Skip to content

Întronarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu 28 martie 1974

4 Mai 2013

©Antentie! Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa.
regeceausescu„Momentul se voia festiv şi solemn, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucaşului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh «în travesti» dintr-un film de epocă prost regizat” [1]

În prima jumătate a anilor ’70, Nicolae Ceauşescu se afla în plin proces de consolidare a puterii. Totul culminează, cel puţin la nivel de imagine, cu momentul 29 martie 1974 – instituirea şi alegerea în funcţia de preşedinte al RSR a lui Nicolae Ceauşescu. Relevanţa momentului 1974 în istoria României nu poate fi înţeleasă în lipsa raportării la succesiunea lui Gheorghiu Dej şi la jocul abil al lui Nicolae Ceauşescu în privinţa acaparării puterii. Fără a se baza pe intuiţie, ci pe un raţionament clar, Ghiţă Ionescu îl anticipează pe succesorul lui Dej încă din 1964: „Mulţumită unei cariere perfecte şi unei ascensiuni continue în ierarhia partidului şi datorită faptului că deşi relativ tânăr el controlează în realitate „aparatul”, ca urmare a faptului că e român, Ceauşescu este cel mai probabil succesor.”2asss10001La numai patru zile de la decesul lui Gheorghiu Dej, s-a realizat, în fapt, o împărţire a puterii între Ion Gh. Maurer, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu, care vor ocupa cele mai înalte funcţii pe linie de partid şi de stat. Nicolae Ceauşescu, cu sprijinul celor doi, va deveni prim-secretar al P.M.R., Maurer va rămâne preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar Chivu Stoica va primi funcţia supremă în stat. La momentul respectiv, prin mişcările realizate, Maurer părea să deţină întreaga putere. Deşi în mod real, pornind de la exemplul sovietic, deţinerea funcţiei de prim-secretar al partidului asigura controlul total asupra statului, Maurer s-a pus la adăpostul funcţiei de preşedinte al Consiliului de Miniştri, evitând să-şi asume funcţia supremă in partid. Explicaţiile sunt uşor de intuit şi ţin mai degrabă de imaginea liderului şi de legitimitatea sa: origine etnică (român), origine socială (ţăran sărac), profesie (ucenic cizmar), calităţi întrunite de Nicolae Ceauşescu. În plus, Maurer avea un ascendent asupra lui Ceauşescu, bazat pe diferenţa de vârstă dintre cei doi, statutul în cadrul partidului, statura intelectuală, mizând pe docilitatea viitorului prim-secretar. Cum însă niciodată nu poţi fi sigur de ambiţiile, capriciile, frustrările unui tânăr ajuns într-o poziţie cheie, Ceauşescu s-a dovedit extrem de abil în a se debarasa, rând pe rând, de toţi membrii vechii gărzi dejiste. Prima victimă directă a fost Alexandru Drăghici, perceput ca un potenţial rival, deşi între cei doi exista o apropiere încă din perioada detenţiei la Doftana şi Caransebeş. Drăghici pierde treptat funcţiile deţinute, începând cu poziţia de ministru al Afacerilor Interne (27 iulie 1965). În decembrie 1967 a fost eliminat din C.Ex., iar în aprilie 1968 din funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. A urmat Chivu Stoica, ce demisionează din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, poziţie preluată de către Ceauşescu la 9 decembrie 1967. La momentul respectiv, Nicolae Ceauşescu devine lider suprem pe linie de partid şi de stat. Alexandru Bârlădeanu a fost pensionat la cerere în 1968, Gheorghe Apostol nu mai intră în Comitetul Executiv din august 1969, iar Bodnăraş, deşi păstrează funcţia de vicepreședinte al Consiliului de Stat, continuă să fie aibă un rol decorativ.
YOLANIXONQ
Ultimul şi poate cel mai important dintre „greii” partidului a rămas la momentul respectiv Ion Gheorghe Maurer. Conştient de noul curs al partidului dar şi de ambiţiile secretarului general al PCR, acesta îşi înaintează, în data de 22 martie 1974, cererea de pensionare, motivând vârsta înaintată şi starea de sănătate. Maurer se retrage totuşi într-un moment de vârf: deţinea funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, primise în acelaşi an titlul de „Erou al Republicii Socialiste România”, conştient de faptul că urma să intre într-un con de umbră, după marginalizarea gărzii dejiste. El păstra totuşi majoritatea avantajelor de care se bucura un prim-ministru în funcţie: vilă de protocol, maşini de lux, pază de corp, pensie echivalentă cu salariul anterior etc.
asssq
Momentul este vital pentru înţelegerea jocurilor de putere de la vârful partidului. O dată cu pensionarea lui Maurer, au loc o serie de schimbări în statutul PCR, înlocuiri din funcţii şi numiri care vor asigura controlul deplin al lui N. Ceauşescu. Sunt numiţi, cu această ocazie, Manea Mănescu, în fruntea Consiliului de Miniştri, Ilie Verdeţ, ca secretar al Comitetului Central al Partidului, Miron Constantinescu, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, Emil Drăgănescu, preşedinte al C.S.P., Janoş Fazekaş, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al comerţului interior.

Deţinerea puterii absolute a fost confirmată în cadrul Plenarei CC al PCR din 25-26 martie 1974, care, alături de modificarea statutului partidului, numirile şi schimbările din funcţii, a hotărât în unanimitate instituirea funcţiei de preşedinte al RSR şi înaintarea către Marea Adunare Naţională a propunerii alegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Preşedinte al RSR.
Queen meets President Nicolae Ceausescu of Romania
Pentru ca schimbările instituţionale preconizate să îndeplinească criteriile de legalitate, se impunea modificarea Legii fundamentale şi a Regulamentului de funcţionare a M.A.N., noile prevederi fiind aprobate în cadrul aceleiaşi Plenare din data de 26 martie. Acestea vizau principalele atribuţii ale Marii Adunări Naţionale, ale Consiliului de Stat şi ale Consiliului de Miniştri, introducând în cadrul „Titlului III. Organele supreme ale puterii de stat”, o nouă secţiune intitulată Preşedintele Republicii Socialiste România. Articolul 69 din Constituţie prevede caracterul funcţiei, mandatul, jurământul şi atribuţiile. Conform actului fundamental: Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România – art. 69(1), şi este comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România – art. 69(4).

Atribuţii:
1. Prezidează Consiliul de Stat;
2. Prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri atunci când apare necesar;
3. Numeşte şi revocă, la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, care fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe membrii Tribunalului Suprem.
4. În timpul în care Marea Adunare Naţională nu este întrunită în plenul său, numeşte şi revocă pe preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general;
5. Acordă gradele de general, amiral şi mareşal;
6. Conferă decoraţiile şi titlurile de onoare; autoriză purtarea decoraţiilor conferite de alte state;
7. Acordă graţierea;
8. Acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie şi retrage cetăţenia română; aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state;
9. Acordă dreptul de azil;
10. Stabileşte rangurile misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Socialiste România;
11. Primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state;
12. Încheie tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; poate da împuterniciri, în acest scop, preşedintelui ori unor membri ai Consiliului de Miniştri sau unor reprezentanţi diplomatici;
13. În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate.

O dată aprobată modificarea Constituţiei, nu a rămas decât punerea în scenă a spectacolului „alegerii” în funcţie. Discuţiile privind desfăşurarea ceremoniei s-au purtat în şedinţa C.Ex., desfăşurată cu o zi înaintea evenimentului. Propunerile au fost făcute de către Emil Bodnăraş şi vizau înaintarea propunerii către preşedintele MAN, supunerea la vot (vot deschis), urmând desfăşurarea întregii ceremonii (primirea eşarfei tricolore, rostirea jurământului, intonarea Imnului Republicii, discursului preşedintelui învestit). Sunt discutate şi o serie de detalii precum locul exact al depunerii jurământului, plasarea drapelului tricolor şi a steagului partidului, poziţia colaboratorilor apropiaţi etc. Rând pe rând, membrii C.Ex. se întrec în propuneri care mai de care mai măgulitoare, de la prezenţa unei gărzi militare cu drapel până la completarea ceremoniei cu salve de tunuri. Responsabil în cadrul Secretariatului CC al PCR cu Secţia Propagandă şi Agitaţie, Leonte Răutu propune transmiterea ceremoniei în direct la televiziune, turnarea unui film in legătura cu acest moment şi prezenţa, în toate oraşele ţării, în instituţii, a portretului preşedintelui şi a drapelelor.

Ceremonia desfăşurată la sediul MAN a fost una fastuoasă, demnă de un suveran, culminând cu înmânarea „sceptrului prezidenţial” de către Stefan Voitec, în faţa plenului Marii Adunări Naţionale. Legitimarea actului a fost dată şi de prezenţa numeroasă şi reprezentativă. În lojile oficiale ale sălii de şedinţe se regăsesc membrii noii echipe de conducere, alături de vechi ilegalişti fideli secretarului general (Ion Gh. Maurer, Emil Bodnăraş, Maxim Berghianu, Elena Ceauşescu, Gheorghe Cioară, Lina Ciobanu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Emil Drăgănescu, Janos Fazekas, Petre Lupu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Vasile Vâlcu). Participă de asemenea membri supleanţi şi secretari ai CEx. al CC al PCR, membri ai Consiliului de Stat, ai guvernului, conducători de instituţii centrale şi organizaţii obşteşti, oameni ai muncii, academicieni, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti români şi străini, şefi ai misiunilor diplomatice etc.

Pe un fond general „solemn”, de „mare însufleţire”, cu „îndelungi ovaţii, „urale nesfârşite”, „aclamaţii puternice”, „puternice aplauze”, aşa cum prezenta Scânteia desfăşurarea întregii ceremonii, are loc „întronarea” primului preşedinte al RSR. Emil Bodnăraş, vicepreşedinte a Consiliului de Stat, înaintează propunerea de alegere a Preşedintelui Republicii:

„Pentru alegerea preşedintelui Republicii, a primului preşedinte al Republicii Socialiste România, propun Marii Adunări Naţionale, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, candidatura omului care a dat atât de mult patriei şi poporului său, cauzei mari a socialismului, colaborării paşnice între popoare, progresului civilizaţiei umane şi păcii – secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. (Scânteia, 29 martie 1974)

La ora 11.37, deputaţii MAN aleg şi proclamă în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al RSR. În numele MAN, Stefan Voitec se adresează preşedintelui ales:

„În aceste momente solemne ale învestiturii dumneavoastră în înalta funcţie de preşedinte al R.S.R. şi comandant suprem al forţelor armate, în numele Marii Adunări Naţionale, vă rog să primiţi simbolurile demnităţii şi prestigiului, ale puterii de stat, ale autorităţii suverane a poporului român, ale voinţei sale de a se dezvolta liber şi independent, pe calea socialismului şi comunismului” (Scânteia, 29 martie 1974).

Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Ştefan Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul. Obiectul care a suscitat cele mai multe controverse a fost fără îndoială sceptrul, care aşa cum îl prezenta Silviu Curticeanu „în mâna lui Ceauşescu a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute”. Dacă eşarfa tricoloră primită simboliza naţiunea română, sceptrul se dorea a fi însemnul prezidenţial al puterii de stat şi de comandant suprem al forţelor armate. Interesant este faptul că în şedinţa C.Ex. din 27 martie, desfăşurată cu o zi înainte de eveniment, singurul simbol asupra căruia s-a convenit a fi înmânat a fost eşarfa tricoloră.

Revenind la ritualul desfăşurat în sediul MAN, Ceauşescu rosteşte, cu mâna pe Constituţia R.S.R., jurământul în faţa plenului şi semnează documentul, după care urmează intonarea Imnului de stat şi arborarea drapelelor de partid şi de stat. Ceremonia se încheie cu discursul omagial al lui preşedintelui M.A.N. şi cuvântarea „suveranului”, întregul eveniment fiind transmis în direct la radio şi televiziune.

Gest ironic sau nu, Salvador Dali îi trimite o telegramă preşedintelui RSR în care îşi arată aprecierea pentru „demersul istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial” (vezi foto), telegramă publicată în Scîn­teia la 4 aprilie 1974.

Momentul 28 martie 1974 rămâne în istoria comunismului românesc drept oficializarea dictaturi personale a lui Nicolae Ceauşescu şi totodată „primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic”, încheiat în mod violent 15 ani mai târziu.

z10Bibliografie:
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 28/1974.
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 30/1974.
ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar 31/1974.
Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, „Buletinul Oficial”, nr. 45 din 28 martie 1974.
Scânteia, 29 martie 1974
Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor, Iaşi, Editura Polirom, 2011.
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007,
Frunză, Victor, Istoria comunismului în România, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999.
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate – o istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Kunze, Thomas, Nicolae Ceauşescu – o biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002.

Text redactat de Florin S. Soare

Note:
1Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007, p. 109.
2Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 390.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: