Skip to content

Octavian Gheorghiu: Sentinţa era dată înainte de proces. După ani de zile am realizat că noi am fost uneltele şi am căzut într-o plasă mâşavă.

24 Decembrie 2013

octavianghorghiu1
De la stanga la dreapta Ionel Boeru, Octavian Gheorghiu
Jurnalul Naţional vă prezintă dezvăluiri în exclusivitate, făcute de martori oculari care s-au aflat lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu în ultimele clipe de viaţă, de la “momentul Timişoara” până la execuţia de la Târgovişte. Am dorit să aflăm, prin aceste mărturii, care a fost mecanismul gândirii la vârf al unui regim represiv care a condus România aproape 20 de ani. Cum s-au luat deciziile în acele zile dramatice, cum au acţionat şi gândit atunci Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Astăzi, vă prezentăm mărturiiile militarilor care în ziua de Crăciun a lui 1989 au îndeplinit ordinul de a-i executa pe soţii Ceauşescu, şi care risipesc misterul care a învăluit eliminarea fizică a familiei Ceauşescu. Dorin Cârlan, Octavian Gheorghiu şi Ionel Boeru dezvăluie laturile ascunse ale execuţiei, pe care românii nu le-au cunoscut niciodată. Secundele de spaimă din acele momente capitale, ordinele militare ale diriguitorilor Revoluţiei, care au fost date înaintea procesului, sunt puse faţă-n faţă cu sentimentele trăite în momentul apăsării pe trăgaci, dar şi în faţa deziluziilor care i-au măcinat mai apoi pentru atâţia ani.
traseu1
Jurnalul Naţional: Ce se întâmpla în momentul în care v-aţi dus la TAB-ul în care erau Ceauşeştii pentru a deschide uşa în unitatea din Târgovişte?

Octavian Gheorghiu: Când am ajuns acolo, ei şi-au luat mâna. Ori li s-a spus, li s-a comunicat şi lor cum ni s-a comunicat nouă, ori li s-a ordonat să nu se bage. Dar n-au instalat nimic. Mi se pare normal să fi făcut asta, doar erau gazde, i-au ţinut acolo. În clădirea comandamentului erau foarte puţini militari. În regimul ceauşist era foarte clar: nu intra subofiţerul în clădirea comandamentului dacă nu avea treabă specială. În curte erau cadre multe, cu soldaţi, circa 100-200 de militari. Aceşti militari continuau să aibă îndreptate armele spre blocuri. Îşi apărau unitatea. Noi eram cu ochii cât cepele, ca să nu cumva să cădem victime. Ne speriase Stănculescu, zicându-ne că n-are încredere în nimeni. Era ceva suspect, noi eram opt oameni, ei cam 200.

Ştiaţi clar că îi veţi executa pe Ceauşeşti.

Da, ni s-a spus clar că vor fi judecaţi şi apoi vor fi executaţi. Nu s-a pus problema de sentinţă, că-i ducem undeva. Ni s-a arătat înainte şi zidul unde urma să-i executăm. Tot generalul Stănculescu ne-a mai spus şi câte cartuşe să tragem: 30 de cartuşe fiecare, deci câte un încărcător.
Ce a însemnat acel ordin?

Sentinţa era deja dată înainte de proces şi trebuia îndeplinită. După ani de zile am realizat că noi am fost uneltele şi am căzut într-o plasă mâşavă. Mi se pare normal că acela care ia o hotărâre să o ducă şi la capăt. Personal, nu cu mâinile altora. Să tragi câte 30 de cartuşe de la aşa distanţă mică… era suficient, poate, chiar un pistol Carpaţi.

Aţi ajuns la uşa TAB-ului…

Da, mai mulţi colegi i-au luat pe soţii Ceauşescu, eu cu Dorin escortam, cu ţeava pistolului-mitralieră îndreptată spre ei, la 10-20 de centimetri de spatele lor. I-am condus în sala în care s-a făcut vizita medicală, în biroul comandantului.

V-a spus ceva Ceauşescu? Sau Elena Ceauşescu?

Nu, cu noi n-au vorbit nimic. De când au părăsit TAB-ul şi până au ajuns la vizita medicală i-am însoţit noi trei şi încă doi colegi. Dar nu ne-au spus nimic.

Vi s-a părut că este acelaşi Ceauşescu de la televizor?

Da, poate puţin mai urât, mai nefardat. Era neras, mai obosit. Nu mi s-a părut nimic ciudat. Atunci nu era deloc agitat, zbuciumat. Poate chiar se bucura că face mişcare, coborând dintr-o tanchetă blindată, strâmtă şi rece. Distanţa de la TAB la uşa comandamentului era de trei-patru metri. Noi n-am intrat în biroul unde s-a făcut vizita medicală. După circa 10 minute au ieşit de acolo pentru a intra în locul unde s-a ţinut procesul. În această încăpere se intra din acelaşi hol. Boeru a intrat înăuntru. Ulterior am aflat că în caz de ceva trebuia să-i execute în timpul procesului, după cum spune el. Eu cu Dorin Cârlan am primit ordin să nu intre nimeni în sală şi să stăm la uşă, în afară de cei din sală. În caz de voiau să intre, am primit ordin să-i împuşcăm.

Aţi păzit, aşadar, intrarea cu orice preţ.

Am stat nu lângă uşă, ci lipiţi de uşă. Am stat lipiţi de PFL-ul acela subţire, specific economiilor ceauşiste. Aveam cartuş pe ţeavă. După cum ne spusese Stănculescu, nu trebuia să avem încredere în nimeni din unitatea de la Târgovişte. Nu lăsam pe nimeni să se apropie la o distanţă mai mică de doi metri. Încercau comandantul unităţii şi alţii să mai tragă cu urechea. Noi, fiind lipiţi de uşă, auzeam, pentru că se vorbea foarte tare în sală şi chiar cei de acolo aveau voci mai puternice. Mai încercau, ba să ne dea o ţigară, dar noi nu i-am lăsat să se apropie.

Practic aţi auzit tot procesul la uşă.

Din câte mi-am dat seama ascultând la uşă, procesul a fost foarte bine pregătit. Se auzea perfect. Deja ştiind că urma să-i executăm, poate că auzeam procesul vrând-nevrând. Ce se spunea sau nu se spunea pentru mine era mascaradă de la început. Ştiam finalul! Pe la jumătatea procesului a venit comandantul unităţii şi ne-a spus că s-a primit un telefon de la Bucureşti şi vrea să intre în sală. L-am întrebat de la cine a primit telefonul şi ne-a repetat: „De la Bucureşti”. Atunci, Dorin a deschis uşa, a ieşit afară Voican-Voiculescu. Nu-l văzusem niciodată în faţă. Pe cei cu care am venit de la Bucureşti îi mai văzusem pe la televizor începând din ziua de 22. S-a întors apoi în câteva minute şi cineva dintre militarii aflaţi în hol a întrebat ce s-a întâmplat.

A răspuns că a primit ordin să se termine mai repede. N-a spus de la cine, cum şi ce. Oricum, procesul era grăbit de la Bucureşti. De cine? Nu ştiu. Am cerut între timp nişte paturi, foi de cort, sfori. Acestea pentru a-i lega pe soţii Ceauşescu.
traseu5
S-a mai deschis vreodată uşa?

Până să se termine procesul a deschis uşa apărătorul cuplului Ceauşescu, era mai transfigurat. Ne-a spus atunci cu voce mai tremurată: „Le-am dat şansa să scape şi m-au refuzat. Le-am zis să se declare că nu sunt mintal sănătoşi şi, astfel, conform legislaţiei, nu pot fi condamnaţi la moarte”. Înainte de sentinţă, apărătorul lui Ceauşescu pur şi simplu a deschis uşa şi a stat de vorbă cu mine şi cu Dorin.

Cât timp a durat procesul?

Foarte scurt, 30 de minute. Am auzit sentinţa prin uşă: “Soţii Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte!”. N-am auzit o reacţie diferită, ca până atunci. Refuzau să vorbească, spuneau că nu vorbesc decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

După citirea sentinţei ce s-a întâmplat?

S-au deschis uşile, am intrat şi m-am dus să o leg pe ea. Mi s-a spus aceasta atunci, pe loc, de Boeru. Un alt coleg din cei opt, Gheorghe Teodor, a fost chemat ca să îl lege pe el. N-am reuşit singur să o leg, dădea din mâini că suntem copiii ei, că ea ne-a crescut, ceea ce mă făcea să fiu şi mai îndârjit. Am mai chemat un alt coleg, pe Ştefănescu, şi l-am rugat să mă ajute. Am fost nevoit să-i leg mâinile la spate cu forţa. El a cedat, colegul care l-a luat pe el l-a rugat să-i dea voie să-l lege şi a cedat. Eu am înjurat-o un pic, eram şi obosit, şi nervos, şi stresat şi-mi ardea mie de spusele ei. L-am rugat pe cel cu camera să filmeze o brăţară foarte masivă de aur, pe care o avea la mână.

Efectiv am luat-o pe sus, eu de o mână, colegul meu de cealaltă, dar mergea pe picioarele ei. Ceauşescu, imediat ce am ieşit din clădire, a început să cânte, destul de tare, „Internaţionala”, pe urmă a spus „Trăiască Partidul Comunist Român!” şi în cele din urmă a spus „Istoria mă va răzbuna!”. Elena era în urma lui, la vreun metru.
traseu
Zidul era în imediata apropiere?

De la uşă până la zid au fost cam 15 metri. Am ajuns la zid, i-am pus cu spatele spre acesta la vreo jumătate de metru de el, deci cu faţa spre noi.
M-am retras repede în spate. N-am apucat să mă retrag mai mult de cinci-şase metri şi am început să tragem.

S-a dat ordin?

Nu, nici Stănculescu, nici Boeru. Stănculescu şi ceilalţi erau mai în spate, la vreo cinci metri de noi, cumva lateral. Acesta era, de altfel, şi drumul spre elicoptere. Când am auzit focul colegilor, am pus şi eu pistolul-mitralieră pe foc automat şi am tras cele 30 de cartuşe care mi s-au spus. Am tras de la şold, am tras rafală, la fel şi colegii mei. Mi s-a părut mie atunci că ai mei colegi au tras mai puţin, dar n-am stat atunci să socotesc. Imediat ce mi-am golit încărcătorul m-am lăsat pe genunchi şi am scos un alt încărcător şi l-am pus cu gândul să nu se întâmple ceva. Când îmi încărcam arma, colegul meu Boeru a fugit în spatele completului şi cu mâinile sus a spus: „Nu trageţi, că am făcut-o pentru colegii mei care au murit la Televiziune”.

Nouă ne-au murit în ziua de 22 decembrie 11 colegi, un ofiţer şi 10 militari în termen. Fraza aceea „Istoria mă va răzbuna!” a spus-o înainte să tragem, când era cu faţa la noi. Timpul a fost foarte rapid, am tras când termina fraza. N-au încercat să fugă, să se dea la o parte, să lase privirea în jos, nu. Au fost demni! Foarte demni!
ZUR55
Dumneavoastră ce-aţi făcut apoi?

Eu m-am apropiat de cadavre, am scos pistolul „Carpaţi” pentru ca în caz de nevoie să-l am la îndemână. Se vedea clar că erau morţi. A venit şi medicul, care a constatat decesul.

S-a apropiat cineva de cadavre din grupul completului de judecată?

Nu. N-au venit să vadă. Am luat foile de cort ca să-i învelim, împreună cu ceilalţi colegi. Au rămas legaţi la mâini. Militarii din unitate nu mai erau îndreptaţi spre gard, rămăseseră toţi cu gura căscată.

Nu striga nimeni, nici „ura”, nici „huo”, erau muţi. Se auzeau doar elicopterele cum porneau motoarele. Colegii mei ne-au ajutat să ducem cele două corpuri la elicoptere. În elicopter, după ce am decolat, am fost întrebat de grefierul care a fost la proces cum mă cheamă. N-am înţeles de ce.

Cadavrele au fost în acelaşi elicopter?

Da, în elicopterul în care era Voican-Voiculescu, Dorin, Boeru.

Cum a fost zborul de această dată?

A fost mai palpitant, s-a zburat la nivelul ierbii.

V-a fost vreun moment frică?

Mi-a fost frică atunci ca vreun militar din unitate, văzând că noi tragem, să tragă şi ei din prostie. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte locuri. Noi am avut colegi la televiziune, la Hotelul Bucureşti care, dacă vedeau mişcând perdeaua, trăgeau. Erau nesupravegheaţi sau neinstruiţi. De aceasta îmi era teamă. Nu m-am gândit nici un pic atunci că aş putea fi executat. După acest moment m-am mai gândit.

Cât timp aţi făcut înapoi?

Până într-o jumătate de oră până la Boteni. Am zburat cu cine am venit. Stănculescu, Voican erau în celălalt elicopter. Am stat în aceeaşi poziţie, la mitralieră, era cam ora 14:00. Plecasem de la Boteni după ora 10:00. La Boteni cei din echipaj au spus să coboare câte doi paraşutişti din fiecare elicopter. Au coborât doi din colegi. Am vrut şi eu să cobor, dar colegii mei au zis că „eu bobor” şi au coborât, încât am fost nevoit să rămân. Am rămas împreună cu Ştefănescu. A coborât din celălalt elicopter şi Stănculescu şi a stat de vorbă cu comandantul unităţii. Elicopterele opriseră la Boteni pentru realimentare.

După realimentare am decolat iarăşi. Am ajuns la locul de plecare, în Ghencea. Acolo cei din complet au coborât şi s-au dus la TAB-uri liniştiţi. Toată lumea a plecat, numai noi am rămas acolo. Cu cadavre, cu tot. Singuri. Patru paraşutişti plus echipajele de pe elicoptere. Primisem ordin să aşteptăm că vine cineva să ia cadavrele. N-a spus cât timp să aşteptăm. Efectiv apunea soarele. Era ora 17:00 şi piloţii deveniseră deja neliniştiţi, pentru că nu ştiau ce se întâmplă. Pe vremea lui Ceauşescu nu existau GPS-uri (n.r – Global Positioning System), era periculos să zbori noaptea, mai ales că în zona Ghencea se trăgea.

Atunci căpitanul Boeru şi cu cineva din echipaj a făcut semn la cineva care era în spate la câteva sute de metri; erau de infanterie. Ei văzuseră când am aterizat. A venit un cadru de-acolo, ulterior am aflat că era locotenent, era mai tinerel. Între timp am dat cadavrele jos din elicopter, pe urmă Boeru i-a spus locotenentului că sunt două colete. Se vedea că sunt oameni acolo, erau înfăşuraţi în două foi de cort, legaţi cu sfoară.

Erau îmbrăcaţi, necontrolaţi, cu ceas la mână, cu tot. Nu li s-a mişcat nimic, nimeni nu s-a atins până în momentul acela de ei, să le ia ceva sau să-i buzunărească. Sângerau, doar fuseseră cartuşe de 7,62. Locotenentul a întrebat cine sunt acolo şi i s-a răspuns că nu-l interesează. Apoi i s-a zis acestui ofiţer să aibă grijă de ei până vine cineva şi îi ia.
stancq
Şi v-aţi întors acasă, la Boteni?

Da, am decolat din Ghencea şi am plecat spre unitate. Când am ajuns în unitate era deja întuneric. Nu am scos nici un cuvânt, decât doar ne-am dat căştile metalice jos. Apoi ne-am întrebat unii pe alţii dacă am albit. Deja aveam starea aceea de şoc. La unitate am stat cam cu frică, fiindcă nu ştiam ce s-a întâmplat cu cadavrele. Dacă le-a luat cineva. Toată noaptea cadavrele au stat acolo. De abia dimineaţă, spre ora 5:00, ni s-a comunicat că a venit Gelu Voican-Voiculescu şi le-a luat de acolo.

Ce v-au spus colegii de la Boteni, odată întorşi în unitate?

Am aterizat pe aerodromul de la Boteni. Acolo am fost aşteptaţi de comandanţii unităţilor de elicoptere şi de paraşutişti. Mi-aduc aminte că atunci m-a emoţionat faptul că băieţii de la elicoptere erau chiar înlăcrimaţi. Erau îngrijoraţi probabil, pentru că vădeau că nu mai venim şi nu ştiau ce se întâmplă cu noi.

Se aflase ce s-a întâmplat între timp?

Aflaseră deja, pentru că le spusese Stănculescu, cred, în momentul în care am oprit pentru alimentarea elicopterelor. Stătuse de vorbă cu comandanţii puţin timp acolo. Cred că ştiau atunci de rută şi ce aveam noi în elicopter. Tocmai de asta erau speriaţi, pentru că ştiau în ce a constat misiunea noastră.

Din câte vi s-a spus în acele momente, ce aţi aflat că s-a mai întâmplat cu cadavrele? Cu ce au fost preluate de acolo, din locul unde le-aţi lăsat?
Ştiu că Gelu Voican-Voiculescu le-a preluat cu tabul. Aşa se deplasau ei atunci, numai cu taburile de recunoaştere. Practic asta a fost misiunea lui de după. Să preia şi să rezolve problema cadavrelor.

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns în unitatea de care aparţineaţi?

A venit la noi medicul unităţii şi a stat de vorbă cu noi. Ne-a întrebat dacă avem probleme, dacă avem coşmaruri, dacă ne macină gândul. Ne-a mai zis ca să-i comunicăm dacă avem probleme de genul ăsta. Într-adevăr, gândurile ne măcinau, cum să nu te macine când ştiai la ce ai participat…

Completul de judecată când a dispărut din tot acest tablou?

Chiar în momentul în care am aterizat. Imediat ce s-au oprit motoarele ne-am dat jos din elicoptere şi ei s-au şi suit în mijloacele de transport, adică taburile cu care veniseră şi care aşteptaseră acolo. Au dispărut imediat.

La Televiziune aţi avut colegi care au murit. Când aţi aflat vestea asta?

Da, am pierdut unsprezece oameni acolo, printre care şi un ofiţer. Cineva din unitate mi-a zis: Bă, ai noştri au pierdut unsprezece militari. S-a zvonit că erau împuşcaţi în frunte atunci. Degeba, că n-a fost aşa. Plecaseră în patrulare în jurul Televiziunii şi i-a luat cu foc direct în zona metroului. Nu se ştie cum exact, că armament aveau aproape toţi atunci, până şi gărzile patriotice. Au fost aduşi în unitate apoi şi coşciugele au fost depuse în sala de sport.

Să fi fost vorba despre tot invocaţii terorişti care începuseră să acţioneze pe teritoriul României?

Hai, domnule, că degeaba se zbat unii să spună că au fost, că nu au fost. Poate ne-am terorizat mai degrabă noi între noi. Ce să zic, că am avut cunoştinţă despre fapte de înarmare a ospătarilor şi bucătarilor din gărzile patriotice ce trebuiau să apere zona Calea Victoriei…

Faptul că v-aţi văzut colegii de unitate depuşi în coşciuge în sala de sport a fost unul dintre elementele determinante a momentului execuţiei celor doi soţi Ceauşescu?
Pot să spun că s-a adăugat la cumulul de elemente. Ce să zic, n-am regretat atunci şi nici nu regret nici în ziua de zi. Atât doar că am fost manipulaţi. Cred şi acum că nu exista o altă variantă. Dacă îi duceam pe cei doi în piaţă, mulţimea cred că-i sfârteca.

Imaginându-vă puţin că, prin absurd, s-ar întoarce istoria şi ar veni din nou generalul Stănculescu şi v-ar ordona acelaşi lucru, aţi mai vrea să faceţi parte din ea?
Sincer să fiu, aş mai lăsa şi pe alţii, că nouă ne ajunge ce am păţit mai apoi de pe urma asta. Mă deranjează faptul că cei care şi-au pregătit locul chiar l-au şi ocupat. Dacă noi am fost avansaţi la un grad mai mare, acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi cu alţi 150 de militari pe lângă noi. Chiar şi cu diploma de luptător în revoluţie pe care am primit-o. Are numărul de înregistrare două mii şi nu ştiu cât… Deci în faţa mea au mai fost alţi două mii de inşi care au mai împuşcat două mii de preşedinţi. Interesant e că din ăştia primii două mii mulţi au păzit guri de metrou, guri de canale, ce să zic, au făcut fapte mai mari.

N-au pete pe conştiinţă pentru întreaga viaţă, n-au nimic. Mi-aduc aminte că în ziua de 31 am fost trimis în zona Ploieştiului la înmormântarea unuia dintre cei unsprezece morţi paraşutişti de la Televizune. Am ajuns acolo, aşa ca-n filme, pe ocolite, pe fugă, să nu ne vadă cineva. Trebuia să îi fac onorul militar la înmormântare. Era chiar singurul copil la părinţi. Când m-am întors seara de-acolo la unitate, ai mei comandanţi erau în toi cu pregătirile pentru Revelion. Cică, vino, Gheorghiule, că facem Revelionul împreună cu ofiţerii şi subofiţerii. Era mare bucurie pe capul lor. Ce să vă mai spun, că parcă veneam de la nuntă!

Există o divergenţă de opinii între dumneavoastră şi domnul colonel Ionel Boeru în privinţa modului în care s-a format plutonul de execuţie al soţilor Ceauşescu. Colegul dvs. susţine că el ar fi ales oamenii din cei opt paraşutişti prezenţi în unitatea de la Târgovişte.

Aş vrea ca toată lumea să ştie treaba asta. Domnul Boeru, după ’89, pe unde a mers şi pe unde n-a mers a strigat în gura mare că el este Boeru, care a făcut şi a dres. Că numai el a tras, că numai el a făcut totul. Profitând de ocazia că era ofiţer, şi-a tras faptele toate asupra lui, de pe urma cărora a încercat să beneficieze. În schimb, când este cu noi nu poate spune nimic altceva, zice adevărul.
Autor: Jurnalul National 24 Dec 2013 – 00:03
–-
NOTE
Execuţia a fost făcută în grabă. Era tensiunea momentului, dar şi insistenţa cu care generalul Nicolae Militaru (de două zile, ministru al Apărării Naţionale) suna de la Bucureşti, în timpul procesului, pe telefonul din biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. Paraşutiştii, conduşi de căpitanul Boeru, i-au executat pe Ceauşeşti scurt, fără a aştepta o eventuală comandă de genul „Foc!”.

Sentinţa Tribunalului Militar Excepţional a fost executată la 25 decembrie, ora 14.50, în cazarma de la Târgovişte. Aşa cum plănuise generalul Stănculescu încă de la venirea în cazarma de la Târgovişte, paraşutiştii din plutonul de execuţie i-au împuşcat pe dictatori lângă zidul Corpului de Gardă.
boeruCăpitanul Ionel Boeru: „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare.

Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile”.
„Dirijaţi-ne de la sol şi vom bombarda”

Comandantul elicopterului cu care a călătorit Stănculescu, căpitanul Mircea Militaru, îi declara lui Viorel Domenico în cartea „După execuţie a nins”: „După execuţie a urmat o tăcere cumplită. Deodată aud un zgomot, uruit de motoare. Am fugit şi am luat legătura cu echipajele elicopterelor din afara cazărmii. Am întrebat prin staţie: «Ce se întâmplă acolo, Gipsy?». Şi îmi răspunde: «Rezistaţi, că venim în ajutor!… Dirija-ţi-ne de la sol şi vom bombarda!… Feriţi-vă!». Atunci i-am liniştit: «Fii cuminte, dragă! Fiţi cuminţi că nu se întâmplă nimic. Nu decolaţi!». Ei îmi răspund: «Dar am auzit rafale, nu sunteţi atacaţi?». Le-am spus apoi: «Nu, băiatule. Fiţi fără grijă. Totul e în regulă. Aşteptaţi semnalul nostru!»”.

Echipajele elicopterelor de însoţire, aflate în dispozitivul de luptă al cazărmii, credeau că unitatea este atacată, atât de tare se auzeau rafalele trase de paraşutişti în trupurile Ceauşeştilor!
octaviang
Misterele din 25 decembrie

25 decembrie 1989 a fost o zi cu multe semne de întrebare. O zi în care Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost judecaţi şi executaţi pe loc. Începând cu ora 8.00, generalul Victor Atanasie Stănculescu strânge un complet de judecată, găseşte avocaţi, formează un „comando” şi se deplasează la Târgovişte, la UM 01417, unde se aflau, sub pază, soţii Ceauşescu. Iată firul evenimentelor:

Ora 13.00: Cele două elicoptere cu completul de judecată şi „comandoul” aterizează în curtea cazarmei din Târgovişte. Imediat după coborârea din elicopter, Stănculescu a stabilit şi locul execuţiei, înainte de proces.

Ora 13.10: Nicolae, apoi Elena Ceauşescu fac vizita medicală. Starea de sănătate a celor doi a fost verificată de doi medici militari, căpitanul Liviu Verdeş, adus de Stănculescu de la Bucureşti, şi doctorul unităţii din Târgovişte, Florin Olteanu.

Ora 13.20: Începe procesul.

Ora 14.30: Se încheie procesul şi începe deliberarea. Până la citirea sentinţei, Nicolae Ceauşescu rosteşte o replică celebră: „Puteam fi împuşcaţi şi fără mascarada asta”.

Ora 14.40: Se citeşte sentinţa. Pedeapsa capitală.

Ora 14.48: Ceauşeştii sunt duşi de paraşutişti la zid.

Ora 14.50: Are loc execuţia. Medicii Verdeş şi Olteanu constată decesul celor doi dictatori.

Ora 15.00: Împachetaţi în foi de cort, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt urcaţi în elicoptere şi transportaţi spre Bucureşti. Se face o escală la Boteni, unde sunt debarcaţi patru dintre paraşutişti.

Ora 16.30: Elicopterul cu trupurile Ceauşeştilor aterizează pe un teren de antrenament al Stadionului Steaua.

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. 17 Ianuarie 2014 13:06

    E un inceput FIRAV de dezvaluire a adevarului …Sa nu uitam cat timp a trecut pentru adevarul din Chle , sau „revolta coloneilor ” din Grecia …

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: