Sări la conţinut

Blog de informare istorică! Documente, articole fotografii!

©Atenţie! Reproducerea neautorizată a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisă.

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

"Ceauşescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării." 
Leonid Brejnev august 1971

"Nu pot să cred că nu putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român... Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza pe viitor."
Edward Giereck august 1971

Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : "cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani "

Dosarul Revoluției: Procurorii susțin că Ion Iliescu a comis un act de trădare prin solicitarea intervenţiei militare din partea URSS, dar faptele s-au prescris

18 aprilie 2019

Procurorii militari care au trimis în instanță Dosarul Revoluției din 1989 îi acuză pe Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan și generalul Nicolae Militaru de trădare pentru că au solicitat intervenția militară din partea Uniunii Sovietice, potrivit rechizitoriului consultat de G4Media.ro. Procurorii arată însă că faptele de trădare s-au prescris.

În același dosar, procurorii i-au trimis în judecată pe Iliescu și Voican Voiculescu pentru crime împotriva umanității, fapte care nu se prescriu.

Procurorii mai susțin că gruparea Iliescu s-a constituit după 1968 ca ”o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS”.

Sefului statului major al armatei, generalul Ștefan Gușă, și seful statului major al trupelor de grăniceri, colonelul Petre Geantă, s-au opus solicitării. Ulterior au fost retrogradați și trimiși în unități militare din afara Bucureștiului.

Potrivit procurorilor, anunțul privind solicitarea intervenției militare a URSS a fost făcut la TVR, pe 23 decembrie, la ora 10.30 dimineața. Procurorii susțin că, dat fiind că TVR era sub control militar, iar armata era sub controlul grupării conduse de Ion Iliescu, membrii acestei grupări sunt cei care au luat decizia de a chema trupele sovietice, masate la granița de est a României.

”La fel de clar este şi faptul că prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întâmplare, ca urmare a unui anunţ întămplător al TVR. Este mai presus de orice dubiu faptul că această prezenţă a fost posibilă pentru că a existat în prealabil o solicitare în acest sens, venită de la vârful puterii politico-militare a României. Totuşi, a lipsit acordul din partea persoanei abilitate – generalul (…) (Ștefan Gușă – n.red.)”, arată procurorii în rechizitoriu.

Procurorii mai arată că, ulterior Revoluției, toți cei din rețeaua Iliescu au negat constant faptul că ar fi chemat trupele sovietice și au încercat să-și ascundă filosovietismul, dar și colaborarea cu serviciile secrete ale URSS.

Citește aici Rechizitoriul complet (anonimizat)

Principalele informații din rechizitoriul Dosarului Revoluției, în care Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu au fost acuzați de crime împotriva umanității:

Solicitarea intervenţiei militare din partea URSS. În cursul zilei de 23 decembrie 1989, aproximativ orele 10:30, crainicul TVR (…) a transmis „în direct” următorul mesaj: „Suntem informaţi că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit.” La scurt timp, postul naţional de radio a transmis un mesaj similar. Ulterior acestui prim moment, mesajul televizat a fost repetat. (vol. …)
Este lesne de realizat gravitatea mesajului. Se punea problema ca pe teritoriul României să pătrundă trupe aparţinând unui stat străin, mai precis ale URSS. Tocmai dată fiind gravitatea comunicatului, se exclude varianta conform căreia angajaţii TVR au transmis acest mesaj în mod independent, fără o autorizare prealabilă. La momentul emiterii mesajului, TVR se afla sub control militar. (…)

Probatoriul administrat a relevat că pe tema intervenţiei militare din partea URSS s-au purtat discuţii la vârful decizional al CFSN, existând chiar probe că o astfel de intervenţie a fost solicitată la 23 decembrie 1989 de către Iliescu Ion şi generalul Militaru Nicolae, adică tocmai de către liderii „grupului complotist Iliescu” susţinut de URSS.

Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, trebuie spus că la nivelul lunii decembrie 1989, singurele persoane care aveau drept de semnătură şi de reprezentare în organele de coordonare ale forţelor Tratatului de la Varşovia, din partea României, erau ministrul apărării şi Şeful Marelui Stat Major al Armatei . La 23 decembrie 1989 generalul Milea Vasile era decedat, iar generalii (…) şi Militaru nu au fost numiţi în mod oficial în funcţia de ministru al apărării. Începând cu 23 decembrie 1989 gl.col. (r) Militaru Nicolae era impus de Iliescu Ion ca ministru de fapt, iar acesta s-a comportat ca atare, dar decretul oficial de numire a fost emis la 27 decembrie 1989. Pe cale de consecinţă, la 23 decembrie , singurul militar român care putea în mod legal să solicite o intervenţie străină era gl. (…). Aşa se explică de ce generalul (…) – Şeful Marelui Stat Major al Armatei URSS , a discutat doar cu omologul său român problema trimiterii unor forţe militare în ţara noastră, iar ca urmare a refuzului categoric din partea acestuia intervenţia nu s-a realizat.

(…) la data de 23 decembrie 1989, ţara noastră s-a confruntat cu o situaţie foarte periculoasă, cu posibile consecinţe extreme. Doar comportamentul exemplar al Şefului Statului Major al Armatei Române şi al militarilor aflaţi în serviciul de pază al frontierei de stat a preîntâmpinat o situaţie militară total nefavorabilă ţării noastre, cu posibile consecinţe nefaste pe termen lung.

La fel de clar este şi faptul că prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întâmplare, ca urmare a unui anunţ întămplător al TVR. Este mai presus de orice dubiu faptul că această prezenţă a fost posibilă pentru că a existat în prealabil o solicitare în acest sens, venită de la vârful puterii politico-militare a României. Totuşi, a lipsit acordul din partea persoanei abilitate – generalul (…).

Lipsa acestui acord a făcut ca gl. (…) să cadă în dizgraţia noii puteri şi la scurt timp a fost retrogradat. Astfel, la data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al MStM şi numit ca şef de stat major şi prim locţiitor al comandantului Armatei a IV-a, cu garnizoana la Cluj-Napoca.

Ulterior Revoluţiei, toţi cei implicaţi în chemarea trupelor sovietice ( Iliescu Ion, gl. Militaru Nicolae, Voican Voiculescu, Brucan Silviu ) au negat vehement acest fapt.

Se observă că persoanele implicate în solicitarea de ajutor militar sovietic (trădare, conform legislaţiei penale), sunt aceleaşi faţă de care prezentul rechizitoriu reţine săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, în circumstanţele arătate. Prin prisma acestei realităţi, prin raportare şi la probele administrate, în mod firesc se evidenţiază un liant, o continuitate logică, între consemnările din capitolul I (contextul internaţional), filosovietismul evident al componenţilor „grupului Iliescu”, acceptarea noii puteri din România de către URSS, reactivarea unor militari de o anumită factură şi (nu în ultimul rând) uciderea lui Ceauşescu Nicolae.

La nivelul anului 1989, Codul Penal în vigoare stabilea că este infracţiunea de Trădare „Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupării militare străine”. Pedeapsa pentru trădare era cea capitală sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.

Se constată că anchetele anterioare efectuate cu privire la Revoluţia din decembrie 1989 nu au avut niciodată ca obiectiv edificarea cu privire la această conduită, între timp survenind prescripţia răspunderii penale pentru o eventuală infracţiune de trădare.

O analiză obiectivă şi logică a situaţiei, impune concluzia conform căreia fără un ordin superior, cadrele militare aflate în paza frontierei de stat nu ar fi deschis în mod benevol graniţele ţării, aşa cum a sugerat fostul ministru al apărării. Aşadar, o astfel de decizie trebuia să vină dinspre Consiliul Militar Superior, organism aflat în subordinea CFSN şi liderilor acestuia. Apoi, analiza stenogramei depoziţiei generalului Militaru scoate în evidenţă că acesta, fără a fi întrebat cu privire la responsabilii deciziei de deschidere a frontierelor, îi aduce în discuţie, disculpându-i, pe Iliescu Ion şi Roman Petre.

Ascunderea filosovietismului noii puteri. S-a arătat prin capitolul II al prezentei lucrări faptul că reprezentanţii noii puteri politico-militare din decembrie 1989 au încercat în mod constant să ascundă filosovietismul componenţilor grupului complotist condus de Iliescu Ion, anterior anului 1989.

Totodată, s-a argumentat că una dintre motivaţiile uciderii cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena a reprezentat-o ascunderea realităţii conform căreia, puterea în România a fost preluată de o grupare filosovietică, ante-constituită, formată din foşti nomenclaturişti marginalizaţi şi militari pro-sovietici,cu studiile efectuate în fosta URSS, care aveau nevoie de legitimare în faţa poporului român.

Cercetările efectuate au relevat încă un aspect care vine să contureze intenţia noii puteri de a elimina probele apte să devoaleze atât filosovietismul factorilor de decizie ai noii puteri, dar şi eventualele conotaţii penale ale conduitelor acestora.

Prin raportare la cele menţionate, se constată încă o dată preocuparea constantă a reprezentanţilor noii puteri politico-militare de a acţiona în sensul ascunderii diverselor colaborări anterioare cu structurile de informaţii ale fostei URSS.

Mai trebuie menţionat că în cursul lunii ianuarie 1990, cadrele fostului DSS erau încă subordonate MApN, principalul serviciu de informaţii al ţării – SRI, fiind înfiinţat la 26 martie 1990. În intervalul decembrie 1989 – martie 1990, cadrele fostului DSS s-a aflat în subordinea lui Voiculescu Voican Gelu, iar întreaga arhivă a fostului DSS a fost preluată de MApN.

Constituirea grupului dizident Iliescu. Probatoriul administrat a relevat că pe fondul degenerării relaţiilor bilaterale dintre România şi URSS (degradare survenită ulterior momentului „Praga 1968”), urmare, inclusiv, a gravelor erori de politică internă – ce au produs o stare de nemulţumire profundă şi generală – s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.

Această grupare complotistă a fost formată atât din civili (latura politică), cât şi din militari (latura militară), cu toţii marginalizaţi într-un fel sau altul prin deciziile fostului preşedinte. Componenţii grupului au aparţinut principalelor două filoane militare (MApN şi DSS), de la nivel mediu până la vârf, dar şi structurilor civile ale statului român.

Desigur, nu doar membrii acestui grup au manifestat atitudini ostile regimului Ceauşescu, însă prin funcţiile deţinute (implicit, influenţele exercitate), dar mai ales prin raportare la evoluţia istorică (începând cu 22 decembrie 1989), se poate afirma, fără echivoc, faptul că doar acest grup s-a dovedit eficient în demersul său.

Reclame

Celebrul gazetar Jebeleanu scria în 1938: „Ceaușescu este un copil. Dar un copil cu o inteligență de o maturitate surprinzătoare”

6 aprilie 2019

Reportajul surprindea povestea primului proces intentat lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci un biet ilegalist, mărunt simpatizant al comunismului.

„Pe 24 aprilie 1911 se năștea la Cîmpina unul dintre cei mai valoroși poeți sociali români moderni: Eugen Jebeleanu (m. 21 august 1991, București). «Sburătorist», apropiat de Eugen Lovinescu și – ca tînăr poet – emul al hermetismului made in Ion Barbu în juvenil-spiritualizantul Schituri sub soare (1929), dar mai ales în rafinatul Inimi sub săbii (1933), a fost, de foarte tînăr, și un simpatizant al stîngii antifasciste – redactor la Cuvîntul liber, colaborator la Azi, Reporter și la «presa din Sărindar» (dar, după 1938, și la presa carlist-«patriotică»).

În 1936 a scris un reportaj despre prigonirea puberului comunist Nicolae Ceaușescu – articol care, după 1965, îi va asigura protecția politico-simbolică necesară”, menționa Paul Cernat, scriitor și critic literar, cu prilejul împlinirii a 107 ani de la nașterea lui Jebeleanu.

În data de 16 iunie 1936, gazetarul Eugen Jebeleanu publica în ziarul Cuvântul liber un reportaj din sala de judecată de la Brașov, acolo unde tânărul Ceaușescu era judecat, într-un lot de 19 persoane, pentru propagandă comunistă.

Iată ce nota Jebeleanu: „Ceaușescu este un copil. Dar un copil cu o inteligență de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici și vioi, două boabe de piper.

Vorbește limpede, puțin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce știe. Are nouăsprezece ani (neîmpliniți), este cizmar, dar a văzut și a pățit ca pentru nouăzeci”.

Portretul de erou antifascist odată schițat, condeiul lui Jebeleanu alunecă în patetic: „A fost și el, în acea zi de sâmbătă, condamnat. Șase luni în plus pentru ultraj, pentru că, la auzul pedepsei date lui Tarnovski (n.r. – un comunist polonez parașutat în România sub identitatea falsă de mecanic), s-a adresat Consiliului, spunându-le că se solidarizează cu colegul său. Inimă tânără și generoasă, să ne mai mirăm că i-au mai dat șase luni de închisoare? Va trece vara, va veni toamna și îl va prinde și lapovița. Ceaușescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simți și nu le va vedea, ca altădată, la el, la țară!”.

Umorul fin al lui Jebeleanu

Ceaușescu a primit atunci doi ani și jumătate de închisoare, 2.000 de lei amendă și un an domiciliu forțat în localitatea natală.

De remarcat că, peste ani, articolul îi va permite lui Jebeleanu, poet bun de altfel, să trăiască pe picior mare, să acceadă la onoarea de a fi membru al Academiei, de a fi publicat, canonizat, promovat în manualele școlare.

Reportajul din 1936 a fost reluat până la saturație de presa comunistă, eliminându-se, însă, discret, câteva amănunte: meseria lui Nicolae Ceaușescu de la acea vreme, identitatea tovarășului Tarnovski etc.

O legendă literară încununează norocul (pe care și l-a făcut singur) lui Eugen Jebeleanu.

Potrivit acesteia, în timpul dictaturii ceaușiste, rugat să colaboreze la realizarea unui volum dedicat conducătorului iubit, Jebeleanu ar fi refuzat, transmițându-le colegilor: „Eu am scris despre el pe vremea cand nu scria nimeni, acum scrieti voi…”.

Portretul lui Nicolae Ceauşescu

6 aprilie 2019

Între 1945 şi 1989, zeci de ani, viaţa înaltei aristocraţii comuniste româneşti a fost un mister pentru omul de rând. Nu se ştia ce pasiuni aveau acei oameni, care le erau preocupările, ce discutau şi ce decizii luau

Între 1945 şi 1989, zeci de ani, viaţa înaltei aristocraţii comuniste româneşti a fost un mister pentru omul de rând. Nu se ştia ce pasiuni aveau acei oameni, care le erau preocupările, ce discutau şi ce decizii luau. Într-un regim atât de opac, deschiderea era sinonimă cu secretul de stat, ştirile din spatele uşilor închise care mai ajungeau la urechile omului obişnuit erau mai degrabă zvonuri decât informaţii care puteau fi verificate.

După căderea regimului comunist al lui Ceauşescu din 1989, oamenii şi-au putut face o părere despre cum era omul Ceauşescu în afara camerelor de televiziune, a adunărilor şi apariţiilor publice. Dincolo de exagerările şi bârfele inerente care însoţesc viaţa unui conducător, mai ales a unuia care nu a permis atâţia ani poporului pe care îl conducea să-l cunoască, se poate observa un om ambiţios, cu cunoştinţe reduse şi educaţie precară, dar capabil să înţeleagă şi să ia decizii.

Inginerul Ştefan Bârlea a fost secretar personal al lui Ceauşescu în anii 1980 şi are aminitiri numeroase despre cel mai puternic om al României socialiste între 1965 şi 1989. În 2002, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre întâlnirea din 1956 când l-a cunoscut pe Ceauşescu, care deţinea înalta funcţie de secretar al Comitetului Central al partidului la o convocare a activului de partid din mediul universitar: „Ne-am dus într-o sală frumoasă, lungă, era chiar în stilul lui Ceauşescu, cum şi-a organizat pe urmă şi birourile de la Comitetul Central, dincolo. Am stat aşa şi îl văd cum vine, unul mititel, cu privirea agitată puţin, se uită la noi şi întreabă: „Au venit toţi tovarăşii?” Şi intră el, au mai intrat doi activişti, a dat mâna cu fiecare. Şi a zis aşa: „Tovarăşi! V-am convocat pentru o consultare din însărcinarea conducerii partidului pentru că apreciem că munca în instituţiile de învăţământ superior trebuie să sufere unele îmbunătăţiri. Noi suntem de acord că se munceşte, că aveţi o activitate bună, dar nu suntem în pas cu ceea ce cere partidul!” Se uită la noi şi continuă „Ne gândim să înfiinţăm o uniune a asociaţiilor studenţilor, v-am chemat aicea ca să vă spuneţi părerea şi în caz că doriţi să facem aşa ceva sigur că o să înfiinţaţi voi, că nu o să înfiinţeze partidul!” Ne-a explicat şi el ce conţinea materialul, dar foarte sumar, şi pe urmă spune: „Trebuie să vă spun deşchis!” Am simţit imediat agramatismele din vorbirea lui „Nu putem, tovarăşi, să construim nici socialismul, nu putem să facem nici o dezvoltare a ţării fără să avem o intelectualitate puternică şi ataşată clasei muncitoare”.”

Impresia pe care tânărul Ceauşescu i-a lăsat-o lui Bârlea a fost una foarte bună. Mai târziu, a acceptat fără ezitare să devină colaborator al liderului suprem: „Am plecat fascinat, m-a impresionat! Era tânăr, a vorbit foarte deschis, a fost foarte amical, când a dat mâna cu mine m-a prins de mână, s-a uitat la mine cu prietenie, ca şi la ceilalţi. Pe urmă a făcut, la plecare, gestul tipic, care îl caracteriza, cu mâinile ridicate. Am trăit cu sentimentul că l-am îndrăgit de prima dată, nu ştiu dacă sunt înţeles. Mi-a rămas o foarte bună impresie şi când am plecat toţi aveau aceeaşi bună impresie, ne-a captivat! Am simţit după aceea mai exact, că se urmărea apropierea intelectualităţii de partid, ceea ce a şi urmat.”

Ceauşescu se baza pe memorie, dar avea şi un carneţel care îl făcuse celebru şi care îl ajuta să nu uite ce era important. Ştefan Bârlea a amintit şi de rolul acelui obiect în modul lui Ceauşescu de a interacţiona cu cei din jur: „Carneţelul negru nu trebuia neapărat să fie negru. Uneori era negru, alteori era albastru şi roşu, era o simplă agendă de buzunar, cu hârtie foarte fină, care se înnoia în fiecare an, şi pe care el avea pagini de notat şi o serie de date despre România şi câteva date internaţionale. Erau statistici, inclusiv despre unele ţări, adică era o foarte mică sinteză de anuar statistic internaţional şi intern, plus pagini de luat notiţe. Nu erau desene sau mai ştiu eu ce. Uneori, mai făcea pe hârtie, când asculta, câte un desen. Dar în carneţel nu. Acolo erau nume, data şi locul unde s-a petrecut o întâmplare sau un eveniment unde a cunoscut pe cineva. Pe cine remarca el, în carneţel, nu putea, într-un fel sau altul, să nu-l caute, în decursul timpului, pentru diverse activităţi de partid şi să-l promoveze. Carnetul respectiv îl ţinea în haina cu care era îmbrăcat. Cum haina rămânea în cabinet, uneori i-o mai controlam şi noi ca să nu-l uite. Unul, Năstase, îi controla stilourile şi vedea dacă avea şi carneţelul respectiv. Nu-l lua întodeauna peste graniţă, dar în ţară totdeauna era prezent la el, uneori îl lua şi peste graniţă. Şi avea o memorie atât de bună, încât, dacă uita ceva într-un an, spunea: „Domnule, am fost eu odată la o adunare, la nu ştiu ce, unde am văzut o tovarăşă, o femeie pe care o chema Cutare!” Adică dădea toate elementele ca ea să poată fi identificată. Şi dacă cumva avea nevoie de vreun carneţel îl cerea.”

Portretul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul dominat de trăsături negative şi manifestarea stilului său a fost una brutală şi agresivă, totul culminând cu plecarea sa sângeroasă de la conducerea României din decembrie 1989. Însă portretul lui trebuie privit în marea expoziţie a regimului impus în întreaga Europă Centrală şi de Est între 1945 şi 1989.

Ceauşescu avea un program zilnic bine organizat

6 aprilie 2019

Nicolae Ceauşescu – conducătorul României între 1965 şi 1989 – acumulase treptat toate funcţiile importante în stat: secretar generalal al Partidului Comunist Român (1965 – 1989), preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România (1967 – 1989), preşedinte al Republicii (1974 – 1989), comandantul Forţelor Armate, președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, președintele Consiliului Național al Oamenilor Muncii și președintele Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

Toate aceste funcţii i-au permis lui Ceauşescu să deţină un control strict asupra societăţii române şi să-şi impună propriile idei politice şi economice. Aceste idei au fost prezentate laudativ de întreaga presă. Ceauşescu era atent dacă indicaţiile lui au fost respectate, dacă planurile economice (cincinale) nu au înregistrat întârzieri. Programul lui zilnic era bine organizat. De acest program se ocupa Cabinetul Preşedintelui Republicii. Un bun cunoscator al acestui program a fost profesorul inginer Ştefan Bârlea care, între anii 1981 – 1982, a fost şeful Cancelariei Comitetului Central şi apoi directorul Cabinetului.

Nicolae Ceausescu, in cabinetul de lucru, din Capitala.

Dimineaţa, când Ceauşescu venea îţi puteai potrivi ceasul. La ora 8 intra [în sediul Comitetului Central]… Ofiţerul de la intrare ne suna că a intrat în sediu. Ne prezentam şi-l aşteptam toţi trei: eu, care eram directorul Cabinetului, Năstase care era secretarul personal şi [Constantin] Manea care era şeful Cabinetului. Îl saltutam : “Bună ziua. Bună ziua”. Nu dădea mâna cu noi. Venea repede, uşa era deschisă, intra în birou, se dezbrăca şi după aia suna ca să cheme pe cineva.

Dacă nu avea în cap să cheme pe cineva, începea cu presa. Avea teancul de ziare, reviste, tot ce apărea în presa română. Şi nişte cărţi pe masă, pe biroul lui. Cărţi. Cu diverse subiecte. Cu însemnări, cu bileţele, pentru că cerea informaţii despre unele subiecte. Erau cărţi ideologice, de economie, fel de fel de lucrări, inclusiv de poezie. Iar în bibliotecă avea cărţile de poezie puse într-un anumit mod. Şi cam o jumătate de oră, trei sferturi de oră răsfoia presa. Lua un ziar, se uita pe el, nu întotdeauna acelaşi.

Dacă azi lua România Liberă sau Scânteia, mâine lua altceva. Până când parcurgea cam tot ceea ce apărea în decursul unei săptămâni. Fiecare apariţie îi trecea prin mână. Şi erau destul de multe reviste. Nu din provincie. Numai presa centrală. Acolo în provincie erau ei. Şi a doua chestiune : o dată cu ziarele primea întotdeauna ştirile Agerpres. Buletinele care se făceau. Şi de la Radio… Pe care întotdeauna le avea pe masă şi le citea. Dacă erau ceva urgenţe Manea, care le citea înainte, îi atrăgea atenţia : “Vedeţi că a venit la Agerpres o ştire…”. Intra după el. Adică nu-l lăsam nici jumătatea asta de oră. Sau dacă eu aveam ceva urgent intram, nu era nici un fel de problemă. Uneori mă chema : “Bârlea, vino încoace! Uite, mă gândesc să facem astăzi asta… Ce program avem?” Că pe masă se mai afla un bileţel pe care era scris programul zilei respective şi în cazul în care era o acţiune care continua sau erau acţiuni mai mari, programul era complect. De exemplu când era Congresul partidului şi veneau delegaţii, sau avea loc o vizită oficială, era scris programul vizitei respective.… Programul ăsta era discutat, stabilit înainte …. Dacă era, de exemplu, o delegaţie oficială când se stabilea programul ne puneam de acord şi cu partea respectivă.

Într-o zi obişnuită programul anunţat putea să fie o primire, o manifestare unde trebuie să participe, o vizită oficială în afară, o şedinţă de secretariat, o şedinţă a Comitetului Executiv şi aşa mai departe. Programul era pus pe hârtie ca să nu uite. Şi după aceea era “timp liber”, adică neplanificat. Şi programul liber îl fixa cu mine după ce se informa de problemele urgente. Şi uneori, nu ştim când, că n-am asistat, mai citea şi câte o poezie. Am văzut câte un semn la vreo carte de literatură pe care o avea pe birou. A ţinut multă vreme, de exemplu, o carte a lui Marin Preda. Una care a iscat discuţii. Despre o discuţie cu Stalin despre Canalul [Dunăre – Marea Neagră]…ca să facă Canal şi să-i trimită pe deţinuţi la Canal. Cred că era romanul Cel mai iubit dintre pământeni.

Nu mai ştiu… Pe biroul lui Ceauşescu uneori mai punem un bileţel: Cer să fie primiţi la dumneavoastră următorii… Şi el ne spunea: “Îl primesc” sau “Nu-l primesc”. Multe din bileţele de genul ăsta îl priveau pe Păunescu, pe oameni de cultură … În timpul liber, cel neplanificat, programul îl făceam aşa: făceam o şedinţă…. la început făceam şedinţele în cabinet la el sau într-o sală alăturată. După aceea aveam o săliţă specială… Discutam, de exemplu, despre o investiţie, despre planul cincinal….discuţii cu planificarea. La aceste şedinţe îi chemam pe cei de la CSP – Consiliul de Stat al Planificării, pe ministrul cutare…. Plus că avea şi el iniţiativa:

“Spune-i tovarăşului cutare, să-mi dea un telefon sau să vină aici!”…şi discuta cu oamenii respectivi.

Se deşira până la prânz, până la ora unu, unu şi jumătate. La unu, unu şi jumătate lua masa de prânz la Comitetul Central. Avea pregătit un apartament în ultima perioadă. Înainte avea două camere, dar acum avea un apartament. De când a venit Ceauşeasca, luau masa împreună. După masă el obligatoriu se odihnea o oră, trei sferturi de oră. Rareori o oră şi jumătate. Şi ne trezeam că intra singur în birou. Suna repede, venea aghiotantul şi strângea patul. Patul era făcut de aghiotant când Ceauşescu intra la masă. Ei mâncau şi aghiotantul pregătea patul. La masă nu invita pe altcineva. Era o masă privată. El singur sau cu Elena Ceauşescu. Mânca destul de repede. Ciugulea dintr-una, din alta. Era un om cumpătat.

După ce se odihnea lucra până la şase, şapte, cel mai târziu opt seara. Nu era omul care lucra noaptea.

Elena Ceausescu si Nicolae Ceausescu, jucand volei.

Când se întorcea după masă, bea un suc de grep amestecat cu apă. Şi după aceea începeau activităţile de după masă. Care putea să fie o primire, iar o altă şedinţă, o discuţie în legătură cu planul, cu diverse lucruri. Plus că erau şedinţele mari: Comitetul Executiv… Secretariatul şi alte lucrări la care participau şi alţii şi care se ţineau în alte săli.

Seara Ceauşescu se ducea acasă. Fie că lua masa acasă sau chiar dacă nu o lua acasă, se ducea la Club – bazin [Floreasca]. Club-bazin era o construcţie lângă casa lui Ceauşescu în care era un bazin, o sală mare care ar fi trebuit să fie sală de sport, nişte săli cu fotolii…. Şi Ceauşescu spunea: “Să vină tovarăşii…!” Şi invita o serie de oameni care erau toată ziua la el acasă. Eu m-am dus numai când am fost chemat în mod special. A doua zi aflam ce s-a discutat acolo seara. Fie că-mi spunea el când mă chema : “Uite, mi-au spus tovarăşii cutare …” fie îmi spunea unul, altul… eram prieten cu câţiva [miniştri] din guvern. Sau mă chema [primul ministru] Dăscălescu şi-mi spunea : “Vezi că s-a discutat aseară cutare chestiune”.

La Club-bazin nu intra nimeni fără să fie anunţat în casă. Indiferent cine. Şi primul ministru şi oricine. Se anunţa de la o mică centrală aflată la poartă: “A venit tovarăşul cutare”. Te duceai de regulă chemat sau dacă era un caz de extremă urgenţă.

Se asculta muzică. Avea un casetofon cu romanţe foarte frumoase cântate de Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase, Gică Petrescu. Iar seara, de două ori pe săptămână, uneori de trei ori pe săptămănă, Ceauşescu vedea un film. Împreună cu soţia, cu copiii… Cam toate filmele româneşti le vedea. Şi multe filme americane, englezeşti şi unele filme ruseşti mai bune, de cultură…

Selecţia, de regulă, o făcea Elena Ceauşescu împreună cu oamenii care aveau în custodie partea cinematografică. Uneori mai întrebau şi pe cei de specialitate. Câteodată se convenea la sediul Comitetului Central să vadă seara un film care fusese văzut de noi şi datorită unor subiecte, idei nu eram siguri că i se va da drumul la difuzare. Radio îl asculta, de regulă, la masa de prânz. Mai asculta ceva şi dimineaţa.

Nicolae Ceausescu jucand sah la Snagov.

La televizor se uita tot la Club-Bazin, de obicei la Jurnal.

Dacă făcea o vizită, el urmărea prezentarea făcută, era atent. Făcea observaţii: “Uite, cum daţi voi, cum faceţi chestia asta.” Asta după ce a început perioada de cult a personalităţii.

[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002]

de Octavian Silivestru

Dosarele de cadre ale Nadiei Comăneci

6 aprilie 2019

La Arhivele Naţionale Istorice Centrale se găsesc două dosare personale/de cadre întocmite de Secţia cadre a CC al UTC pe numele campioanei olimpice, Nadia Comăneci. Motivul pentru care conducerea „pepinierei de cadre a PCR” (UTC) i-a deschis aceste dosare este legat de faptul că înainte de a se retrage din sportul de performanţă, Nadia a fost „aleasă” membră în CC al UTC. Astfel, la Congresul al XI-lea al UTC din mai 1980, Nadia a fost delegată din partea Comitetului Judeţean Hunedoara al UTC pentru a candida la un loc în organul central de conducere al Uniunii. La acea dată, Nadia deţinea funcţia de secretară a Organizaţiei UTC a Lotului Naţional de Gimnastică din Deva, acolo unde sportiva învăţa şi se antrena la celebrul Liceu sportiv din localitate (azi Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” din Deva).

Desigur, în zilele noastre pare ridicolă existenţa unei astfel de organizaţii UTC în cadrul colectivului de campioane care se antrena la Deva, însă rolul acesteia era extrem de important în accepţiunea resortului de agitaţie şi propagandă al CC al UTC/PCR, întrucât performanţa sportivă trebuia să fie asociată cu politica regimului (acelaşi regim care se mândrea cu crearea cadrului propice pentru excelenţa în sport).

În funcţia de secretară a Organizaţiei UTC a Lotului Naţional de Gimnastică din Deva, Nadia fusese desemnată în 1976 după sosirea în ţară din Canada şi după ce preşedintele RSR i-a acordat Titlul de „Erou al Muncii Socialiste” (singurul sportiv care a obţinut acest titlu) şi Medalia de aur „Secera şi ciocanul”[1]. Prin propulsarea Nadiei în funcţii de conducere în „organizaţia revoluţionară a tineretului din RSR” şi onorarea ei cu diverse titluri şi premii[2], regimul lui Ceauşescu încerca să se folosească cât mai mult de succesele gimnastei campione.

După venirea în Bucureşti, Nadia a fost încadrată la Ansamblul artistic al UTC ca instructor de balet (1 oct. 1980), funcţie care intra în nomenclatura CC al UTC. Nota CC al UTC din 4 octombrie 1980 pe baza căreia Nadia Comăneci a fost angajată la Ansamblul artistic al UTC poartă semnăturile lui Nicu Ceauşescu, Dinu Drăgan, Silvia Trifănescu, Ştefan Knuff şi Octav Cozmâncă.

Potrivit documentelor, la începutul anului 1984, deşi nu absolvise încă IEFS-ul, Nadia a obţinut calificarea de antrenor de gimnastică de categoria I, în urma promovării unor examene de calificare în meseria de antrenor, precum şi în urma unei hotărâri a Biroului executiv al CNEFS, condus de către Marin Dragnea (în zilele noastre Marin Dragnea este general de armată în rezervă şi preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război). Odată cu avansarea la excepţional în categoria I de antrenori de gimnastică, Nadia va fi promovată şi pe linie profesională (la Ansamblul artistic al UTC), fiind numită pe postul de maestru de balet dans I, însă fără a primi întreaga retribuţie corespunzătoare funcţiei din cauza neîndeplinirii condiţiilor de studii (1 febr. 1984 – ?).

Într-unul din cele două dosare se găsesc şi câteva documente care conţin informaţii confidenţiale despre viaţa personală a familiei Comăneci, acte pe care am ales să nu le publicăm, întrucât nu fac obiectul acestui material.

În perioada 1979 – 1989, în funcţia de prim-secretari ai CC al UTC s-au aflat: Pantelimon Găvănescu (1979 – 1983), Nicu Ceauşescu (1983 – 1987) şi Ioan Toma (1987 – 1989).

Modul de organizare şi funcţionare al CC al UTC era identic cu cel al CC al PCR. Astfel, în sediul CC al UTC din strada Oneşti nr. 4-6 (în zilele noastre aici funcţionează Centrul Naţional al Cinematografiei, iar strada se numeşte Dem. I. Dobrescu) funcţionau secţii (cadre, organizatorică, cancelarie-secretariat, gospodărie, propagandă şi agitaţie etc.), comisii, sectoare şi compartimente (aprovizionare şi desfacere, construcţii, administrare bunuri, transporturi, Ansamblul artistic etc.), acestea fiind încadrate cu instructori, organizatori şi activişti retribuiţi ai CC al UTC. La nivelul anului 1989 existau peste 4 milioane de membri ai UTC, dintre care 500.000 erau activişti (bugetari şi extra-bugetari).

În perioada în care a fost membră a CC al UTC (1980 – 1985), Nadia i-a avut colegi pe Nicu Ceauşescu, Octav Cozmâncă (senator PDSR/PSD de Botoşani în perioada 1996 – 2008), scriitorul Dan Nicolae Fruntelată, Tudor Mohora (deputat PSD de Suceava în perioada 2004 – 2008), actorul Mihai Mălaimare (deputat PSD şi PNL de Botoşani în perioada 2004 – 2008), ş.a.m.d.

Pe lângă cele două dosare de cadre despre care am vorbit mai sus, Miliţia spirituală vă prezintă şi un autograf acordat de către fosta campioană ziarului maramureşan – Pentru Socialism – cu două luni înainte de a fugi din ţară[3].

[1] În Decretul Prezidenţial prin care Preşedintele RSR a acordat diferite distincţii sportivilor, antrenorilor şi activiştilor care au contribuit la succesul delegaţiei româneşti din Canada, se găseşte şi raportul preşedintelui CNEFS (generalul-locotenent Marin Dragnea) privind participarea României la Jocurile Olimpice, precum şi hotărârea CPEx al CC al PCR prin care acest înalt for de conducere al PCR a aprobat raportul sus-menţionat, dar şi propunerile privind acordarea distincţiilor. Raportul din 14 august 1976 semnat de preşedintele CNEFS arăta clar cui i se datorau succesele olimpicilor români la Montreal: „Rezultatele bune obţinute de sportivii noştri la Olimpiada de la Montreal se datoresc în primul sprijinului neprecupeţit acordat acordat de conducerea partidului, personal de tovarăşul Nicolae Ceauşescu (subl. în original-n.a.), mişcării sportive din patria noastră, îndrumării preţioase şi concrete, pe întreaga perioadă, a activităţii de pregătire, asigurării condiţiilor materiale necesare”. Vezi Decretul Prezidenţial nr. 250 din 18 august 1976 privind conferirea de distincţii ale Republicii Socialiste România unor sportivi, antrenori şi activişti din domeniul educaţiei fizice şi sportului. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 313/1976, f. 1 şi fv. 15.

[2] În memoriile sale, fostul lider comunist Ştefan Andrei vorbeşte de simpatia pe Nicolae Ceauşescu o avea faţă de adolescenta născută în oraşul care purta numele predecesorului său (Gheorghe Gheorghiu-Dej), în ciuda antipatiei soţiei sale, care o prefera pe rivala acesteia, Teodora Ungureanu. De asemenea, Andrei spune că Elena Ceauşescu a fost nemulţumită că Nadiei i s-au atribuit o serie de facilităţi şi bunuri (bani, maşină, scutiri de taxe etc.) după ce i s-a decernat titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli, Bucureşti, Editura Adevărul, 2011, p. 335.

[3] Pentru Socialism-organ al Comitetului Judeţean Maramureş al PCR şi al Consiliului Popular Judeţean Maramureş, 24 septembrie 1989.

Dosarele X ale fostului dictator Nicolae Ceauşescu. DOCUMENTE INEDITE care descriu cum îl urmărea SIGURANŢA pe tânărul “ucenic cizmar”

6 aprilie 2019

Foto: ceausescunicolae.wordpress.com

Potrivit unor documente publicate pe site-ul unei asociații civice, prima arestare a lui Ceauşescu Nicolae a avut loc în 1933, la doar 15 ani, pentru că răspândise manifeste cu ocazia unei greveşi îndemnase la acte de sabotaj.

Organizaţia civică „Miliţia Spirituală” şi IRIR au postat pesite-ul http://www.militiaspirituala.ro arhiva foto a conţinutului celortrei dosare cu documente originale despre viaţa şi „opera” fostului dictator, Nicolae Ceauşescu.

Materialul prezentat a stat, de-a lungul timpului, la baza biografiilor scrise şi povestite ale apropiaţilor, exegeţilor şi biografilor ceauşişti. Parte dintre aceste documente sau a unor copii ale lor au apărut înainte de ’89 în diverse expoziții omagiale şi muzee, iar după, în cadrul câtorva evenimente cu temă anticomunistă.

Potrivit documentelor, prima arestare a lui Ceauşescu Nicolae a avut loc în 1933, la doar 15 ani, pentru că răspândise manifeste cu ocazia unei greve şi îndemnase la acte de sabotaj. În următorii ani a fost arestat de mai multe ori şi condamnat la ani grei de închisoare corecţională pentru activitate comunistă, infracţiuni contra liniştii publice şi uneltire contra ordinii sociale

CÂTEVA EXEMPLE

• În iunie 1936 a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 2 ani închisoare, amendă şi 1 an interdicţie de a părăsi comuna Scornicești. În august 1939 a fost condamnat în contumacie de către Tribunalul Militar Bucureşti la 3 ani închisoare. Va fi prins de organele de Siguranţă abia în iulie 1940 când a fost depus la penitenciarul Jilava. A fost deţinut în penitenciarele Braşov, Doftana şi Văcăreşti (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug.1940) şi Caransebeş (aug. 1940 – iul. 1943),Văcăreşti (iul. – aug.1943) şi Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu (aug. 1943 -23 aug. 1944).

Întors acasă, din post în post, pentru „vagabondaj”

Primul dosar cuprinde file datate 1933-1943.

Ca o paranteză, în epocă circula o poveste datată în perioada 1931-1933, care spunea că tânărul Ceauşescu a intrat în vizorul poliţiei şi jandarmeriei pentru vagabondaj, fiind întors „pachet” la Scorniceşti, din post în post. Povestea mai spunea că micul Ceauşescu fusese prins „transportând” înscrisuri subversive în tocul fals al unor pantofi/ghete, fără să aibă habar de existenţa acestor materiale de propagandă comunistă.

Adevăr sau mit, documentele originale cuprinse în primul dosar al lui Nicolae Ceauşescu, întocmit de Siguranţa Statului, atestă că încă adolescentul Nicolae devine un „element problemă” pentru un aparat poliţienesc, care nu-şi făcea niciun fel de scrupule în a-i aresta pe opozanţii sistemului, indiferent de vârsta lor. Ulterior, metoda şi cadrul legislativ, au fost preluat întocmai de Securitatea Comunistă.

Iată ce conţin, potrivit site-ului amintit, cele treidosare:

Dosarul nr. 11933-1943

PUTEŢI DESCARCA DE AICI DOSARULINTEGRAL

• Pe prima din cele aproximativ 80 de pagini ale dosarului, apare „portretul scris” al lui Nicolae Ceauşescu. Iată cum era descis acesta: „părul castaniu, fruntea potrivită, sprâncenele castanii, ochi căprui,nasul (probabil) borcănat, gura mica, bărbia ovală, faţa prelungăşi smeadă, fiul lui Andruţă şi Alexandrina. La dosar se mai află un formular tip cu amprentele lui Ceauşescu şi datele sale de starecivilă, datat 23 noiembrie 1933, în care Agentul Niculescu cere ca Nicolae Ceauşescu să fie deţinut în arestul poliţiei împreună cu alte două persoane, pentru a fi cercetaţi de comisarul Ananiu. Cererea este urmată de un proces verbal care enumeră obiectele găsite asupra lui Ceauşescu în momentul reţinerii, între care 10 lei, o oglindă şi o cravată. În fila următoare apare şi motivaţia acestei reţineri: „provocarea unui scandal în timpul grevei în carea fost spart un geam în valoare de 12.000 lei”. Împreună cu procesul verbal, sunt depuse la dosar declaraţiile celor reţinuţi,precum şi obiectul delict: „o piatră”. În sarcina lui Ceauşescu se reţin următoarele: „răspândire de manifeste” cu ocazia grevei şi „îndemnarea la acte de sabotaj”. Dosarul este înaintat Parchetului Tribunalului Ilfov. Ceauşescu este judecat şi achitat.

Acesta este începutul războiului total între tânărul Nicolae Ceauşescu,(în vârstă de 15 ani),şi Siguranţa Statului.Un război care avea să continue cu noi reţineri şi condamnări.

• Pe 26 august, 1934, Ceauşescu este arestat de Prefectura Poliţiei Bucureşti şi predat Consiliul de Război al Corp II Armată, pentru că a participat la o întrunire clandestină antifascistă desfăşurate în strada Echinoxului nr.53. Abia plasat la domiciliu, în urma incidentului, în data de 19 septembrie, Ceauşescu este ridicat din nou, pe 20 septembrie, în urma unei descinderi a Poliţiei la o şedinţă a Comitetului Antifascist aflat în strada Foişor nr. 9. În acea noapte, proprietarul imobilului, Petre Enache, sesizează Circa 13 din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, despre faptul că în imobil are loc o întrunire ilegală a Comitetului Antifascist al Sectorului II Negru.vAre loc o razie, fiind descoperite aici câteva persoane care luau parte la această şed participau la întrunire Toţi cei prezenţi au fost arestaţi întrucât nu au oprit şedinţa ăi nu au parasite imobilul
Tabelul nominal cu participanţii figurează şi el la dosar, după cum urmează: Socor Matei, Vulpescu Petre, Scarlat Calimachi, Domocoş Vladimir,Preoteasa Grigore, Naum Gelu, Poltzer Mihail, Dumitru Cumescu, Elefterescu Dumitru, Sima Dumitru, Edelsohn Kiva, Ion Iacob Cohn, Marinescu Badea, Solomon Mili, Seher Anghel, Albescu Constantin, Mişu Marcovici, Rădulescu Tudor şi Ceauşescu Nicolae care la ace data împlinise 17 ani şi domicilia pe strada Canonicul Bunea, la nr.6. Este eliberat la puţin timp şi predat patronului său, Ştefan Rusescu, în fapt, cumnatul lui Ceauşescu, acesta. fiind căsătorit cu Ceauşescu, Niculina.
• Pe 6 octombrie, acelaşi an, tânărul Nicolae este reţinut din nou de Poliţia Socială şi eliberat o zi mai târziu. După două săptămâni, Ceauşescu este trimis de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti către Legiunea de Jandarmi Olt, pentru a fi condus la domicilul său din comuna Scorniceşti.
• În anul 1936 este arestat la Târgovişte, împreună cu alţi 18 tineri comunişti şi condamnat de Consiliul de Război al Corpului V Armată la doi ani de închisoare corecţională, pedeapsa fiind executată la închisoarea Doftana.
• Pe 12 decembrie 1938, Ceauşescu este eliberat
• La 6 martie 1940 Secţia I a Tribunalului Militar al Corpului II Armată, respinge „opoziţia” lui Ceauşescu faţă de condamnarea în contumacie, la 3 ani închisoare, amendă şi interdicţie pentru „agitaţiuni comuniste”, pronunţată la 18 mai 1936.

• biográfia lui Ceauşescu Nicolae întocmită de Corpul Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei la data de 10 decembrie 1938; La data de 25 noiembrie 1933, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat pe Ceauşescu Parchetului Tribunalului Ilfov prin adresa nr. 109.593 pentru a fi cercetat şi trimis în judecată pentru „acte de sabotaj” şi „îndemn la grevă”. În anul următor, la data de 28 august 1934, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat Consiliului de Război depe lângă Corpul II Armată, prin adresa nr. 105. 318 pentru a fi judecat pentru „răspândire de manifeste”. Un proces-verbal din 20 septembrie 1934 întocmit de Ananiu Anton, comisar ajutor de Poliţiei la Comisariatul circumscripţiei 13 Poliţie din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, ne relevă o descindere a Poliţiei la o şedinţă a Comitetului Antifascist. După scurta reţinere, Ceauşescu Nicolae a fost eliberat fiind plasat la domiciliul său din strada Canonicul Bunea, nr. 6 şi predat patronului său, Ştefan Rusescu. La acest atelier de încălţăminte lucra şi sora lui Nicolae Ceauşescu,Niculina, care era căsătorită cu Ştefan Rusescu. În ziua de 6 octombrie 1934 este din nou reţinut de Poliţia Socială, însă eliberat a doua zi. La 24 octombrie 1934, Ceauşescu a fost trimis de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti cu adresa nr. 126.704 către Legiunea de Jandarmi Olt, pentru a fi expediat la domiciliul său din comuna Scorniceşti.

Dosarul nr.2 -în care apar referiri la Lenuţa Petrescu, „Regina Muncii” şi Alexandru Iliescu, aflat în detenţie

PUTETI DESCARCA DE AICI DOSARULINTEGRAL

Cel de-al doilea dosar conţine 157 de file

• Între primele fotocopii se regăsesc două cărţi poştale din perioada detenţiei la Doftana. Din prima, aflăm ce conţinea un pachet trimis lui Nicolae Ceauşescu de la Iaşi: 3 kg şuncă, 1 kg şi jumătate de brânză, o jumătate kg de unt, o jumătate kg de zahăr, o pâini cică, o jumătate săpun rufe, un săpun de faţă, o cutie cremă, o cutie sardele Robert, medicamente – două sticluţe – , o cutie şi mai multe prafuri. Prin intermediul celei de-a doua, Ceauşescu îi transmite lui Aurel Cornăţeanu următoarele, domiciliat în Colentina: „Trimiteţi-mi alimente şi bani cât de multe. Cu salutari, Niculae. Nu scriu mai multe că nu primeşti”.

• Din două rapoarte ale Siguranţei datate 14, respectiv 15 august 1939, ataşate la dosar, aflăm că, în 13 august 1939, în cadrul unei serbări organizate pe stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei, la care au luat parte peste 1.000 de muncitori, a fost aleasă „Regina Muncii”, în persoana Lenuţei Petrescu, muncitoare la fabrica „Jaquard” din Bucureşti, nimeni alta decât viitoarea soţiea lui Ceauşescu. Raportul Siguranţei arată că, în scopul alegerii Reginei, au fost împărţite cărţi poştale, ocazia fiind „transformată de comunişti într-o ocazie de propagandă”. Pe aceste cărţi poştale s-au scris declaraţii de adeziune şi s-a cerut eliberarea comuniştilor Ilie Pintilie, Alexandru Iliescu, Matei Socor şi alţii. Odată aleasă, Regina a spus: „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile făcute pentru apărarea libertăţii şi a martirilor clasei muncitoare”. Două zile mai târziu, în cadrul şedinţei Cercului Cultural al tineretului breslei textilă, pielărie şi încălţăminte, Nicolae Ceauşescu a propus înfiinţarea unei secţiuni turistice, teatrale, corale şi culturale separate, breasla fiind obligată să angajeze profesori şi dirijori.
• În acest al doilea dosar se află şi un referat întocmit, se presupune, de organul de Securitate, datat 2 august 1950, care se încheie foarte critic la adresa lui Ceauşescu: „Înainte de 23 August 1944, a făcut politică de stânga, fiind închis împreună cu Tov. Gh. Gheorghiu Dej. În timp ce a fost Deputat, a venit foarte rar în judeţ şi nu a realizat nimic remarcabil. Tatăl său, Andruţa Ceauşescu, a fost primar şi scos ulterior fiind nepregătit politiceşte şi fiind beţiv. Este slab orator şi organizator”;
• Apar primele osanale la adresa lui Ceauşescu. Iată ce scrie tânărul communist Şelaru: „Să-i urmăm exemplul. Unul dintre cei mai neînfricaţi luptători ai tineretului român, pentru revendicărilelor, este fără îndoială, Nicolae Ceauşescu. Tânăr între tineri, a înţeles încă din vremea prigoanei hitleriste etc, etc”
• Tot înacest dosar găsim o ofertă de vânzare a uneltelor de cizmărie pe care Ceauşescu i-a făcut-o administratorul penitenciarului Caransebeş, la 8 martie 1943. Iată câteva „piese” din invntar: o masă de brad, un dulap, un cleşte de cuie, 2 rigle şi altele. Preţul pe care îl cerea Ceauşescu era de 5.925 lei;

Dosarul nr. 3- În care Ceauşescu pare schimbat şi are în dotare o pereche de fiare de picioare

PUTETI DESCARCA DE AICI DOSARULINTEGRAL

Cel de-al treilea dosar conţine 36 de file:

Una dintre primele file din cel de-al treilea dosar este „Mandatul de arestare din 5 iunie 1936, ora 18.00. Iată cum suna începutul acestuia: „În numele legii şi al MS Carol II, Noi,colonel Stroia Ştefan, Prim Comisar Regal al Consiliului de Războial Corp 5 Armată, în virtutea legii etc, etc”

Într-o foaie de transfer a penitenciarului Braşov, din 1936, care apare şi ea în acest dosar, Nicolae Ceauşescu pare complet schimbat. Iată cum sună descrierea sa: statura 1m, nasul mic, gura mijlocie, bărbie ovală, faţă ovală, părul blond, atitudine corporală, mijlocie;

La dosarul nr. 3 există ataşată şi o „Chitanţă” din penitenciarul Braşov, care arată cu ce „trusou” a fost mutat Ceauşescu la Doftana: „Zeghe, Nădragi, Cămăşi, Ismene, Opinci,Bonetă şi Fiare de picioare – 1 pereche”;

Tot aici se află ataşat un raport semnat de gardienii Mihai Gheorghe, P. Vasile şi Militaru Ilie de la Doftana. Cei trei îi semnalează comandantului următoarele: „În dimineaţa zilei de 20 februarie 1937, pe la orele 8, deţinutul Ceauşescu Nicolae a început să strige cuvinte insultătoare la adresa Dvstră şi pe noi făcându-ne călăi şi bătăuşi spunând că nu ştim ce facem. Iar deţinutul Balog Ion, trecând prin faţa celulei lui şi spunând să numai stea la fereastră a început să provoace toată secţia şi să mă insulte cu cuvinte murdare că sunt călău şi nu ştiu ce fac, dând şi co bucată de geam în cap. Vă rog să binevoiţi a lua măsuri şi ai pedepsi fiind cei mai instigatori din secţie. Supuşi la ordine. Sătrăiţi”.

Nicolae Ceauşescu, „devotat, disciplinat, inteligenţă vie”

6 aprilie 2019

Foto: ceausescunicolae.wordpress.com

Între anii 1948-1949 Nicolae Ceau­şescu a trecut, ca toţi membrii PMR, prin verificările de partid. Documentele redactate atunci (chestionarul, autobiografia, caracte­ri­zările şi declaraţiile scrise de alţi „to­varăşi” despre viitorul lider român), au ajuns piese de bază la dosarul de cadre, păstrat la Cancela­ria CC al PCR.

Aflăm astfel date importante despre activitatea politică a lui Nicolae Ceauşescu până în 1946. În spirit „cri­tic şi autocritic”, cum obiş­nuiau ade­vă­­raţii adepţi ai lui Lenin, fostul cismar a notat şi bunele şi relele. Din mărturiile sale reiese, de pildă, că în anii ’30 se distinsese într-o organi­zaţie antifascistă, ce avusese în realitate o existenţă fictivă.

La dosar figurează şi câteva „păcate de tine­reţe”, datorate „lipsei de vigi­lenţă”. Ba unii tovarăşi de partid îi descoperiseră şi lacune pe linie organizatorică. „Am lichidat cu această problemă”, va adnota, în timpul verificărilor, tânărul propulsat în structurile înalte ale partidului.

Vă prezentăm în continuare auto­bio­grafia scrisă de Nicolae Ceau­şescu şi câteva caracterizări ale unor „tovi”. Menţionăm că documentele au fost transcrise cu ortografia ori­ginală.
Florin Mihai
AUTOBIOGRAFIE „CEAUŞESCU NICULAE
M-am născut în 1918 Ianuarie 26 în comuna Scorniceşti, Jud. Olt. Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria, au cam 10 hect. pământ pot fi socotiţi mijlocii.

Tata a fost liberal. La vârsta de 11 ani am venit la Bucureşti şi am intrat ucenic la cismărie. Ca ucenic am intrat în legătură cu tineretul sindical de pe lângă sindicatul Ciocanul.

În 1933 Noembrie am devenit membru al UTC. În 1934 am fost atras în Comitetul raional din Negru unde am lucrat până în august când am fost dat să muncesc în mişcarea antifascistă. Am făcut parte din Comitetul Na­ţional antifascist şi în Comitetul Central al tineretului antifascist. Am lucrat cu Matei Socor, Moisesc şi alţii.
Am fost arestat de mai multe ori în acest timp dar am fost imediat pus în libertate.

În 1935 ianuarie am luat parte la Conferinţa Comitetului Judeţean al UTC. După conferinţă am fost oprit de agentul Guşe la mine s-a găsit chitanţa de închiriere a casei unde s-a ţinut conferinţa şi un carnet cu unele notiţe pe care îl uitase acolo Ofelia Manole şi i-l luasem să i-l dau. Am reuşit pe drum să fug.

În fe­bruarie am fost trimis în Olteniţa ca instructor. Am lucrat acolo cu Estera Rodo­şoveţki, care era conducătorul Regiunei. După arestarea ei în Iulie 1935 am rămas eu cu conducerea regiunii până în decembrie 1935. În decembrie 1935 am fost trimis ca conducător al regionalei Prahova, în ianuarie 1936 am fost arestat, fiind dat de un provocator Olteanu. În proces am fost 19 inşi printre care Petre Jubu şi Tarnovschi Vladimir un polonez. N-am dat nici o declaraţie privitor la munca mea sau a altora. Procesul s-a judecat la Braşov şi am fost condamnat la 2 ani şi 6 luni.

Închisoarea am executat-o la Doftana. La Braşov în 1936 am fost încadrat în partid. La Doftana am fost încadrat în celula de partid şi am fost pus la diferite munci organizatorice. În 1938 august cu ocazia încercărilor provocatoare am fost sancţionat cu o observaţie pentru lipsă de vigilenţă. M-am eliberat în de­cembrie 1938. Am luat imediat le­gătura cu Popa Emil şi cu David Constantin. Am fost dat să lucrez la tineret în Comitetul Judeţean care se ocupa cu tineretul.

În prim … am fost dat în Comisia Centrală a Tineretului unde am lucrat cu Taşcă. Am luat parte la conferinţa din Septembrie 1939 a tineretului unde am făcut raportul asupra problemelor tineretului şi am propus reorganizarea unei organizaţii revolu­ţio­nare a tineretului şi crearea unui front pa­triotic al tineretului. Prima propunere a fost însă atunci respinsă de Foriş reprezentantul CC al partidului.

În iunie – iulie am fost o lună la o şcoală de cadre împreună cu încă cinci tovi, problema principală care a fost prelucrată a fost Istoria Partidului Bolşevic.

În Noembrie 1939 s-a organizat UTC. Am fost pus în Comitetul Central al UTC împreună cu Taşcă şi Miron şi mai târziu cu alţii.

Am muncit aici până în iulie 1940 când am fost arestat. Arestarea se datoreşte lipsei de vigilenţă şi de conspiraţie din partea mea. Eu eram condamnat 3 ani în lipsă şi cu toate acestea umblam ziua pe stradă şi chiar în diferite care (case, n.r.) compromise.

La prefectură n-am dat nici o declaraţie, după câteva zile am fost trimis la Consiliu de războiu şi de acolo la Închisoarea Jilava unde am stat până în februarie 1942. În timpul şederii la Jilava obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă tehnică care erau neşte cunoscuţi de ai noştri.

În 1942 februarie am fost trimis la închisoarea Caransebeş. Aici am fost sancţionat cu un vot de blam pentru greşeala menţionată mai sus.

În august 1943 m-am eliberat şi am fost trimis în lagăr unde am stat până în august 1944. M-am eliberat pe la 5 august cu ocazia unei Comisii de eliberare. Am fost eliberat în urma sforţărilor depuse pentru ca să ne eliberăm câţi mai mulţi.

Am ieşit împreună cu Popa şi Preoteasa Grigore. Am găsit după câteva zile legătura cu mişcarea prin Pătraşcu, dar n-am fost puşi încă niciunul la muncă până la 23 august. După 23 august am fost dat să muncesc la tineret.”
CARACTERIZĂRI
Pt. Tov. Tina Ceauşescu
Cismar, 28 ani, în UTC din 1934, devotat, disciplinat, inteligenţă vie, nu are o atitudine tovărăşească, este ironic, încrezut, dorinţa de a se evidenţia, ridicat politiceşte. Cu metoda de comandă a mai lichidat, independent în muncă şi se poate orienta singur, spirit organizatoric nu suficient de dezvoltat, dar face mari progrese, a ridicat mult munca în Sectorul Galben, este puţin personal, ajută la creşterea oamenilor, este energic, metoda în muncă încă slabă, spirit critic şi autocritic în dezvoltare. Curajos, vigilenţă slabă, spi­rit de iniţiativă, spirit colectiv în creştere, morală sănătoasă, element cu mare perspectivă.
Bucureşti, 20 dec. 1945.
Semnătură indescifrabilă
+ am lichidat mult cu această slăbiciune. (intervenţie în text aparţinând lui Nicolae Ceauşescu, – n.r.)
(ss) Ganea

Declaraţie
„Subsemnatele: Eufrosina Iordache, fosta secretară a tov. Câmpeanu secretarul Regionalei Dunărea de Jos şi responsabilă cu munca tehnică la secţia organizatorică a regionalei timp de un an şi subsemnata Florea Alexandrina fostă la Regionala Dunărea de Jos cu munca la eliberarea carnetelor de membru, am fost chemate la CC secţia organizatorică la data de 1 iulie 1946.

Ţinând seamă de faptul că suntem membre de partid şi trebuie să dăm dovadă de disciplină, am venit fără a obiecta ceva în sensul că am avea familie acolo şi că aici ne-ar veni greu singure.

Am început munca la secţia organizatorică (secretariatul tov. Miron) şi am fost trimise de secţia respectivă să locuim la tov. Ceauşescu Neculai membru în CC, până când ni se va găsi casă de către secţia administrativă respectiv tov. Pantiuşa.

Tov. Ceauşescu are 3 camere de locuit, afară de bucătărie, bae şi un hol mic, aşa încât cred că era posibil să stăm şi noi într-o cameră (cea mai mică), până când vom avea casă, mai cu seamă că tovul Ceauşescu nu locuieşte acasă, el venind la Bucureşti periodic pentru timp de două-trei zile.

Tovul Ceauşescu venind într-un timp de la Constanţa pentru 3 zile, a găsit la mine (Eufrosina Iordache) 2 delegaţii ale tov. Barcari T. membru în Comitetul Regional şi Vasiliu M. membru în comitetul judeţean Covurlui, cari fuseseră la Bucureşti în interes de muncă acum două luni şi a căror delegaţii se găseau la mine, pentru că eu le strângeam la regională şi, cu plecarea mea la Bucureşti, am neglijat să le mai pun la dosarul respectiv, ele rămânând la mine până în ziua de azi. Tov. N. Ceauşescu ne-a chemat seara la el în sufragerie şi a început să ne pună diverse întrebări, pentru a ne determina să spunem că a fost cineva la noi, în timpul cât el a lipsit împreună cu soţia sa de data aceasta! Noi neştiind nimic despre aceasta, na­tural că am negat de la început. El însă ţinând seamă de delegaţiile acelea, ne-a spus că portarul l-a informat că la noi au fost doi oameni cu care noi am fi dormit în patul lui şi că dovadă are şi delegaţiile lor! Cu toate protestele noastre, el a rămas cu impresia, că într-ade­văr aceştia au fost la noi în timpul cât ei n-au fost acasă, fără ca să cerceteze mai bine delegaţiile şi să se uite cel puţin la data când erau eliberate şi expirate chiar aceste delegaţii!

Reese deci, că tov. Ceauşescu ne-a acuzat de fapte imorale, atât pe noi, cât şi pe membrul comitetului regional tov. Barcari şi membrul comitetului judeţean tov. Vasiliu, fapt care se poate cerceta oricând că nu este adevărat!

În această direcţie, cerem a se da referinţe de la regionala Dunărea de Jos unde suntem foarte bine cunoscute de mai bine de un an, pentru a se vedea că nici nu poate fi vorba de nişte imorale, aşa cum a remarcat tov. Ceauşescu!

După toată această discuţie, ne-a pus în vedere să ne mutăm, ca şi cum aceasta depindea de noi şi nu de CC care nu ne putea găsi casă imediat.

Tov. Ceauşescu plecând la muncă la Craiova, a rămas soţia sa tov. Lenuţa Petrescu de la Judeţeana Ilfov, care avea două chei la uşă şi cu toate acestea nu ne dădea nici una, crezând că noi nu ştim că ea mai are o cheie. Am aşteptat patru seri la rând până la 11, 10 seara ca ea să vină. Stăteam pe scări şi lumea se lega de noi. Dacă veneam sus în hol, vecinii ne invitau înăuntru, foarte miraţi văzând că stăm ore întregi pentru a o aştepta pe Lenuţa şi în acelaşi timp făcându-şi diferite păreri despre felul cum se tratează comuniştii între ei. Toate aceste scene care ni se făceau, luau caracterul unei pro­prietărese care face mizerie chiriaşelor, pentru a-i lăsa casa liberă. Într-un timp, tov. Ceauşescu a venit de la Constanţa, nu a găsit pe nimeni acasă, a intrat înăuntru (el având altă cheie) şi a încuiat camera care dădea în bae. Asta era într-o vineri ziua şi ei au venit împreună acasă apoi tocmai luni, deci după 3 zile, în care timp noi nu ne-am putut folosi de bae şi nici măcar de closet, fiind la et. 6 şi nevând posibilitatea de a merge în altă parte.

Duminică seara de obicei nu se dă mâncare la cantină şi noi ne găteam câte ceva acasă. Tov. Lenuţa a plecat de acasă, n-a venit deloc decât a doua zi şi pentru a nu-i consuma aragazul probabil, a încuiat bucătăria şi n-am avut unde găti absolut nimic, aşa că n-am avut ce mânca.

Ieri 1 iulie tov. Lenuţa a venit la noi şi ne-a spus că ea, a doua zi, face curăţenie în toată casa şi că noi trebuie să ne mutăm ime­diat, că doar casa ei nu e grajd şi că nu mai poate primi pe nimeni în casă. Deşi am căutat să-i explicăm cum stă situaţia, ea a spus: că nu o interesează, cine ne-a adus aici, n-are decât să aibă grijă, fără a ne ţine însă la ea în casă.

I-am arătat că nu aveam posibilitatea să ne mutăm imediat, dar ea a venit astăzi dimineaţă pe la ora 4:00 şi ceva şi ne-a spus să ne sculăm să ne strângem toate lucrurile, că ea începe curăţenia şi le dă afară. Am strâns totul, am plecat la muncă la CC iar ei i-am spus că dacă telefonează cineva la ea la judeţeană şi întreabă de noi, să-i spună că noi am plecat la Galaţi.

Am crezut că se va sesiza de aceasta şi ne va întreba că de ce plecăm fără a anunţa CC dar ea nici nu s-a gândit la asta şi a spus că dacă va fi întrebată, va spune că am plecat la Galaţi.
Noi am mers mai târziu, am luat lucrurile şi le-am dus în altă parte.
Eufrosina Iordache
Florea Alexandrina
2 iulie 1946”

%d blogeri au apreciat asta: