcă, n-a mai dat un minut pe acolo.

Şi totuşi, mulţi de afară credeau cu adevărat că ea este o chimistă de renume…

Cineva a învăţat-o că, pentru a fi cu adevărat importantă, trebuie să publice afară. Aşa se face că, în ultimii ani, numele ei şi ale colaboratorilor au apărut în reviste internaţionale de chimia polimerilor, care sunt citate şi astăzi. Pentru că un indian, care nu ştie cine şi cum, găseşte în revista „Chemical Abstract” lucrarea „Polimerizarea izoprenului”, şi citează: „De asta s-a mai ocupat şi Elena Ceauşescu”. N-ai cum să ştergi numele din literatura ştiinţifică.

Revoluţia unde v-a prins?

La Cluj, eram decan la Facultatea de Chimie. Ceva ceva se aştepta. Situaţia era tensionată. Noi am avut atunci o excursie a studenţilor organizată prin toată ţara, vizitau fabrici de peste tot. Excursia fusese organizată cu trei luni în urmă şi era programată cu o săptămână înaintea Congresului al XIV-lea. Primesc un telefon acasă. „Trimitem o maşină după dumneavoastră să veniţi la Securitate. Trebuie să ne daţi explicaţii ce-i cu grupul ăla de studenţi de la chimie care se plimbă prin ţară”. Şi uitasem de excursie, altcineva se ocupa. M-am dus, soţia speriată, le-am zis că fusese totul organizat de ceva vreme… Mă rog. Când s-au întors studenţii, îmi zic: „Domnule, vă mulţumim. A fost superb organizată excursia. Ne-au primit la Bucureşti cu un autobuz, ne-au dus, ne-au plimbat prin oraş”. În realitate, ei fuseseră supravegheaţi ca să nu fie scăpaţi din mână. Noi n-am organizat primirea asta în Bucureşti. Trebuiau să ajungă în gară, cazare la un cămin studenţesc, mergeau pe cont propriu şi apoi să facă vizitele programate.

Aveţi vreu autor de beletristică de care vă simţiţi ataşat?

Balzac, în copilărie, mai ales povestirile despre alchimie. M-au tulburat un pic, pentru că era vorba despre omul care îşi sacrifică viaţa pentru pasiunea sa şi care se întâmpla să fie chimia sau alchimia. În rest, mai mult ocazional, Jules Verne, când eram copil.

Dar v-a fost suficientă literatura tehnică? N-aţi simţit nevoia să renunţaţi la ea, chiar şi pentru o perioadă?

Da, am citit enorm, am stat cu nasul băgat în lucrările de chimie. Îmi este suficientă. Nu am renunţat şi nu voi putea renunţa niciodată la ea.

Astăzi mai aveţi aceeaşi pasiune pentru chimie?

Cum să nu? Şi acum lucrez la un capitol dintr-o carte despre sulf. Şi urmăresc literatura. Am 20 de reviste de chimie pe care le citesc, număr de număr, în funcţie de cum apar. Scriu, citesc, urmăresc domeniul meu.

Ce mai este de atins? Mai aveţi vreun plan pe care nu l-aţi dus până la capăt?

La vârsta mea nu mai poţi decât să-ţi faci ordine în bibliotecă şi în colecţia de timbre. Dar am o carte în cap şi parţial pusă pe calculator pe care aş vrea să o văd terminată. Se numeşte „Chimie comparată”. Propun ca elementele chimice să fie tratate pe alte criterii. Nu rigid, după sistemul periodic, ci pe clase şi tipuri de combinaţii. Să vedem şi unde o să o public. Ultima mea carte, apărută la Berlin, am găsit-o întâmplător tradusă în greacă. Eram în Atena şi am intrat într-o librărie. Noroc că numele îmi era scris în caractere latine. Am dat 70 de dolari şi am scris editurii de la Berlin. Mi-au răspuns: „Ne scuzaţi, am uitat să vă comunicăm. Vă trimitem un cec de 2.000 de mărci germane pentru drepturile de autor”. Bine că am nimerit în librăria respectivă.

„La noi s-a stricat treaba cu cercetarea din clipa în care în ecuaţie a intrat Elena Ceauşescu.”
Ionel Haiduc academician

„Am 20 de reviste de chimie pe care le citesc, număr de număr. Scriu, citesc, urmăresc domeniul meu. ”
Ionel Haiduc academician

CV

– Decorat de Putin
– Numele: Ionel Haiduc
– Data şi locul naşterii: 9 mai 1937, Cluj
– Studiile şi cariera:
– A obţinut licenţa în chimie în anul 1959 la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi doctoratul la Institutul de Tehnologie Chimică Fină „M.V. Lomonosov” din Moscova, cu o teză condusă de acad. K.A. Andrianov.
– A publicat peste 340 de articole ştiinţifice şi în mai multe cărţi şi este autorul a 7 volume de specialitate.
– Este Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice „Gheorghe Assachi” din Iaşi, al Universităţii Politehnica Timişoara şi al Universităţii Politehnica Bucureşti.
– A fost decorat, printre altele, cu ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce, cu Crucea Casei Regale a României şi cu Medalia Puşkin, acordată
de Vladimir Putin.
– Din 2006, este preşedintele Academiei Românie
– Locuieşte în: Bucureşti şi Cluj-Napoca

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: