Skip to content

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a primit pe ziaristul american John Pearson

19 Septembrie 2012

Marţi, 20 noiembrie 1973. În colţul din dreapta, sus, al paginii întâi, destinat informaţiilor de la cel mai înalt nivel, „Scînteia” publică următorul Comunicat: „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, a primit luni după-amiază pe ziaristul John Pearson, redactor-şef adjunct al revistei «Business Week» din S.U.A. La primire a luat parte tovarăşul Cornel Burtică, membru supleant al Comitetului Executiv, secretar al C.C. al P.C.R. Cu acest prilej, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu pentru revista «Business Week».“ Între 4-7 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu urmează să facă o vizită oficială în SUA, la invitaţia preşedintelui Richard Nixon. Nu numai de asta „Comunicatului” i se rezervă locul din dreapta, sus, al „Scînteii” din 20 noiembrie 1973. „Business Week” nu-i o publicaţie oarecare, ci una dintre cele mai influente din America şi din lume. Înfiinţată în 1929, revista e un fel de Biblie pentru oamenii de afaceri din Occident, dar şi pentru membrii Establishmentului în general. Un politician căruia i se cere un interviu spre publicare în paginile „Business Week” devine automat un personaj care merită atenţia cercurilor de afaceri. Cel trimis să-i ia un interviu lui Nicolae Ceauşescu e ditamai redactorul şef-adjunct al revistei. Nu un corespondent pentru Europa de Est, locuind cu chirie la Londra, pentru că în lagărul socialist nu găsea un apartament cu apă curentă, nici măcar un şef de secţie sau redactor. Momentului i se acordă, aşadar, o importanţă deosebită din partea lui Nicolae Ceauşescu. La primire e prezent şi Cornel Burtică, membru supleant al CPEx, secretar cu presa al C.C. al PCR. Uzanţele cer ca interviul să fie reprodus în presa românească după apariţia în publicaţia străină. Sâmbătă, 1 decembrie 1973, „Scînteia” publică în întregime interviul luat de „Business Week” lui Nicolae Ceauşescu, sub semnătura redactorului şef adjunct John Pearson. Textului i se acordă de către oficios o înaltă favoare. Începe în colţul din dreapta sus al paginii întâi a ziarului, sub titlul „Interviul acordat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu revistei «Business Week» din SUA“ şi se continuă la pagina a treia, în a doua jumătate – cea de jos –, întrucât jumătatea de sus e rezervată continuării de la pagina întâi a „Hotărîrii Plenarei C.C. al PCR din 27-28 noiembrie 1973 cu privire la activitatea internaţională a partidului şi statului“. Prefaţa la interviu se grăbeşte să reamintească: „După cum s-a anunţat, la 19 noiembrie, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a primit pe ziaristul John Pearson, redactor-şef adjunct al revistei «Business Week» din S.U.A., căruia i-a acordat următorul interviu.“ Americanul John Pearson era românul Ion Agheană Trecut-au anii, „ca lungi nouri pe şesuri“, cum ar zice Poetul. Nicolae Ceauşescu a fost răsturnat de la Putere printr-o lovitură de stat ticluită de URSS şi acceptată de SUA. A fost executat la Târgovişte, în ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, la ordinul fostului său camarad de partid şi de stat, Ion Iliescu. În 2002, regretatul Mihai Pelin publică la editura Compania volumul Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii. Scotocind prin arhive, autorul scoate la iveală nu atât destine de refugiaţi politici români, cît mai ales reflectarea acestor destine în hârtiile Securităţii.La prima literă din alfabet, A, volumul ne pune la dispoziţie fişa lui Agheană, Ion Ştefan. Lovitura loviturilor! Potrivit documentelor Securităţii, John Pearson, redactorul şef adjunct al prestigiosului „Business Week”, primit de Nicolae Ceauşescu pentru a-i acorda un interviu, e românul Agheană, Ion Ştefan, născut în 1939, la Ploieşti, absolvent al Liceului Militar „Ştefan cel Mare“ din Iaşi. Nu, nu e vorba de un român ajuns în America şi parvenit, prin propriile puteri, la funcţia de redactor-şef adjunct la un săptămînal precum „Business Week“, ci de un fost agent al Securităţii. Notează Mihai Pelin din dosarul lui Ştefan Ion Agheană: „În 1956 s-a transferat într-o şcoală de Securitate, iar foştii colegi i-au pierdut urma. La mijlocul anilor ’60, la rubrica de anunţuri a «României libere», s-a semnalat moartea sa după o scurtă şi grea suferinţă. Nimeni nu avea de unde să ştie că Ion Agheană fusese plasat de Securitate în Occident, devenind ceea ce în limbaj de specialitate se numeşte «agent fantomă». A revenit în România în 1973, în ajunul unei vizite întreprinse de Nicolae Ceauşescu în SUA. Nu mai era Ion Agheană, era ziaristul american John Pearson, redactor-şef adjunct al reputatului hebdomadar «Business Week». Probabil, noua identitate şi-a procurat-o cu sprijinul CIA, căreia i s-a deconspirat chiar din clipa când a pus picorul pe pământ american. Serviciul de spionaj de la Bucureşti nu-l putea propulsa într-o asemenea funcţie în numai trei-patru ani. Nici unul dintre demnitarii români ai timpului, exceptîndu-l pe generalul Nicolae Doicaru, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, nu cunoştea adevărata identitate a lui John Pearson“. Mihai Pelin presupune că Nicolae Ceauşescu acordase interviul unui agent CIA. Alţi cercetători ai Securităţii susţin însă că Ion Agheană rămăsese, totuşi, agent român. Nicolae Ceauşescu dăduse interviu unei fantome. Emil Berdeli, de exemplu, care s-a ocupat de caz în două articole relativ asemănătoare din Confidenţial, exclude varianta trecerii la CIA. Potrivit autorului, Ion Agheană fusese trimis de Direcţia 4 din cadrul DIE ca fantomă încă din 1965, sub numele de cod ADAM. Se integrase în societatea americană, devenise profesor universitar şi redactor şef-adjunct la „Business Week”. După Emil Berdeli, Securitatea îi aranjase lui Ceauşescu un interviu cu un aşa-zis jurnalist american, pentru a-i gâdila orgoliul. Mihai Pelin descrie în termeni confuzi destinul lui Ion Agheană ulterior luării interviului. După fuga lui Pacepa – zice istoricul – Ion Agheană „a fost interogat în două rânduri de FBI“. În august 1978, fantoma a fost rechemată la Bucureşti. Mihai Pelin crede că Ion Agheană a venit cu acceptul CIA, interesată în a vedea „efectele dezertării“ lui Pacepa. Continuă Mihai Pelin în „Opis”: „Apoi, până în 1978, nu s-a mai întâmplat nimic important, însă, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, survenită la sfârşitul lunii iulie a aceluiaşi an, Ion Agheană, alias John Pearson, a fost interogat în două rînduri de FBI. În august 1978, agentul fantomă a fost rechemat de urgenţă la Bucureşti – mişcare acceptată de CIA, care dorea să investigheze «prin propriul» ei om efectele dezertării la care ne-am referit. După o vreme, Ion Agheană a început să se lamenteze că nu reuşea să se readapteze în România şi ar fi dorit să se întoarcă în SUA. Ambasada americană de la Bucureşti nu a avut nici o obiecţie şi Ion Agheană a dispărut din nou din ţară. Nu a mai revenit în redacţia săptămânalului «Business Week». În anii ’90-’93, putea fi întâlnit în Canada, frecventând discret cercurile românilor de la Hamilton. Figura în cartea de telefon a oraşului, fiind cunoscut ca inginer petrolist. În vara lui 1993, a fost abordat telefonic de un fost coleg de liceu, mirat că întâlnea numele dispărutului dintre vii tocmai în cartea de telefon din Hamilton. Răspunsul a fost monosilabic şi, din ziua următoare, telefonul în speţă comunica automat că Ion Agheană era plecat din localitate. Peste câtva timp, soţia personajului, o americancă sadea, abordată de acel fost coleg, i-a spus că perechea ei se afla în Japonia. Agentul fantomă rămăsese fără stăpân şi se temea şi de umbra lui“. În 1976, generalul Ion Mihai Pacepa a felicitat în cadrul festiv Brigada F pentru Operaţiunea Ion Agheană. Emil Berdeli consideră că, astfel, Ion Mihai Pacepa l-a deconspirat pe John Pearson. În consecinţă, la un an după, cei de la FBI l-au convocat pe John Pearson şi i-au pus în faţă tot ce ştiau despre el că e spionul român Ion Agheană. Potrivit lui Emil Berdeli, Ion Agheană ar fi recunoscut cine e şi de ce a venit în SUA. După fuga lui Pacepa, Ion Agheană a fost din nou anchetat de FBI. Emil Berdeli confirmă informaţia lui Mihai Pelin despre rechemarea la Bucureşti şi reîntoarcerea în SUA. Deşi la început părea sceptic faţă de teza agentului dublu, Emil Berdeli sfârşeşte prin a o împărtăşi: „Îndrăznim să credem că Pearson fusese «întors» de multă vreme, iar serviciile pe care le adusese Americii erau mai importante decît pagubele făcute de agentul de influenţă Ion Agheană“. Concluzii mai mult sau mai puţin sigure Iscoditorii cazului nu ajung la o concluzie comună în chestiunea statutului avut de Ion Agheană când a aterizat la Bucureşti ca ziarist american. După unii, Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu unui ofiţer al Securităţii. După alţii, a acordat un interviu unui agent CIA. Adepţii primei ipoteze folosesc prilejul pentru a-i mai da un ghiont lui Nicolae Ceauşescu, demult chiriaş pe Lumea Cealaltă. Preluând fără să vrea băsnelile lui Ion Mihai Pacepa, ei vorbesc de un ziarist american adus de Securitate la Bucureşti pentru a-i da Conducătorului iluzia că presa străină îl cultivă. Atât conţinutul interviului, cât şi contextul contrazic flagrant aceste două ipoteze. Citit azi, interviul luat pentru „Business Week” nu diferă cu nimic de interviurile date de Nicolae Ceauşescu ziariştilor străini din perioada respectivă. Întrebările formulate de John Pearson ţin cont de interesele celor care citesc săptămînalul economic. Unele se referă la politica regimului de a defavoriza consumul de dragul dezvoltării. Altele, la condiţia societăţilor mixte. Atât întrebările, cât şi răspunsurile pot fi citite dintr-o perspectivă strict occidentală. Cel care întreabă e un ziarist american cu solide cunoştinţe în ce priveşte politica regimului Ceauşescu. Întrebările sunt puse de pe poziţiile cititorului american şi nu de pe cele ale cititorului român. La vremea respectivă, în 1973, aveam doar 25 de ani şi eram simpluredactor la „Viaţa studenţească”. Nu-mi amintesc să fi citit interviul din „Business Week” în varianta reprodusă în „Scînteia”. Parcurgându-l azi însă, din perspectiva vârstei, a experienţei şi a timpului care s-a scurs, mă întreb cum vor fi reacţionat cititorii români maturi dând cu ochii de întrebări care, deşi legitime, nu fuseseră puse pînă atunci în spaţiul nostru public. Asumându-şi mirările cititorului american, John Pearson întreabă dacă nu cumva înaltul ritm de dezvoltare nu afectează nivelul de viaţă al românului de rând. Nicolae Ceauşescu dă un răspuns surprinzător de inteligent şi, cred, convingător pentru un cititor american. El susţine că acordarea unui însemnat procentaj din PIB dezvoltării economice e o decizie impusă de realităţi. România se află la distanţe uriaşe de ţările dezvoltate. A ajunge din urmă statele occidentale presupune a acorda o atenţie deosebită dezvoltării economice. Pe măsura dezvoltării economice, vor creşte şi veniturile oamenilor muncii. Aşadar, în ce priveşte conţinutul, interviul nu e o întreprindere binevoitoare, meşterită de Securitate pentru a-i face pe plac lui Ceauşescu, ci o acţiune strict gazetărească. Total falsă e şi teza că Securitatea i-a făcut rost lui Ceauşescu de un jurnalist american. În perioada premergătoare vizitei în SUA şi alţi jurnalişti americani se deplasează până la Bucureşti pentru a-i lua un interviu Conducătorului român. Astfel, pe 29 noiembrie 1973, Nicolae Ceauşescu acordă un interviu ziariştilor britanici de la „The Daily Telegraph”, „The Times”, „Daily Express” şi „Daily Mail”. O zi mai tîrziu, pe 30 noiembrie 1973, e primit corespondentul permanent la Bucureşti al Associated Press. Sâmbătă, 1 decembrie 1973, Nicolae Ceauşescu acordă un interviu lui Seymour Topping, redactor-şef adjunct al ziarului „The New York Times”. Vizita lui Nicolae Ceauşescu în SUA era o noutate senzaţională pentru gazetari. Şef de stat comunist, notoriu pentru politica sa de independenţă, Nicolae Ceauşescu avea la finele lui 1973 faima de a fi contribuit decisiv la curmarea războiului israelo-arab din octombrie 1973. Jurnaliştii americani răspund curiozităţii legitime a cititorilor de pe continentul de dincolo de Ocean. Agent al Securităţii, John Pearson e cel care beneficiază de favoarea de a-i lua un interviu lui Nicolae Ceauşescu. În nici un caz nici el, nici revista nu-i făceau o favoare lui Nicolae Ceauşescu. Şi dacă admitem cea de-a doua ipoteză – Ion Agheană fusese „întors“ de CIA – obţinerea interviului n-avea nici o legătură cu acţiunea serviciului secret american. Putem presupune mai degrabă că Agenţia l-a trimis pe Ion Agheană, alias John Pearson, la Bucureşti, pentru a putea iscodi, prin intermediul unui autohton, nivelul cel mai înalt al conducerii româneşti. Momentul interviului era un prilej excepţional pentru Agenţie să afle nu de la un ofiţer american, ci de la un ofiţer român, amănunte despre Ceauşescu, despre anturajul acestuia, despre raporturile de putere din sediul CC al PCR. Agent DIE sau agent CIA, un lucru e sigur în ce-l priveşte pe John Pearson: că e un fost ofiţer român, care are şansa de a sta de vorbă cu Conducătorul în ipostaza de jurnalist american de prestigiu. Ştia Nicolae Ceauşescu despre cine-i vorba? Cercetătorii postdecembrişti ai cazului susţin că nu. Luând în considerare amănuntul că Ion Mihai Pacepa cunoştea adevărata identitate a jurnalistului, nu excludem posibilitatea ca Nicolae Ceauşescu să fi ştiut cine-i John Pearson, dar să se fi prefăcut că habar n-are. Dacă lui Nicolae Ceauşescu i s-a ascuns adevărata identitate a lui John Pearson, Conducătorul a fost pus într-o situaţie de un ridicol absolut: Să-l trateze pe un ofiţer român de Securitate ca pe un mare jurnalist american! Înclin să cred că Nicolae Ceauşescu ştia despre cine-i vorba. Altfel zis, ştia că agentul Ion Agheană fusese „întors“ de CIA. Pentru un conducător ca el, interesat şi de combinaţiile tipice serviciile secrete, va fi fost o imensă satisfacţie de a nu trăda o clipă interlocutorului că-l ştie drept agent CIA. Oricum, cazul Ion Agheană mărturiseşte notele unui enigme, una dintre cele mai mari enigme ale Securităţii din anii Ceauşescu. Tentativele mele de a afla amănunte de la factorii responsabili au fost zadarnice. Sunt sigur că arhivele SIE deţin datele pentru dezlegarea enigmei. Cine va avea îndrăzneala şi tăria să obţină acces la ele? Interviul acordat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu revistei „Business Week“ din S.U.A. După cum s-a anunţat, la 19 noiembrie, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a primit pe ziaristul John Pearson, redactor-şef adunct al revistei „Business Week“ din S.U.A., căruia i-a acordat următorul interviu: John Pearson: Domnule preşedinte, timp de peste două decenii, economia României s-a dezvoltat într-un ritm de peste 9 la sută pe an, înregistrînd astfel cea mai înaltă creştere din lume. Cărui factor atribuiţi dumneavoastră această realizare, în comparaţie cu ritmurile lente de dezvoltare înregistrate în alte ţări, atît socialiste, cît şi capitaliste?

Nicolae Ceauşescu: Într-adevăr, în ultimii 20 de ani, economia românească şi îndeosebi industria au cunoscut un ritm înalt de dezvoltare. Aceasta se datoreşte, în primul rînd, faptului că România se afla la un nivel de dezvoltare economică destul de înapoiat şi, ca atare, au trebuit făcute eforturi serioase pentru a asigura o ridicare generală a ţării din punct de vedere economic şi, îndeosebi, din punct de vedere industrial. Factorul hotărîtor consider însă că a fost existenţa orînduirii socialiste, care permite concentrarea mijloacelor materiale, financiare şi, în primul rînd, a celor umane în direcţia unei dezvoltări rapide economico-sociale. Este cunoscut faptul că, în epoca actuală a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, sînt necesare uriaşe mijloace materiale şi financiare şi totodată o ridicare serioasă a nivelului de cunoştinţe al celor ce muncesc, începînd cu muncitorii calificaţi şi pînă la cadrele tehnice superioare, pentru a asigura dezvoltarea într-un ritm intens. Tocmai în această direcţie şi-a concentrat preocuparea România. Dezvoltarea învăţămîntului, ştiinţei, culturii a jucat un rol important în dezvoltarea economică şi constituie totodată unul din marile succese ale României socialiste. Aceasta a reprezentat un factor de bază al avîntului economic. Ar trebui să menţionez că România face eforturi serioase, alocînd din venitul naţional 30-33 la sută în scopul dezvoltării. Şi, în fine, un factor – nu printre cei mai puţin importanţi – este şi cel al dezvoltării relaţiilor internaţionale, al colaborării largi, atît cu ţările socialiste, cît şi cu alte state, aceasta constituind un element deosebit de important în condiţiile lumii de astăzi. În cele mai multe ţări s-a dovedit că menţinerea unui ritm înalt de creştere economică devine din ce în ce mai dificilă pe măsură ce economia îşi dezvoltă tot mai mult capacitatea, dimensiunile şi complexitatea sa.

Apreciaţi, domnule preşedinte, că România va fi în măsură să evite o astfel de încetinire a dezvoltării sale şi ce măsuri ar fi necesare pentru susţinerea unui ritm de creştere asemănător cu cel din anii trecuţi?

Trebuie să menţionez de la început că, cu toate succesele realizate în dezvoltarea sa economică, România continuă să fie încă o ţară în curs de dezvoltare, în comparaţie cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic. În ce priveşte ritmul de dezvoltare al unor ţări, el trebuie comparat, desigur, cu nivelul general la care se găsesc aceste state. Este de înţeles că ţările cu o economie puternic dezvoltată vor cunoaşte o creştere relativă ceva mai lentă. Pînă la urmă, orice dezvoltare trebuie să aibă o anumită limită. În definitiv, producţia materială, ca şi producţia spirituală, de altfel, trebuie să servească anumitor necesităţi umane. În ce priveşte România, apreciez că, pentru încă o perioadă, ea va trebui să facă eforturi în vederea menţinerii unui ritm înalt de dezvoltare, pentru a reduce decalajul dintre ea şi ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi a asigura un asemenea nivel economic încît să poată satisface în condiţii tot mai bune cerinţele întregului popor. Pe măsură ce acest decalaj se va micşora, fără îndoială că şi ritmul de creştere al României va trebui să se reducă treptat. Dezvoltarea în ritm mai înalt nu este un scop în sine pentru noi, ci un mijloc de a asigura făurirea unei societăţi socialiste avansate, care să satisfacă în bune condiţii cerinţele umane. Volumul foarte mare al investiţiilor în România a cerut o politică de „austeritate“ sau o amînare a consumului unei părţi substanţiale din produsul naţional.

Vă aşteptaţi la o continuare a actualului ritm al investiţiilor sau, în anii viitori, urmează ca o parte mai mare a producţiei să fie destinată sferei bunurilor de consum şi serviciilor?

Volumul mare al investiţiilor a determinat creşterea puternică a avuţiei naţionale, a venitului naţional. Pe această bază a putut să se înfăptuiască o politică de creştere continuă a nivelului de trai al populaţiei. Ar fi suficient de menţionat faptul că în acest cincinal, 1971-1975, veniturile din salarii ale populaţiei vor creşte cu peste 50 la sută în comparaţie cu 1970. Se vor asigura anual 220-230.000 noi locuri de muncă. Salariul real al tuturor oamenilor muncii va creşte în acest cincinal cu peste 20 la sută, iar desfacerea de mărfuri către populaţie cu peste 40 la sută. În acelaşi timp, după cum cred că aţi putut observa, construim într-un ritm destul de intens locuinţe şi alte aşezăminte sociale. Avem în vedere ca şi în următorul plan cincinal, 1976-1980 – pe care îl elaborăm în prezent – să continuăm alocarea unei părţi însemnate din venitul naţional pentru investiţii, în scopul grăbirii apropierii României de ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi creşterea, pe această bază, a nivelului general de viaţă. Trebuie să spun că tocmai dezvoltarea în continuare într-un ritm intens al economiei, alocarea în continuare pentru dezvoltare a unei părţi însemnate din venitul naţional vor asigura condiţii pentru o creştere a producţiei bunurilor de consum, a serviciilor şi deci a bunăstării generale a poporului. De altfel, un calcul simplu arată că dacă dintr-o sută de dolari am cheltui 90 la sută pentru consum, aceasta ar însemna în valoare absolută 90 de dolari; dar dacă din 500 de dolari vom aloca pentru consum 70 la sută vom cheltui 350 de dolari. De altfel, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este foarte elocventă în această privinţă. Dar, ca să nu vorbesc de alţii, voi aminti situaţia României, care este elocventă. În 1950 venitul naţional pe locuitor este de circa 80 de dolari. Acum este de aproximativ 800 dolari şi, cheltuind pentru consum 70 la sută, cheltuim 560 de dolari. Dar în America, ştiţi bine acest lucru, aşa că nu trebuie să vă fac prea multe calcule.

Cred că este o ilustrare foarte elocventă.

Din cîte cunosc, dumneavoastră, domnule preşedinte, aţi declarat că, pînă în 1990, România trebuie să devină o naţiune cu o industrie avansată şi că actualul plan cincinal va fi hotărîtor în ce priveşte realizarea acestui obiectiv.

Aţi dori să explicaţi ce factori au stat la baza stabilirii acestui termen şi de ce consideraţi că actualul plan cincinal este hotărîtor?

Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român a stabilit orientarea cu privire la apropierea României, pînă în 1990, de nivelul ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. După cum vedeţi, este o perioadă de circa 20 de ani. Am pornit de la faptul că dezvoltarea într-un ritm mai înalt decît al ţărilor dezvoltate va aduce realmente la atingerea acestui nivel. Dacă ţările dezvoltate vor realiza o creştere să spunem de 30 la sută, iar România de 60-65 la sută, atunci este pe deplin posibil să realizăm acest obiectiv. Am menţionat deja că, propunîndu-ne să construim societatea socialistă multilateral dezvoltată, care presupune satisfacerea din plin a necesităţilor materiale şi spirituale ale omului, trebuie să ne propunem să creăm şi condiţiile pentru a satisface aceste cerinţe. De la acest obiectiv am pornit. Am apreciat că actualul cincinal este hotărîtor, deoarece ne-am propus să reorganizăm, în aceşti ani, pe o bază modernă, industria, să introducem rapid progresul tehnic, să dezvoltăm în ritm înalt cîteva ramuri hotărîtoare, cum sînt construcţia de maşini-unelte, electronica, cu tot ceea ce se cuprinde aici. Aceasta va crea o puternică bază pentru următorii 15 ani. Vom construi, de exemplu, în acest cincinal circa 700 de întreprinderi industriale noi, bazate pe cuceririle tehnicii şi ştiinţei contemporane.

Aş putea spune că, pe primii trei ani, am realizat ceva în plus faţă de ceea ce aveam prevăzut în plan. Poate că am „greşit“ că m-am referit la 1990. Dacă vor fi condiţii de pace pe plan internaţional vom putea să scurtăm acest termen.

Prin aceasta înţelegeţi că veţi putea atinge aceste obiective înainte de 1990?

În condiţii de pace, pe baza a ceea ce am realizat pînă acum, rezultă că putem să obţinem o creştere mai însemnată a economiei, ţinînd seama şi de dezvoltarea largă a colaborării internaţionale. Aş dori să vă întreb de ce, în 1973, proporţia investiţiilor alocate industriei grele a crescut în raport cu planurile iniţiale.

Care este cauza acestei schimbări în repartizarea investiţiilor şi care ramuri industriale vor beneficia în mod deosebit de pe urma ei?

Am menţionat că dorim să asigurăm o dezvoltare mai accentuată a ramurilor de bază ale industriei metalurgice, construcţiei de maşini-unelte, electronicii şi altor sectoare producătoare de utilaje şi mijloace de transport. De aceasta vor beneficia toate celelalte ramuri, începînd chiar cu agricultura, deoarece vom putea s-o dotăm mai rapid cu mijloace moderne de mecanizare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte ramuri – industria uşoară, alimentară şi altele. Dotarea lor cu mijloace moderne pe bază de import ar fi practic imposibil de realizat. Tocmai de aceea am pus un mai mare accent pe dezvoltarea industriei grele. România şi-a afirmat puternic dorinţa de a duce o politică independentă atît în domeniul politic, cît şi economic. Aţi dori, domnule preşedinte, să explicaţi principiile de bază ale acestei politici, aşa cum România le aplică în relaţiile sale cu alte ţări socialiste, cu Statele Unite ale Americii şi cu alte state occidentale? România a cunoscut vreme de secole dominaţia străină. Şi-a cucerit de fapt independenţa reală abia cu aproape 30 de ani în urmă şi de aceea doreşte să realizeze o asemenea dezvoltare încît să asigure poporului independenţa economică şi politică, condiţie de bază a progresului în toate domeniile. Pornim de la faptul că, în actualele condiţii internaţionale, dezvoltarea economico-socială independentă a naţiunilor este o condiţie primordială pentru progresul tuturor popoarelor, pentru o pace trainică în lume. Totodată, înţelegem că progresul României, ca şi al oricărei alte ţări, presupune o largă colaborare internaţională, participarea activă la diviziunea internaţională a muncii, la schimburile de valori materiale şi spirituale. De aceea, dezvoltăm larg relaţiile de colaborare cu toate ţările socialiste şi trebuie să spun că aceste relaţii joacă un rol important în dezvoltarea României. De asemenea, extindem relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare, cît şi cu ţările capitaliste dezvoltate. Printre acestea, relaţiile cu Statele Unite au, de asemenea, un rol şi sper că vor avea mai cu seamă în viitor. Astăzi, ponderea schimburilor cu Statele Unite este însă destul de scăzută. În relaţiile noastre de colaborare pornim de la necesitatea de a se asigura egalitatea, din toate punctele de vedere, între parteneri, respectul reciproc al independenţei, neamestecul în treburile interne şi, desigur, avantajul reciproc. Domnule preşedinte, această politică pare să meargă împotriva obiectivului de integrare economică dintre ţările membre ale C.A.E.R. Aţi dori să comentaţi dacă politica României de independenţă economică este – şi cum este – afectată de apartenenţa sa la C.A.E.R.? Politica de dezvoltare economică a României nu numai că nu merge împotriva obiectivului de dezvoltare a colaborării cu ţările membre ale C.A.E.R., dar ea favorizează tocmai extinderea acestei colaborări, fiind ştiut că, cu cît o ţară este mai dezvoltată economic, cu atît ea dispune de o bază mai serioasă pentru a participa mai larg la colaborarea cu alte state. Acesta este şi cazul României. De altfel, programul complex cu privire la colaborarea economică între ţările membre ale C.A.E.R. prevede realizarea unei astfel de colaborări, care să asigure o dezvoltare rapidă a fiecărei ţări, care să nu afecteze în nici un fel, ci, dimpotrivă, să consolideze independenţa economico-socială a fiecăreia. Deci, este de înţeles că apartenenţa la C.A.E.R., participarea la înfăptuirea Programului complex nu sînt de natură să afecteze în vreun fel independenţa economică, ci, dimpotrivă, duc tocmai la consolidarea şi întărirea colaborării între parteneri egali, dornici să asigure dezvoltarea fiecăruia şi, împreună, întărirea tuturora. Acum, investitorilor din străinătate li se permite să deţină acţiuni în societăţi mixte cu întreprinderi româneşti şi să participe la gestiunea acestora. Cum se împacă astfel de investiţii ale companiilor capitaliste cu principiile economiei socialiste şi cu faptul că în România este interzisă proprietatea străină asupra mijloacelor de producţie?

Care sînt motivele care au dus la luarea hotărîrii de a se încuraja înfiinţarea de societăţi mixte cu capital străin?

Este adevărat, am hotărît să recurgem – în relaţiile de colaborare economică internaţională – şi la organizarea de societăţi mixte, atît în România, cît şi în alte ţări. Am pornit de la aceasta ţinînd seama de noile condiţii de dezvoltare a economiei mondiale, de necesitatea unor forme noi în relaţiile economice şi anume de cooperarea directă în producţie. Aceasta permite o extindere mai largă şi de mai lungă durată a relaţiilor economice cu alte state şi, totodată, posibilitatea introducerii mai rapide în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii contemporane. Societăţile mixte funcţionează pe teritoriul românesc pe baza legilor statului român şi în cadrul lor sînt aplicate toate principiile relaţiilor din societatea noastră, legislaţia socială din România. Desigur, partea care aparţine întreprinderilor româneşti este proprietatea socialistă a întregului popor şi se încadrează ca atare în principiile generale ale economiei noastre, iar partea cu care participă societăţile străine aparţine acestora. Ele pot să beneficieze de toate drepturile pe care le conferă legea cu privire la constituirea societăţile mixte, fără însă a avea alte drepturi speciale în ce priveşte problemele proprietăţii în România. Se prevede că, în cazul renunţării la participare sau al desfiinţării societăţii, România să aibă dreptul de prioritate sau de opţiune asupra întregii întreprinderi.

Pot să întreb dacă aceasta înseamnă dreptul de a achiziţiona partea ce aparţine partenerilor străini?

În condiţiile lichidării întreprinderii, tocmai aceasta înseamnă: ceea ce aparţine partenerului străin nu poate fi vîndut altcuiva decît cu acordul părţii române. De altfel, apreciem că societăţile mixte sînt mai avantajoase decît formele de credit pe care le foloseam şi le folosim şi în prezent. Este o cointeresare mai mare şi pentru companiile străine de a asigura livrarea de tehnologii avansate, de a urmări menţinerea la un nivel ridicat a producţiei, de a realiza şi pentru societatea mixtă beneficii corespunzătoare. După cum vedeţi motivele sînt destul de pragmatice: dorinţa de a obţine o dezvoltare mai rapidă a industriei, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, asigurînd, în acelaşi timp, şi societăţilor cu care urmează să colaborăm, beneficii corespunzătoare. De altfel şi România participă la o serie de societăţi mixte în alte ţări şi sperăm că ele se vor dovedi avantajoase pentru toate părţile.

Domnule preşedinte, cum să încadrează asemenea societăţi mixte în planul economic global al României?

Există vreo contradicţie între asigurarea profitului pentru partenerii străini şi sistemul central de planificare şi de control al preţurilor şi cum se rezolvă acestea?

Societăţile mixte le realizăm în acele domenii în care este interesată şi România şi care corespund, în general, cu planul nostru de dezvoltare. De exemplu, am creat o societate mixtă în electronică chiar cu o firmă din Statele Unite. Ea se încadrează foarte bine la programul de dezvoltare rapidă a electronicii în România şi nu vine în nici un fel în contradicţie cu dezvoltarea economiei noastre în general, ci, dimpotrivă, contribuie la realizarea programului de dezvoltare rapidă a electronicii. În ce priveşte problemele beneficiului în raport cu contribuţia în societăţile mixte, acesta se asigură după cum îl stabilim de comun acord şi după cum reuşim să-l realizăm. Fiind o societate mixtă, beneficiul depinde de felul cum vor lucra ambii parteneri. Este de înţeles că organizarea de societăţi mixte, în domeniile în care şi România este direct interesată, răspunde prevederilor planului nostru de dezvoltare a economiei. Producţia este destinată să satisfacă atît necesităţile României, cît şi ale partenerilor noştri, ca şi un export cît mai larg, după cum este înţelegerea cu partenerul străin. Nici din acest punct de vedere nu este nici o contradicţie cu planul de dezvoltare a României. În ce priveşte preţurile, se are în vedere de a utiliza ca bază preţurile mondiale. În general, domnule preşedinte, cum apreciaţi rolul investiţiilor străine în România?

Ce limite se vor pune acestor societăţi în ceea ce priveşte numărul, mărimea, amploarea activităţilor lor şi în ce industrii vor fi permise aceste societăţi? Crearea societăţilor mixte – care presupun şi investiţii străine în România – este legată de programul de dezvoltare a industriei româneşti, cum am menţionat deja. Ca atare, numărul şi mărimea lor vor fi în funcţie de domeniile în care vom considera că sînt necesare asemenea societăţi mixte şi în care, desigur, vom găsi parteneri interesaţi de a participa cu investiţii în România. Scopul activităţii lor este de a realiza produse de un înalt nivel tehnic, de a asigura atît satisfacerea unor necesităţi ale economiei româneşti, cît şi ale partenerilor, un export competitiv şi de eficienţă economică maximă. Aceasta înseamnă şi realizarea de beneficii maxime care convin atît României, cît şi, sper, partenerilor noştri ce vor participa la asemenea societăţi.

Domnule preşedinte, este România în mod deosebit interesată în investiţii din partea firmelor din Statele Unite şi de ce?

Da, România este interesată în investiţii şi din partea companiilor americane, aşa cum este interesată în investiţii şi din partea altor societăţi străine. Am dori să dezvoltăm şi să realizăm asemenea întreprinderi mixte cu companii din Statele Unite, pornind de la necesitatea extinderii legăturilor economice reciproc avantajoase dintre ţările noastre şi avînd în vedere nivelul tehnic al industriei din Statele Unite. Prin aceasta se va contribui la realizarea într-un mod mai rapid a obiectivelor de care am vorbit anterior. Trebuie să spun, totodată, că extinderea acestor relaţii economice, inclusiv prin societăţi mixte, va dezvolta relaţiile de prietenie dintre popoarele noastre şi consider că aceasta corespunde şi cauzei mai generale a coopeerării şi păcii în lume, în spiritul principiilor de care am vorbit. Avînd în vedere eforturile României de a dezvolta legăturile comerciale şi economice cu Statele

Unite vă întrebăm, domnule preşedinte, dacă rezultatele obţinute au corespuns aşteptărilor dumneavoastră?

Ce credeţi că ar trebui făcut în viitor pentru dezvoltarea acestor legături? Trebuie să spun că, în ultimii ani, îndeosebi după vizita preşedintelui Nixon în România şi după vizita mea în Statele Unite, s-au obţinut rezultate bune în dezvoltarea colaborării economice. Totuşi, nu am ajuns la nivelul pe care l-ar permite existenţa unor condiţii normale în comerţul reciproc şi am în vedere acordarea de către Statele Unite a clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Cum vor fi afectate relaţiile comerciale dintre Statele Unite şi România de amînarea de către Congresul american a acţiunii de acordare a clauzei naţiunii celei mai favorizate României? Fără îndoială că neacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate influenţează în mod negativ asupra dezvoltării relaţiilor economice, avînd în vedere că schimburile trebuie să se bazeze pe principii de egalitate, pe crearea de condiţii corespunzătoare pentru mărfurile româneşti în Statele Unite şi pentru mărfurile americane în România. Sigur, noi sîntem interesaţi şi dorim o extindere a relaţiilor economice cu Statele Unite, dar pentru aceasta trebuie să existe şi condiţii care să permită produselor româneşti să fie competitive pe piaţa Statelor Unite. Cred că Congresul Statelor Unite va ajunge cît mai curînd la concluzia că este necesar să adopte hotărîrea de a acorda atît României, cît şi a altor ţări socialiste, clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta are o deosebită importanţă pentru politica de dezvoltarea a colaborării economice, pentru soluţionarea unor probleme economice pe plan internaţional, reprezentînd, totodată, o contribuiţie la cursul nou de colaborare, de pace şi destindere în lume.

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. 19 Septembrie 2012 06:14

    Reblogged this on Mihnea Georgescu, Esq..

    Apreciază

Trackbacks

  1. Problemele dictatorilor pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: