Skip to content

Directorul Muzeului de Istorie din Târgovişte, Ovidiu Cârstina: “Eu cred că au încercat să-l elimine, înainte de proces, ca să nu-şi mai aprindă paie-n cap”. Elena Dumitrescu: „Nu-l credeam pe Ceauşescu, când vorbea de “agenturilii străine”. Acum, după ce m-am documentat, îl cred. Totul a fost o diversiune, iar procesul o mascaradă”

26 August 2013

targovisteDupă aproape un sfert de secol de la procesul şi execuţia Ceauşeştilor, reprezentanţii Complexului Muzeal Curtea Domnească din Târgovişte au hotărât să transforme clădirea principală a fostului Comandament al Garnizoanei Târgovişte – UM 01417 şi UM 01378, aflată astăzi în patrimoniul CJ Dâmboviţa -, de pe Bulevardul Regele Carol I, locul detenţiei, judecării şi execuţiei celor doi, în secţie a muzeului.

Inaugurarea a fost fixată pentru data de 2 septembrie, iar organizatorii lucrează febril în aceste zile, pentru ca totul să fie pus la punct, în detaliu.

O clădire cu istorie

În mod normal, astfel de clădiri scoase din anonimat de întâmplări excepţionale, emană un soi de personalitate distantă. O împotrivire discretă în a se lăsa “descusute”, ca o prezervare insidioasă a misterului.

Clădirea centenară a Şcolii de cavalerie din Târgovişte, construită pe la sfârşitul secolului XIX, se comportă, din acest punct de vedere, complet diferit. Aproape că te cheamă, nerăbdător, în umbra verde a copacilor, întinsă ca o perdea peste bejul-portocaliu al faţadei, rotunjită în albul tocăriei şi arcadelor largi, din canicula străzii.

În faţa intrării principale, te întâmpină, cu mâna pe “fierul” spadei de piatră, Dan al II-lea cel Viteaz. În spatele lui, pe frontispiciul clădirii, deasupra arcadei de mijloc, scrie, “bătut” în piatră: “Ofiţerul de cavalerie trebuie să fie şi călăreţ şi cavaler”.

Toată lumea lucrează

În curte, activitate susţinută. Femeile curăţă vechile mese ale completului de judecată, din 25 decembrie 1989, “placate” cu melamină maro. În interior, bărbaţii tencuiesc ce a mai rămas de tencuit, îndreaptă pereţii ciobiţi ici-colo, mai fixează o priză, pun la punct grupurile sanitare. Arhitecţii şi muzeografii stabilesc pe desen amplasarea mobilierului şi a recuzitei.

Miroase a proaspăt şi a vopseluri de apă; în răstimpuri, te loveşte damful greu, unsuros, al soluţiei de protecţie, întinsă peste parchetul proaspăt raşchetat. Directorul adjunct, Gheorghe Olteanu, umblă grăbit, e peste tot, aproape ubicuu, alergând în picioarele goale, cu blugii sumeşi. Îl întreb cum stă cu “lucrarea” şi îmi spune din mers, că “bine”. Îl “fixez”, totuşi, pentru câteva minute şi aflu primele detalii. Câte camere cuprinde “Muzeul Execuţiei Ceauşeştilor”, când va fi gata clădirea Şcolii de cavalerie din Târgovişte”, la rândul ei un punct muzeal distinct, când “se taie panglica”. Apoi îmi spune că mai are o problemă şi că toate celelalte explicaţii le voi primi de la directorul general Ovidiu Cârstina. Înţeleg ierarhia, şi îl caut pe “general”.

Alte glasuri, aceleaşi încăperi

Ovidiu Cârstina e la fel de amabil ca şi adjunctul său, dar mult mai răbdător. Îmi povesteşte, de-a fir a păr, toată lucrarea, bucurându-se, odată cu povestea lui, că totul e aproape gata. Nu uită nici de nuanţe.

“În primul rând, trebuie să vă spun că tot ce facem noi aici nu are legătură cu politica. Nu facem un muzeu al comunismului. Unii au vorbit despre asta. Încercăm, doar, să reconstituim, fizic, momentul trecerii de la comunism la capitalism. Apoi, am hotărât să realizăm punctul muzeal aproape împinşi de la spate de turişti. Mai ales de turiştii străini, oameni curioşi care treceau prin oraş, vizitau ce e de vizitat, şi apoi ne întrebau, surprinzător, unde e locul în care au fost executaţi soţii Ceauşescu. Drept dovadă că nu exagerez, primul grup organizat care va vizita muzeul, după deschiderea din 2 septembrie, este un grup de suedezi – pe 16 ale lunii. Altfel, în ultimele zile, presa străină ne-a solicitat foarte mult. Au venit cei de la France-Presse, apoi France 2, Der Spiegel, o să vină BBC, Le Figaro au scris şi ei despre noi, nu tocmai amical; că ar fi un muzeu morbid, mă rog…”.

După ce fixăm filozofia, directorul Cârstina îmi arată, pe rând, cele patru “obiective” interioare. Din holul central, în dreapta, se intră în biroul “Comandantului”. “Aici au fost aduşi, cei doi, pe 22 decembrie, prin spate, după ce au fost coborâţi din TAB. Li s-a făcut controlul medical, le-a fost măsurată tensiunea şi restul”. Mai departe, din acelaşi hol, vizavi de intrarea principală, se deschid uşile capitonate ale “Sălii Procesului”. “Aici vor fi amplasate mesele pe care le-aţi văzut afară. Ele sunt identice cu cele care s-au aflat aici, în ziua procesului. Din păcate, imediat după 89, “originalele” au fost încurcate, aşa că nu am putut afla, cu exactitate, cine la ce masă a stat”. Din sala mare se intră într-una mult mai mică – “Sala de Consiliu” degajă un fel de apăsare, vag perceptibilă. “Aici s-a fixat condamnarea”, spune Cârstina şi ieşim, amândoi, fără multe comentarii.

Toate cele trei încăperi păstrează lambriurile originale, din melamină maro. În rest, pereţii sunt refăcuţi, tencuiţi, vopsiţi. “Am respectat exact culoarea”, spune directorul.

Altfel, nicio piesă de mobilier. Pereţi goi, parchetul uns, din care se ridică mirosul greu, tocăria vopsită, în spatele perdelelor albe, noi. “Totul va fi refăcut aşa cum a fost. Biroul completului, locul avocatului, mesele unde au stat cei doi; acolo masa celorlalţi participanţi la proces”. Revenim în holul central din care intrăm pe un altul, lung şi luminos, care conduce către ultimul “dormitor” al Ceauşeştilor.

În încăpere sunt aliniate trei paturi militare, vechi, din metal, “dotate” cu saltele decolorate şi găurite. “Aici au dormit în ultimele trei nopţi. Pentru că dădeau spre bulevard, ferestrele fuseseră acoperite cu pături. Paturile celor doi erau aici, sub ferestre. Dincolo, era patul militarului care îi păzea; în colţul acela, o masă pentru alimente, apă şi medicamete. Tot acolo fusese amenajată, din draperii, un fel de debara”.

Luminoasă cum e acum, încăperea nu recreează atmosfera apăsătoare din decembrie 89; sentimentul de disperare şi de bulversare trăit de cei doi.

“Ceauşescu auzea oamenii scandând, pe bulevard, “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e”. În panica în care era, sub efectul medicamentelor, avea impresia că oamenii strigă “Ceauşescu, unde e?”. A încercat să smulgă pătura din geam, s-a urcat pe pat, voia să iasă la fereastră “să vorbească cu muncitorii”. Intervenţia fermă a militarului l-a făcut să se izbească cu faţa de cadrul patului. Asta explică de ce, la proces, avea obrazul vânăt”, îmi spune directorul. Apoi, îmi mai spune o poveste pe care n-o ştiam.

TARGOVISTE2O “lichidare” eşuată

“Eu cred că au încercat să-l elimine, înainte de proces, ca să nu-şi mai aprindă paie-n cap”, spune, la un momen dat, Cârstina. “Ceauşescu suferea de diabet şi avea cu el medicamentele necesare. Într-o zi, s-a prezentat la poartă un cetăţean care a lăsat un plic cu câteva fiole “cu insulină”. I-a spus Ofiţerului de Serviciu că îi sunt necesare lui Ceauşescu pentru continuarea tratamentului, dar să nu deschidă plicul până ce el nu va părăsi unitatea. Comandantul Chemenici, cel care a povestit incidentul, mai spune că i-a sugerat Elenei să nu-i administreze injecţiile. În plic, un bileţel, imperativ, pe care scria cu majuscule: “I le dai!!”. Ceauşeasca a ţinut plicul cu fiole la ea, în tot acest timp; chiar şi la proces. Asta se vede pe filmare. După execuţie, acelaşi ofiţer care îl adusese, a făcut ca plicul să dispară”.

Revenim pe holul care, de la dormitor, duce către ieşirea din spate, acolo pe unde Ceauşeştii au fost duşi către “Zidul Execuţiei”, ultimul reper important al muzeului. “Aici, pe hol, vom amplasa câteva manechine îmbrăcate în vechile uniforme, aşa cum s-au aşezat în dispozitiv cei din plutonul de pază”.

Zidul

Cu zidul e o problemă. “Din păcate, după execuţie, la un an sau doi, cei de la UM au tencuit zidurile exterioare ale clădirii şi au acoperit găurile făcute de gloanţe. Când a filmat aici scena execuţiei, Sergiu Nicolaescu a mai pus şi el câteva capse în pereţi, care au generat alt rând de găuri. Acum am vorbit cu un specialist să decapeze ultimul strat de tencuială, pentru a putea fi văzute găurile gloanţelor. Am reuşit, în câteva locuri, să ajungem la ele. Sper să reuşim”, îmi arată Ovidiu Cârstina o zonă în care se mai vede muşcătura glonţului în carnea cărămizii.

“Lumea să nu uite”

Spre ieşire, îi întreb, din curiozitate, pe oamenii care lucrează aici, cum se simt. Au vreun sentiment oarecare, mai mult sau mai puţin ciudat? Fac vreo legătură cu imaginile televizate, transmise în urmă cu 24 de ani? Au emoţii? Li se pare că are rost un astfel de muzeu?

castro1000“Eu zic că are. E bine ca lumea să nu-şi uite istoria”, îmi spune Elena Dumitrescu, de la Complexul Muzeal. „Am trăit acele evenimente. Am fost implicată. Sigur că retrăiesc acum, aici, o parte din starea aceea. Atunci nu realizam ce se întâmplă. Nu-l credeam pe Ceauşescu, când vorbea de “agenturilii străine”. Acum, după ce m-am documentat, îl cred. Totul a fost o diversiune, iar procesul o mascaradă. Când văd mesele astea, mi se face pielea de găină amintindu-mi cum stăteau înghesuiţi acolo, cu toţii, în jurul lor”, spune femeia în timp ce curăţă hotărât melamina spartă.

Acelaşi lucru îmi spune şi Costel Zamfiroiu. “Cam târziu de făcut muzeu, dar are rostul lui. O să vină lumea. Eu, prima oară când am intrat aici, acum doi ani, am avut o strângere de inimă. Mă gândeam că au fost omorâţi ca nişte câini. Părerea mea, personală. Nimeni nu mi-o schimbă”.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: