Skip to content

CLAUDE KARNOOUH: Ceauşescu s-a găsit pus într-o situaţie similară cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene lăudat de cei mai apropiaţi prieteni în timpul serbărilor Fiinţei supreme, a trebuit, două luni mai târziu, să fie trădat de cei care în ajun îl tămâiaseră cu sârg, insultat şi aproape doborât cu pietre de aceleaşi gloate, în drumul său spre eşafod.

22 Decembrie 2015

claude2Antropologul francez CLAUDE KARNOOUH:

„Ceauşescu s-a găsit pus într-o situaţie similară cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeşte adunările populare de după al XIV-lea Congres) şi lăudat de cei mai apropiaţi prieteni în timpul serbărilor Fiinţei supreme, a trebuit, două luni mai târziu, să fie trădat de cei care în ajun îl tămâiaseră cu sârg, insultat şi aproape doborât cu pietre de aceleaşi gloate, în drumul său spre eşafod”, scrie Karnoouh, sugerând că revoluţia populară decembristă a fost îmbinată cu o lovitură de stat, din interiorul partidului.

Un Thermidor à la roumaine

CLAUDE KARNOOUH

O serie de articole care, fara precautii, dezvaluie faptul ca prabusirea comunismului s-a realizat printr-o lovitura de stat mosita cu ajutor din URSS (cf. ultimului numar, din 21 octombrie 2009: „Agentiile straine de spionaj implicate in prabusirea lui Ceausescu”).

Cum oamenii din Timisoara, in majoritatea lor ortodoxisti si nationalisti, s-au ridicat umar langa umar sa apere un pastor calvin maghiar?!… Era (este si azi) din pacate imposibil, iar suita evenimentelor petrecute in martie 1990 in Transilvania, in special la Targu-Mures, a demonstrat-o fara alte iluzii.
In spatiul a trei emisiuni „Vent d’est et informations syndicales” [„Vantul de la Est si stiri sindicale”] ale „Radio libertaire”, difuzate in zilele de 24 si 30 decembrie si 7 ianuarie 1990, facusem o analiza a evenimentelor din Romania in termeni de complot – opunandu-ma vulgatei mediatice de moment care-i tot dadea inainte cu „revolutia populara”. Astazi, numeroase articole din presa romana (1), franceza si internationala, in special doua texte aparute in „Le Nouvel Observateur” (2), confirma teoria complotului si se nu mai contenesc sa-i masoare adancimile, asa incat am ajuns sa vorbim de „revolutia populara” din Romania ca de un adevarat Thermidor.

Daca stenograma sedintei tinute in seara de duminica, 17 decembrie 1989 de Biroul Executiv al Comitetului Central (in ajunul vizitei lui Ceausescu la Teheran), publicata in „Romania libera” si in „Le Nouvel Observateur”, se dovedeste autentica, nimeni nu mai poate evita interpretarea evenimentelor de atunci in termenii unei lovituri de stat.

Aceasta stenograma arata ca seful statului si al partidului ii mustra violent pe ministrul de Interne (Postelnicu), pe ministrul Apararii (generalul Milea, care va fi executat in noaptea de joi spre vineri, 22 decembrie) si pe seful Securitatii (generalul Vlad) fiindca nu-i dusesera la indeplinire ordinele in cazul Timisoara.

Mai exact, Ceausescu ii acuza ca nu concentrasera soldati adevarati si securisti in centrul orasului rasculat, in locul celor cateva detasamente de interventie dotate cu bastoane si gloante oarbe, asa incat masacrul din duminica 17 decembrie seamana mai degraba cu un montaj mediatic abil, orchestrat de agentiile de presa si de posturile de radio iugoslave, maghiare si sovietice (specializate in difuzarea mesajelor alarmante). Iar cadavrele afisate pe ecranele televiziunilor din intreaga lume sau in paginile publicatiilor nu erau decat niste corpuri sustrase din camera de autopsie ori dezgropate din groapa comuna a unui spital si aranjate frumos pe panza alba (3). Sa nu uitam declaratiile lui B. Kouchner si cele ale responsabililor organizatiilor umanitare, care se amestecau si ele in chestia numarului de victime, aratand ca schimbarea de regim nu se intamplase fara pierderi. Pe scurt: daca se numarasera 4 800 de morti la Timisoara, trebuia sa le fie adaugate alte 25-30 000 de raniti! Nu se mai punea deci problema unei revolutii populare, ci a unui razboi civil intre factiunie militare posesoare ale artileriei grele si ale fortelor aeriene… Nimic din toate acestea insa. In 22 si 23 decembrie 1989, telegramele agentiei Tass semnalau lupte cu armament greu langa Brasov; in timp ce jurnalistul de la „Le Monde” facea bilantul mortilor, el a numarat 61 de morti (civili, soldati si securisti) si 120 de raniti; la Cluj erau 20 de morti, niciun mort la Iasi, Targu-Mures, Ploiesti si Pitesti.

La Bucuresti, nimeni n-a zarit la televizor pe vreunul dintre faimosii pretorieni ai regimului sau armamentul lor apocaliptic. In schimb, s-au ghicit ici colo cate un tragator singuratic, scuipand cateva gloante, si lumea a strigat: „uite Armata, uite militienii, uite civilii antrenati cum ne secera!” …in vreme ce insii de pe strada treceau fara probleme ori se holbau la asa-zisele gloante ca la fantani arteziene. In doua zile, regimul omnipotent, sustinut si protejat de o armata asa-zis uriasa de pretorieni si de o politie politica feroce, a cazut ca un castel de carti de joc. (Numai ca, nu demonizand era Ceausescu vom ajunge intr-o zi s-o intelegem.)

Exista si alte elemente care pledeaza in favoarea loviturii de stat. Iata inca unul: in filmul (prezentat la FR3) uneia dintre primele sedinte ale Consiliului Frontului Salvarii Nationale, il descoperim, alaturi de seful sau, Ion Iliescu si de primul ministru P. Roman, pe generalul Ardeleanu (sef al trupelor antitero din Securitate) si pe inginerul Voicu (specialist insarcinat in cadrul Securitatii cu protejarea imobilelor si a subteranelor Comitetului Central si a Palatului prezidential). Un indiciu inca si mai frapant este fuga solitara a sefului statului si a sotiei acestuia. Daca ar fi fost un razboi civil intre o factiune a armatei, populatie si Securitate, seful statului n-ar fi fugit singur, abandonat de acoliti, intr-un elicopter al fortelor aeriene (nici macar intr-unul al Securitatii…) pentru a ateriza la 40 de kilometri de Bucuresti si a fi arestat pe loc. Un razboi civil arata altfel (v. asedierea orasului Panama City de catre parasutistii americani sau bombardamentele din Beirut). In Romania, n-a fost cazul.

Inca o dovada, si n-am pretentia ca le-am epuizat pe toate, e cronologia zilei de vineri 22 decembrie 1989, zi incheiata cu fuga lui Ceausescu. La orele 11.50, seful statului fuge cu elicopterul, iar un sfert de ora mai tarziu, P. Roman, insotit de un grup de studenti, patrunde in cladirea Comitetului Central, considerat pana atunci o fortareata a Partidului si a Securitatii. Intre timp, Iliescu sosea la Radio-Televiziune, unde poetul Mircea Dinescu anunta caderea comunismului si fuga „tiranului”. Ciudata sincronizare pentru ipoteza unui razboi civil… Si inca: disidentii intrati azi in Frontul Salvarii Nationale (fie ei fosti capi comunisti, fie intelectuali) erau, in ultimii ani ai regimului, supravegheati indeaproape si permanent de Securitate: zi si noapte politisti in civil, echipati cu talky-walky-uri se plimbau pe langa domiciliile lor, interziceau accesul vizitatorilor si urmareau cel mai mic pas al locatarilor. Daca era razboi civil, n-am inteles de ce disidentii n-au fost executati, o data pentru razbunare si, in al doilea rand, pentru a obstacula instalarea puterii viitoare prin suprimarea elitelor sale politice si culturale. Or, ca prin farmec, imediat dupa anuntarea caderii lui Ceausescu, securistii care ii pazeau pe disidenti s-au evaporat, spre marea surpriza a prizonierilor. Interviurile date de pastorul Tökes (4) si de Dan Petrescu (5) sunt exemplare in acest sens: dupa anuntarea caderii sefului statului la radio, amandoi se asteptau sa fie imediat executati.

O analiza a background-ului fondarii Consiliului FSN ofera un nou indiciu, a carui pertinenta a fost subevaluata de presa occidentala, chiar daca autoritatilor romane persista in a considera FSN o „emanatie” spontana. Insa o cunoastere precisa a celor intamplate cu putin inainte de caderea regimului va aduce noi informatii in favoarea teoriei loviturii de stat si va pune in alta lumina relatia dintre realegerea triumfala a lui Ceausescu la Congresul al XIV-lea al PCR (tinut intre 22 si 23 noiembrie 1989) si prabusirea regimului o luna mai tarziu. In numarul din 22 septembrie 1989, revista „Lupta”, publicatie a emigratilor romani in Franta, tiparea un memoriu intitulat „Poporul roman e in greva generala”, semnat de un oarecare „Front al Salvarii Nationale” (6), material care, cu o luna inainte fusese citit la postul de radio „Radio Europa libera” din München. Textul avansa o critica a situatiei din Romania in spiritul unui comunism reformist, dezavuand deriva hipernationalista, izolationismul si incapacitatea administrarii economice si sociale a tarii. In concluzie, memoriul deplangea fragilitatea rezistentei populare romanesti, atomizarea societatii si solutia grevei implicite.

In conditiile slabei coalizari sociale din Romania, schimbarea de regim ar fi implicat un complot ramificat care, pentru a reusi fara probleme, trebuia sa antreneze o retea de complicitati extinsa pana la instantele superioare ale statului, ale Armatei si Securitatii. Dovada: sorgintea politica a figurilor dominante ale Consiliului FSN. Toti acesti indivizi mancasera, mai mult sau mai putin, la masa puterii in timpul regimului ceausist. Sigur, Iliescu statea pe tusa din 1971, dar Brucan (fost ambasador in SUA), Celac (fost diplomat si interpret personal al lui Ceausescu), Mazilu (fost reprezentant la ONU), Militaru (fost colonel de Securitate, condamnat la moarte in 1980 pentru spionaj si salvat de interventia sovieticilor) sau Roman (fiul unuia dintre fondatorii Securitatii, in 1948) n-au abandonat corabia decat in ultima clipa…

Toti acesti mandri voluntari ai Salvarii Nationale acordasera credit deplin si participasera la punerea in practica a programului PCR din 1965 pana in 1989: industrializare si urbanizare fortata, autosuficienta statala, identitate nationala expusa pana la caricatura intr-un proces de mitologizare etnografica si istorica. Intre 1964 si 1975, acest program s-a bucurat de succesul si legitimarea populara, mai ales dupa ce N. Ceausescu proclamase, la sfarsitul lui august 1968, refuzul Romaniei de a participa la invadarea Cehoslovaciei, alaturi de armatele Pactului de la Varsovia. Prin aceasta decizie, Ceausescu a castigat increderea mai multor membri ai elitelor nationaliste, proaspat scapati din inchisori in 1962, si a motivat intrarea multor tineri intelectuali in Partid. Mai mult inca: declaratia de independenta a lui Ceausescu, apreciata de tarile occidentale, a permis redresarea coeziunii nationale – pierdute in timpul comunismului pro-sovietic al lui Gheorghiu-Dej (mort in 1964).

Programul ceausist a intrunit adeziunea intelectualilor numai pana in 1972-1973, cand partidul a transmis informatia ca independenta in politica externa nu antreneaza si autonomia grupurilor sociale care ar dori desprinderea de ochiul vigilent al Partidului. Divortul intereselor ireconciliabile dintre Partid si intelectuali s-a intamplat odata cu expulzarea din tara a scriitorului Paul Goma (semnatar al Chartei 77); totusi, disidentii intelectuali n-au fost niciodata decat niste voci solitare, fara sustinere populara.

Intre 1964 si a doua criza a petrolului de la finele anilor 1970, abundentele credite occidentale au permis industrializarea chiar intr-un regim de salarizare scazut, mentinand promovarea sociala si un nivel de viata acceptabil pentru o populatie care facuse inainte experienta saraciei severe. In momentul scadentei, cand bolovanul datoriei economice devenise prea greu si apasa asupra politicii interne, guvernarea Ceausescu a hotarat rambursarea datoriilor externe pentru a-si pastra independenta pe plan international, cu pretul unor restrictii draconice care au dus la pauperizarea absouta a intregii populatii, inclusiv a membrilor de partid (in jur de 3,8 milioane de insi).

Totusi, marile greve muncitoresti, cea a minerilor din Valea Jiului, din 1977, si cea a muncitorilor de la Brasov, din 1987, n-au fost reprimate cu arme de foc. Dupa ce devastasera sediile Partidului, muncitorii s-au vazut intampinati doar de soldati cu bastoane si tunuri de apa. Au fost arestate cateva capetenii sau cateva pretinse capetenii (s-a afirmat, fara probe formale, ca unii disparusera (7)) – au fost demisi responsabilii locali ai Partidului si parca un ministru, au fost relativ umplute rafturile magazinelor si, ce credeti?, situatia si-a regasit normalitatea ambigua de la inceput. Iata de ce cazul Timisoara surprinde – e evident ca acolo n-a fost vorba de o manifestatie muncitoreasca, ci de ceva mult mai obscur, pregatit dinainte. Asupra acestui punct, concluziile unor jurnalisti occidentali si acuzatiile aduse de Ceausescu membrilor Biroului Executiv ai Partidului, responsabili cu mentinerea ordinii, sunt in perfect acord.

Dupa ancheta, primii credeau ca se putea afirma ca mici grupuri de provocatori au distrus sediile Partidului ori magazinele (cu rafturile goale, de altfel) si ca au atacat soldati si ofiteri ai Armatei. In timpul procesului sau, Ceausescu n-a facut decat sa reitereze, impotriva acuzatiilor ce i se aduceau, teoria provocarii. Toate informatiile vehiculate prin ziare, de stanga sau de dreapta, converg asupra absentei implicarii clasei muncitoare in evenimentele care au premers si succedat caderii regimului Ceausescu. Cei mai angajati in ofensiva de agitare populara au fost studentii, segment destul de putin numeros in Romania de atunci, din pricina concursurilor dure de admitere in Universitate.

Sa chestionam putin si aparentul triumf al lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR. Se cunoaste bucataria interna a acestor congrese unanimiste, unde totul era reglat dinainte, totusi unele informatii pe care le receptasem in Ungaria, in octombrie 1989, lasau sa transpara o anumita nervozitate a bazei in timpul reuniunilor preparatorii. Se spunea, in mediile informate din Budapesta, si ca anume militanti organizati in celule de actiune s-ar opune realegerii lui Ceausescu in postul de secretar general al Partidului. In fine, de cateva luni, in mediile intelectuale din Bucuresti, Ion Iliescu circula ca varianta de succesor al lui Ceausescu.

Totusi nici un accident n-a survenit in timpul plenarelor. Congresul punea accent pe independenta Romaniei, obtinuta prin achitarea datoriei externe si prin sacrificiile necesare „apararii si inaltarii pe cele mai inalte culmi a cuceririlor socialiste”. In tot acest timp, lumea politica occidentala, de la Est la Vest, blama la unison strategiile ceausiste de rationalizare a hranei, de urbanizare distructiva si de control politienesc permanent. Telegrama de felicitare trimisa de Gorbaciov in deschiderea Congresului suna mai mult ca o porunca de schimbare (insultatoare pentru Ceausescu) decat ca un mesaj de solidaritate intre vechi capi ai lumii comuniste. Raspunsul dat de Ceausescu, la inchiderea Congresului, aducea aminte sefului sovietic ca din actul de dezavuare a pactul germano-sovietic in ce priveste Polonia si Tarile Baltice fusesera omise injustitiile comise in cazul Basarabiei si Bucovinei de Nord, smulse din teritoriul Romaniei Mari. Secretarul general al Partidului Comunist Roman folosea iar argumentele nationaliste cu care, pana atunci, persuadase mare parte din populatie.

Or, mai multe indicii aratau ca membri de prim rang ai Consiliului FSN intretineau relatii stranse cu sovieticii (8), dar si cu americanii, lucru care, dupa conferinta de la Malta, nu e lipsit de semnificatie. Ion Iliescu, numarul 1 in FSN, e prezentat ca un vechi prieten al lui Gorbaciov; Burcan, no. 2, tocmai se intorcea dintr-o calatorie de studii in SUA, in septembrie 1989, iar in octombrie pleca deja intr-un voiaj de documentare „stiintifica” la Moscova; Militaru, no. 3, fusese salvat de la moarte de sovietici; Bogdan (fost diplomat, rapus de un atac cardiac) se intorsese in octombrie 1989 din SUA, unde locuiau cele doua fiice ale sale. In aceste conditii, pare din ce in ce mai plauzibil ca apelul ceausist la reintegrarea Basarabiei in Romania sa fi jucat un rol de detonator, de declansare a sinergiei intre complotistii romani si cei sovietici (mai ales sovietici, fiindca chestiunea Basarabiei nu e pentru ei negociabila fara a pune in cauza unitatea intregii Uniuni Sovietice).

In absenta unei miscari serioase de opozitie populara, se impunea gasirea altor solutii de demitere a unei puteri incapabile sa se schimbe prin ea insasi: spre deosebire de celelalte tari din Est (cu exceptia Albaniei (9)), pe teritoriul Romaniei nu s-au mai aflat trupe si consilieri sovietici din 1958, iar agentii sovietici care operasera in structurile interne ale Securitatii au fost vanati apoi fara mila, mai bine de douazeci de ani. Cu toate acestea, legaturile cu Moscova n-au fost niciodata complet sistate; serviciile romanesti de spionaj au fost deseori acuzate in presa occidentala (ca si in memoriile lui Pacepa (10)) ca trudesc pentru stapanul de la Moscova, iar intalnirile intre statele majore ale armatelor Pactului de la Varsovia le permiteau inaltilor ofiteri romani sa intre in legatura cu omologii lor sovietici, bulgari sau unguri.

Trebuia doar gasit (sau inventat) un pretext… Dar adevarul cap-coada n-o sa-l aflam prea curand – un mister adanc invaluie evenimentele de la Timisoara sau mitingul de la Bucuresti din 21 decembrie 1989 (considerat de toti observatorii o greseala politica), cand multimea adunata si controlata de Securitate a inceput sa-l huiduie pe Ceausescu… Niciuna dintre informatiile pe care le detinem in prezent nu permite descifrarea relatiei dintre mica manifestatie de sustinere a pastorului Tökes si multimea de treizeci de mii de persoane care manifesta in 16 decembrie 1989, cand cateva elemente „abtiguite” (conform „Le Point”, nr. 1-7 ianuarie 1990) au sarit sa provoace trupele neinarmate ale Armatei sau ale Securitatii (cf. „Le Nouvel Observateur”, 11-17 ianuarie 1990). Iata de ce au trebuit executati seful de stat si consoarta sa: fiindca, in ciuda rigiditatii limbii de lemn ceausiste, denuntarea unui complot din interior, cu ajutorul puterilor straine, chiar huiduita in timpul discursului televizat in seara zilei de miercuri, 20 decembrie 1989, putea sa induca o tensiune dramatica reala (11).

Ceausescu s-a gasit pus intr-o situatie similara cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeste adunarile populare de dupa al XIV-lea Congres) si laudat de cei mai apropiati prieteni in timpul serbarilor Fiintei supreme, a trebuit, doua luni mai tarziu, sa fie tradat de cei care in ajun il tamaiasera cu sarg, insultat si aproape doborat cu pietre de aceleasi gloate, in drumul sau spre esafod.

Certificatul de nastere ambiguu al noii puteri politice – iesite dintr-o lovitura de stat si dintr-o revolta populara regizata – o fragilizeaza si o supune atacurilor continue a curentelor ultra-reactionare ale emigratiei romanesti (revenita in tara pentru a ajuta si a face sa renasca vechile partide politice) si furiei vindicative a multimii – cu atat mai inexplicabil-feroce, azi, impotriva vechilor comunisti, cu cat pana acum nu-si demonstrase, spre deosebire de alte tari din Est, decat puterea de a indura la infinit si servilismul fara pereche. Or, scurtand trecutul precomunist al Romaniei, constat, fara surpriza, ca inclinatiile spre democratie lipsesc. Din 1937, democratia (chiar una formala) a fost cvasi-suspendata in Romania; de la dictatura regala pana in 1940, de la dictatura Garzii de Fier fasciste pana in 1941 si de la dictatura maresalului Antonescu, aliat fidel al Germaniei naziste, pana in 1944 (minus intervalul august 1944-decembrie 1948, aflat sub control sovietic), poporul roman n-a avut timp sa invete decat cum se face dictatura.

Astazi, in absenta unei clase muncitoare unite, dar in prezenta diverselor factiuni politice emergente si a problemelor cvasi-insolubile ridicate de contencios si de resentimentele minoritatilor nationale, e dificil de intrezarit viitorul imediat al Romaniei. In ciuda abuzurilor inevitabile (o confuzie intre soldati din trupe diferite a provocat totusi moartea si ranirea unor civili (12)), maiestria acestei lovituri de stat a fost aceea a de a nutri imaginea unei revolutii populare si a unui masacru de proportii. Totusi, daca tot s-a proclamat victoria unei revolutii populare cu pretul unui imens sacrificiu uman (in interiorul caruia zac grelele compromisuri din trecut), poporului nu-i mai ramane decat sa se lase convins si sa-si ceara, pe drept, dividendele…

Din informatiile vehiculate de echipele de actiune umanitara transpare insa ideea instalarii unei dictaturi militare, dat fiind ca, alaturi de popor, armata, aureolata de victoria impotriva „teroristilor”, ramane singura institutie coerenta si organizata, capabila sa induca ordine, sa mentina in functiune sistemul industrial (13) si sa aplaneze o posibila revolta a plebei impotriva unei puteri politice fara legitimitate reala.

Claude Karnoouh,

Paris, 16 ianuarie 1990.

Paris 21 mai 1990.

P.S.: Chiar daca l-am republicat dupa alegeri, nu cred ca pertinenta acestui text a scazut. Trebuie sa mai adaug doar ca, alegandu-l pe Iliescu, romanii si-au manifestat atasamentul pentru o forta comunista care a atenuat constrangerile radicale din timpul regimului Ceausescu, mentinandu-i insa fundamentele nationaliste (v. maniera in care FSN a patronat degradarea relatiilor dintre romani si maghiari) si garantand un control riguros al economiei de piata. Nu e mai putin adevarat ca lovitura de stat a permis fostei administratii a PCR, Securitatii si Armatei sa conserve parghiile puterii, cu atat mai mult cu cat tocmai si-au redobandit legitimitatea, gratie unor alegeri mai mult sau mai putin democratice. In timp ce toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost debarcate in favoarea partidelor conservatoare din punct de vedere politic si liberale din punct de vedere economic, Romania a ales sa stea de-o parte.

Paris 21 mai 1990.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Note :

(1) „Romania libera”, 10 ianuarie 1990.

(2) Guy Sitbon, „La télé m’a menti” [„Televiziunea m-a mintit”], in „Le Nouvel Observateur”, 11- 17 ianuarie 1990; Jean-Paul Mari, „La dernière colère de Ceausescu” [„Ultimul zvacnet al lui Ceausescu”], ibidem.

(3) Vezi fotografiile publicate in „Le Point”, 1-7 ianuarie 1990.

(4) „Libération”, 5 ianuarie 1990.

(5) „Le Monde”, 2 ianuarie 1990.

(6) „Lupta”, nr. 128, 22 septembrie 1989, Paris.

(7) Jurnalistul B. Poulet l-a gasit sanatos pe Paraschiv (muncitor fondator al unui sindicat liber) – s-a dedus ca disparuse doar fiindca nu mai raspundea la apeluri telefonice internationale!

(8) In acest sens, a se considera ca un plus de pertinenta calatoria la Budapesta, opt zile inainte de caderea regimului ceausist, a trei dintre cei mai inalti responsabili ai Armatei: generalul Chitac, responsabil in cazul unui razboi chimic, astazi ministru de Interne, generalul Stanculescu, Seful Statului Major al Armatei, astazi ministru al Apararii, si generalul Milea, ministru al Apararii, „sinucis” in timpul loviturii de stat (?!).

(9) Trebuie mentionat aici foarte interesantul articol al lui Francis Cornu, aparut in cotidianul „Le Monde”, miercuri, 17 ianuarie 1990, unde, vorbind despre Albania, traseaza schema unei tulburari politice bazate pe o lovitura de stat venita din interiorul partidului comunist, in urma unei crize economice, si adauga: „ – o strategie incercata si in Romania”. Surprinzator!

(10) General Ion Pacepa, „Orizonturi rosii”, Paris, 1987.

(11) „Romania libera”, joi, 21 decembrie 1989: „Nu e o intamplare faptul ca la postul de radio de la Budapesta si posturile de radio ale celorlalte tari au declansat, in timpul acestor actiuni antinationale si teroriste, o campanie nerusinata de defaimare si minciuna impotriva tarii noastre”. Astazi multi stiu ca ceea ce se transmitea era purul adevar.

(12) „International Herald Tribune”, vineri, 5 ianuarie 1990: „Mai multe informatii venite din diverse surse sugereaza ca mai multe persoane au fost ucise de soldati surescitati nervos si prost antrenati”, Celestine Bohlen, „Spice From the Bucharest Rumor Mill”.

(13) De sase ani, in timpul guvernarii ceausiste incepuse deja militarizarea departamentelor de conducere a celor mai mari intreprinderi si a celor mai sensibile circumscriptii administrative.
Sursa:Le blog de Claude K
Textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: