Skip to content

VIAŢA LUI CEAUŞESCU Relaţiile României cu Germania Federală

19 Noiembrie 2012

Începând cu 1967, România a întreţinut relaţii diplomatice oficiale cu RFG. Decizia regimului de la Bucureşti a provocat un cutremur în lumea comunistă, care contesta legitimitatea statului vest-german. Substratul politicii neobişnuite a lui Ceauşescu a fost „vânzarea“ etnicilor germani din România către RFG

Între România socialistă şi Republica Federală Germană existau încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej relaţii economice profitabile. Primele contacte s-au făcut în Bucureşti, la sediul Consiliului de Miniştri, prin primirea reprezentantului de la firma germană Krupp de către vicepremierul Alexandru Bârlădeanu. Cu acest început, puţin perceptibil şi puţin interesant pentru mediile politice, s-a mers mai departe.

„DISIDENŢĂ” ÎN BLOCUL PRO-SOVIETIC
Când sovieticii purtau discuţii despre statutul celor două Germanii – Republica Federală Germană (RFG) şi Republica Democrată Germană (RDG) -, românii au semnat, în 1963, acordul de înfiinţare a reprezentanţelor comerciale cu RFG. Alte state, precum Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia, au făcut-o abia după trei ani. Din 1963 şi până în vara lui 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, problema unificării şi relaţiilor cu cele două Germanii a fost punct de bază pe agenda diplomaţiei europene.
Complicaţiile situaţiei au făcut ca românii să aibă relaţii diplomatice cu vest-germanii, la nivel de ambasadă, abia în 1967. Întâlnirile lui Corneliu Mănescu, şeful diplomaţiei româneşti, cu omologul său vest-german Willy Brandt şi cu cancelarul federal Henry Kissinger au fost larg mediatizate de presa liberă. Iar lagărul comunist a intrat în alertă.
Nicolae Ceauşescu preluase şi în acest caz moştenirea lui Dej, zguduind lumea politicii mondiale şi stârnind furia aliaţilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Invers proporţionale cu reacţiile acestora au fost poziţiile occidentale. Aşa cum au relevat istoricii comunismului, decizia lui Ceauşescu era atunci periculoasă, dar a captat interesul părţii adverse pentru acest „disident” din blocul pro-sovietic.
Mai mult decât atât: poziţia românească era în dezacord şi cu politica Pekinului.

MAURER, NEAMŢ DUPĂ TATĂ
Unul dintre artizanii acestui eveniment al diplomaţiei mondiale, ministrul de Externe Corneliu Mănescu, a relatat care au fost raţiunile şi culisele deciziei (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Editura Compania, 2008). O anumită conjunctură a precipitat acordurile. La sfârşitul lui 1966, a povestit Corneliu Mănescu, alegerile din RFG s-au soldat cu un guvern de coaliţie unde intraseră şi reprezentanţi ai social-democraţilor. Cancelarul Kissinger şi ministrul de Externe Willy Brandt au exprimat, la început, pretenţia ca românii să recunoască, în scris, că guvernul vest-german este unicul reprezentant al poporului german şi că Landul Berlinului, teritoriu încorporat în RDG, face parte din RFG.
Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, şi Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, au reiterat principiile „Declaraţiei din aprilie 1964″, care îi angajau în respectarea suveranităţii statelor conform graniţelor stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial. Voind să spargă tiparele, dar să şi obţină cât mai multe avantaje, noul guvern vest-german condus de Kissinger iniţiase relaţii deosebite cu ţările socialiste, promovând doctrina „ostpolitik” (normalizarea relaţiilor între RFG şi statele comuniste est-europene). Faptul că Maurer era, după tată, neamţ, şi comunica, fără translator, cu omologul său vest-german a contat şi el în bunul mers al tratativelor.

ŞIRETLIC DIPLOMATIC
Pentru încheierea de relaţii diplomatice cu românii, vest-germanii au avansat propunerea ca fiecare guvern să-şi exprime acordul, fără a încheia un tratat. În acest punct, românii au dovedit abilitate diplomatică, fentându-şi aliaţii. „La Bucureşti a venit o delegaţie vest-germană pentru a pregăti vizita mea la Bonn (capitala RFG – n.r.)”, a relatat Corneliu Mănescu. „Simultan, delegaţii vest-germane, cu misiuni asemănătoare, s-au deplasat la Praga şi la Budapesta. Neliniştită de aceste discuţii, conducerea est-germană a propus ca la începutul lunii februarie să aibă loc la Berlin o consfătuire a miniştrilor de Externe din ţările socialiste în vederea adoptării unei poziţii comune în relaţiile cu Germania Federală. Sesizând pericolul – printre altele ni se recomanda amânarea tratativelor în curs -, în înţelegere cu vest-germanii, am fost trimis şi primit la Bonn mai devreme decât fusese stabilit.

„VÂNZAREA” ETNICILOR GERMANI
Cu Willy Brandt, ministrul lor de Externe, am semnat tratatul ca între ţările noastre să se stabilească relaţii diplomatice la rang de ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari”.
A existat şi altă faţă, ascunsă, a relaţiilor dintre România şi RFG despre care s-a vorbit mult în anii ’90. Termenii erau de „vânzare” a etnicilor germani din România.
Printr-un acord special, RFG se obliga să achite statului român o taxă pentru avizul favorabil dat cererii de emigrare a fiecărui etnic german. Sumele variau între 4.000 şi 10.000 de mărci germane, în funcţie de vârsta şi calificarea cetăţeanului (Denis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, Bucureşti, Humanitas, 1998).
Termenii acordului n-au fost făcuţi publici de niciuna dintre părţi. Iar de aplicarea sa, în România, s-a ocupat Securitatea. Cu secretomania şi mijloacele sale specifice.
În ceea ce priveşte documentele aflate la îndemâna cercetătorilor, reiese clar că emigrarea în RFG şi în Israel a crescut semnificativ. Astfel că, în 1969, din totalul de 7.861 de persoane care au emigrat definitiv din România, 2.581 erau evrei şi 3.439 germani. ;

Codaşi la agricultura
Dacă Nikita Hruşciov încercase să „reactiveze” CAER, la începutul anilor ’60, pentru a-şi exercita autoritatea deplină asupra ţărilor membre, lovindu-se de rezistenţa românilor, Leonid Brejnev s-a arătat dezinteresat. Atât de mult încât, la vizita neoficială efectuată la Bucureşti în perioada 10-13 mai 1966, i-a propus lui Ceauşescu să mute sediul CAER de la Moscova la Bucureşti.

SĂRĂCIA ROMÂNEASCĂ
Statisticile arată că românii ocupau treptele de jos în
CAER. Cu toate eforturile din cincinalul 1965-1970, situaţia s-a menţinut neschimbată. Doar prezenţa Mongoliei în statisticile organizaţiei ne salvează de ultimul loc.
Cu excepţia Mongoliei, România stă cel mai rău la consumul de energie pe cap de locuitor, deşi autorităţile declaraseră finalizarea, cu succes, a planului naţional de electrificare în 1960 şi deşi intraseră în funcţiune mari consumatori de energie (Combinatul Siderurgic din Galaţi, fabrici de sticlărie şi ciment). Aceşti coloşi industriali dublaseră, în zece ani, consumul energetic. Dar RDG consuma de circa două ori şi jumătate mai mult decât România.
La Plenara CC al PCR din 11-12 noiembrie 1965, Ceauşescu a prezentat, cu sinceritate, date asupra agriculturii româneşti în context european.

CAMPIONI DOAR LA CONSUMUL DE LEGUME
În vreme ce nemţii capitalişti foloseau, pentru 8 hectare de teren arabil, câte un „tractor fizic”, de 20 de ori mai mare era suprafaţa de pe ogoarele româneşti deservită de un tractor. Cehoslovacii foloseau 85 de kilograme de îngrăşăminte chimice la hectar, iar românii, 13.
Producţiile medii la hectar româneşti erau la limita de jos a agriculturii europene: grâu –
1.320 de kilograme (în RFG se recoltau, în schimb, 3.510 kilograme); 1.780 de kilograme de porumb boabe (producţia de vârf îi aparţinea Franţei, cu 4.060 de kilograme); 12.900 de kilograme de sfeclă de zahăr şi 8.400 de kilograme – cartofi.
Cincinalul 1965-1970 n-a tras prea mult recoltele în sus, după cum arată statisticile consumului de produse alimentare, îmbrăcăminte şi încălţăminte în ţările din CAER. La consumul de carne, România era în 1970, ca şi în urmă cu cinci ani, pe ultimul loc (31,6 kilograme anual pe cap de locuitor, faţă de 26,4 kilograme în 1965). Cehii şi est-germanii consumau de două ori mai multă carne decât românii. Acelaşi loc de codaş era ocupat de români şi la consumul de zahăr şi produse zaharoase (21,4 de kilograme în 1970, faţă de 15,9 de kilograme în 1965), fruntaşi fiind aici sovieticii, cu consum mai mult decât dublul celui românesc.
Românii trăiau cel mai sănătos, după polonezi, am putea spune în termeni actuali, după consumul de legume: 86,2 kilograme legume, zarzavaturi şi cartofi pe cap de locuitor în anul 1965 şi 108,1kilograme în 1970.

DOUĂ PERECHI DE PANTOFI PE AN
Ca fost meseriaş în branşă, Ceauşescu nu reuşise să salte ţara de pe ultimul loc nici la indicatorul „încălţăminte total, fără încălţăminte cauciuc”: românul cumpărase, statistic, 1,95 perechi încălţăminte în 1970 (1,36 în 1965), iar est-germanul – dublu (3,6 perechi în 1970). Deasupra consumului sovietic săriseră însă românii la indicatorul ţesături de lână (2,2 metri pe cap de locuitor în 1965 şi 2,7 metri în 1970). Mai bine îmbrăcaţi erau însă tot cetăţenii din RDG (4 metri de ţesături de lână pe cap de locuitor în 1970).

Nemții, un popor divizat de „Războiul Rece”
Existenţa divizată a naţiunii germane exprima cel mai bine pedeapsa învingătorilor pentru cei învinşi. Şi conducerea de la Bonn a Germaniei Federale, şi cea de la Berlin, a Germaniei Democrate, se declarau autenticele reprezentante ale unei Germanii unice. Fiecare visa la o Germanie unită, într-o zi, sub steagul ei. Germania Federală era însă o ţară care interzisese partidul comunist, membră NATO şi fondatoare a Comunităţii Economice Europene. Cealaltă Germanie era guvernată totalitar de către un partid comunist şi membră fondatoare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Problemă de litigiu între ele era şi Landul Berlinului, o enclavă occidentală în inima capitalei RDG. Germania Federală considera teritoriul Berlinului Occidental ca fiind parte a teritoriului său, iar Germania Democrată îl socotea un teritoriu independent, administrat de americani. Nici măcar paşapoartele eliberate de vest-germani nu erau recunoscute de ţările sovietizate. Acestea aplicau cetăţenilor din Germania occidentală vize de intrare şi ieşire din ţările lor pe „foi volante” de concepţie proprie. La Moscova, primul care vorbise despre firescul unificării celor două Germanii fusese tocmai Lavrenti Beria, ministru al Afacerilor Interne (1953), după moartea lui Iosif Visarionovici Stalin. Ideea a fost reluată de Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin în fruntea PCUS, în 1955, în contextul „coexistenţei paşnice”. Gesturile sale de bunăvoinţă faţă de Occident au fost însă un semn de cale liberă pentru români.
19 noiembrie 2012, 20:49 Autor: Lavinia Betea

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. 20 Noiembrie 2012 12:32

    Surse? Autor?

    Apreciază

  2. 21 Noiembrie 2012 15:49

    levantul@ ai dreptate, am adaugat sursa jos.

    Apreciază

  3. daniel permalink
    5 Noiembrie 2013 11:27

    era ffffffffffffffffffffffffffffffffffff bine atunci asta nu o spun eu singur ci milioane de romani plecati sclavi in strainatate vrem sa ne luam tara inapoi din ghearele satanei odata pentru todeauna si rugamintea noastra este sa il punem pe domnul valentin ceausescu va multumesc din suflet eu si toti membrii familiei mele

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: