Skip to content

Ion Iliescu : „Era vară, umblam mai mult în chiloți, nu ne-mbrăcam în timpul zilei. am crescut într-o casă fără electricitate, apă curentă și canalizare”

28 Februarie 2015

ilici23 A marcat România postdecembristă. A declanșat pasiuni pro și contra. Înainte de toate, însă, Ion Iliescu a fost Ionel Iliescu, un băiețel care s-a născut la Oltenița, în 1930, pe vremea când monarhia conducea România. Ion Iliescu: Așa cum mă apreciau bunicii, eram un copil cuminte. Nu eram un copil năbădăios și ranchiunos și mofturos. Încă din copilărie, am asimilat o mică disciplină a vieții. A crescut fără părinți. Cel care l-a învățat ce este important în viață a fost bunicul din partea tatălui. Un om simplu, gospodar și cu o mulțime de talente neașteptate. Ion Iliescu: Fiu de țăran din Ulmeni. Care a făcut doar 4 clase elementare. Dar, așa cum scriu și-n carte, el a avut scrierea cea mai frumoasă din familie. Om modest, fără carte multă, Vasile Iliescu a ținut ca nepotul lui să învețe. A fost cea dintâi persoană care l-a inițiat pe Ionel în tainele scrisului, înainte ca acesta să aibă vârsta de școală. Ion Iliescu: Făcuse rost de o tăbliță din ardezie, cu creion la fel, și seara stătea cu răbdare, lângă mine, să mă ajute să scriu literele. Primul meu învățător, de fapt, a fost bunicul. Copilul a crescut într-o casă fără electricitate, apă curentă și canalizare. Cu toate astea, bunicii au reușit să-i dea nepotului sentimentul că nu-i lipsește nimic. Ion Iliescu: Nu visam foarte mult, pentru că, în ciuda modestiei în care trăiam, totuși bunicii erau niște oameni foarte harnici. Și casa noastră nu era una care să-mi displacă. Din contră. Era o casă tip vagon, cu vreo 5 camere, cu o prăvălie spre stradă, deși nu am avut niciodată comerț. Deși, într-o vreme, bunicul făcuse ceva grădinărit și, când o duceam mai greu, vindea ceva legume. Dacă bunicul era responsabil cu legumele, florile se aflau în împărăția bunicii. ilici99Ion Iliescu: Era un rai al florilor, în curtea noastră. Plus câțiva copaci: era un gutui mare care domina curtea și aveam gutui întotdeauna, de aia am rămas cu slăbiciunea aceasta față de dulceața de gutui, pe care bunică-mea o făcea foarte bună. Dar și-acum am acasă dulceață de gutui! Bunica se ocupa și de orătănii, în vreme ce bunicul avea grijă de animalele… cu greutate. Ion Iliescu: Se mai ocupa întotdeauna să fie o scroafă cu purcei. El era foarte priceput la scopit vierii și era folosit, de asemena, la tăiatul mieilor de Paște. Oltenița copilăriei, unde Ion Iliescu a locuit până la vârsta de 8 ani, era un orășel sărăcăcios și prăfuit. Însă copiii găsesc întotdeauna ceva care să-i bucure. Ion Iliescu: Oltenița avea farmecul ei pentru copilul care eram. În primul rând, era port la Dunăre. Și atunci era un port activ. Deci unul dintre spectacolele interesante pentru noi era să mergem să vedem cum se încarcă și se descarcă șlepurile. Și-apoi era Argeșul, era locul de scăldat. Era o zonă de scăldat, o plajă, era un cot al râului, unde făcuse o plajă naturală, acolo era raiului scăldatului în perioada de vară. Mai exista ceva care năștea pasiuni printre puștii din Oltenița anilor ’30. Ion Iliescu: Zmeul era o mare atracție! Și era și o întrecere, care reușește să facă zmee mai bine. Aici, tot bunică-miu a fost cel care m-a ajutat, m-a învățat să meșteresc un zmeu. Realizasem cozile de zmee foarte scurte. Și era o zi mai vântoasă. Nu reușeam să stăpânim zmeul. Și-atunci am descoperit că erau șopârle. Am prins șopârle și le-am agățat ca să echilibrăm zmeul! Dacă, la capitolul imaginație, micului Ionel nu-i lipsea nimic, o absență a umbrit primii ani de viață: cea a tatălui. Alexandru Iliescu, muncitor ceferist și membru de partid, a fost trimis la Congresul al V-lea al PCR. A lipsit din țară câțiva ani, iar fiul său își cunoștea părintele doar din fotografii. L-a revăzut când era deja școlar. ilici27Ion Iliescu: Vă dați seama, îl așteptam toți cu nerăbdare. Fosta soție, mama naturală a micului Ionel, nu l-a mai așteptat, însă. S-a recăsătorit, iar copilul a rămas în grija bunicilor. Odată întors în țară, tatăl și-a refăcut viața alături de o maramureșancă, iar în familia Iliescu a mai apărut un băiat. Fratele mai mare i-a ales numele mezinului. Ion Iliescu: Citeam, la istorie, despre Horea, Cloșca și Crișan. Și mi-a plăcut numele de Crișan, ca nume românesc, ardelenesc. Într-un fel, eu l-am botezat. Când s-a refăcut familia, iar Ionel și ai lui s-au mutat la București, părea că lucrurile vor merge spre bine. Au urmat, însă, începând cu anul 1939, alte vremuri dramatice. Tatăl și copiii au fost, din nou, despărțiți. Ion Iliescu: Da, el a fost arestat și implicat într-un proces cu Ilie Pintilie și încă doi muncitori ceferiști. Și a fost condamnat. Ei se întâlniseră, cei patru muncitori, și aveau un document, pe care Ilie Pintilie îl deținea. El și-a asumat paternitatea lui. Exprimau niște revendicări către clasa politică, către intelectuali, în legătură cu soarta țării. Treaba asta a fost considerată ca o chestiune subversivă. Asta l-a costat ani de închisoare. Din 1940, după ce și-a ispășit pedeapsa în închisoare, Alexandru Iliescu a fost trimis în diverse lagăre. Primele excursii ale fiului în afara orașului au fost, de fapt, drumuri făcute pentru a-și vizita tatăl închis. Ion Iliescu: Deci, în anii de război îmi vizitam tatăl la închisoare, apoi în lagărele de la Caracal și de la Târgu Jiu. După 23 august 1944, muncitorii închiși în lagăre au fost eliberați. Povestea dramatică a lui Alexandru Iliescu nu s-a încheiat, însă. În lagărul de la Târgu Jiu a avut un conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, astfel că, după eliberare, a fost exclus din Partidul Comunist. iliciIon Iliescu: Nu numai, dar Gheorghiu-Dej a vrut să-i impună și maică-mii să se despartă de tata. A refuzat și l-a și obrăznicit pe Gheorghiu-Dej. I-a spus „Cum își permiți așa ceva?!” I-a zis, așa, „românește”, câteva chestiuni și a fost dată și ea afară din partid. Foștii ilegaliști și-au văzut de viața lor și fără voie de la partid. Dar traiul tihnit, într-o casă de lângă Gara Filaret, n-a durat mult: pe 17 august 1945, pe când fiul său cel mare avea doar 15 ani, Alexandru Iliescu a murit. Ion Iliescu: Eu, atunci, eram într-o tabără. Și m-am trezit cu un văr de-al tatălui meu, care a venit după mine, că trebuie să plec undeva cu taică-miu, într-o excursie. A venit cu o mașină, cu un camion. Când am ajuns în piața Gării Filaret am văzut doliul la ușă. Și l-am găsit mort. A fost un moment dureros pentru noi toți dispariția tatălui. A fost o perioadă dificilă care a urmat. Devenit, peste noapte, „bărbatul” casei, Ionel a fost nevoit să-și asume responsabilități mari pentru un adolescent. L-a sprijit, însă, restul familiei, mai ales una dintre surorile din partea tatălui, o mătușă la care a și locuit o vreme. Aici, adolescentul prea puțin răsfățat a avut parte de lecții inedite de la verișoarele sale. Ion Iliescu: Ele m-au învățat să dansez! Aveau patefon… Tango și vals. Erau, la vremea respectivă, cele mai populare. Apoi au apărut foxtrotul și alte chestiuni… Cu soția, când ne-am cunoscut, amândoi eram atrași de posibilitățile de a dansa. Eram considerați dansatori buni, amândoi. Ion Iliescu a absolvit Liceul „Spiru Haret” din București. Dar drumul școlarului până la prestigioasa instituție de învățământ a fost lung și complicat. Fiu de deținut politic, nu se putea înscrie la liceu, după absolvirea primelor patru clase. ilici21Ion Iliescu: Era vorba de un copil de 10 ani, care termina 4 clase elementare, după care urmau liceele, teoretice, industriale, comerciale, erau 3 categorii. N-a putut maică-mea să mă înscrie la vreun liceu, pentru că trebuia să spună ce-i cu taică-miu. În 41 a izbucnit războiul, exigențele au mai dispărut și maică-mea a reușit să mă înscrie la Liceul industrial Polizu. Aici, băiatul a avut parte de o surpriză, atunci când s-a strigat catalogul. Ion Iliescu: Eram doi Ion Iliescu, inclusiv litera tatălui, A. Eram Iliescu A. Ion și unul, și altul, și ca să ne distingă între noi, 1 și 2! Iliescu A. Ion 1 a studiat aici primele două clase de liceu, alegând disciplina „Ajustaj”. Ion Iliescu: Lucrător în metal. Dar o meserie de finețe! Și taică-miu a fost încântat de alegerea mea, pentru că era apropiată, cumva, de pregătirea, de formația lui profesională. La sfârșitul celei de-a doua clase, profesorul de matematică l-a sfătuit pe elevul Iliescu A. Ion și pe alți doi colegi ai lui să dea un examen de diferență, la un liceu mai bun: pe vremea mareșalului Antonescu apăruse o reglementare care nu le permitea absolvenților de licee industriale să dea admitere la Politehnică. Ion Iliescu: În vara anului respectiv, în august, am dat acest examen de diferență. Neșansa noastră, când am terminat noi, nu ne-am putut înscrie la un liceu de zi: începeau cursurile la 1 septembrie. Așa încât clasa a treia de liceu am fost obligați, toți trei, s-o parcurgem la un curs seral. La 7 seara începeau cursurile, până pe la 11. Ei, noi eram puștani, 13 ani, dar colegii noștri erau oameni maturi, care veneau de la muncă. Adormeau pe ei, săracii. Dincolo de școală, orice băiat a avut parte de jocurile străzii. Ion Iliescu își amintește că juca țurca, dar că, din motive financiare, nu avea acces la alte sporturi. Ion Iliescu: Nu ne erau chiar accesibil jocurile în care era nevoie de minge de fotbal. Ne uitam cu jind.. Și doar cei mai maturi, mai în vârstă, aveau așa ceva. Făceam niște mingi de cârpă și imaginam asemenea jocuri. Jocurile, școala și chiar viețile copiilor au fost întrerupte, în anul 1944, de bombardamentele asupra Bucureștiului. ilici101Ion Iliescu: Cel mai teribil a fost în 4 aprilie 1944. Atunci cunoscusem o fată, era nepoata unor vecini de-ai bunicilor mei. O cunoscusem pe fata respectivă, era de vârsta noastră, în vara precedentă. Am aflat, apoi, că la bombardamentele din 44 a fost omorâtă. Copilăria lui Ion Iliescu nu a fost una a răsfățului. Dar puștiul de altădată a reușit să colinde lumea, alături de câțiva prieteni… dintr-o carte. Ion Iliescu: „Aventurile celor trei cercetași”. Marius, Jean Bart și Raimondo erau cei trei cercetași, italieni. Și autorul, cu acești trei cercetași, a colindat întreaga lume și Asia, și Africa, și America Latină. Era o lectură interesantă pentru vârsta noastră. Această aventură, alături de cei trei eroi, cu care am făcut înconjurul lumii. Ion Iliescu își amintește și de prima întâlnire cu marea. Chiar dacă, până atunci, nu văzuse niciodată Marea Neagră, în 1947, la 17 ani a reușit să ajungă la Marea Adriatică. Ion Iliescu: Deveniseră la modă acțiunile de reconstrucție după război. Iar sârbii, în perioada respectivă, organizaseră mari șantiere ale tineretului. După modelul lor, și albanezii au făcut la fel. Ne-am înscris și noi pentru o brigadă în Albania. Ceea ce a părut, la început, o expediție lejeră s-a transformat într-o experiență dificilă. Ion Iliescu: Se construia prima cale ferată albaneză. Și noi am participat la acest șantier de construire a primei căi ferate din Albania. În condiții extramodeste. Toți 100 eram cazați într-un cort uriaș, o lună am lucrat în condiții de mare austeritate. N-am mâncat decât carne de miel și singurul desert erau niște măsline. Era vară, umblam mai mult în chiloți, nu ne-mbrăcam în timpul zilei. Aventurile, dar și dramele de familie din prima copilărie; tragedia celui de-al Doilea Război Mondial și complicațiile venite prea devreme în viața puștiului de odinioară, din toate a învățat Ion Iliescu câte ceva. Ion Iliescu: Școala vieții. O școală a vieții care mi-a și lărgit orizontul, dar m-a și supus la foarte multe încercări.

“Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.” Iliescu a spus că “ţiganii adevăraţi” nu se supără dacă li se adresează cu termenul “ţigan”.

“Nu se supără ţiganii adevăraţi dacă le spun ţigani. Nu are importanţă denumirea”, a spus Iliescu. MEDIAFAX – BUCUREŞTI, (15 nov 2007) Pe vremea când era director la “Editura Tehnică”, Ion Iliescu citea în fiecare dimineaţa revista “Pravda”. Îl aştepta pe birou. Uneori toţi angajaţii erau nevoiţi să umble în vârful picioarelor pe culoare pentru că şeful avea o întâlnire importantă. Cu un “nepot”, pe numele lui Virgil Măgureanu. Petre Roman era doar un simplu “autor” de carte. De Sfântul Ion, redactorii vroiau să-l sărbătorească, însă tovarăşul director refuza sistematic, explicând că nu le are cu sfinţii. După ce a ajuns preşedinte a devenit însă specialist în făcut cruci pe la felurite hramuri şi sfinţiri de mandat. Nu bea, nu fuma, nu-şi lua bon de ordine la bufetul editurii unde se aduceau din când în când nişte pui sfrijiţi. Spunea că are el alte surse. Dar cum suma viciilor e constantă, îşi conducea Dacia ca nebunul. Şi odată un angajat l-a suprins cu mîna pe sînul secretarei, blondă şi cam purie. Gestul era unul patern. În ziua de 22 decembrie, făcea ture pe scările de marmură ale Casei Scânteii. Şi dădea telefoane. “Să vin?”. “Nu e încă momentul. Mai stai un pic!”, se pare că i se răspundea. Când s-a dus, s-a dus de tot! La Editura Tehnică, Ion Iliescu era poreclit Giuseppe. Mama naturala a lui Ion Iliescu Maria Serediuc Toma, s-a casatorit cu Alexandru Iliescu in 28 iulie 1929. S-a divortat de Alexandru Iliescu in 1935 Ion Iliescu despre mama sa naturala: “o femeie sarmana, fara surse”, care “traia in casa in care ramasese” dupa ce se despartise de Alexandru Iliescu si “s-a recasatorit cu un sofer”. ” Mama care m-a nascut s-a despartit de tata inaintea nasterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a ramas la ea. Eu am ramas la bunici, la parintii tatalui meu. Ea s-a recasatorit, iar taica-miu, cind a revenit, a gasit-o recasatorita, in casa pe care au construit-o impreuna, in Bucurestii Noi, si si-a refacut viata cu cea care a devenit mama mea adoptiva, Maria Iliescu, femeie din Maramures, de pe Valea Izei.” Alexandru Iliescu, alias “Alecu“, alias “Ignat“. Alecu ii spuneau prietenii si cunoscutii, precum Pavel Campeanu, in cartea sa de amintiri. Ignat ii spunea Siguranta, care, se pare, l-a urmarit pas cu pas. Inclusiv pe parcursul unui periplu al lui Alexandru Iliescu prin fosta URSS. “Aveam 21 de ani când m-am căsătorit. Ionel a fost primul copil. Stăteam la Olteniţa. Pe urmă a venit el, că lucra la CFR, şi i-a spus cineva că se vând locuri de casă în Triaj. Am stat acolo până în ’51. Divorţasem între timp şi în ’51 m-am mutat aicea cu un alt bărbat. Iliescu, tata lu’ preşedintele, era cu ăla, cu Pătrăşcanu. Ei erau aparte, nu erau chiar comunişti. Pe urmă, pe Pătrăşcanu l-a împuşcat. Pe soţul meu, Gheorghiu-Dej l-a omorât. I-a zis: <> “! Este declaraţia dată unei publicaţii centrale, în mai 1993, de către mama preşedintelui, Maria Dumitru Toma, fosta Serediuc, fosta Iliescu. Lumea libera prezinta urmatoarea fisa biografica: “Mama vitrega a lui Ilici a fost, dupa 1944, servitoare si bucatareasa la Ana Pauker. Dupa 1945, Dej a alfabetizat-o si a trimis-o la Agentia Economica de la Sofia, unde a stat multa vreme. Ion Iliescu:

N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu

“Singura persoana din familie care ar fi putut sa aiba o legatura cu Ana Pauker ar fi putut fi maica-mea.” “Am convieţuit cu ţiganii în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească”, a explicat Iliescu. El a arătat că, înainte de anul 1950, se ofereau ţiganilor lăutari anumite “condiţiuni”, date de faptul că aceştia îşi desfăşurau activitatea în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale. “Când s-a dezvoltat industria în oraş, au dispărut cârciumile. După anii 1950 a fost o schimbare de raporturi de forţe. Lăutarii au intrat într-o situaţie mai delicată, neavând debuşeu. În schimb ţiganii muncitori – fierari, lucrau în lemn, creşteau bivoliţe, spoiau pingiri, cositoreau vasele din cupru – şi-au găsit posibilitatea să se integreze. A apărut şantierul naval, mulţi s-au integrat, au deveni sudori, meseriaşi. Femeile şi-au găsit de lucru într-o filatură, s-a schimbat raportul dintre ei. Aceştia au prosperat, şi-au construit case noi”, a spus Iliescu.

“Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Olteniţa”.

–––-

Viaţa lui Ion Iliescu aşa cum a fost, descrisă de el însuşi

De George Roncea 30.09.2010

Bunicii, Rusia, Olteniţa Încă mă marchează trecutul şi istoriile neplăcute legate de mama mea. Poate din acest motiv am simţit nevoia să-i omor pe Ceauşeşti, părinţii mei adoptivi, pentru că râvneam în ascuns să-mi omor mama care m-a parăsit pentru că eram prea negru cică până şi pentru criteriile sale obscurantiste. Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Înainte de anul 1950, se ofereau ţiganilor lăutari anumite condiţiuni privilegiate, date de faptul că aceştia îşi desfăşurau activitatea lucrativă în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale. Însă, când s-a dezvoltat industria în oraş, au dispărut cârciumile, a apărut şantierul naval, mulţi s-au integrat, ciordind tablă şi feronerie, ca şi acum. Aceştia au prosperat, şi-au construit case noi. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor. N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu. S-a încurcat cu sora cârciumarului vecin prăvăliei grecului la care lucra – omul avea cârciuma pe strada I. H. Rădulescu, nr. 2, şi se numea Anghel Savu. Vasili s-a luat cu Maria Savu, sora lui Anghel, pe undeva prin 1901. Anghel Savu era fugit din Bulgaria, peste Dunăre şi stabilit la Olteniţa. Acesta avea ceva stare şi i-a făcut Mariei şi lui Vasili o dugheană în care vindeau de toate, tutun, ace, brice, carice, situată pe strada I. H. Rădulescu, la nr. 6-8. Vasili Iliescu (fost Ivanovici) şi Maria (fosta Savu) au avut doi băieţi şi două fete – Aristiţa şi Vergina. Cei doi băieţi au devenit bolşevici de mici – Alexandru – tatăl meu, şi Eftimie, unchiul meu, ulterior instruit în U.R.S.S. Eftimie a devenit cadru de Securitate şi a fost condamnat pentru crimă, la un moment dat. A sfârşit nu se ştie pe unde, în ce puşcărie. Bunelul, Vasili Ivanovici, avea ceva instrucţie, tot pe tipar bolşevic desigur, şi fusese bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, şi acesta tot de aceeaşi origine cu bunelul, tot venit din Rusia (pe numele său adevărat se chema Katz). Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Olteniţa. Mama care m-a părăsit de mic Mama care m-a născut, Maricica, era o femeie sărmană, fără resurse (analfabetă adică), bulgăroaică, care vorbea prost româneşte, dar se pare că era cam arzoaică, rea de muscă cum ar zice Andrei Pleşu. Tata s-a căsătorit în 1929 cu Maricica, care era fata lelei Stoica, din neamul căldărarilor din Olteniţa veniţi tocmai din Bulgaria, ce locuiau pe o stradă paralelă cu adresa prăvăliei bunicului de pe strada I. H. Radulescu. Nu se ştie cine a fost tatăl ei, dar ea s-a despărţit de tata înaintea naşterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a rămas la ea. Eu am rămas la bunici, la părinţii tatălui meu. Tata avea mai multe nume, i se spunea „Alecu“, de către prieteni, cum era filozoful de stânga (comunist adică) Pavel Câmpeanu, care spunea că mai avea un alias, un nick: „Ignat“. Ignat îi spunea, am aflat ulterior, Siguranţa, care l-a urmărit pas cu pas inclusiv pe parcursul unui periplu prin fosta URSS. Era foarte însufleţit de idealurile revoluţionare şi mai ales pe Lenin îl iubea foarte mult. Când m-am născut, la 3 martie 1930, mi-a spus micul Ilici, şi apoi, în acelaşi an, a fugit pe urmele lui Vladimir Ilici Lenin, în Rusia, unde a stat până în 1935-1936. În decembrie 1931, tata a participat la Congresul al V-lea al P.C.d.R., ţinut la Gorikovo (lângă Moscova), şi a fost ales, la acest congres, în Comitetul Central al partidului aflat sub aripa Komintern-ului. Rezoluţia finală stabilea drept principal obiectiv al P.C.d.R. dezmembrarea statului unitar român, motiv pentru care tatăl meu nu era prea bine văzut de agenţii tenebroasei Siguranţe, aşa cum şi eu, peste ani, am devenit ţinta temutei Securităţi tot pentru că eram prea bine văzut de tovarăşii ruşi de la Moscova. Tata şi moştenirea sa Alexandru Iliescu a dus în Rusia activitate conspirativă împotriva României, fiind Kominternist şi NKVD-ist, omul lui Stalin. Casa noastră din Olteniţa era şi casa conspirativă – a Komintern-ului şi NKVD-ului, iar agenţii ruşi plăteau toate angaralele. În 1935, tata s-a întors din Rusia şi a fost condamnat la trei ani de închisoare, pentru trădare de ţară, cică, deoarece milita pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la ruşi, aşa cum este ea şi astăzi, ceea ce arată că moştenirea familiei mele este încă vie. Mama l-a părăsit atunci şi s-a cuplat cu un şofer parcă, şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea, eu trăind în casa bunicului. În acea perioadă, am avut parte de apropierea de familia de ilegalişti Elena şi Nicolae Ceuşescu, care după 1945, după moartea tatălui meu natural, m-au adoptat practic, deoarece aşa era atunci moda între comunişti. În perioada puşcăriei, între două intrări, tata s-a încurcat cu Maria, amanta unuia Ivănuş, un bolşevic care se afla în închisoare cu el. Cu Maria, Alexandru a făcut un copil din flori, Eugen, fratele meu vitreg, care a devenit şi el securist ca şi unchiul Eftimie. În 1940, tata a lăsat-o pe Maria cu plodul de gât şi s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, sora bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţii mei vitregi Mircea şi Crişan – veri primari ai lui Cioabă. Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt – director adjunct la IRSOP. Mama mea vitregă a fost, după 1944, servitoare şi bucătăreasă la Ana Pauker. După 1945, Dej a alfabetizat-o şi a trimis-o la Agenţia Economică de la Sofia, unde a stat multă vreme. De la Sofia, Dej a trimis-o la Agenţia Economică de la Moscova, dar a fost retrasă şi a activat la Centrală, la Comerţul Exterior, cu binecuvântarea Anei Pauker, care conducea Externele. A ieşit la pensie ca directoare la Direcţia Generală a Vămilor. Îmi aduc aminte că, peste ani, la recepţiile date de Ceauşescu, mergeam cu mama, care avea dosar foarte bun.

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. solutia permalink
    20 Martie 2015 19:03

    Ce era asa grozav in timpul lui CeausesU? Nici cu astia de acum nu mi-e rusine dar cu Ceausescu….

    Apreciază

  2. 5 Mai 2015 19:00

    PAREREA MEA ESTE MAI INTII , NU TREBUIAU IN SIUA DE CRACIUN SI NCI NU TREBUIAU IMPUSCATI, TRADATORII DE TARA TREBUIE INDEPARTATI CU INTELEPCIUNE DE LA CONDUCERE, TRADATORI AVEM SI ACUM CARE TREBUIE INDEPARTATI, NU UCISI, INDEPARTATI CU INTELEPCIUNE, TREBUIE PUSI LA CONDUCERE OAMENI CARE ISI IUBESC CU ADEVARAT TARA NU, FARIZEI MINCINOSI, INTELEPCIUNEA ESTE DE DOUA FELUIRI INTELEPCIUNE DRACEASCA DE LA CEL RAU SI INTELEPCIUNE DE LA DUMNEZEU , CE ALEGEM, CE SEMANAM AIA CULEGEM, FARA DUMNEZEU BATEM PASUL PE LOC DEACEIA TARA NU SE DEZVOLTA SA TRAIM TOTI DECENT, SUNTEM VANDUTI MEREU, PANA CAND, FACETI CEVA PANA NUI PREA TARZIU, SA NU SE SUPERE DUMNEZEU PE NOI DE TOT, NE MAI LIPSESTE UN CUTREMUR MARE, EVITATIL PRIN CREDINTA SI INTELEPCIUNE DE LA DUMNEZEU SI CERETIO CA SA O PRIMITI, DUMNEZEU SA NE AJUTE, DOAMNE AJUTA, TOATE CELE BUNE, PACE SI BINE!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: