Sări la conţinut

Blog de informare istorică! Documente, articole fotografii!

©Atenţie! Reproducerea neautorizată a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisă.

Soții Ceaușescu în vizită la magazinul Store din Shibuya-ku, Tokyo Japonia 05 aprilie 1975

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

"Ceauşescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării." 
Leonid Brejnev august 1971

Ana Blandiana,

despre lovitura de stat din 1989:

"cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani "

Viorel Brezeanu

Stenograful lui Ceaușescu, dezvăluiri inedite despre dictator: Avea ochi de cobră, magnetiza omul
10 august 2013

Dictatorul Ceauşescu a triplat PIB-UL României în valori reale, între 1965 și 1989, de la 596 dolari PIB per capita la $2.329 cu 290% mai mare

24 noiembrie 2021
La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus lui Nicolae Ceaușescu (26 mai 1973): „Excelență, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, și am dori să ne considerați niște umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independență și suveranitate, pe care o duceți cu atâta consecvență.“

Între anii 1950-1989, mai ales după 1965, producția industrială a României a crescut de 44 de ori.

Paradoxal, motorul principal al acestei industrializări staliniste a fost frica de Moscova. Nikita Hrușciov voia să transforme CAER-ul într-un organism de planificare supranațional. Gheorghiu-Dej a refuzat rolul de grânar al Pactului de la Varșovia care i-ar fi revenit României și a trecut la industrializarea forțată a țării. Ceaușescu a apăsat pe accelerație, beneficiind, din poziția de „cal troian în blocul estic“, de finanțare occidentală (în special din partea SUA și a RFG). Stilul lui autoritar de conducere a transformat România dintr-o țară eminamente agrară într-una care producea în aproape toate ramurile industriale.

În 1973, a permis înființarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape s-a dublat: de la 28% în 1965, la 45% în 1974.

Între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuală de creștere a PIB-ului de 11,3%, neegalată niciodată. Orașele au devenit șantiere, propaganda nu mai prididea să anunțe inaugurările de fabrici și uzine, apărute ca ciupercile după ploaia de capital occidental.

Industrializarea galopantă a dus la creșterea cu peste 10%, într-un deceniu, a populației urbane: aproape jumătate din populația de 20 de milioane a României din 1977 trăia la oraș.

S-au construit masiv blocuri: numai între 1981-’85 s-au dat în folosință peste 750.000 de apartamente cu termoficare și apă caldă. În anii 1965-’70, mutarea populației de la sat la oraș, ca efect al industrializării, era considerată un fenomen de dorit. În numai câțiva ani, din cauza dezechilibrelor create de migrație, au început restricțiile pentru cei care voiau să se stabilească în marile orașe.

În 1984 a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, după o muncă de nouă ani. Canalul (de 64 km, scurtează drumul către Marea Neagră cu 400 km) avea taxe prea mari ca să poată fi atrăgător pentru navigatori (1 $ SUA pentru fiecare tonă de încărcătură) și pare tot un act de independență, dar față de URSS, cu care România împărțea Delta Dunării.

În 1985, au început lucrările la Casa Poporului, care urma să devină sediul partidului și al guvernului. Arhitectul-șef, Anca Petrescu, avea la dispoziție o echipă de 400 de arhitecți. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere – Uranus, Antim și parțial Rahova – și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume (un volum de 2.500.000 mc), cu peste 7.000 de încăperi, unele cât un stadion. Nota de plată: circa 2 miliarde $.

Potrivit analizeeconomice.ro, între anii 1965 – 1989, PIB-ul României s-a triplat în valori reale, iar PIB pe cap de locuitor a ajuns în anul revioluţiei de 2,6 ori mai mare decât cel din 1965.  

In anul 1970, Romania avea un PIB per capita de 596 dolari. In 1989, valoarea era cu 290% mai mare, respectiv $2.329. 

În ce priveşte exporturile de produse româneşti şi acestea au avut o evoluţie notabilă, de la 1,1 miliarde de dolari în 1965, la 11,4 miliarde de dolari în 1980. În 1989, la căderea regimului, exporturile de bunuri României au atins valoarea de 10,5 miliarde dolari, iar importurile au avut valoarea totală de 8,4 miliarde dolari   

In era Ceauşescu, cel mai ridicat nivel al PIB a fost atins in 1988 (60 mld. USD). In 1989 PIB a fost de 53,6 mld.USD. Dupa 1989, aceste niveluri au fost atinse abia in perioada 2002-2003. Adică după 13 ani

Papa Paul al VI-lea binecuvântare

La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus lui Nicolae Ceaușescu (26 mai 1973): „Excelență, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, și am dori să ne considerați niște umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independență și suveranitate, pe care o duceți cu atâta consecvență.“
Citește mai mult…

Marin Ceaușescu, scrisoarea-testament lăsată înainte să moară la Viena. Adevărul iese la iveală după 32 de ani

23 noiembrie 2021

Mihaela Ceaușescu, fiica lui Marin Ceaușescu, fratele cel mare al dictatorului, a povestit la Sinteza Zilei cum au fost ultimele zile ale tatălui său și ce conține scrisoarea-testament lăsată înainte ca acesta să moară, la Viena.

Pe data de 26 decembrie 1989, Marin Ceaușescu, şeful Agenţiei Economice a României din Viena, fratele mai mare al lui Nicolae Ceaușescu, a fost găsit spânzurat în subsolul Reprezentanței Economice a României la Viena.

Acum, după 32 de ani, fiica sa Mihaela Ceaușescu a povestit cum a aflat vestea tragică şi ce conține scrisoarea testament de 14 pagini pe care tatăl ei, Marin Ceaușescu a lăsat-o familiei.

Pe 25 decembrie eram la sora mea. Fiind şi mai mică era foarte marcată. În primul rând eram marcate că nu știam nimic de tata şi de mama. Pe 28 dimineaţa, la ora 5:00 am ascultat la radio: În pivnița Agenţiei Economice din Viena a fost găsit trupul neînsuflețit al lui Marin Ceaușescu care s-a spânzurat. M-am dus am sculat-o pe sora mea şi i-am spus că a murit tata. 

(…)Abia la vreo două săptămâni m-am întors acasă. Pe 12 ianuarie m-am întors acasă. Mi s-a făcut percheziție în casă. Imediat după m-a sunat la telefon cineva, o voce masculină, care mi-a zis: a sosit tatăl dumneavoastră. Şi zic: Tata trăiește? Ei, trăieşte, a venit coşciugul. Veniţi să-l luați. Pe mine m-a ajutat mult Dorin Prunariu care era atunci ministrul Aviației, deci unicul nostru cosmonaut, un băiat extraordinar cu care sunt prietenă de foarte mult timp şi care a fost om atunci. Mi-a dat maşină şi tot ce trebuie.

La început au fost tot felul de presupuneri. Sora mea a plecat. În mai 1990 a plecat şi a zis că nu mai suportă calvarul acesta. La vreo doi ani jumate ne chemau la procuratură şi ne întrebau unde sunt banii, unde sunt nu ştiu ce.

„La trei ani ne-au dat scrisoarea pentru că tata era cercetat post mortem”

Eu am avut parte de un procuror foarte antipatic. Cu mama s-au purtat frumos. Pe mine m-a cam chinuit. Îmi spunea mereu că mă poate băga la beci. La vreo trei ani am aflat că imediat în 21,22 tata a fost încuiat în cameră. Avea un apartament de 3 camere, i-au luat televizorul, asta descrie tata în scrisoare.

La trei ani ne-au dat scrisoarea, pentru că tata era cercetat post mortem. Între timp, mama aflase de la o persoană că s-au purtat urât cu el, l-au încuiat în casă. Apoi i-a adus televizorul şi el credea că lucrurile se aranjează spre mai bine, aşa. Şi pe urmă scrie, „am văzut”, deci i-au adus televizorul să vadă execuția. Nu ştiu ce o fi simțit el când a văzut-o.

Marin Ceaușescu: „Nu vreau să înfrunt atâta ură şi atâta umilință, prefer să plec”

Subalternii îi spuneau că mama este moartă, iar noi, fetele, arestate. Tata spune că şi-a dat seama şi este prea bătrân să mai suporte. Şi el scrie acolo, de unde eu zic că poate şi-a luat viaţa singur, prefer să gândesc aşa. Scrie:  Nu vreau să înfrunt atâta ură şi atâta umilință, prefer să plec. Şi descrie pe două zile: am încercat, ieri, dar nu am reuşit, cu gaze. A mai avut două tentative, cu gaze şi odată a mai încercat să se spânzure în bucătărie, dar nu a ţinut lustra, aşa descrie el. Şi el spune la un moment dat: Ce greu este să pleci, trebuie să o fac noaptea. Ziua nu se poate. Este foarte greu să pleci într-un întuneric veșnic când este soarele pe cer„, a povestit Mihaela-Moraru Ceaușescu, fiica fratelui dictatorului Nicolae Ceaușescu la Sinteza Zilei, de la Antena 3.

  • “Tata l-a sfatuit pe Ceausescu sa-i lase locul lui Iliescu”
    Dintre fratii fostului dictator al Romaniei, despre Marin Ceausescu se stie cel mai putin. Si despre el s-au facut cele mai multe speculatii, legate de sinuciderea lui, in zilele Revolutiei, la Viena. Cine a fost, de fapt, tatal dumneavoastra? MIHAELA MORARU-CEAUSESCU INTERVIU, JURNALUL NAŢIONAL Mihaela Moraru: Era fratele mai mare al fostului presedinte. In momentul […]
  • Disidenţa fără vlagă a României
    Ţara noastră a reacţionat vizibil distinct prin comparaţie cu majoritatea ţărilor comuniste imediat după invadarea Cehoslovaciei de către trupelor Pactului de la Varşovia La 40 de ani de la seria de convulsii europene (cu precădere est-europene) din anul de răscruce 1968, faptele, în mare, sunt arhicunoscute. Inclusiv jocul pe care l-au făcut oficialii români. Una […]
  • Charles de Gaulle l-a decorat pe Nicolae Ceausescu, cu Legiunea de Onoare
    ●  În plină criză politică franceză, De Gaulle a vizitat Romănia   Celebrele greve din mai 1968 din Franţa nu l-au împiedicat pe generalul Charles de Gaulle să-şi onoreze vizita în România, pregătită cu mult timp înainte de începerea protestelor. Sosit la Bucureşti, preşedintele francez l-a copleşit cu laude pe Nicolae Ceauşescu, pentru „miracolul economic […]
  • 13-16 iunie 1978 – Vizita soţilor Ceauşescu în Marea Britanie
     de Lavinia Betea TELENOVELA DE PATRU ZILE ● 13-16 iunie 1978 – Vizita soţilor Ceauşescu în Marea Britanie În urmă cu trei decenii, românii se adunau la telejurnal ca la telenovelă. Urmăreau cu sufletul la gură programul londonez al soţilor Ceauşescu. Să vină la noi români cît mai mulţi, „vor fi foarte bine primiţi”! – […]
  • Nicolae Ceausescu ajuta muntele Athos
    Nicolae Ceausescu: „Eram multumit ca reusisem aducerea din tara a primilor calugari tineri si ca obtinusem sume importante in valuta, transmise prin Elvetia, pentru reparatiile de la schitul Prodomu“ ––––––- Şedinţa Senatului din 6 martie 2007 Stimaţi colegi, Stimate colege, Mai întâi să punem lucrurile în ordinea lor firească şi sub raport istoric. Până imediat […]

Ceaușescu a Donat un Milion de Dolari pentru Mănăstirile Românești din Muntele Athos.

22 noiembrie 2021
Muntele Athos

Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu călugări români de pe Muntele Athos, la 27 martie 1976, cu ocazia vizitei de stat efectuată în Grecia cu președintele Konstantinos Tsatsos și soția sa Ioanna Seferiadou.  Цацос, Константинос, Ιωάννα Τσάτσου.

Nicolae Ceaușescu în 1976. Drept pentru care ateul comunist Nicolae Ceaușescu s-a implicat în salvarea Schitului Prodromu.

Muntele Athos

Cu prilejul vizitei lui Nicolae Ceaușescu în Grecia (martie 1976) doi monahi de la Schit i-au trimis o scrisoare prin care-i cereau ajutorul. Pe căi ce le-am putea numi, în orice clipă, ale Domnului, aşa de neştiute sînt, scrisoarea a ajuns în mîinile Destinatarului.

Soții Ceauşescu, Konstantinos Tsatsos și soția  sa Ioanna Seferiadou.   Цацос, Константинос, Ιωάννα Τσάτσου. 27 martie 1976

În chip aproape inexplicabil pentru ateistul Ceauşescu, problema s-a rezolvat. Întors în ţară, Comunistul numărul unu al patriei a dispus ca mai mulţi călugări să plece de la schiturile din România pentru a repopula Prodromu.

Aproape toţi monahii români întîlniţi de mine în călătoria la Athos au drept an al venirii 1976. Unii au rămas la Schit. Alţii au plecat după un timp, pentru a locui în chilii, colibe.
La vremea respectivă ambasador în Grecia era Ion Brad. Ion Brad a fost nu numai un mare poet, dar și un mare om de cultură. Apărut în aceste zile la editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, volumul Publicistica lui Ion Brad (1929-2019), semnat de tînărul Mihai Cistelican dovedește acest adevăr.

Soții Ceauşescu, Konstantinos Tsatsos și soția  sa Ioanna Seferiadou.   Цацос, Константинос, Ιωάννα Τσάτσου. 27 martie 1976

Despre întîmplarea cu Schitul, în care ambasadorul Ion Brad a avut un cuvînt greu de spus, se povestește pe larg în Memoriile unui ambasador, volumul patru.
Episodul cu Athos s-a petrecut în cea de-a doua zi a vizitei lui Ceauşescu în Grecia, 27 martie, după-amiază, între dejunul oferit de premierul grec la hotelul Kings Georges şi vizitarea Acropolelor.
Ion Brad surprinde momentul în stilul său sec:

„Nu mai descriu alte momente ale acestei vizite, ca să amintesc faptul că, întorşi la Palatul prezidenţial, protocolul stabilit în prealabil mai suferea o abatere: Nicolae Ceauşescu primea vizita a trei călugări români de la Muntele Athos. Fusese tot ideea mea şi n-a fost rea deloc. Cei trei bătrîni, trecuţi fiecare de 70 de ani, arătau încă palizi, după postul îndelungat al Paştilor care se apropiau, dar se ţineau bine pe picioare, obişnuiţi cu drumurile grele de munte. Veniamin Popa, stareţul mai puţin simpatic de la schitul românesc Prodromul, era mai subţirel şi agil ca o vulpe. Dimitrie Trihenea, originar din părţile Sibiului, înalt, drept şi bine legat, avea aliura unui oier cu turme bogate. Fusese pînă nu demult stareţul ales al mănăstirii «Zografu», reconstruită de Ştefan cel Mare. Dar cîţiva călugări bulgari, răzvrătiţi, încălcînd regulile monahale, l-au ameninţat că-l aruncă de pe stînci şi l-au alungat din post. Acum locuia, împreună cu un copămîntean al său, la Schitul «Sfîntul Ipatie», care ţinea de mănăstirea «Vatopedu» – «micul Paris» al Sfîntului Munte.

Al treilea călugăr se chema Neofit Negara, basarabean de origine, personajul cel mai dinamic şi descurcăreţ, pe care aveam să-l cunosc mai bine doar în toamna lui 1976, cînd am făcut primul pelerinaj la Sfîntul Munte.

Pe rînd, toţi trei, i-au prezentat şefului Statului român preocupările şi necazurile lor, ţinînd să laude – ca să audă şi pereţii Palatului – buna lor colaborare cu fraţii greci, dar şi dorinţa de-a primi din România «sînge proaspăt», călugări tineri, să mai salveze ceva din aşezămintele şi valorile spirituale româneşti.”

Surprinzătoare, trebuie să recunoaştem, ipostaza asta, a lui Ceauşescu: de om binevoitor cu solii de la Athos! Ateismul fostului Conducător e o axiomă. Cum de a fost deschis secretarul general al PCR pentru întîlnirea cu monahii? Mai mult ca sigur, a făcut-o din naţionalism. Va fi fost încredinţat, probabil, că existenţa aşezămintelor româneşti la Athos se înscrie în politica de promovare a intereselor noastre.

Şi mai surprinzătoare e urmarea. Povestită astfel de Ion Brad:

„I-au dăruit lui Ceauşescu o icoană nouă – n-aveau voie să le înstrăineze pe cele vechi – şi cîteva obiecte de lemn – un potir, o cutie plină cu smirnă şi tămîie, cioplite de mîinile meşterilor de la Sfîntul Munte”.

Ceauşescu se revanşează. Din plin:

„Iar acesta le-a promis sprijinul Cultelor din România şi ne-a dat, lui Macovescu şi mie, sarcina să ne ocupăm de toate aceste chestiuni”.

Desigur, Ion Brad nu-i străin de întreaga tărăşenie. În cele cinci volume există numeroase pagini menite a ne convinge că el, ca ambasador la Atena, a fixat Athosul în agenda sa de priorităţi. Primeşte epistole de la călugări, tot mai bătrîni şi mai neputincioşi; trimite pe cineva să întocmească un Raport asupra românilor de la Sfîntul Munte; el însuşi călătoreşte, în vara lui 1976, ca pelerin, dar şi ca ambasador.

Oricît s-ar fi zbătut însă Ion Brad, fără bunăvoinţa lui Ceauşescu n-ar fi făcut nimic. Ateistul comunist, denunţat de guralivii postdecembrişti ca fiind Satana, a salvat prezenţa românească la Athos. Ion Brad se referă în cartea sa la Strategia aducerii şi la ce s-a întîmplat după întîlnire.

Cele mai multe dintre preocupări vizează chemarea din ţară a unor călugări tineri, soluţie cheie pentru supravieţuirea aşezămintelor româneşti de pe Sfîntul Munte.
Cum grecii pun piedici subtile operaţiunii, Ion Brad reproduce o întreagă corespondenţă cu Bucureştii pentru ca autorităţile de la Atena să dea viză celor ce voiau să vină.

La un timp după plecarea lui Ceauşescu, ambasadorul expediază în ţară o depeşă dedicată Măsurilor pentru promovarea intereselor româneşti la Athos. Documentul e repartizat de Vasile Gliga, de la Externe, unor înalţi responsabili ai momentului: Emil Bodnăraş, viceprim-ministru, avînd printre responsabilităţi şi Cultele, Ştefan Andrei, secretar cu probleme internaţionale al CC al PCR, Gheorghe Nenciu, preşedintele Departamentului Cultelor.

Depeşa debutează cu o referire la Ceauşescu. Nu e o procedură de protocol. Exprimă un adevăr. Ceauşescu dăduse indicaţii să se rezolve problemele ridicate de cei trei călugări.

Din lungul şir al propunerilor şi sugestiilor îmi sar în ochi cîteva.
Una se referă la personalitatea monahilor aleşi să vină din ţară:

Monarhia

Pentru punerea în aplicare a indicaţiilor date de preşedintele Nicolae Ceauşescu în cursul vizitei la Atena, privind soluţionarea unor probleme legate de Muntele Athos, în urma vizitei pe care am făcut-o la aşezămintele româneşti şi a discuţiilor avute cu Consiliul de conducere (Kinotita), cu unii egumeni ai mănăstirilor greceşti, ca şi cu reprezentanţii oficialităţilor, în special cu Ioannis Vlahos, viceguvernator al Muntelui (care reprezintă interesele politice şi consulare ale guvernului grec), transmit următoarele propuneri şi sugestii

Cultivarea

Ţinînd seama de specificul Muntelui Athos şi de dificultăţile existente, recomandăm ca la selecţionarea şi trimiterea noilor călugări români să se aibă în vedere următoarele:
– să fie sănătoşi, să aibă o pregătire multilaterală, necesară vieţii monahale, dar şi cultivării pămîntului, punerii în valoare a potenţialului economic existent la aşezămintele athonite. (Numai la Sf. Ipatie există 70 de pogoane teren.) Menţionăm, de asemenea, că doi dintre cei patru călugări sosiţi în ultimul timp la Athos acuză o stare proastă a sănătăţii şi insistă să se întoarcă în ţară;
– un număr cît mai mare dintre ei să fie hirotoniţi acasă, pentru a nu depinde de procedurile Athosului, care sînt foarte complicate”

Nu e o precizare la voia întîmplării. Pe lîngă ajutoare materiale, monarhii interveniseră la Ceauşescu şi într-o chestiune de viaţă şi de moarte a aşezămintelor româneşti de la Sfîntul Munte: întinerirea compoziţiei.

După război, pe fondul tensiunilor dintre Est şi Vest, aşezămintele noastre nu mai fuseseră alimentate cu nou-veniţi. Ca şi la alte lăcaşuri româneşti, rămăseseră doar bătrînii, mulţi dintre ei atît de neputincioşi încît nu mai puteau nici să-şi îngroape morţii. Chestiunea aducerii unor călugări tineri face obiectul principal al Documentului redactat de Ion Brad.

Chiar din primele rînduri, ea e pusă în termeni extrem de precişi:

Trimiterea unor călugări din ţară

Avînd în vedere vîrsta foarte înaintată a călugărilor români, starea gravă a sănătăţii lor (ceea ce va face ca trei sferturi dintre ei să dispară în curînd), problema principală a Muntelui Athos o reprezintă pentru noi trimiterea urgentă a unui număr cît mai mare de călugări tineri, bine pregătiţi, sănătoşi, destinaţi să preia punctele cheie şi anume:

Întinerirea aşezămintelor trebuie să facă faţă unei mari probleme: mişculaţiile autorităţilor greceşti, de care depinde acordarea vizei. Planul de Măsuri avansează o soluţie. Una românească, desigur:

Grecia

Ca tactică, socotim necesar ca în cererea de trimitere a primului lot de călugări să fie cuprins un număr mai mare, pentru a ne servi şi ca mijloc de presiune faţă de autorităţile elene, care dau viză

Dacă şiretlicul pică, se va apela la un altul: presiunea la nivel înalt:

Ministere

Dacă autorităţile elene cu care sîntem în contact (Ministerul Afacerilor Externe, guvernatorul şi viceguvernatorul de la Athos) ne vor face în continuare dificultăţi în acordarea vizelor pentru călugării noştri, sîntem de părere să urmăm sfatul dat de egumenii unor mănăstiri greceşti de la Athos, de a ne adresa direct primului ministru C. Karamanlis în această chestiune”.

Schitul Prodromul depinde de Marea Lavră. Planul de Măsuri ia în calcul această realitate. Mănăstirea şefă trebuie îmbunată. Pe o cale de sorginte balcanică:

Oferte

În vederea creării unor bune relaţii cu conducerea de la mănăstirea Lavra, de care ţine Prodromul, rugăm să se studieze posibilitatea oferirii de către Patriarhia Română sau de una dintre mitropolii, a unui nou autoturism ARO pentru această mănăstire. Conducerea ei ne-a formulat această rugăminte

Acţiunea lui Ion Brad nu se lasă aşteptată în materie de rezultate. Notează autorul:

Mâncare

Primul efect al raportului meu despre problemele Muntelui Athos a fost anunţul transmis prin Iuliu Dobroiu, de la Direcţia III, că în cîteva zile se vor trimite pentru călugării români, cu un camion TIR, cîte 500 kg de grîu, fasole şi paste făinoase, cîte 250 kg de zahăr şi orez, 1000 kg făină, 1000 cutii conserve şi 1500 litri gaz, motorină şi benzină”.

Dar nu numai atît. Înainte de a pleca la Athos, Ion Brad se putea declara mulţumit:

Succes

Eram mulţumit că reuşisem aducerea din ţară a primilor călugări tineri şi că obţinusem sume importante în valută, transmise prin Elveţia, pentru reparaţiile de la schitul Prodromu

Autor: Ion Cristoiu blog

Patriahul Teoctist către Ceauşescu: D-LE PREȘEDINTE noi, Biserica transmitem în forurile internaţionale întotdeauna mesajul dumneavoastră. Ceauşescu: Sigur, Biserica Ortodoxă este independentă din acest punct de vedere. Teoctist Arăpaşu: Cea mai nobilă băutură binefăcătoare este întâlnirea cu dumneavoastră astăzi.

22 noiembrie 2021
Teoctist Arăpaşu

Concurs între Nicolae Ceauşescu şi patriarhul Teoctist Arăpaşu pe tema luptei pentru pace (14 noiembrie 1986

Stenograma pe care o publicăm astăzi, în întregime, dezvăluie un concurs iniţiat de Nicolae Ceauşescu cu membrii Sinodului permanent al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu noul patriarh, Teoctist Arăpaşu, pe tema „Cine minte mai frumos în lupta pentru pace?”. Toţi participanţii la întâlnirea desfăşurată 14 noiembrie 1986 s-au bizuit, probabil, pe faptul că vorbele mieroase şi laudele reciproce, fără nici un fel de valoare, nu erau analizate cu ajutorul unui detector de minciuni. Totodată, nici unul dintre participanţi nu a priceput sau nu a dorit să înţeleagă o contradicţie flagrantă susţinută nonşalant atât de Nicolae Ceauşescu, cât şi de Teoctist Arăpaşu. Dezarmarea armatei române urma să aibă loc după desfăşurarea unui referendum al cărui rezultat contrafăcut (la fel ca cel mai prost vin pus într-o cristelniţă şi îndoit cu apă) era uşor de intuit. Cu toate acestea, noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române l-a încurajat cu vorbele sale mieroase pe Nicolae Ceauşescu să ducă la îndeplinire planul său, însă toţi membrii Bisericii Ortodoxe Române trebuiau să apere patria şi cu sabia în mână, dacă era nevoie. De unde să iei o sabie, dacă cei doi o distrugeau cu bună ştiinţă în agitaţia lor propagandistică privind o pace din poveşti, în conformitate cu hotărârea stabilită de şeful statului român?

Câteva minute mai târziu, Nicolae Ceauşescu a revenit la obsesia sa privind implicarea Bisericii Ortodoxe Române în economia naţională, aşa cum a procedat cu unităţile armatei române şi s-a contrazis la lupta pentru pace: Nu se mai pune problema să se schimbe crucea cu sabia sau altă armă nici în viitorul apropiat, deoarece am convingerea că vom ajunge la dezarmare, dar biserica trebuie să participe la activitatea de dezvoltare a patriei. Nu în sensul că să pună mâna pe sapă – deşi unii o fac şi acum şi trebuie să o facă şi în viitor, dar trebuie să participe activ la realizarea programelor de dezvoltare ale ţării (subl.n.)”. Gura păcătosului adevăr grăia! În viziunea lui Nicolae Ceauşescu, preoţii trebuiau să participe la muncile agricole, inclusiv cu sapa în mână, aşa cum se întâmpla deja cu militarii, elevii, studenţii, inginerii şi muncitorii scoşi la muncă forţată în agricultură, iar înaltele feţe bisericeşti nu au îndrăznit atunci să spună nici pâs. Preşedintele României nu era departe de societatea socialistă agrară pe care Pol Pot a încercat să o realizeze în Kampuchia, în a doua parte a anilor ’70.

Nicolae Ceauşescu i-a primit la 14 noiembrie 1986 şi a discutat cu cei patru membri ai Sinodului permanent al Bisericii Ortodoxe Române în contextul în care, la 9 noiembrie, Teoctist Arăpaşu a fost ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, iar întronizarea sa urma să aibă loc la 16 noiembrie în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. O săptămână mai târziu, în România s-a desfăşurat referendumul dorit de Nicolae Ceauşescu privind reducerea unilaterală, cu 5%, a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare ale statului român.

Stenograma primirii de către Nicolae Ceauşescu a lui Teoctist Arăpaşu, noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (14 noiembrie 1986).

Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.

Nr. 2545   27 XI 1986

STENOGRAMA

Primirii de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Soscialiste România, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu

– 14 noiembrie 1986 –

La primire au participat tovarăşii Manea Mănescu, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, şi Ion Cumpănaşu, preşedintele Departamentului Cultelor.

Au fost de faţă membrii Sinodului permanent al Bisericii Ortodoxe Române – Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului.

Teoctist Arăpaşu: Mult stimate domnule preşedinte Nicolae Ceauşescu,

Preşedintele Republicii Socialiste România,

Sunt foarte emoţionat şi recunoscător pentru acest moment deosebit de însemnat din viaţa mea, când mă prezint în faţa dumneavoastră pentru a vă mulţumi personal cu toată recunoştinţa în numele Sinodului şi clerului Bisericii Ortodoxe Române pentru confirmarea prin înalt Decret prezidenţial al alegerii mele ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Suntem toţi, cu toată suflarea noastră, admiratori ai domniei voastre.

Preţuim la cea mai înaltă valoare capacitatea geniului dvs. creator, adevărat făuritor al vieţii noi din ţara noastră, gândirea dumneavoastră, punând pecetea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ceea ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gândirii dumneavoastră geniale, a dragostei faţă de popor şi de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atâta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim „Epoca Nicolae Ceauşescu”.

Făcând parte din această epocă, noi sprijinim înfăptuirea ei. Noi, clerul, Biserica Ortodoxă Română vom depune eforturile noastre şi pe această nouă cale pe care pornim acum prin puterea înaltului Decret prezidenţial pe care l-am primit potrivit vechilor noastre pravile româneşti.

Vă încredinţăm în numele întregii noastre Biserici că prin eforturi sporite vom sprijini munca avântată a poporului nostru, minunatele dumneavoastră iniţiative închinate zilnic ridicării scumpei noastre patrii.

Vom duce cu noi împreună peste tot şi cu toate mijloacele noastre proprii ideile de pace, de apărare, ideile de mare valoare umană şi socială, pe care dumneavoastră le aduceţi necontenit în gândirea actuală a ţării noastre, a poporului nostru şi a lumii întregi.

Vă rugăm ca în aceste clipe să ne îngăduiţi să vă exprimăm cât ecou a avut în inimile noastre noua iniţiativă pentru reducerea cu 5 la sută a cheltuielilor, armelor, efectivelor şi cheltuielilor militare, cât ecou puternic a însemnat aceasta pentru conştiinţa noastră de fii ai poporului.

În ziua de 23 noiembrie vom fi alături de întregul nostru popor şi vom spune un DA hotărât pentru pacea vieţii, pentru viitorul luminos al harnicului popor român.

Vă rog să-mi îngăduiţi cu tot respectul ca în aceste clipe luminoase de adâncă responsabilitate şi în numele Sinodului permanent, al clerului şi credincioşilor, să ne îndreptăm un gând de aleasă cinstire şi preţuire către doamna Elena Ceauşescu, om de ştiinţă de renume mondial, care prin iniţiativele şi măsurile pe care le întreprinde pentru ştiinţa românească aduce un raport şi în ştiinţa universală.

Cu această gândire vă mulţumesc pentru încrederea pe care ne-aţi acordat-o şi vă asigur că mă voi strădui să fiu la înălţimea încrederii arătate prin semnarea Decretului prezidenţial.

Să trăiţi mulţi şi fericiţi ani!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu aş dori în numele Consiliului de Stat, al meu personal, să vă adresez cele mai calde felicitări pentru alegerea dumneavoastră ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Confirmarea, conform obiceiurilor străvechi din ţara noastră, vine să sublinieze că Biserica Ortodoxă Română, prin întreaga ei activitate, trebuie să slujească poporul, munca de făurire a noii revoluţii sociale, a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru bunăstare materială, spirituală, de întărire continuă a prestigiului ţării, activitatea sa externă de pace şi colaborare cu toate naţiunile lumii, fără deosebire de orânduire socială.

Doresc să vă urez ani mulţi, succese în întreaga activitate şi să-mi exprim convingerea că aşa cum au făcut şi predecesorii dumneavoastră, şi mai actuali şi mai îndepărtaţi, veţi fi întotdeauna un patriarh care să îndrume activitatea credincioşilor ortodocşi spre unitate, spre înfăptuirea năzuinţelor de bunăstare, de independenţă, de libertate şi de pace a poporului.

Cred că a fost unanimitate în Sinod?

Teoctist Arăpaşu: A fost unanimitate deplină. De altfel, în anii noştri este această conştiinţă a unanimităţii nu numai pe planul nostru bisericesc, dar şi pe acţiunile pe care le-aţi animat dumneavoastră şi care ne sunt nouă aşa de scumpe. În asemenea împrejurări participă toţi reprezentanţii din toată ţara.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este foarte bine de folosit acest prilej de organizarea referendumului pentru pace. Sunt şi ceva reprezentanţi străini. Poate ar fi bine de folosit acest prilej pentru a schimba păreri cu privire la intensificarea luptei pentru pace. În fond, trebuie să facem totul pentru a se elimina armele nucleare din Europa, în primul rând, unde există deja un acord între Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi după aceea pentru eliminarea lor totală, precum şi pentru reducerea armelor convenţionale. Pacea trebuie să fie problema centrală, indiferent de credinţa unora sau altora, toţi trebuie să înţeleagă că pacea este esenţială.

Teoctist Arăpaşu: Vom avea prilejul, domnule preşedinte, să ne întâlnim în zilele următoare – duminică şi luni – cu reprezentanţi ai bisericii din Apus şi din Răsărit, din Orientul Mijlociu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cu atât mai mult trebuie insistat în problema soluţionării conflictelor prin tratative, inclusiv în Orientul Mijlociu, pentru că popoarele lumii doresc pacea. Chiar la această mică întâlnire din Costineşti au venit reprezentanţi ai opiniei publice din Israel, din O.E.P., au discutat cum să ajungă la pace, la convieţuirea celor două naţiuni, naţionalităţi, în pace. Pentru că nu există altă cale. Trebuie ca Biserica Ortodoxă să se angajeze în această activitate şi pe plan internaţional cu mai multă forţă. Sigur, după câte ştiu, celelalte culte din România au o poziţie similară. Există un comitet.

Tov. Ion Cumpănaşu: Se fac reuniuni comune.

Teoctist Arăpaşu: Am avut trei până acum numai în ţara noastră. Unul dintre cei care a participat la Costineşti a cerut şi s-a întâlnit cu noi.

Antonie Plămădeală: Era preot catolic şi s-a arătat deosebit de recunoscător pentru onoarea de a veni în ţara noastră. Dacă mi-aţi permite să redau cum spunea, de a veni în „ţara lui Ceauşescu”, o spunea în mod foarte simplu dar emoţionant pentru noi. A fost emoţionat de primirea care i s-a făcut.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu vreau acum, dar poate vom găsi un prilej să discutăm şi unele probleme legate de activitatea unor secte faţă de care Biserica Ortodoxă ar trebui să fie mai activă.

Nicolae Corneanu: Am vrea să vă spunem că şi pe plan internaţional am întreprins unele iniţiative – conduşi de ceea ce domnia voastră ne-aţi spus şi sfătuit întotdeauna pentru eliminarea prozelitismului acesta care devine din ce în ce mai activ.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sunt tot felul de cercuri care încearcă să folosească grupurile de secte şi care până la urmă devin instrumente ale diferitelor cercuri din străinătate. Or, Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna o biserică care în momentele bune şi rele a mers cu poporul, a mers şi cu crucea şi cu sabia, când a trebuit. A mers cu sabia pentru a apăra independenţa ţării.

Teoctist Arăpaşu: Şi în această privinţă, dacă ne îngăduiţi, vă suntem recunoscători pentru că aţi arătat în multe împrejurări datoria noastră de a fi alături de poporul nostru în toate împrejurările. Istoria ne-a dat multe exemple, faţă de slujitorii istoriei care nu s-au jenat să pună mâna şi pe sabie şi ne sunt pildă.

Noi, biserica noastră – cum ştiţi – în baza libertăţii religioase, facem parte din aceste foruri internaţionale creştine unde ducem cu noi întotdeauna mesajul dumneavoastră. În numeroase rânduri ne-a fost dat să trăim satisfacţia aceasta a unanimităţii şi acolo în străinătate unde am prezentat fapte ale poporului român, iniţiative pentru pace. În faţa tuturor conferinţelor creştine pentru pace, care îmbracă toate religiile din lume, cu care noi stabilim raporturi frăţeşti, am vorbit de încetarea prozelitismului.

Nicolae Corneanu: În condiţii de loialitate am încercat să gravităm în jurul nucleului care este patria noastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, Biserica Ortodoxă este independentă din acest punct de vedere. Însă, întotdeauna organismele internaţionale şi religioase şi de altă natură au fost un mijloc de amestec în treburile interne. Evoluţia istorică a dus ca biserica ortodoxă să se dezvolte în ţările în care există în mod independent, deşi a avut întotdeauna şi au şi acum anumite relaţii, după câte cunosc, dar fiecare îşi păstrează deplina independenţă şi autonomie.

Teoctist Arăpaşu: Chiar această alegere a conducerii bisericii noastre este un fapt practic că biserica noastră este independentă. Ei vin acum şi participă la solemnităţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie ca şi relaţiile de prietenie, colaborare în toate domeniile să fie bazate pe respectarea independenţei. Problema principală este pacea în ceea ce priveşte activitatea internaţională. Nu se mai pune problema să se schimbe crucea cu sabia sau altă armă nici în viitorul apropiat, deoarece am convingerea că vom ajunge la dezarmare, dar biserica trebuie să participe la activitatea de dezvoltare a patriei. Nu în sensul că să pună mâna pe sapă – deşi unii o fac şi acum şi trebuie să o facă şi în viitor, dar trebuie să participe activ la realizarea programelor de dezvoltare ale ţării. Acestea sunt de fapt două probleme fundamentale – dezvoltarea ţării, bunăstarea poporului, independenţa, suveranitatea sa şi pacea.

Nicolae Corneanu: Am avut de curând o întâlnire la nivelul tuturor bisericilor ortodoxe, la Geneva, unde al patrulea punct de pe ordinea de zi a fost tocmai acesta enunţat de dumneavoastră: grija bisericilor în apărarea păcii. Delegaţia noastră a avut acolo doi mitropoliţi. Am exprimat principiile dezvoltării şi am introdus ideea păcii axată pe dreptate socială, care nu poate fi decât pe o nouă ordine economică internaţională. Era tendinţa ca aici, ţinând un discurs pios, ca în secolul al XVI-lea, să nu fie în concordanţă cu activitatea actuală. Am venit cu aceste idei şi vă mărturisesc că au intrat în documentul final.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Apreciez mult toate acestea şi încă o dată vă urez succes. Este practica în biserică, după câte ştiu, să se bea vin. Dar, la noi este o hotărâre să nu se bea în sediu.

Teoctist Arăpaşu: Cea mai nobilă băutură binefăcătoare este întâlnirea cu dumneavoastră astăzi.

Sănătate şi mulţi ani!

Noi nu scăpăm prilejul mâine să închinăm pentru poporul nostru, după tradiţia noastră străveche, personal pentru preşedintele ţării.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 85/1986, f. 2-5.

SURSA CONTRIBUTORS.

Când Ceaușescu a aflat de ce am început să plâng a dat fiecărui copil o sută de mii de lei. De câte ori pleca în străinătate îmi aducea cadouri valoroase. Aș dori să-l întâlnesc pe Valentin.

22 noiembrie 2021
Elena Ceaușescu cu Zoia în brațe, Cserey Ilona cu Valentin Ceauşescu în brațe 1947.

Povestea bonei soților Ceaușescu, unguroaica Cserey Ilona: ”Dictatorul îmi spunea TE ROG!”

Avea doar 15 ani când a intrat în casa soților Ceaușescu. Un sentiment straniu o învăluia pe tânăra ce urma să fie menajera distinșilor domni

Dezastrul pe care îl lăsase în urmă războiul și ulterior seceta din 1946, i-au făcut, la vremea aceea, pe mulți tineri să părăsescă satele în care nu aveau niciun viitor, și să vină în căutare de lucru la București. O tânără unguroaică, muncitoare și ambițioasă, pe nume Cserey Ilona (Iluș), simțea de departe că România se afla în pragul unor schimbări drastice și a luat hotărârea de a pleca din satul în care trăia, Estelnic, din judeţul Covasna, ca să scape de sărăcie. Pe atunci, fetele din secuime găseau relativ uşor de lucru în casele noilor „domni”, motiv pentru care Bucureștiul reprezenta o țintă sigură pentru ea.

Ajunsă în București, viziunea ei se schimbase radical, avea speranța că va putea să se bucure de aceleași lucrui pe care le vedea în jur: casă, masă, haine frumoase, pachete cu alimente şi bani.

Iluș avea un as în mânecă!

O vecină de-ale ei din sat era angajată ca bucătăreasă în casa soților Ceaușescu. Isteață din fire, Iluș, s-a dus să întrebe dacă nu cumva, stăpânii casei, mai au nevoie de un ajutor. Doamna Ceauşescu, pe-atunci, în floarea tinereții, soţie şi mamă, a plăcut-o pe copilă din prima. Nu a stat mult pe gânduri și a primit-o în casa lor.

Cserey Ilona, povestește: „A spus doamna Ceauşescu «rămâni aici, la noi, dacă ştii să faci mâncare». Era mai bine acolo, totuşi, decât să stăm aici, acasă , a fost sărăcie aici (locul natal). După o lună mi-a plătit bani, era mai bine, totuşi. Acolo era o casă mare, când m-am dus am stat pe strada Londra, apoi ne-am mutat în strada Herăstrău nr. 32”.

Tânăra Iluș a fost oprită să ajute la bucătărie şi la treburile casei. Aceasta a ajuns să le poarte de grijă întâilor născuţi ai lui Nicolae şi Elena Ceauşescu: Valentin și Zoe.

Iluș povestește că în primii ani a fost în rolul de mamă mai mult decât „doamna Ceauşescu”.

Cei doi soți lucrau împreună, plecau dimineaţa şi veneau seara, astfel nu se puteau ocupa de casă și de copii. Ceauşescu era atunci „ministru de agricultură, apoi s-a făcut şi mai mare”.

„Era un tată bun, ţinea la copii dar nu petrecea multă vreme cu ei, fiind mai mult plecat.”

Tânăra a rămas impresionată pentru că ori de câte ori cerea câte ceva, Ceauşescu îi spunea „te rog”.

În plus, soții Ceaușescu au ajutat inclusiv familia fetei: „A venit şi mama odată la Bucureşti, cu o prietenă de-a ei, a venit la mine. Nu a trebuit să cumpere nimic, când a plecat mi-a dat voie să o duc la gară cu maşina, ei i-au plătit şi biletul de tren şi i-au dat toate de mâncare, nu aveau aici, acasă, era sărăcie…”.

Cu toate acestea, Iluș muncea enorm. Liber avea doar câteva ore, sâmbăta după-amiază, timp care nu ajungea decât, cel mult, pentru o plimbare în parcul Cişmigiu, împreună cu alte unguroaice venite în Capitală pentru acelaşi lucru. Acesteia nu i se permitea să părăsescă Bucureștiul, deși o frigea dorul și se ruga neîncetat de soții Ceaușescu să îi permită o vizită la părinții săi.

Larimile fetei au înduplecat-o într-un final pe Elena Ceaușescu: „Am plâns mult la mama doamnei Ceauşescu, rememora Iluş Néni, am spus că trebuie să merg acasă, că mama e bolnavă. M-a ascultat şi mi-a spus «bine, când vine maşina neagră, să ştii că o să mergi la Estelnic»”

La sfârşit de săptămână soţii Ceauşescu, mama Elenei, copiii şi bona Iluş mergeau la Predeal „cu maşina neagră”. Ceauşescu a admis să o ducă pe Iluş într-o scurtă vizită la părinţi, la rugămințile insistente ale soacrei sale.

Au mers cu mine, ei doi şi şoferul, până la mine în sat. La Târgu Secuiesc s-au interesat la Sfatul Popular, au întrebat să nu fie ceva boală, periculoasă pentru copii. Cei mici rămăseseră la Predeal, cu bunica”. Soţii Ceauşescu au petrecut câteva ore în satul Estelnic şi au văzut cum trăieşte familia tinerei. Care s-a bucurat şi de vizită, şi de pachetul cu alimente pe care l-a primit.

Soțul tinerei fete (pe atunci viitor soț) povestește că a avut ocazia de a-i cuoaște pe soții Ceaușescu. El a rămas impresionat de generozitatea acestora și mai mult decât atât, l-au rugat să muncească la București.

Cserey Gabor îşi vizita logodnica ori de câte ori îi permitea programul. Într-una din dăţi, stăpânul casei l-a invitat la un pahar şi i-a făcut oferta de-a rămâne în Capitală după terminarea stagiului militar.

„Mie mi-a fost teamă să rămân, explică Gabor Baci raţiunile alegerii de-a se întoarce în sat, am văzut eu că la miniştri le trece vremea repede, dacă el nu mai era ministru, eu rămâneam fără lucru. Apoi, totul era păzit acolo, şi vila, şi ei, totul, mi-am zis că dacă intru la jug, nu mai scap. După trei ani şi trei luni mi-am spus că e destul cât am purtat arma, şi e vremea să mă întorc acasă. Voiam să fiu liber. Ceauşescu nu a fost liber niciodată, el a fost mereu păzit, întâi la închisoare, apoi ca preşedinte, tot păzit a fost, chiar şi când a ajuns «domn»”. Gabor Baci nu regretă alegerea făcută.

„Am apucat 86 de ani, dar nu am fost niciodată pedepsit.”

Tânăra fata își ascultă glasul inimii.

După ce soțul fetei a terminat armata în 1951, a hotărât că a venit timpul să se așeze la casa lui alături de perechea sa.

Iluș a fost pusă în situația de a alege între slujba de la Bucureşti şi căsătoria cu Gabor. Așa cum era de așteptat, fata, dupa cinci ani în care a stat în București, a ales ceea ce îi aducea satisfacție intimă și profundă: o viață trăită alături de soțul ei. Se obişnuise la Bucureşti, îi plăcea să aibă grijă de Valentin şi de Zoia, copii domnilor Ceaușescu, însă, atât argumentele logodnicului cât și dorința de a-și trăi povestea de iubire, au fost mai puternice.

Familia Ceauşescu a rugat-o să rămână.

Domnul Ceauşescu m-a întrebat «Iluş, de ce mergi acasă, ce o să faci acolo?», spunea el. Ce să facem? Muncim… Ce fac părinţii cu pământul? De-aia m-am întors. Ce să fac? N-am avut ce să fac. Era mai bine acolo, decât aici, acasă. Tot muncă, muncă…. Acolo era bine, era curat, dar ce să facem?”

Soții Gabor s-au întrs în satul lor și și-au reluat viața de odinioară. Rupți de realitatea zilelor de atunci, faptele dictatorului român nu au ajuns până la ei. Nu l-au mai reîntâlnit niciodată pe Ceaușescu, dar, fata, a rămas neclintită în credinţa că el a rămas de-a pururi „un om cumsecade”care spune „te rog” şi se poartă frumos.

La Revoluţie a plâns, întrebându-se „ce rău a făcut el?”

Ilus Neni a dat un interviu presei din Ungaria, povestind cum a fost viața ei în casa familiei Ceaușescu. Bona a declarat că Elena Ceauseșcu niciodata nu i-a dat ordine.

„Venea acasa, se schimba și gătea dacă bucatareasa era în concediu. Ceaușescu ca om era foarte corect, dar în același timp a cerut disciplină strictă. Trebuia să pun masa chiar daca el ajungea noaptea acasa. Așteptam până ce termina să manance”.

Interviu cu Iluș Néni

Cserey Ilona cu Valentin Ceauşescu în brațe 1947

CUM ATI DEVENIT BONA COPIILOR LUI CEAUSESCU ?
– Ilona: In 1947, la varsta de 16 ani am ajuns la familia Ceausescu. Pe atunci Nicolae Ceausescu inca nu era seful statului. Dar a jucat un rol important in partid, a fost ministrul agriculturii. O sateanca Tereza Gal m-a recomandat. Ea era bucatareasa familiei Ceausescu. Cu toate acestea habar n-am, cum dansa a ajuns la Ceausescu.
“S-A PURTAT FRUMOS”
– PARINTII DUMNEAVOASTRA CE FEL DE PARERE AVEAU DESPRE ACEASTA OFERTA?
– Ilona: Am fost singurul copil, dar in 1946 a fost o seceta mare, apoi o mare saracie. Pina in 1952 am servit familia Ceausescu apoi am plecat acasa, pentru ca omul nu e calm daca constant se framanta cu gandul cand si cum se va casatori, el, sotul meu in prezent a insistat atunci cat mai curand posibil sa ne intoarcem acasa, la mica noastra gospodarie, puteam sa mai raman la ei pentru ca Ceausescu i-a oferit sotului meu functia de portar-sef.
CE FEL DE SARCINI A TREBUIT SA INDEPLINITI?
– Ilona: Trebuiam sa am grija de copiii, plus am facut curatenie si am spalat rufe, pentru ca atunci nu existau masini de spalat. Am calcat rufe cu fierul de calcat. Pot sa va spun ca Elena Ceausescu niciodata nu mi-a dat ordini, intodeauna imi zicea “te rog” s-a comportat destul de frumos, venea acasa se schimba, si gatea daca bucatareasa era in concediu. Ceausescu ca om era foarte corect, dar in acelasi timp a cerut disciplina stricta. Trebuiam sa fac masa chiar daca Ceausescu ajungea noaptea. Asteptam pina ce termina sa manance.
– CEAUSESCU A FOST IN ESTELNIC ?
– Ilona: Nu o data, ci de patru ori! O perioada cam lunga am petrecut impreuna cu copii in Predeal la parintii Elenei, eram foarte trista ca nu mi-am vazut mama de mult, trebuiam sa ma deplasez acasa. Mama Elenei m-a consolat, si mi-a zis ca duminica ma duce acasa. A si ajuns o masina neagra, si ne-am indreptat impreuna cu sotoo Ceausescu spre satul meu. Imi amintesc, cand am ajuns la Targu Secuiesc, sotii Ceausescu s-au interesat la Sfatul Popular daca exista vre-o boala periculoasa in sat sau in zona inconjuratoare. Saraca mama mea nici nu banuia ca am ajuns. Exact pe atunci nasul meu era la noi, sotia lui a murit nu demult si a ramas singur cu 3 copii. Am plans cand l-am vazut pentru ca mi-a venit in gand cum n-am putut sa merg la inormantare . Cand Nicolae Ceausescu a aflat de ce plang a dat fiecarui copil o suta de mii de lei, care a fost o suma considerabila in acele zile. Asta a fost prima lor ocazie cand au vizitat Estelnek-ul, intr-adevar nu au dormit aici nicio-data: Dimineata ne-a adus, seara ne-am si intors.
– NU V-A DAT SA SIMTITI CA SUNTETI MAGHIARA?
-Ilona: S-au purtat tare frumos cu mine, nu l-a deranjat faptul ca sunt de origine maghiara, toate bucataresele erau maghiare, mai intai era bucatareasa Tereza, apoi Mari din Miercurea Ciuc. Nu numai ca Ceausescu era cumsecade, au si platit bine, de cate ori pleca in strainatate imi aducea cadouri. A venit si mama odata, cu o prietena de-a ei la Bucuresti , a venit la mine. Nu a trebuit sa cumpere nimic, cand a plecat Elena Ceausescu mi-a dat voie sa-o duc la gara cu masina, ei i-au platit si biletul de tren si i-au dat toate de mancare. Elena Ceausescu avea grija de la sapun pina la zahar le impacheta si-mi zicea asta e pentru mama ta.

“ELENA A CONDUS DE LA SPATE”
– CE FEL DE AMINTIRE V-A RAMAS DE LA COPIII?
– Ilona: Cu Zoe nu erau probleme, era o adevarata fetita, probleme au aparut la Valentin Ceausescu care era un copil foarte vioi, iute. Cu Nicu nu prea m-am ocupat era micut cand m-am intors la Estelnic. O data Valentin ne-a speriat tare cand eram in Predeal: mama Elenei a curatat imbracamintea cu benzina,s-a si varsat pe jos. Cand Valentin a intrat in casa a baut din benzina care a mai ramas, cand am observat chestia asta am plans, nu am vrut sa-i spun lui Ceausescu, totusi Nicolae Ceausescu a observat, si imediat l-a luat la spital noroc ca a scapat.
– DUPA CE V-ATI INTORS ACASA ATI MAI TINUT LEGATURA CU FAMILIA CEAUSESCU?
– Ilona: Nu am tinut legatura, dar cand i-au executat am plans, nu asa trebuia. Ceausescu a construit Romania. Elena a fost de vina pentru ca ea a condus din spate. Asi dori sa-l intalnesc pe Valentin.

Cserey Ilona cu Valentin Ceauşescu în brațe 1947

Reproducerea neautorizata a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisa!

Ceaușescu e un dictatorship printre dictatorii din lume, de la Mareșalul dictator Horloogiin Cioibalsan, 1950. La Generalul dictator Velasco Alvarado, 1973. CEAUŞESCU a fost întâmpinat cu un salut de 21 de lovituri de tunuri!

21 noiembrie 2021
Președintele Nicolae Ceauşescu la palatul prezidential Gobierno de Generalul dictator Velasco Alvarado 16 septembrie 1973

Președintele Ceaușescu primit la Palatul Prezidențial din Lima Gobierno (Casa de Pizarro) de Generalul președinte Velasco Alvarado, General Edgardo Mercado Jarrín, Ministrul Energiei și Minelor, Generalul Jorge Fernández. 16 septembrie 1973.

Primul și ultimul președinte care a ajuns până acum în Peru a fost Nicolae Ceaușescu. În 1973, anul de apogeu al ieșirilor sale externe, cu puțin înainte de vizita în Statele Unite la invitația lui Richard Nixon, Ceaușescu, președintele Consiliului de stat la acea vreme, făcea alături de consoartă un turneu de aproape o lună în America Latină. O lua, previzibil, din Cuba, pe 30 august și sfârșea în Peru, într-o vizită de 5 zile, după Costa Rica, Venezuela, Columbia și Ecuador.

În imaginile propagandistice de arhivă, apare un prim-plan istoric: peruvienii în balcoane afișând un banner definitoriu pentru „relația de prietenie dintre cele două state”: „Bine ați venit, hermano presidente de la Republica Socialista de Rumania, Nicolae Ceaușescu CTRP” și secretarul general al PCR primit cu onoruri militare și avioane de luptă survolând demonstrativ aeroportul. Plus o fotografie cu Elena Ceaușescu admirând un papagal.

Președintele Nicolae Ceaușescu primit la Palatul prezidențial Gobierno de Generalul – Velasco Alvarado,  General Edgardo Mercado Jarrín, Ministrul Energiei și Minelor, General Jorge Fernández. 16 septembrie Lima Peru

Ceauşescu în Peru

În mijlocul Războiului Rece, dictatorul european a venit în Peru din îndepărtata regiune a Carpaților.

Juan Velasco Alvarado, Consuelo Gonzáles Arriola 16 septembrie 1973 Lima Peru.

A sosit pentru a încerca să stabilească o relație politică și economică mai strânsă cu guvernul militar de atunci. El se afla la Lima însoțit de soția sa. „Președintele Republicii, generalul Juan Velasco Alvarado, a discutat ieri după-amiază cu șeful statului României, Nicolae Ceaușescu, la Chaclacayo, la nouăzeci de minute după ce a sosit la Lima într-o vizită oficială de cinci zile”, a informat El Comercio pe 16 septembrie. 1973.

Într-un avion de Transport Aerian Român, care a aterizat pe aeroportul Jorge Chávez, a sosit președintele Consiliului Român, care a coborât din avion îmbrăcat într-un costum gri deschis. Lângă el, soția lui purta o rochie portocalie și o haină de piele crem. Ambii au fost întâmpinați cu un salut de 21 de lovituri de tun, în timp ce au fost primiți de premierul și ministrul de război, generalul Edgardo Mercado Jarrín. Pe 17 Ceauşescu a plătit tribut şi a depus o coroană la Panteonul Próceres. În plus, a semnat ilustrul carte de vizitatori punând următoarea inscripție: „Aducem profundul nostru tribut eroilor Republicii Peruviane”. Au fost prezenți soția sa, membri ai anturajului său și șefii superiori ai armatei.

Generalul Velasco Alvarado, la întâmpinat pe Ceauşescu în Aeroportul Jorge Chávez. 16 septembrie 1973.

A doua zi, cea mai înaltă autoritate română s-a deplasat la Trujillo, unde a vizitat Cooperativa Agroindustrială Casa Grande. Pe 19, ministrul Energiei și Minelor, generalul Jorge Fernández Maldonado, și omologul său român au semnat acorduri pentru exploatarea zăcământului Antamina. În aceeași zi, Municipiul Lima l-a declarat pe Șeful Statului României Oaspete Ilustru, potrivit notei decanului. La fel, Universitatea San Marcos i-a conferit titlul de „Doctor Honoris Causa”.

Generalul Velasco Alvarado președintele peruan împreună cu Ceauşescu 16 septembrie 1973 Lima Peru

La rândul său, președintele Velasco Alvarado s-a întâlnit cu președintele Ceaușescu la Casa de Pizarro, unde a fost distins cu Ordinul El Sol. Pe 21 septembrie și-a pus capăt vizitei. Nicolae Ceauşescu s-a urcat în avionul prezidenţial românesc – un Iliushin 62 – în compania soţiei sale şi a anturajului său oficial, la ora 12.40, la scurt timp după ce a primit un cordial rămas bun de la membri ai Guvernului Revoluţionar, miniştri de stat, ambasadori şi jumătate. mii de oameni”, indică informația.

Maria Conselo Gonzáles soția Președintelui peruan generalul Velasco Alvarado 2 mai 1972

Avionul prezidențial român a părăsit Lima la ora 12:50, în drum spre Rio de Janeiro. Președintele Ceaușescu și-a anulat vizitele programate în Argentina și Chile, unde a avut loc o lovitură de stat sângeroasă.

Industrializarea țării a fost steagul lui Ceauşescu și a știut să mențină o anumită „independență” în cadrul Pactului de la Varșovia. Această autonomie relativă i-a permis să-și întemeieze un stat pe măsură, cu ochi și urechi peste tot și unde cuvântul lui era lege. „Securitatea” era poliția politică a lui Ceaușescu, un organism de putere nelimitată, care asigura supunerea cetățenilor la gândul „liderului” lor.

Acordarea Elenei Ceaușescu titlului de Doctor Honoris Causa. Septembrie 1973.

Ceaușescu „Made in Japan”. Emperor Hirohito and Princess Nagako had meeting with President Ceausescu in Tokyo, Japan on 4 April 1975. Crown Prince Akihito and Crown Princess Michiko had meeting with President Ceausescu in Bucharest, Romania on 9 October 1979.

20 noiembrie 2021
Ceaușescu și împăratul Hirohito au rostit toast în timpul prânzului lor la Palatul Imperial, pe 4 aprilie 1975, în Tokyo, Japonia
Președintele României vizitează Japonia: Împăratul Hirohito al Japoniei, îi întâmpină pe Președintele României și pe doamna Nicolae Ceaușescu la Palatul Imperial, Tokyo, pentru prânzul în onoarea oaspeților de stat care vizitează Japonia. Ceauşescu şi oficialii se află în Japonia pentru a stabili relaţii comerciale şi economice mai strânse între cele două ţări. 4 aprilie 1975
Soții Ceaușescu, Împăratul Japoniei Hirohito la Palatul Imperial. 4 aprilie 1975
Președintele Nicolae Ceauşescu împreună cu guvernatorul orașului Tokio, la reședința Motoakasaka. Japonia 4 aprilie 1975
Fotografia prezintă un toast la o cină găzduită de premierul Takeo Miki (din dreapta), președintele și doamna Ceaușescu, și doamna Mutsuko (oficiul prim-ministrului, Tokyo) [Fotografia reprezentativă] (05 aprilie) 1975)
Președintele Nicolae Ceauşescu alături de premierul japonez Takeo Miki la Palatul Akasaka 4 aprilie 1975
Soții Ceauşescu în vizită la magazinul Store din Shibuya-ku, Tokyo Japonia 5 aprilie 1975
Fotografia îl arată pe președintele Ceaușescu (fosta pensiune din Motoakasaka, Tokyo) întâlnindu-se cu Tomomi Narita, președintele Partidului Socialist, când a venit în Japonia 6 aprilie 1975
Fotografia îl arată pe președintele Ceaușescu la fosta pensiune din Motoakasaka, Tokyo 4 aprilie 1975 primind garda de onoare la un eveniment de bun venit când sosește în Japonia
Fotografia îl prezintă pe președintele României Ceauşescu care a venit în Japonia ca oaspete de stat. În dreapta este doamna Elena (Aeroportul Haneda, Tokyo) (04 aprilie 1975
Fotografia îl arată pe primul ministru Takeo Miki (Tokyo, biroul prim-ministrului) întâlnirea cu președintele Ceaușescu (08 aprilie 1975)
Ceaușescu la reședința  Nagatachō a primului ministru japonez Takeo Miki, din orașul  Chiyoda, Japonia 8 aprilie 1975
Fotografia îi prezintă pe președintele Nicolae Ceaușescu și  premierul japonez Takeo Miki (al treilea din față pe dreapta)  pensiunea din Motoakasaka, Tokyo (08 aprilie 1975)

„Drumul socialismuluiNR. 6 8i8 MARŢI, 9 OCTOMBRIE 1979. 4 pagini – 30 bani

Președintele Nicolae Ceauşescu și tovarăşa Elena Ceaușescu au primit pe Altețele Lor Imperiale prințul moștenitor al Japoniei Akihito, și prințesa Michiko

Președintele Nicolae Ceauşescu soția sa Elena, Prințul Moștenitor Akihito și Prințesa Michiko 9 octombrie 1979

Președintele Nicolae Ceauşescu, și Elena Ceaușescu au primit, luni pe Prințul moștenitor al Japoniei, Alteța sa Imperiala Akihito, care împreună cu Alțeta sa Imperială prințesa Michiko, face o vizită oficială în țara noastră în calitate de reprezentant al Majestăţii Sale, Hirohito, Împăratul Japoniei.

Președintele Nicolae Ceauşescu soția sa Elena, Prințul Moștenitor Akihito și Prințesa Michiko 9 octombrie 1979
Președintele Nicolae Ceauşescu soția sa Elena, Prințul Moștenitor Akihito și Prințesa Michiko 9 octombrie 1979

Președintele Nicolae Ceauşescu și tovarășa Elena Ceauşescu s-au întâlnit cordial cu Altețele Lor  Imperiale. Oaspeții japonezi au exprimat Întreaga gratitudine pentru invitația de a vizita România, pentru prilejul oferit de a cunoaște trecutul istoric și valorile create de poporul român de-al lungul existenței sale realizările obținute în  ultimul deceniu de poporul român în dezvoltarea economico-socială a țării, pentru generoasa ospitalitate și atmosfera prietenoasă în care se desfășoară vizita în țara noastră.

În cadrul întrevederii dintre președintele Nicolae Ceauşescu și prințul Akihito au fost evocate cu satisfacție bunele raporturi de prietenie și cooperare dintre România și Japonia care se dezvoltă continuu în spiritul convorbirilor și înțelegerilor convenite cu ocazia vizitei de stat efectuate în Japonia în 1975, de președintele Nicolae Ceauşescu și tovarăşa Elena Ceauşescu.

Șeful statului român a arătat că își amintește cu placere de convorbirile  fructuoase pe care le a-și avut la Tokio cu împăratul Hirohito, cu primu minstru japonez, convorbiri care au deschis perspective dintre cele mai favorabile relaţiilor româno-japoneze. Acordându-se unele aspecte ale vieții politice internaționale actuale, a Cost exprimat interesul României și Japoniei de a conlucra alături de alte state, pentru dezvoltarea colaborării și cooperării între popoare pentru rezolvarea mărilor probleme cu care este confruntată omenirea pentru înfăptuirea dez armarii și în primul rînd a dezarmării  nucleare.

VIDEO VIZITA LUI CEAUŞESCU IN JAPONIA

Președintele Nicolae Ceauşescu și tovarăşa Elena Ceaușescu  au reținut apoi la dejun pe Altețele Lor Imperiale, prințul Akihito și prințesa Michiko.  În timpului dejunului, p r e ș e d i n t e l e Nicolae Ceauşescu și  prințul Akihito au rostit toasturi.

Nicu Ceaușescu strică vizita oficială din 1973 în RFG a părinților săi. Documente

18 noiembrie 2021
Vizita în R.F.G. Soții Ceauşescu și președintele Gustav Heinemann. 26-30 iunie 1973

România și Republica Federală Germania aniversează, în 2021, 141 de ani de relații diplomatice.

După ce „Scânteia” publica, pe în 27 ianuarie 1973, telegrama de felicitare adresată de la cancelarul RFG, Willy Brandt, lui Nicolae Ceauşescu, care împlinise cu o zi înainte  55 de ani, la 30 iunie 1973 se încheia vizita de patru zile în Republica Federală Germania a președintelui Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu.

Vizita în R.F.G. Soții Ceauşescu și președintele Gustav Heinemann. 26-30 iunie 1973

Ceauşescu spera să stabilească o relaţie personală, amicală, cu cancelarul Brandt, scrie în memoriile sale Erwin Winkler, ambasadorul Republicii Federale Germane la Bucureşti în anii ’70.

„Conducătorul român spera să-şi dezvolte în această călătorie în Germania o relaţie la fel de strânsă şi prietenoasă cu Willy Brandt ca aceea care rezultase, după părerea lui, în urma întâlnirii lui Brejnev cu Brandt în Crimeea”.

La palatul Augustusburg din Brühl, preşedintele Heinemann şi soţia au oferit dineul de gală.

Ambasadorul Wicker a consemnat că mezinul Nicu, care-şi însoţea părinţii în Germania Federală, a primit de la preşedintele Heinemann un casetofon. 

„Când preşedintele Heinemann l-a întrebat dacă mai are cumva vreunul acasă, el a răspuns scurt: DA! Elena a sărit şi l-a completat că unul aşa frumos nu are”.

De altfel, tot timpul Elena Ceauşescu a fost cu ochii pe Nicu. „Dacă se despărţeau unul de altul câteva clipe, ea se ducea îndată la el, se interesa cum se simte, îl mângâia pe păr şi îl strângea la piept”.

MANTAUA DE NURCĂ

Protocolul preşedinţiei federale a nimerit mai bine cadoul pentru tovarășa. Din câte a putut să observe diplomatul, mantaua de nurcă i-a fost pe plac Elenei Ceauşescu. Gest protocolar ce n-ar fi trebuit să suscite multe discuţii, dar schimbul de cadouri nu era un lucru simplu, fiind îngreunată de proverbiala avariţie a cuplului Ceauşescu.

Dosarul vizitei, alcătuit de serviciul Protocol, oferă informaţii şi despre cadourile date de Ceauşescu germanilor.

Cuplul prezidenţial Heinemann a primit un covor de 4/3 metri, o vază de porţelan, un serviciu din porţelan brâncovenesc pentru 12 persoane şi o casetă cu 10 sticle de băuturi.

Willy Brandt, cancelarul federal cu soţia au fost cadorisiţi cu o mapă de birou cu nouă piese, o faţă de masă din pânză topită simplă cu 12 şerveţele, o ie cu maramă şi o cutie cu 10 sticle de băuturi.

Willy Brandt Ceauşescu

EVOLUȚIA

După Al Doilea Război Mondial Germania, aflate în alianțe politice, militare și economice de dezvoltare opuse într-o competiție acerbă, România și Republica Federală Germania au putut stabili relații oficiale doar după 1960, în contextul unei politici externe românești tot mai independente față de Uniunea Sovietică.

H

În pofida angajamentelor propagandistice față de aliații comuniști, România și RFG au încheiat în 1963 un acord de înfiinţare a unor reprezentanţe comerciale, dar care îndeplineau și funcții diplomatice și consulare, fiind prima țară din blocul comunist care a întreprins acest pas, urmat peste trei ani și de Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia.

MAURER ȘI MĂNESCU

În 1965 și 1966 primul ministru român Ion Gheorghe Maurer și ministrul de externe Corneliu Mănescu au intensificat contactele cu partea vest-germană, un rol important în impulsionarea relațiilor bilaterale avându-l de asemenea vicecancelarului vest-german Willy Brandt.

În acest context, la 31 ianuarie 1967, relaţiile diplomatice dintre România şi Republica Federală Germania au fost stabilite la rang de ambasadă!

Sursa: Evenimentul Zilei Autor: Cătălin Pena

Tânărul General Ceauşescu Nicolae, se întâlnise în 1950 cu Mareșalul dictator din Mongolia, Horloogiin Cioibalsan.

17 noiembrie 2021
Generalul Janchiv Tseden, Mareșalul Horloogiin Cioibalsan, Nicolae Ceauşescu, Bat-Ochir Jambaldorj (ministrul adjunct al apărării) 11 iulie  1950

Mareșalul mongol Horloogiin Cioibalsan Nicolae Ceauşescu, Bat-Ochir Jambaldorj (ministrul adjunct al apărării) Generalul Janchiv Tseden (ministru de interne)

Mareșalul Horloogiin Cioibalsan, a fost de facto dictator militar care a condus cu mână de fier Mongolia. Relațiile diplomatice dintre cele două țări România și Mongolia au fost stabilite în data de 20 aprilie 1950. Ceauşescu a vizitat Mongolia în data de 11 iulie 1950, cu ocazia aniversării a 30 de anii de la Revoluția Populară din 1919. În 1952 a murit dictatorul mongol, deci prima etapă a școlii dictatoriale a primit-o Ceauşescu chiar aici în Ulaanbaatar capitala Mongoliei. Mă mir cum niciun istoric nu relatează acest eveniment important. Eu sunt primul care face lumină la acest subiect necunoscut de istoricii români care și face parte din profilul biografic a lui Nicolae Ceauşescu

General-Locotenent Ceauşescu Nicolae 1950 la Ulaanbaatar

Localitatea Yarmagiin Denji și sarbatoarea Naadam

Din 1922 până în 1924, Festivalul Aniversar al Revoluției Poporului a fost sărbătorit la Yarmagiin Denji sub numele de „Sărbătoare Militară” și din 1925 este numit „Festivalul Aniversar al Revoluției Poporului” În vara anului 1945, pe Yarmagiin Denj a fost înființat un teatru de vară, iar până la deschiderea Stadionului Central în 1958, pe această terasă a avut loc în fiecare an Festivalul Revoluției Poporului. Mareșalul Horloogiin Cioibalsan a purtat un deel mongol la deschiderea Naadamului.

Naadam este un festival tradițional din Mongolia. Festivalul este denumit și „eriin gurvan naadam”, „cele trei jocuri ale bărbaților”. Jocurile sunt luptă mongolă, curse de cai și tir cu arcul și se desfășoară în toată țara în timpul veri

Mareșalul dictator Horloogiin Cioibalsan, general-Locotenent Nicolae Ceaușescu, 11 iulie 1950 pe dealul Yarmagiin Denji la Parada de marcare a 30 de ani de la Revoluția Populară din 1920.

În data de 11 iulie 1950, atunci când Generalul-Locotenent Nicolae Ceauşescu, făcuse o vizită în Mongolia, abia se stabilise relațiile diplomatice dintre cele două țări Mongolia și România.

Prima vizită a lui Ceauşescu în calitate de președinte efectuează o vizită oficială la invitaţia preşedintelui Jamsrangiin Sambuu. Mongolia iunie 1971. Delegația română formata din cuplul Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer în calitate de prim-ministru.

Președintele Monogoliei Jamsrangiin Sambuu, soții Ceaușescu, I.G. Maurer iunie 1971

O altă poveste este interesantă. Asta a fost în 1971. A doua zi dimineață, în timpul unei vizite la Muzeul Revoluției. În timp ce vizitatorii români erau interesați de exponatele muzeului, au dat peste o expoziție din 1950. Cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la Revoluția Populară, delegația României a oferit un suvenir. Când s-a oprit, soția sa, Elena, a spus: „Nicule, ai venit atunci”. La acea vreme se afla în vizită la Ulaanbaatar cu grad de general-maior, viceministru al Forţelor Armate în guvernul Gheorghiu-Dej. Ceauşescu, fost viceministru al apărării şi şef al Biroului Politic Suprem al Forţelor Armate, care a fost avansat general de brigadă în 1945, este puţin cunoscut cititorilor mongoli.

Relațiile diplomatice dintre Mongolia și România au fost stabilite la 29 aprilie 1950. Mongolia și-a deschis ambasadele la București în 1963 și România la Ulaanbaatar în 1965. În 1957, prima vizită istorică a fost făcută la Yu. Tsedenbald, președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Mongolia.

– Potrivit ambasadorului T. Zalaa-Uul, diplomat cu experiență, relațiile mongolo-române s-au „dezvoltat un pas înainte, un pas înapoi… Istoria comunismului evoluează de 40 de ani.” Perioada anilor 1971-1983, a fost definiți ca anii frigului, iar anii 1983-1989 ca anii schimbarii. Atunci protagonistul despre care vorbesc aparține acelor ani de schimbare. Pentru că era treaba lui să încălzească frigul. Este adevărat că după legendara vizită a liderului partidului și statului român Nicolae Ceaușescu din 25 iunie 1971, Mongolia și România au început să se calomnească și să se critice în secret, iar relațiile s-au răcit. De fapt, nu este o minciună că acest mare om, supranumit „Dirijor” de către oamenii săi încă din 1968, a fost jignit în 1971 și trimis înapoi.

19-21 mai 1988. Primul ministru mongol Jambyn Batmönkh soția sa Avirmediin Daariimaa. Soții Ceauşescu.

Viceministrul Afacerilor Interne, (cunoscut mai târziu drept „legea neagră a lui Jambaldorj”) Bat-Ochir Jambaldorj.
B.Jambaldorj a fost cel mai activ participant la represiune. A fost ministru adjunct al apărării în 1939 și ministru al justiției în 1941. Ulterior, în 1947, a devenit membru adjunct al UT, iar în 1952, după Mareșalul Kh. Choibalsan, a devenit membru al UT.

Sunt niște fotografii rare al lui Ceauşescu, un tânăr general din Armata Populară Română care a fost invitat la aniversarea a 30 de ani de la Revoluţia Populară (1950) ca erou al subiectului şi prieten apropiat al poporului mongol de atunci. Cei doi demnitari care stăteau unul lângă altul erau Bat-Ochir Jambaldorj (cunoscut mai târziu drept „legea neagră a lui Jambaldorj”), care a fost condamnat ulterior la închisoare pe viață în calitate de „executor Choibalsan”, și generalul Janchiv Tseden. Janchiv a fost un fost ministru al Apărării și Securității Sociale, care a fost respins pentru o perioadă și apoi a condus o afacere.

Locotenentul general Janchiv Tseden Цэдэнгийн Жанчив s-a născut în 1914 în sum Baruunbayan-Ulaan din provincia Uvurkhangai. În 1931 a absolvit Școala Centrală a Partidului, în 1936 Școala Gimnazială a Partidului Democrat Popular al URSS și din 1943 până în 1947 a Academiei Politice Militare din URSS.

Janchiv Tseden minstrul de interne mongol

Generalul-locotenent Janchiv Tseden s-a născut în 1914 în sum Baruunbayan-Ulaan din provincia Uvurkhangai. În 1931 a absolvit Școala Centrală a Partidului, în 1936 Școala Gimnazială a Partidului Democrat Popular al URSS și din 1943 până în 1947 a Academiei Politice Militare din URSS.
1931-1932 Reprezentant adjunct la Departamentul Securității Interne, 1936-1943 Reprezentant la Ministerul Apărării al Ministerului Apărării Din 1952 până în 1955, a fost ministru Afacerilor Interne, din 1955 până în 1956 a fost ministru Industriei și Noilor Tehnologii, iar din 1956 până în 1961 a fost Director al Administrației Industriei Metalelor Neferoase și Ministrul Geologiei și Minelor.

I s-a acordat titlul de general-maior prin Rezoluția nr. 185 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Mongolia din 15 iunie 1948 și general-locotenent prin Rezoluția nr. 9 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Chineze din 24 ianuarie 1950.

1952-1955
Generalul locotenent Tseden Janchiv a fost numit ministru al Apărării la 2 iunie 1952 printr-o rezoluție a Consiliului de Miniștri.

A fost distins cu Steaua Polară, Ordinul de Merit, „Am câștigat” sovieto-mongol și alte medalii

Mareșalul Horloogiin Cioibalsan

Mareșalul Horloogiin (mongolă: Хорлоогийн Чойбалсан, Horloogiin Cioibalsan între 1931 și 1941 și înainte de 1931; 8 februarie 1895 – 26 ianuarie 1952, comandantul general al Republicii Populare Mongole) a fost comandantul general al Republicii Populare Mongole. Mareșal în Armată din 1930 până la moartea sa în 1952. Guvernarea sa a marcat prima și ultima dată în istoria modernă a Mongoliei în care un individ avea putere politică completă. Denumit uneori Stalinul Mongoliei

Bat-Ochir JAMBALDORJ

Bat-Ochir JAMBALDORJ a fost viceministru de Interne în anii Marii Represiuni, este cunoscut drept „Jambaldorj în pălărie neagră”. În 1949, mii de oameni au fost vătămați de o rezoluție numită „Legea Neagră a Jambaldorjului”, numită după el. Doar două exemple: un medic pe nume Dolgorjav a fost bătut până la moarte pentru că a scuipat pe un bodyguard care a încercat să o violeze în timp ce se afla în închisoarea Battsagaan. Drept urmare, femeia însărcinată a avut un avort spontan. Apoi biata fată și-a înfășurat copilul în lenjerie și l-a băgat în toaletă.

În acei ani, când „lâna este aur”, păstorii ocoleau legea neagră a lui Jambaldorj. Mulți păstori au fost condamnați. Bat Yanjiv, un păstor din Myangat, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru lipsă de 38 kg de lână și amendat cu 119 capete de animale. Păstorii își tăiau hainele de blană pentru a evita închisoarea. Reprimarea păstorilor prin închisori și taxe a fost o pregătire pentru victoria celebrei „Mișcări de colectivizare” și realizările ei paralele cu Revoluția Populară. Când Iosif Stalin a murit, a plâns amar: „Cum îl putem răsplăti pe marele Stalin? Dacă suntem o țară separată? Să ne alăturăm Uniunii Sovietice și să-i aducem un omagiu lui Stalin cel Mare.”

B.Jambaldorj a participat personal la represiune. În 1940, secretarul Comitetului Central al MPRP

După condamnarea de către Nikita Hrușciov a unora dintre crimele lui Stalin în 1956, Republica Populară Mongolă, pe urmele Uniunii Sovietice „fraterne”, a cedat și ea „dezghețului”.

Hrușciov a folosit destalinizarea pentru a discredita adversarii săi dur. Liderul Mongoliei, Yumjaagiyn Tsedenbal, a fost un reținut din epoca lui Stalin, care a fost criticat de rivalii săi pentru că nu a fost entuziasmat de reformele politice. Tsedenbal avea motive întemeiate să minimizeze destalinizarea: a împărtășit responsabilitatea cu Mareșalul Horloogiyn Choibalsan pentru represiunile violente din anii 1940. Dar Tsedenbal a depășit și și-a eliminat adversarii la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 și și-a consolidat stăpânirea asupra puterii până în 1964. Spre sfârșitul acelui an, totuși, Tsedenbal a fost încă o dată provocat, de data aceasta dintr-o direcție neașteptată. Câțiva membri ai Comitetului Central al Partidului Revoluționar al Poporului Mongol (MPRP) au folosit precedentul retragerii forțate a lui Hrușciov din funcțiile sale de conducere la Moscova în octombrie 1964 ca pretext pentru a-l răsturna pe Tsedenbal. La un plen al Comitetului Central MPRP din decembrie 1964, Tsedenbal a fost acuzat de incompetență, corupție, lipsă de respect pentru principiile „democrației de partid”, lipsă de disciplină economică și dependență excesivă de Uniunea Sovietică pentru credite. Dar Tsedenbal a respins „grupul anti-partid” și a descris afacerea ca pe o tentativă de lovitură de stat concepută de simpatizanți și spioni pro-chinezi. Liderii sovietici s-au ferit de eforturile chineze de a „submina” influența Moscovei în lagărul socialist și, prin urmare, au fost dispuși să susțină versiunea lui Tsedenbal a evenimentelor.

Mareșalul Horloogiin Cioibalsan

Se zvonește că Nicolae Ceaușescu ar fi perturbat o întâlnire de prietenie mongolo-română și a cerut ca soția sa, Elena, să primească Ordinul Sukhbaatar (acte de eroism). Potrivit lui D. Molomjamts, fost înalt oficial de partid, a declarat că Ceauşescu nu a făcut o asemenea cerere și nu a cerut Medalie/Decorație pentru soția sa Elena.

La 17 octombrie 1988, Deng Xiaoping s-a întâlnit cu Nicolae Ceauşescu, preşedintele României. În timpul discuțiilor lor, Deng a prezentat pe scurt strategia de modernizare a Chinei. Deng Xiaoping se plimbă prin Pensiunea cu Diaoyutai Ceilalți doi au fost Elena Ceaușescu, viceprim-ministru al României și Hu Qili, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al Comitetului Central al PCC. (Foto/CNS)

Ordinul Sukhbaatar (sau Ordinul Suche Bator) este o decorație de stat a Mongoliei, instituită inițial la 16 mai 1941. A fost acordat mongolenilor și străinilor „pentru servicii speciale de apărare, construcție economică și culturală a Republicii Populare Mongole și și pentru acte de eroism în lupta împotriva dușmanilor externi și interni” A fost numit după eroul național mongol, Damdin Sükhbaatar.

Revoluţia Populară (6 iulie 1950) Victoria Revoluționară a fost proclamată în data de 11 iulie

Partidul Popular Mongol a fost înființat oficial, iar la 1 martie 1921, Adunarea Upper Shivee a format guvernul provizoriu, numindu-l pe Danzan ca președinte al partidului, Chagdarjav ca prim-ministru, Bodoo ca ministru de externe și Sukhbaatar ca general al tuturor armatelor. Pe 18, Armata Poporului, condusă de Sukhbaatar, a învins de mai multe ori armata Gamin și a luptat pentru eliberarea lui Khiag.

Pasul reindependenței Mongoliei a fost făcut în afara granițelor, iar zilele de „25 februarie 1919 – 3 iunie 1919” intră în istorie. El a fost cel care a proclamat Republica Federală Mongolia de la guvernul condus de Nais Gegeen. Chiar dacă acest eveniment nu este sărbătorit, este o pierdere completă a istoriei.

La începutul anului 1921, baronul Ungern i-a expulzat pe chinezi din Da Khuree, a restabilit independența Mongoliei la 4 februarie 1921, în timpul sărbătorii Tsagaan Sar din 1921 baronul a restabilit guvernul lui Bogd, condus de Manjushri Tserendorj. Din punct de vedere istoric, această zi este numită „Ziua Reindependenței” și este sărbătorită în multe țări din întreaga lume ca sărbătoare națională.

Baronul Ungern: un budist alb care a visat să reînvie Imperiul Genghis Khan

În 1924, MPP a decis să numească Conferința Organizației Revoluționare din 1921 „Primul Congres al Partidului” și mai târziu a făcut-o sărbătoare de partid (acum „Ziua Patrioților”). Astfel, la 13 martie 1921, în afara granițelor Mongoliei, s-a format un guvern condus de Damba Chagdarjav, cunoscut sub numele de „Poporul”, precum Nais Gegeen din 1919. În timp ce rușii roșii și albi luptau în Mongolia, Armata Roșie a eliberat capitala pe 6 iulie 1921, iar Guvernul Popular s-a mutat de la Khiag la Khuree pe 8 iulie 1921, dizolvând fostul guvern Bogd al Baronului și formând un guvern unificat.

Damba Chagdarjav în funcție de PM din 1921.03.13 – până-n 1921.04.17
S-a născut în 1880 în tabăra Chandmani din Ikh Shavig, acum Bayan-Unjuul soum din Tuv Aimag.
La o reuniune comună a Partidului Popular Mongol și a Armatei Populare Mongole din 13 martie 1921, D. Chagdarjav a fost numit președinte al Guvernului Provizoriu, numit în funcția de ministru. A slujit doar 34 de zile.

În vara anului 1921, trei guverne nu au sărbătorit un astfel de eveniment în Mongolia ca sărbătoare națională după standardele internaționale, dar este greu de găsit răspunsul potrivit la o astfel de problemă în contextul sărbătorii pe care o sărbătorim în fiecare vară. În vara anului 1922, la inițiativa generalului D. Sukhbaatar, a fost organizat „Naadam militar” care a fost începutul „Aniversarii Revoluției Poporului” pe care o sărbătorim astăzi. Bogd Gegeen a murit în 1924, iar prima întâlnire de stat a avut loc la Beijing, pe motiv că acordul dintre URSS și Regatul de Mijloc a returnat Mongolia Regatului de Mijloc ca în 1915.

Erou Național în Mongolia a fost Minstrul de război în timpul Revoluției Mongole, Damdin Sükhbaatar.

În plus, capitala se numește „Ulaanbaatar”. Inițial, în timpul erei socialiste, a fost sărbătorită și ca „Ziua Capitalei”. După standardele internaționale, Ziua Republicii este o sărbătoare națională. Anul 1924 a fost bun și rău pentru mongoli. Aici am proclamat Republica, iar la Beijing frații noștri au conspirat cu chinezii pentru a distruge independența Mongoliei. De asemenea, a promis că va retrage Armata Roșie din Mongolia. Deci, există o diferență fundamentală uriașă între a spune că suntem independenți și că lumea (vecinii) nu sunt. Deci, Mongolia ar trebui să fie recunoscută ca o țară recunoscută la nivel mondial. Pentru a face acest lucru, Acordul de la Beijing din 1924 trebuie anulat.

Autor: Olkhonud Bayarkhuu @ZasagCo
„Cuvintele cercetătorului”
28.12.2017 Sursă

Adrian Cioroianu: „În timp ce nicio altă ţară din Est nu depăşea 16 procente în domeniul comerţului extern cu Occidentul, România avea 36 de procente!“ Ceauşescu era un fel de comunist-naționalist nu a fost, precum alți dictatori, un lider pro-sovietic”

15 noiembrie 2021

Istoricul Adrian Cioroianu: „Cu Charles de Gaulle în România revenea de fapt Franţa, după episodul generalului Berthelot. În anii imediat următori vizitei, România făcea un salt comercial imens, deoarece în timp ce nicio altă ţară din Est nu depăşea 16 procente în domeniul comerţului extern cu Occidentul, România avea 36 de procente!“

„Ceaușescu devenise un electron liber, dar a fost surprins în noaptea de 20-21 august 1968”

„În acel moment, Ceaușescu devenise un fel de electron liber. Era deja cunoscut pentru pozițiile sale anti-sovietice. Era comunist, dar un fel de comunist-naționalist. Nu a fost, precum alți dictatori din țările din est, un lider pro-sovietic. Ei bine, Ceaușescu fusese informat de serviciile noastre speciale că intervenția sovietică în Cehoslovacia este posibilă. Sigur, el se aștepta să fie anunțat pe cale oficială și a fost luat prin surprindere, în noaptea de 20-21 august 1968”.

„Președintele României Ceauşescu a aflat vestea invaziei în jurul orei 3 noaptea și toate mărturiile pe care le avem de la foști politicieni de vârf spun că a fost destul de alarmat. De aici a pornit și curajul lui, în cuvântarea pe care a ținut-o în ziua de 21 august, de la balconul Comitetului Central al PCR”

„Ceaușescu se vedea un fel de Burebista comunist, care rezista imperiului sovietic” 

Istoricul Adrian Cioroianu: E limpede însă că Nicolae Ceauşescu, atunci când se gândea la Burebista, cel care a rezistat Imperiului Roman, făcea o translaţie cu imperiile din vremea lui şi se vedea un fel de Burebista comunist, care rezistă imperiului sovietic.

În onoarea lui Ceauşescu președintele Pompidou a ordonat deschiderea Teatrului Ludovic al XV-lea din incinta palatului de la Versaille. “E prima oară în istoria Franţei, când un conducător de stat, invitat al Franţei, descinde dintr-un elicopter în plin centrul Parisului”.

14 noiembrie 2021

Pe 15 iunie 1970, Nicolae Ceausescu a efectuat o vizita oficiala in Franta la Paris, s-a intalnit cu Georges Pompidou si cu sotia sa Claude Pompidou.

1970 Delegaţia României condusă de Ceauşescu a avut parte din belşug de fastul, rafinamentul şi politeţea care fac faima Franţei şi francezilor.

Ceauşescu, în atenţia televiziunii franceze

Prezenţa lui Ceauşescu la Paris a stârnit atenţia opiniei publice franceze. În preambulul vizitei, liderul român a fost intervievat de televiziunea de stat – ORTF (Office de radiodiffusion-télévision française). Ceauşescu le-a spus reporterilor occidentali că mergea în Franţa la invitaţia preşedintelui Georges Pompidou, pentru a continua dialogul început în mai 1968 cu de Gaulle. România şi Franţa întreţineau bune relaţii economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, a mai spus secretarul general al PCR. Dorea să mai discute cu Pompidou despre conferinţa securităţii europene, dar şi despre cele două mari focare de conflict din lume – Orientul Mijlociu şi Indochina.

VIDEO

Declaraţiile lui Ceauşescu pentru ORTF erau însă varianta diplomatică a discuţiilor de la Moscova, pe care o va prezenta şi lui Pompidou. Conversaţia cu Brejnev nu fusese deloc relaxată. Liderul sovietic i-a reproşat lui Ceauşescu apropierea de Piaţa Comună (în primul rând relaţiile cu RFG) şi de americani (vizita lui Nixon la Bucureşti). România mai era acuzată că prezentase părtinitor conflictul chino-sovietic. Presa de la Bucureşti publicase exclusiv ştirile agenţiei de stat chineze despre conflictele de graniţă. Nici relaţia cu Israelul nu-i pica bine lui Brejnev.

În mai 1968, Charles de Gaulle a vizitat România şi avusese parte de o primire călduroasă. Peste doi ani, Nicolae Ceauşescu a întors vizita iar francezii nu s-au lăsat mai prejos. Primirea de care s-a bucurat şeful statului român la Paris surprinde şi astăzi prin grandoare.

Din programul extrem de încărcat reiese că oficialităţile franceze i-au acordat lui Nicolae Ceauşescu onorurile cuvenite unui mare şef de stat. Cu Georges Pompidou, preşedintele în exerciţiu al Franţei, s-a întâlnit de cinci ori în trei zile. În onoarea oaspeţilor s-au dat dineuri şi recepţii iar teatrul Ludovic al XV-lea din incinta palatului de la Versaille şi-a deschis special porţile cu această ocazie. La aceste recepţii şi dineuri, lui Ceauşescu aveau să-i fie prezentaţi Valery Giscard d’Estaing şi Jacques Chirac, doi viitori preşedinţi ai Franţei, deţinători la acea oră de portofolii ministeriale în cabinetul de la Paris. Delegaţia României a depus o coroană de flori la mormântul soldatului necunoscut, a vizitat sediul UNESCO de la Paris, sediul primăriei parisiene de la Hotel de Ville, uzinele Renault, fabrica unde se construiesc avioanele Concorde la la Toulouse, zona agricolă din sudul Franţei, ba chiar şi Manufactura Naţională Gobelins înfiinţată în 1667. Ceauşescu a semnat în cartea de onoare a diferitelor instituţii pe unde a trecut. Că ne place sau nu, cei care se vor apleca asupra perioadei respective vor găsi autograful său alături de semnăturile altor celebri politicieni, mari artişti ori glorii sportive aflate în trecere prin Paris.

În dimineaţa de luni, 15 iunie 1970, de pe Aeroportul Băneasa avionul cu delegaţia oficială condusă de Nicolae Ceauşescu, preşedintele Consiliului de Stat, decola spre Paris. Îl însoţeau Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Cornel Burtică, minstrul Comerţului Exterior, Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, Gheorghe Cioară, prim vicepreşedinte al Consiliului de Stat al Planificării, consilieri şi expeţi, dar şi soţia sa, Elena. Componenţa delegaţiei arată şi ea că partea română intenţiona să obţină bunăvoinţa gazdelor pentru îmbunătăţirea relaţiilor economice dintre cele două ţări.

Din înaltul cerului. Ceauşescu a descins în oraşul luminilor într-un mod unic, după cum transmiteau cei cinci reporteri însoţiţi de doi fotografi trimişi de Scânteia. Chiar dacă n-o fi fost singurul caz, cu siguranţă parizienii n-au avut prea des ocazia să vadă un şef de stat aterizând dintr-un elicopter al forţelor militare aeriene franceze, pe esplanada din faţa Domului Invalizilor. “E prima oară în istoria Franţei, scria Scânteia, când un conducător de stat, invitat al Franţei, descinde dintr-un elicopter în plin centrul Parisului”. Apoi, coloana oficială, deschisă de fanfara călare, urmată de garda de onoare formată din 144 de călăreţi pe cai albi îmbrăcaţi în costume din epoca napoleoniană şi de o escortă de motociclişti s-a îndreptat spre Palatul Elysée, reşedinţa preşedinţilor Franţei. La primirea delegaţiei române au participat Georges Pompidou, Jacques Chaban-Delmas, premierul francez care-i primise la aeroport, preşedintele Senatului şi cel al Adunării Naţionale.

Pe timpul şederii în Franţa, Nicolae şi Elena Ceauşescu au avut ca reşedinţă un apartament din Quai d’Orsay, palatul ce găzduieşte Ministerul de Externe al Franţei. În acest spaţiu somptuos, decorat cu cinci pânze aduse special de la muzeul Luvru, printre mobilele stil Ludovic al XVI-lea, oaspetele român a primit în după-amiaza de luni peste o sută de ambasadori reprezentând şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Paris şi pe şefii grupurilor de prietenie România-Franţa din Senat şi Adunarea Naţională. Şi ziua nu se terminase. Seara a urmat dineul oferit de preşedintele Franţei şi soţia acestuia în onoarea oaspeţilor români. Locul – Palatul Marele Trianon de la Versailles – cu siguranţă nu fusese ales întâmplător. Cu exact jumătate de veac în urmă, în iunie 1920, reprezentanţii puterilor aliate şi asociate în primul război mondial semnau tratatul de pace cu Ungaria învinsă. Pentru români, Tratatul de la Trianon avea o semnificaţie cu totul specială: era actul juridic prin care Marile Puteri recunoşteau apartenenţa Ardealului la România. După dineu a urmat un spectacol de gală la teatrul Ludovic al XV-lea din incinta palatului de la Versaille, Opera Mare din Paris prezentând în faţa invitaţilor un spectacol de balet.

Trei preşedinţi. Nici a doua zi a vizitei n-a fost mai săracă în evenimente. Dimineaţa, Ceauşescu a depus o coroană la mormântul soldatului necunoscut de la Arcul de Triumf. I-a fost prezentat preşedintele comitetului flăcării veşnice care arde în memoria ostaşului necunoscut, precum şi veterani din primul şi al doilea război mondial. La această ceremonie, Ceauşescu a fost însoţit de premierul Jacques Chaban-Delmas şi de ministrul Apărării, Michel Debré. Până la prânz, Ceauşescu s-a mai deplasat încă o dată la Palatul Elysée, pentru convorbirile oficiale cu Georges Pompidou. A vizitat apoi primăria Parisului şi a participat la un dejun oferit în onoarea delegaţiei române de ministrul de externe Maurice Schumann la Quai d’Orsay, în prezenţa miniştrilor de interne, al afacerilor culturale, al dezvoltării industriale şi cercetării ştiinţifice, guvernatorului Băncii Franţei, rectorului Academiei Parisului, dar şi a lui Jaques Chirac, viitor preşedinte al Republicii Franceze, la acea vreme secretar de stat în ministerul Finaţelor. Pe titularul portofoliului, Valery Giscard d’Estaing, de asemenea viitor preşedinte, Ceauşescu avea să-l cunoască seara, la recepţia oferită de ambasada României din Paris. Până la dineu, delegaţia română a mai vizitat uzinele Renault situate la Flins, lângă Paris. De doi ani, copiind modelul Renault 13 în urma unui acord, românii produceau la Colibaşi, lângă Piteşti, automobile “Dacia”. Ceauşescu a fost curios să vadă întreg fluxul tehnologic utilizat de firma-mamă iar la plecare a primit în dar un automobil. În acest timp, Elena Ceauşescu a mers la Muzeul Municipal din Paris, care găzduia o expoziţie de artă veche românească organizată sub înaltul patronaj al preşedinţilor Franţei şi României. În aceeaşi zi au mai vizitat sediul UNESCO iar seara, la dejunul oferit de ambasada română, Ceauşescu l-a decorat pe Georges Pompidou cu Steaua RSR Clasa I.

Miercuri dimineaţă delegaţia română s-a deplasat din nou la Palatul Elysée, pentru ceremonia de rămas-bun. Pompidou l-a primit pentru a treia oară în cabinetul său de lucru, apoi delegaţia a mers în salonul Murac, unde aveau loc de obicei şedinţele Consiliului de Miniştri.

În timpul discuţiilor oficiale, Elena Ceauşescu, însoţită de ministrul afacerilor culturale, a vizitat Manufactura Naţională Gobelins. În jurul prânzului, tot de pe esplanada din faţa Domului Invalizilor, şi tot cu elicopterul, au plecat spre sudul Franţei. Vizita oficială se încheia odată cu părăsirea capitalei. În sud, au mers la Toulouse, “capitala aviatică” a Franţei, pentru a vizita uzinele Sud Aviation, care produceau avioanele Concorde, şi Compania Internaţională de Informatică. Pe tot parcursul vizitei, Ceauşescu a exprimat constant interesul părţii române pentru intensificarea relaţiilor economice româno-franceze. Joi dimineaţa, în ultima zi, delegaţia română a mers în Provance, unde a survolat zona agricolă din sudul Franţei şi au vizitat centrul de cercetări nucleare. De la Lyon, delegaţia s-a înapoiat la Bucureşti. Ca urmare a vizitei a fost semnat un acord în domeniul construcţiilor aero-navale.

Ștefan Andrei: „Cînd am ajuns ministru de Externe (28 martie 1978), în aprilie m-am dus în Franţa. Am avut o misiune foarte grea: să-l conving pe Giscard d’Estaing să facă o vizită în România ca răspuns la vizita pe care o făcuse Ceauşescu în timpul lui Pompidou“ (interviu în Jurnalul naţional din 8 februarie 2008, din ediţia dedicată relaţiilor româno-franceze cu ocazia vizitei preşedintelui Nicolas Sarkozy în România). După o serie de tergiversări, preşedintele francez a vizitat în cele din urmă România (8-10 martie 1979), prilej cu care s-au semnat mai multe acorduri economice care au dus la dublarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. În această perioadă a continuat în România construcţia la Ghimbav a elicopterelor sub licenţă franceză şi a început fabricarea unui nou autoturism românesc, Oltcit, în a cărui linie de construcţie, la uzinele din Craiova, partea română a investit la acea vreme, după relatări, peste 1 miliard de dolari. De asemenea, vizita lui D’Estaing la Bucureşti a avut drept consecinţă favorabilă, tot după relatările lui Ştefan Andrei, întărirea contactelor economice ale României cu Piaţa Comună Europeană (pentru care România devenise un partener serios încă de la începutul anilor ’70) sau cu unele state africane, foste colonii franceze, în viaţa cărora Franţa juca un rol strategic.

În iunie 1970, în timpul unei vizite oficiale în Franța, Ceauşescu a trecut prin Gard. De la Garons la Manduel prin Bellegarde.

Este ora 9.30, în această joi, 18 iunie 1970, când o caravelă în culorile Republicii Franceze aterizează pe pista de aterizare a aeroportului Nîmes Garons. Dar nu Georges Pompidou, noul președinte francez, coboară din el, ci Nicolae Ceauşescu.

O procesiune de 12 Citroëns DS negre

Ceaușescu se află într-o vizită oficială în Franța de șase zile. După ce a fost primit la Elysée de Georges Pompidou, Ceauşescu a făcut turul provinciilor franceze, petrece timpul vizitând centrale şi fabrici nucleare.

Între un pasaj din Toulouse și altul din Cadarache, Ceauşescu face o scurtă escală în departamentul Francez. Când coboară din avion, este întâmpinat de Émile Jourdan, primarul comunist din Nîmes, și de Georges Gerbot, prefectul de Gard. Pe asfaltul aeroportului sunt și tinere în costume populare care oferă flori liderului român.

Însoțit de Elena, soția sa și de un reprezentant al Guvernului francez, Nicolae Ceaușescu se întâlnește cu un grup de notabili din Gard. Odată făcute prezentările, delegația României are loc într-un cortegiu de 12 Citroëns DS negre.

Compania Bas-Rhône și Covial

Mașinile părăsesc Garons și traversează Saint-Gilles unde unii locuitori îl salută pe Președintele României. Vehiculele se îndreaptă spre stația de pompare Pichegu din Bellegarde. La fața locului, demnitari români vizitează instalațiile gării Aristide-Dumont. Președintele României este întâmpinat acolo de Philippe Lamour, CEO al Companiei Bas-Rhône, care îi arată sala mașinilor. Cu cinci ani mai devreme, la București, Compagnie du Bas-Rhône a semnat un acord de colaborare pentru studiul și execuția lucrărilor de irigare în România.

Convoiul își continuă călătoria mergând la Manduel, pentru a vizita SICA (Société d’Intérieur Collectivité Agricole) la Covial. Ceauşescu vizitează uzina de ambalare, şi expediere a fructelor.

Sosire cu avionul si plecare cu elicopterul


Președintele României salută muncitorii în timp ce benzile transportoare derulează piersici. Atunci este timpul să gustați produsele potrivite. Nicolae alege să bea un vin alb, Eléna preferă un mic rosé, iar vicepreședintele român încearcă un vin roșu.

Întoarcerea

Corteiul, condus de o mașină cu steaguri albastre, galbene și roșii în culorile României, se îndreaptă spre aeroport. Pe drumul de întoarcere, vehiculele trec prin Manduel, Bouillargues, Bellegarde, Saint-Gilles și Garons. Pe ici pe colo, simpatizanți, curioși îl salută pe șeful statului român. Ceauşescu a plecat din Gard cu elicopterul. Mai trebuie să treacă prin Cadarache, Lyon și Paris în aceeași zi. Vizita vârtejoasă a lui Nicolae Ceauşescu în regiunea Gard a durat doar două ore.

VIDEO NICOLAE CEAUȘESCU CHARLES POMPIDOU 1970

Citate
“Noi considerăm că nivelul relaţiilor dintre Franţa şi România, îndeosebi în domeniul economic, este sub posibilităţile şi sub dorinţele noastre. În acest context, apreciez că discuţiile de până acum şi contactele între miniştrii francezi şi români vor fi încununate de rezultate bune.”
Nicolae Ceauşescu
“Ridic acest pahar aici, la acest dejun unde se află foarte mulţi diplomaţi, pentru a ura succes diplomaţiei în efortul de a lua locul armelor. Câteodată diplomaţii vorbesc mult, dar e mai bine să ascultăm glasul lor decât pe cel al armelor.”
Nicolae Ceauşescu

Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle care l-a și decorat pe Ceauşescu cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez.

10 noiembrie 2021
Vizită oficială a generalului Charles de Gaulle în România. Yvonne de Gaulle Elena Ceaușescu la aeroport. 14 mai 1968

În perioada 14-19 mai 1968, Nicolae Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle însemna debutul întâlnirilor sale cu mari personalităţi. De Gaulle l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez.

Prima vizită a unui şef de stat francez în ţara noastră.

În perioada 14-19 mai 1968 a avut loc vizita în România a generalului Charles de Gaulle (22 noiembrie 1890-9 noiembrie 1970), președintele Republicii Franceze între 8 ianuarie 1959-28 aprilie 1969

Charles de Gaulle era primul invitat oficial străin de marcă în România condusă de Nicolae Ceaușescu

Pentru de Gaulle a fost ultima călătorie de purtător al simbolurilor Franţei. Studenţii baricadeseră Cartierul Latin iar contestaţiile tinerei generaţii răbufniseră în marile citadele universitare

În pregătirile vizitei, de Gaulle şi-a exprimat ambasadorului român intenţia de-a aborda public temele respectării independenţei în relaţiile interstatale şi „necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale ca alternativă la soluţia blocurilor militare”.

L-a asigurat pe emisarul gazdelor că, în convorbiri şi discursuri, nu se va amesteca în treburile interne ale gazdelor.
Cu doi ani mai înainte, preşedintele Franţei făcuse o vizită la Moscova, iar în toamna lui 1967 o călătorie în Polonia. În discursul ţinut la Varşovia, s-a declarat potrivnic al confruntării celor două mari blocuri militare care scindau planeta.

De la Atlantic până în Urali să fie promovată o politică de destindere, înţelegere şi cooperare, a fost apelul lui. În replică însă, Gomulka a vorbit despre beneficiile aduse Poloniei de alianţa şi prietenia cu URSS şi RDG. Aşadar, de Gaulle încerca şi la Bucureşti să găsească un partener în blocul estic pentru o politică de independenţă a ţărilor distanţate de blocurile militare. Şi, după cum dovedeşte stenograma convorbirii cu Ceauşescu din 14 mai 1968, la Bucureşti n-a primit un răspuns mult deosebit celui din Varşovia…

Contra imperialismului american

După protocolul de la aeroport, bucureştenii i-au făcut generalului o extraordinară primire. Cortegiul a parcurs drumul până în centrul Capitalei aclamat de bărbaţi, femei şi copii cu flori şi steguleţe cu tricolorul român şi cel francez. O primire spontană, a fost impresia oaspeţilor, românii sărbătorind „vizita Franţei, în persoana generalului de Gaulle”, şi-a amintit Sanda Stolojan („Cu de Gaulle în România”, Albatros, Bucureşti, 1994).

După tipic, convorbirile au început cu expunerea oaspetului. Invocând sinceritatea asupra căreia conveniseră, de Gaulle a insistat asupra relaţiilor cu Statele Unite ale Americii. Între francezi şi americani n-a fost niciodată război, spunea el. Franţa i-a eliberat pe americani de sub stăpânirea engleză, iar americanii i-au ajutat pe francezi în ambele războaie mondiale. Într-o oarecare măsură şi oarecum tardiv, a punctat. Dar:„Cu timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, SUA a devenit o ţară imperialistă, atribuindu-şi un oarecare caracter «mesianic», de apărare a unor principii şi idealuri pe care le consideră ca fiind singurele valabile. Ei consideră că politica lor se identifică cu adevărul şi au convingerea că tot ceea ce contrariază ambiţiile şi pretenţiile lor nu poate fi decât rău. Franţa nu poate fi de acord cu această politică. (…) SUA vor să joace pretutindeni, fie că este vorba de Africa, Asia sau America Latină, un rol de prim-plan care vine deseori în contradicţie cu interesele ţărilor din regiunile respective”.

Contra politicii sovietice

La fel de categoric a fost de Gaulle şi cu celălalt bloc:„Franţa nu doreşte ca ţările din răsăritul Europei să se afle sub dependenţa URSS, deoarece dacă acest lucru s-ar întâmpla, nu ar putea fi realizat nici un echilibru pe continentul european. (…) Franţa nu doreşte ca Rusia să-şi menţină şi să-şi dezvolte o preponderenţă politică şi militară asupra acestor ţări”.

Ceauşescu a declinat însă imediat oferta implicită a trecerii în rândul acelor state care, precum Franţa, abandonează blocurile militare. A tăiat imediat elanul şi speranţele generalului. Regimurile socialiste din Estul Europei n-au apărut datorită prezenţei trupelor sovietice, zice el. Ci „al dorinţei profunde a popoarelor respective, necesităţii absolute de a se pune capăt stării de înapoiere în care se aflau aceste ţări”.

Un astfel de regim ar fi imposibil de conceput în Franţa sau Anglia, a replicat generalul. Mai degrabă conciliant decât contradictoriu, înţelegând că-şi făcuse iluzii. Realiza acum că Nicolae Ceauşescu se pronunţă împotriva blocurilor militare dar nu intenţionează deloc să iasă din cel sovietic. În beneficiul Franţei pe care-o slujea, mai rămâneau de pus la punct afacerile.

Cu slănina-ntreagă şi cuţitul uns

Însufleţirea protagoniştilor şi entuziasmul românilor s-au exhibat pe toată durata vizitei. Ceauşescu era vizibil încordat de emoţie şi nedeprins încă să ţină liber discursuri. Îşi scandează, cu foile de hârtie în mână şi pauze nepotrivite, discursul la mitingul din Craiova. „Ieuropa” sună ca-n gura unui băştinaş de pe alte continente.
După periplul prin ţară, de Gaulle l-a invitat pe Maurer la Ambasada Franţei, confesându-i-se asupra impresiei ce i-o făcuse Ceauşescu.

„Un ţăran mincinos”, l-ar fi făcut el, după mărturia fostului premier. Nici Maurer n-a cerut detalii, nici oaspetele nu i-a oferit (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2009).

Se înţelege însă că de Gaulle nu putea fi decât dezamăgit în aşteptări. În loc să iasă din Tratatul de la Varşovia, Ceauşescu prefera să-şi declare independenţa din interiorul său. Trăia, adică, visul ţăranului cu slănina întreagă, dar cu cuţitul uns. În locul liberalizării depline, Ceauşescu îşi „orbea” interlocutorii cu teoria regimului comunist instalat prin voinţa poporului.

Retrospectiv, convorbirea dintre de Gaulle şi Ceauşescu a fost o invitaţie implicită de „intrare în Europa”. Şansă refuzată de Ceauşescu în apoteoticul an 1968. Dar dintre labele „ursului de la Răsărit”, nici ceilalţi tovarăşi ai săi nu întrevedeau, atunci, o astfel de scăpare.

Lenuţa, debutantă în presa mondială

Vizita lui de Gaulle în România marchează şi biografia Elenei Ceauşescu. A fost prima ei ieşire la rampă internaţională ca primă doamnă a României. În programul aparte conceput pentru soţiile oaspeţilor francezi, doamna Yvonne de Gaulle apărea însoţită de soţia lui Maurice Couve de Murville, ministru de Externe al Franţei, şi soţia lui Bernard Tricot, secretarul general al administraţiei prezidenţiale de la Élysée.

Ştearsă şi monosilabică

Elena Ceauşescu se confruntă astfel, în lumina reflectoarelor presei mondiale, cu eleganţa şi spiritul francez. Examen îngreunat şi de prezenţa celorlalte soţii de demnitari români obligate să onoreze protocolul. După imaginile înregistrate, nevasta lui Ceauşescu îşi stabilise deja look-ul ce-a consacrat-o:deux-pièces-uri în uniuri pastelate pe nuanţe care să-i evidenţieze prezenţa pe fondul costumelor bărbăteşti.

Se coafa cu părul tăiat drept, sub baza urechii, nuanţîndu-i culoarea naturală în castaniu strălucitor. O (încă) tânără savantă cu responsabilităţi în cercetarea chimiei, ştiinţa viitorului, e reprezentarea spre care aspiră, deocamdată.

În jurnalul călătoriei din 1968, publicat după moartea lui Ceauşescu, Sanda Stolojan care făcuse oficii de traducător pentru preşedintele francez, o descrie pe debutanta Lenuţa ca pe-o figură „ştearsă”. Îmbrăcată într-un taior verde, nemachiată şi conversând monosilabic, i s-a părut eclipsată total de soţia lui Maurer.

Franţuzoaice prost îmbrăcate

Nici Lenuţa Ceauşescu nu s-a arătat însă impresionată de franţuzoaice. A măsurat oamenii, toată viaţa, ca şi soţul ei, prin defectele lor. Prin comparaţie, etalându-şi calităţile, ieşeau ei bine totdeauna. Astea, franţuzoaicele, va spune cu dispreţ de expertă în polimeri, se îmbracă în tergal ieftin.

Bârfa e însă universală! După ce consemnează încălcarea bunelor maniere de Ceauşescu care-şi rezema tacâmurile pe marginea farfuriei între înghiţituri, Sanda Stolojan reia răutăţile pariziene. Circula prin Paris, cică, zvonul că până nu demult, după „moda ţărănească”, soţii Ceauşescu dormeau amândoi în aceeaşi cameră, în două paturi, cu toţi copiii:într-unul, el cu băieţii, în celălalt, mama cu fata.

Prima întrevedere Maurer-de Gaulle

În conştiinţa publică mondială, preşedintele Franţei era „marele de Gaulle”.

Lider al Rezistenţei, şef al Guvernului provizoriu francez, prim-ministru, iar, din 1959, preşedintele Franţei, ţintea, prin politica lui, să redea Parisului aura de capitală a spiritului european. În timpul mandatului său de preşedinte, Franţa a renunţat la colonii, s-a retras din NATO şi a antamat relaţii speciale cu URSS şi China. De Gaulle impresiona şi prin calităţi personale deosebite. Îşi domina partenerii prin înălţime, prestanţa ţinutei militare şi semnele cicatrizate din bătăliile primei conflagraţii mondiale. Carisma, talentul oratoric, prodigioasa memorie şi inteligenţă relaţională configurau portretul acestui „om special”, după cum l-a caracterizat şi Maurer.

După prima lor întâlnire, premierul Maurer l-a descris pe de Gaulle lui Dej şi celorlalţi membri ai Biroului Politic în termeni paradoxali. L-a caracterizat ca „un aristocrat de cea mai bună tradiţie aristocratică”, în acelaşi timp un mare burghez, el şi familia sa fiind acţionari în toată marea industrie franceză. De Gaulle e-un demnitar de mare politeţe însă foarte distant. Care conducea, efectiv, toată politica Franţei.

Acea întrevedere dintre Maurer şi de Gaulle, consumată în vara anului 1964, la iniţiativa preşedintelui, a fost borna vizitei sale în România din mai 1968. Fusese programată pentru iunie 1967. S-a amânat din cauza „Războiului de şase zile”, conflict izbuncit între Israel, pe de o parte, şi statele arabe Egipt, Iordania şi Siria, pe de alta. Politica României atrăgea atunci în cea mai mare măsură atenţia unuia ca de Gaulle.

Luaseră amploare şi relaţiile dintre cele două ţări, cu istoric flatant pentru francezi, prin afacerile bune şi schimburile culturale încheiate după ridicarea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadă, în 1963. Până la sfârşitul vieţii sale, Maurer a apreciat întâlnirea cu de Gaulle ca momentul cel mai bun din lunga-i carieră. Şi Maurer făcuse generalului impresie bună.

Conform stenogramei discuţiilor dintre cei doi, Maurer vorbise pe placul gazdei şi despre chestiuni sensibile. Ruptura dintre Rusia şi China schimbase ordinea lucrurilor, a declarat românul. Şi dacă n-ar fi existat aceasta, el, Maurer, nu s-ar fi aflat în faţa preşedintelui Franţei. Dar, spune el răspunzând altei întrebări, a trebuit ca înaintea călătoriei occidentale să viziteze Moscova ca să elimine bănuielile. Anumite cercuri sovietice insinuaseră că vizita delegaţiei economice româneşti la Paris are ca substrat promovarea unui „limbaj ostil Rusiei”.

Charles de Gaulle, vizită în România. DETALII puțin știute. Adevăratul motiv pentru care s-a dus la Craiova

La 17 mai 1968 are loc vizita istorică a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, însoţit de Nicolae Ceauşescu, la Curtea Domnească, unde se întâlneşte cu fostul său coleg la celebra Şcoală Militară de la Saint-Cyr, generalul veteran de război Ion Hruvim.

Generalul Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, a vizitat România între 14 şi 19 mai 1968. Iniţial, vizita sa în ţara noastră fusese programată pentru luna iunie 1967, însă a fost contramandată de „Războiul de şase zile” dintre Egipt şi Israel. Izbucnirea violentelor manifestaţii studenţeşti pe 12 mai 1968, la Paris, a fost cât pe ce să contramandeze şi această vizită, scurtată cu o zi din acelaşi motiv.

Scriitoarea Sanda Stolojan, care a fost traducătoarea de limbă română a tuturor preşedinţilor francezi care au vizitat, succesiv, România, până la François Mitterand inclusiv, evocă într-un volum de memorii acea primăvară: „Am redescoperit impactul naturii din România cu ocazia primei mele reîntoarceri la Bucureşti (plecasem din ţară în ianuarie 1962), ca interpretă a generalului de Gaulle, în mai 1968. De îndată ce uşa avionului s-a deschis, mirosul şi lumina României au năvălit prin deschizătură. Am recunoscut aerul, căldura blândă, efluviile pământului. Un parfum de trandafiri îmbălsăma aerul, în vreme ce cortegiul s-a pus în mişcare. Însoţiţi de acest parfum, am părăsit aeroportul şi am parcurs în mare pompă, încet, Şoseaua Kiseleff până la Arcul de Triumf şi apoi spre Piaţa Jianu, în direcţia lacurilor, unde aveau să locuiască preşedintele Franţei şi suita sa. Parfumul trandafirilor ne-a însoţit apoi, în toate zilele ce au urmat, de-a lungul peregrinărilor noastre motorizate prin oraş, pe Calea Victoriei, până la Palatul Republicii – fostul Palat Regal…”.

Vizita de la Craiova

L-am văzut şi eu pe generalul de Gaulle trecând pe Calea Victoriei într-un Cadillac de culoare închisă, decapotabil, elansat – regimul abandonase de pe timpul lui Gheorghiu-Dej automobilele sovietice – care rula cu 15-20 de kilometri pe oră, în picioare, alături de Ceauşescu, salutând mulţimea… Asta se întâmpla în dreptul parcării hotelului Athénée Palace. Mă întorceam de la Liceul „Mihail Sadoveanu”, unde urmam clasa a X-a. Era multă lume adunată acolo, aşteptând să-l vadă pe preşedintele Franţei, aşa încât m-am oprit. Ţin minte că un plutonier de miliţie mi-a cerut să deschid servieta în care aveam un manual şi câteva caiete. I-a cerut să facă acelaşi lucru unui domn cu geantă diplomat, cu care am intrat apoi în vorbă în franţuzeşte – era un comis-voiajor belgian.

În urmă cu un deceniu, criticul şi istoricul de artă Paul Rezeanu a publicat în revista „Magazin istoric” un admirabil articol, intitulat De ce a venit preşedintele Charles de Gaulle la Craiova. Motivul era cunoscut, neoficial, de-acum o jumătate de veac: generalul de Gaulle a ţinut să îşi revadă un prieten cu care fusese coleg la Şcoala Superioară de Război de la Paris, generalul Polihron Dumitrescu... Articolul profesorului Paul Rezeanu aduce însă multe date referitoare la întâlnirea dintre cei doi colegi, în casa lui Polihron Dumitrescu, de pe strada Ulmului 19 din Craiova („era fosta sa casă, ce îi fusese retrocedată, pusă la punct, remobilată…”), ca şi despre biografia acestuia. Aşa s-a făcut că preşedintele Charles de Gaulle a devenit „personalitatea politică internaţională cea mai importantă care a vizitat Craiova”.

Sursa: decenews

Autor Lavinia Betea