Adrian Păunescu îi scria lui Ceauşescu: „Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos. Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod. Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar. Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare. Aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric” Să trăiţi, Măria Voastră!”

Exclus din viaţa publică, căzut în dizgraţia partidului şi a “marelui conducător”, poetul Adrian Păunescu îi trimitea în 1986 o năucitoare scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, pentru a-i lăuda o “genială” cuvântare.

Scrisoarea – o odă închinată „Măriei sale“ Nicolae Ceauşescu – a fost redactată la aproape un an după interzicerea Cenaclului Flacăra, în iunie 1985, când cinci tineri au murit călcaţi în picioare pe Stadionul Petrolul din Ploieşti în timpul unui spectacol organizat de Păunescu.

Documentul – care se întinde pe patru pagini redactate la maşina de scris – este datat „noaptea de 7 spre 8 februarie 1986“. Pretextul găsit de Păunescu pentru a-i scrie „iubitului tovarăş“ a fost o cuvântare „extraordinară“ la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 6 februarie 1986. În acea cuvântare, Ceauşescu punea anumite eşecuri din „înfăptuirea planului cincinal“ pe seama incompetenţei unor persoane din conducerea partidului.

La scrisoare, Păunescu a ataşat şi o poezie, intitulată „Vă mulţumesc – versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986“.
Actualul senator PSD susţine că scrisoarea nu a avut scopuri ascunse şi că a fost o reacţie „pozitivă la un fapt mai bun care se petrecuse“ şi că a dorit să sublinieze „nişte lucruri care trebuiau continuate pentru a se putea ieşi din situaţia dificilă în care se găseau diverse sectoare ale vieţii publice“. Epistola lui Păunescu se încheie cu o urare adresată dictatorului: „Să trăiţi, Măria Voastră!“.

Actualul senator PSD a declarat pentru Cotidianul că scrisoarea sa nu este decât o reacţie pozitivă la un discurs care l-a impresionat. Adrian Păunescu spune că-şi aminteşte vag de cuvântarea în urma căreia i-a trimis scrisoarea lui Nicolae Ceauşescu. „Nu mai ţin minte. Ştiu doar că eram dat afară şi că preşedintele ţării de atunci ţinea nişte declaraţii care m-au entuziasmat. Cred că discursul era despre birocraţie, nu mai ştiu exact. Şi despre nevoia de iniţiative şi despre nevoia de curaj în abordarea realităţii. Nu mai erau chestiunile mele personale. În scrisoare, după cum se vede, eu nu apăram cauza mea“, declară senatorul.

Păunescu s-a arătat deranjat când a fost întrebat dacă atitudinea dictatorului faţă de anumiţi oameni din conducerea partidului l-ar fi încurajat în vreun fel să revină în viaţa publică. „Eram blamat, eram lovit, n-aveam atunci nici o speranţă că va fi altfel. Voiam să ajut cauza generală. Să subliniez nişte lucruri care trebuiau continuate pentru a se putea ieşi din situaţia dificilă în care se găseau diverse sectoare ale vieţii publice.“

Păunescu spune că, la momentul anului 1985, îi fuseseră refuzate mai multe poezii pe criterii politice şi că, de-a lungul timpului, a intervenit pentru cei care erau puşi sub interdicţie de regim. „Pentru mine era important să exist, dar nu aş fi făcut orice ca să revin.“ Potrivit declaraţiilor lui Păunescu, scrisoarea în sine ar fi o dovadă că nu se simţea jignit că fusese exclus din viaţa publică şi că punea „cauza generală mai presus de propriile jigniri“ şi de „condiţia mizeră“ în care se afla. Întrebat dacă nu considera că şi Ceauşescu se făcea vinovat de situaţia din ţară, poetul răspunde: „Nu puteam eu să-i scriu lui despre el“. Apoi revine: „Spuneţi că nu-i spuneam lui, dar uitaţi ce scrie aici: «La multe rele v-au îndemnat ei şi multe s-au şi comis». Acest «s-au şi» nu vă spune nimic?“.

În privinţa tonului laudativ al scrisorii, Păunescu a tunat: „E treaba mea cum vorbeam cu el! Ce te f…e pe dumneata grija asta, cum îi scriam eu lui?!“. Apelativul „geniu“ folosit în mod repetat la adresa lui Ceauşescu este explicat simplu: „Nu mă dezic de ce am scris acolo. A avut o parte extrem de importantă de contribuţie la istoria României. Cam aşa era opinia despre Ceauşescu atunci. E vorba de celelalte aspecte ale lui, privind independenţa naţională, privind dezvoltarea gândirii originale, privind întoarcerea culturii naţionale acasă“.

Păunescu susţine chiar că, în momentul redactării scrisorii, el se afla în opoziţie faţă de sistem şi nu neapărat faţă de Ceauşescu. „Repet, nu era dictator, era preşedintele ţării. «Dictator» a fost numit ulterior de cei care sunt foarte curajoşi după război şi sunt anticomunişti după comunism. Eu am reacţionat pozitiv la un fapt mai bun care se petrecuse. Faţă de altele n-am reacţionat. Şi «altele» sunt cuprinse în «greşelile care s-au comis» din scrisoare.“ Păunescu susţine ca şi-ar fi dorit să nu fi fost avertizat cu acel „vot de blam“.

Poetul spune că nu a primit nici o reacţie din partea lui Ceauşescu la acea scrisoare şi că i-a mai scris şi cu alte ocazii. Mai declară că l-a iubit pe Ceauşescu, dar că l-a şi contestat. Întrebat de versuri omagiale aduse Tovarăşului, conchide pe un ton nervos: „Parcă sunteţi născuţi din cizma lui Adolf Hitler! De unde atâta fundamentalism, atâta trogloditism? Da’ cine p…a mă-sii sunteţi voi, mă, să mă-ntrebaţi pe mine? Voi ce-aţi făcut? Bate-te cu cenzura şi după aia vorbim!“.

Cuvântarea lui Ceauşescu a inspirat poezia „Vă mulţumesc“

Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986

„Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

Acest popor doreşte întregul adevăr
Şi-acum când grea e iarna şi iarăşi sunt probleme
Nevoie e de oameni, «nu de justificări»,
Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»

De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.

Ce radicalitate în felul omenesc
De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,
Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,
De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.

În vremurile grele pe care le trăim
Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.

Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,
Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte
Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem
Care prin sine însuşi falsifică şi minte.

Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,
Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,
Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,
Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.

Să vină primăvara conştiinţei româneşti,
Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii,
Exemplu de-nnoire pornind din Bucureşti:
Un neam care-şi iubeşte şi pe bătrâni, şi pruncii.

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,

Să vină Adevărul, să vină Primăvara.

Adrian Păunescu 7-8 februarie 1986“

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că,
într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

Adrian Paunescu, rapsodul comunismului dinastic