Mărturiile Niculinei Rusu Ceauşescu despre tinereţea revoluţionară a fratelui ei, Nicolae Ceaușescu.

Niculina Rusu Ceauşescu iulie 1977

Copilul Nicolae Ceauşescu către fratele său cel mare Marin: „bine mă, dar să vezi tu, ce-am să fac eu când oi fi mare”. Predonu, socrul lui învățătorului Barascu: „Măi Nicolae i-a treci și ordonă tu aici și spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul”. Predonu: „Măi Lixandro măi, copilul ăsta al tău ori o să moară, ori o să ajungă bine, că-i prea isteț„. – „D-le Săndulescu, când lucrul va fi gata să-l trimiți să mi le aducă puștiul ăla mic, că-i tare isteț.”

Elena Ceaușescu

Niculina Rusu Ceausescu

Prima arestare a lui Ceausescu Nicolae a avut loc în 1933, la doar 15 ani, pentru ca raspândise manifeste cu ocazia unei greve si îndemnase la acte de sabotaj. În iunie 1936 a fost condamnat de Tribunalul Militar Brasov la 2 ani închisoare, amenda si 1 an interdictie de a parasi comuna Scornicesti. In august 1939 a fost condamnat in contumacie de catre Tribunalul Militar Bucuresti la 3 ani inchisoare. Va fi prins de organele de Siguranta abia în iulie 1940 cand a fost depus la penitenciarul Jilava. A fost detinut in penitenciarele Brasov, Doftana și Văcărești (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug. 1940) si Caransebes (aug. 1940 – iul. 1943), Vacaresti (iul. – aug. 1943) si Lagarul de internati politici de la Targu Jiu (aug. 1943 – 23 aug. 1944). In iunie 1936 a fost condamnat de Tribunalul Militar Brasov la 2 ani închisoare, amenda si 1 an interdictie de a parasi comuna Scornicesti. In august 1939 a fost condamnat in contumacie de catre Tribunalul Militar Bucuresti la 3 ani inchisoare. Va fi prins de organele de Siguranta abia în iulie 1940 cand a fost depus la penitenciarul Jilava. A fost detinut in penitenciarele Brasov, Doftana si Vacaresti (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug. 1940) si Caransebes (aug. 1940 – iul. 1943), Vacaresti (iul. – aug. 1943) si Lagarul de internati politici de la Targu Jiu (aug. 1943 – 23 aug. 1944). 

Lenuţa Petrescu, Nicolae Ceauşescu 1939

Niculina Ceauşescu a fost primul născut din cei zece copii ai cuplului Andruţa şi Lixăndrina Ceauşescu – au urmat Marin, Nicolae, Riţa, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel şi Ion.

Familia Ceauşescu

RUSU NICULINA (Soț Stefan Rusescu din Brăhăşeşti (Galaţi). A avut două fiice, Mihaela și Gabriela n. 1914, d. 1990

INSTITUTUL DE STUDII ISTORICE ȘI SOCIAL-POLITICE DE LÂNGĂ C.C. AL P.C.R. Sectorul Arhive și memorie.
RUSU NICULINA fostă CEAUȘESCU.
Culegerea și pregătirea amintirilor din punct de vedere arhivistic a fost efectuată de Ion Toacă și Gheorghe Tudor. București, noiembrie 1972.

Mă numesc Rusu Niculina – după căsătorie – , pe numele meu de naștere figurez ca Niculina Ceaușescu. M-am născut în catunul Tătarei, care ținea de comună Scornicești, în anul 1914 în ziua de 18 iunie.

Tatăl meu se numește Andruța Ceaușescu, iar pe mama o cheamă Lixandrina. Tatal meu, era și el născut în aceeași comună, iar mama era născută în comuna Șuică, care se afla peste deal de comuna Scornicești. Pe tatal mamei, îmi aduc aminte că-l chema Badea. Pe bunica din partea mamei nu o cunosc, deoarece a murit la șase luni de la nașterea mamei mele. Mama mea a avut vreo zece frați. dar numai de pe tata. Dinspre tata erau trei frați și o soră, care locuiau în comuna Scornicești. Numele lor era: pe sora o chema Lelea Linta, care după căsătorie a devenit Petrescu, iar pe frați îi chema: neica Sandila Ceaușescu. Tata mai avea încă o soră Lelea Anica, care locuia în comuna Patuleni, iar o alta soră Maria, locuia în comuna Pogoru.

La părinți, noi am fost zece copii: eu Niculina, eram cea mai mare, iar dupa mine urmau: Marin, Nicolae, Rita, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel care a murit si Ion.

Școala primară am făcut-o în comuna Scornicești. Trebuia sa mergem zilnic cate doi km. la ducere și cate doi km. la întoarcere până la școală.

Îmi aduc aminte că fiind copii mulți la părinți și având pămînt puțin, prea bine nu eram îmbrăcați noi, dar în schimb, am fost elevi sirguincioşi și am învățat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilități materiale, nici unul dintre noi, nu a putut urma învățătura mai departe.

Eu la varsta de 14 ani, am plecat de acasă la București și am intrat ca ucenică la un atelier de legătorie.

Înainte de a descrie această perioadă, aș dori să relatez câteva întâmplări din copilăria noastră, petrecută pe dealurile Scorniceştiului.

Întrucât – după cum am arătat – familia noastră era foarte numeroasă, părinții mei dovedeau cu greu să facă față greutăților, ne foloseau și pe noi copii, la muncile agricole mai ales vara; mergeam la sapă, la secerat de grâu, la prășit, la rărită. Cum era pe atunci obiceul la țară, se organizau uneori, de către oameni care aveau mult pămînt și nu puteau să-l muncească singuri, clăci, la care chemeau diferiți oameni din sat. La una dintre acestea ne-am dus și noi copiii mai mari, adică eu, Marin și Nicolae, la învățătorul din satul nostru, pe nume Barascu. La acest învățător, au învățat carte Marin și Nicolae; eu l-am avut dascăl pe altul. Clacă aceasta – învățătorul Barascu – o făcuse pe timpul secerii la grau.

Ne adunasem cam 30 de persoane. Cel care ne însoțea era Predonu, socrul lui Barascu, care la un moment dat, văzând-ul mai dezghețat și mai isteț pe fratele meu Nicolae, îi spune; „Măi Nicolae i-a treci și ordonă tu aici și spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul”.

Atunci frate-meu, luindu-si sarcina în serios. Le-a trasat la fiecare câte o postată, pe care s-o secere și-n același timp și-a luat și el o porțiune de secerat, de aceeași mărime ca a celorlalți. La sfârșitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieșit primul. Peste câteva timp, întâlnindu-se Predonu cu mama îi spune; „Măi Lixandro măi, copilul ăsta al tău ori o să moară, ori o să ajungă bine, că-i prea isteț„.

De asemenea, tot de la mama mai știu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae și Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofițer, văzând într-una din zile pe jandarmul comuniei trecând călare pe uliță noastră, îi spune lui Nicolae; „mă, cînd o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu”. Nicolae, dupa un moment de gîndire îi spune; „bine mă, dar să vezi tu, ce-am să fac eu când oi fi mare”.

Tot copii fiind, într-una din seri, trebuia să mergem să închidem oile în grajd. Mie și lui Marin, ni s-a părut că cineva este ascuns în grajdul oilor și după ce ne-am apropiat de el, am fugit înapoi spre casă. Văzundu-ne, Nicolae, care avea atunci 6 ani, îmi spune mie și lui Marin: „haideți mă cu mine, ce vă e voua frică?”.

Ca o ilustrare a condițiilor grele de viață pe care le-am avut în copilarie, îmi aduc aminte ca pe vremea când am început, copil fiind, se recunosc ceea ce se întâmplă în jurul meu, era o seceta foarte mare; tata era plecat să cumpere porumb și pîna a venit dănsu, de pe locurile pe unde s-a dus, vreo doua zile, mama neavând nimic de mâncare, a luat niște boabe, le-a pus la fert, după aceea le-am mîncat.

De cele mai multe ori, toamna părinții noștri culegeau din grădina porumbul, care era încă verde, pe care după aceea îl luau, îl curățau și-l punea pe acoperișul unui grajd, învelit cu tablă, ca să se usuce. Pentru că malaiul sa ne ajungă, de multe ori mămăliga o amesteca și cu orz. Fiind copii mulți, cam la doi ani câte unul, părinții o scoteau cu greu la capăt, iar mama săracă nici nu prea putea să muncească și când dânsa mergea la câmp, trebuia să vin eu acasă și să fac de mâncare, să văd de păsări și să mă ocup și de frații mai mici. Dar toate au trecut. Revenind la ucenicia mea, aș vrea să arăt cum am ajuns totuși la București.

Tatăl meu, se ducea uneori pe la București la o cunoștință de al lui pe nume, Marin Dinicioc, un fel de rudă de-a noastră, care vindea pâine cu căruța prin oraș. Aproape întreaga primăvară și vara anului 1929, tata a stat mai mult pe la București. Dânsul s-a întors acasă pe timpul sărbătorilor de Paște. După care iar a plecat. Atunci m-am hotărât și eu să mă duc la București. La noi în sat era o ruda de-a noastră, căruia noi îi spuneam finul Florea, care avea casă la mică distanță de casă noastră, și care, lucra pe la București.

În toamna acelui an, văzând că pe acasă nu mai am nici un rost de a duce viața mai departe întrucât eram foarte mulți frați, iar mama nu mai putea face față greutăților, m-am hotărât să plec la București. finul Florea, care avea familia în sat și venea deseori s-o viziteze, îmi vorbea de București. În imaginația mea, de copil, văzând că finul Florea de câte ori venea de la București aducea și daruri familiei sale, îmi închipuiam că la București, viața e cu totul alta și că în scurt timp, o sa reușesc să trăiesc mai bine.

Cand finul Florea a venit acasă, m-am dus la dânsul și l-am rugat sa mă ia la București, spunăndu-i că întrucât mama nu are bani pentru a-mi plăti mașina, să dea bani de la el pentru transportul meu , și când o să am o să-i restitui. Finul Florea fiind un om foarte cumsecade, m-a luat și m-a dus la București.

Mașina avea capăt de linie în piața Amzei unde mă aștepta tata. Dânsul m-a luat și m-a dus la o legătorie de cărți, situată tot in piața Amzei. Patronul acestei legătorii, era un neamț, care pe lîngă munca de legător, scria titlurile cărților în aur, bronz. Tot la el, erau ca ucenice și niște fete din satul nostru ale lui Dinoftea – cum le spuneam noi; aceste fete erau mult mai mari ca vârstă decât mine -. Condițiile de trai la acest atelier , erau foarte proaste.

Timp de două luni cât am lucrat la acest atelier, am dormit numai pe jos , sirguincioşi aveam unde să ne spălăm, până la urmă ne umpluseră pe toate păduchii. Fiind mai isteață decât celelalte, patronul mă trimitea deseori dupa cumpărături în special după mâncare , de la o bodegă din apropiere. Tot în piața Amzei se afla un pielar, pe nume Costică Lambru, un mare negustor, care vâzundu-mă cumpărând din prăvălia lui diferite lucruri trebuincioase pentru atelierul nostru de legătorie, m-a întrebat într-o bună zi, dacă vreau să merg să intru ca ucenică la un la un cumnat de-al său, care avea un atelier de cismărie. Vreau să adaug că, în perioada când am fost la atelierul de legătorie, mai mergeam împreună cu fetele despre care am pomenit, să spălăm diversre lucruri, la un consătean de-al nostru, care locuia într-un subsol și era lucrător la U.C.B.

După vreo două luni de zile de la angajarea mea la atelierul de legătorie, când a venit tata la mine, i-am spus că eu numai vreau să rămân ca ucenică acolo din cauza condițiilor grele în care eram nevoită să trăiesc. Cam în același timp cu mine vorbise cu tata Costică Lambru, care i-a spus următoarele; „Măi Andruță, nu este păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenorociți; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismarie, pentru că să învețe și ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viața. Văd că este fata înzestrată, foarte cuminte; Ascultând sfatul lui Costică Lambru, tatal meu, m-a dus la Săndulescu. Atât el cat și soția lui, au fost foarte cumsecade cu mine.

Când m-au văzut atât de murdară și de prost îmbrăcată, patroana m-a luat, și m-a dus la bae, m-a tuns și a dovedit mult bun simț, deoarece ei mai aveau încă o lucratoare și ca aceasta să nu vadă situația în care mă aflam, ca să nu râdă de mine ca sunt murdară, totul a făcut pe ascuns.

Îmi aduc aminte că, intrarea mea ca ucenică la atelierul de cismarie a lui Săndulescu, a avut loc prin toamna anului 1929, deoarece, rețin și acuma că vremea era foarte friguroasă iar eu nu aveam ce îmbracă.

Săndulescu, patronul, își avea atelierul de cismarie pe calea Victoriei. El avea o fetiță în vârstă de 9 – 10 ani, care învață la Institutul Moteanu, și pe care eu o duceam la școală. După cum am spus eram foarte sumar îmbrăcată, iar într-una din zile directoare vâzundu-mă cât sunt îmbrăcată cu o rochiță și un pulover și nu am nimic pe cap, mi-a spus: „măi fetițo, ai să răcești la cap și ai să faci meningita”, dar eu nu știam ce e boala aceasta și chiar dacă a-și fi știut tot nu aș fi avut ce îmbrăca.

Faceam zilnic patru drumuri, între casă în care locuiam noi și Institutul Moteanu, căci fetița învăța și după amiază.

In primavara anului 1930, Niculina l-a luat pe Nicolae la București avea 12 ani

In primavara anului 1930, l-am adus și pe Nicolae la Bucuresti, la același patron el era foarte mic și avea și niște pistrui pe față. L-am întâmpinat și pe el tot în piața Amzei, unde veneau mașinile, dar se vede treaba că neavând bani să-și plătească biletul de călătorie, conducatorul autobuzului, mi-a spus ca sa mă duc întâi să aduc banii și pe urmă să vin să-l iau. M-am dus și am cerut bani cucoanei, dânsa mi-a dat și m-am întors să-l iau pe Nicolae. Când m-a vazut cucoana cu el în casă m-a întrebat „âsta-i fă, fratele tău?” eu i-am raspuns: „âsta-i”. Nicolae a fost un ucenic bun, era foarte muncitor, ascultător.

La un an după venirea lui Nicolae în București, a venit și Marin, și aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier, toți trei. Meșterul ne iubea pe toți, deoarece eram cuminți și ascultători, dar Nicolae ne întrecea pe toți, fiindcă era foarte iute și de cele mai multe ori, numai pe el îl trimiteau la lucru pe la clienți.

Țin Minte că patronul avea o clientă foarte cumsecade , care îi spunea mereu patronului: „D-le Săndulescu, când lucrul va fi gata să-l trimiți să mi le aducă puștiul ăla mic, că-i tare isteț.” La acest patron, eu am dormit rău pe timpul șederii mele acolo. Ca locuință ei aveau numai o cameră și o bucătărie.

Pe mine m-a culcat la început pe un pat de campanie, împreună cu cealaltă lucrătoare. După un an de zile, patronul s-a mutat în același imobil, dar cu etaj mai sus, într-un spațiu mai mare, de astă dată aveau doua camere și o bucătărie. Pe mine și pe Lina – lucratoarea de care am pomenit -, ne-au culcat sus. Pe frații mei, Marin și Nicolae, precum și alți trei ucenici pe care-i mai avea patronul, îi culca în atelier, pe două paturi, destul de incomode și murdare.

Meșterul ar fi avut posibilități materiale ca să le îmbunătățească condițiile de dormit, dar n-o făcea pentru motivul că ar fi fost un om rău, hapsîn, ci pentru că așa se obișnuia pe atunci. La prânz și seara eu le aduceam mancarea în atelier, iar duminicile ne adunam toți trei frați în atelier, întrucât nu aveam unde să ne ducem și ne aminteam de pe acasă. Cu multă placere îl ascultam în special pe Marin, care fiind un bun povestitor. Ne spunea foarte multe povești. Față de mine, pe timpul ucenicei, Marin și Nicolae au dus-o mai greu.

După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al ptronului nostru care se numea nea Gogu Săndulescu și avea un atelier de cismărie, pe strada Vaporul lui Assan. Deși nea Gogu Săndulescu avea in jur de vreo 30 de ani, se împacă foarte bine cu Nicolae și deseori mergeau împreună și se jucau cușmele pe maidan din apropiere.

Prin toamna anului 1932, am plecat si eu de la patron, deoarece atunci am cunoscut soțul meu. La scurt timp de la plecarea mea la părăsit pe patron și Marin, care a mers și s-a angajat la Furtunescu.

După plecarea mea de la Săndulescu, un timp am mai lucrat la un alt patron Stelian Dragomirescu, care avea atelier de cismarie pe strada Serban Voda, iar mai târziu împreună cu soțul meu, ne-am deschis un atelier propriu , care a funcționat mai întâi pe strada Serban Voda la nr. 15, iar dupa trei ani ne-am mutat pe Bd. Maria – nu rețin numarul.

După ce m-am cunoscut cu soțul meu, vreo 6 luni de zile am locuit pe strada Aurel Vlaicu unde un timp a locuit și Nicolae. Acestea se întâmplau prin iarna anului 1932, locuința noastră de pe Aurel Vlaicu era foarte proastă, propiu zis nu locuiam într-o camera ci, într-o gheretă, în care vara se vindea zarzavat. Eu impreuna cu soțul, de bine de râu dormeam într-un pat; dar Nicolae impreună cu un alt baiat pe nume Radu Vaduva, dormeau pe jos, neavând nici pernă sub căpătîi, nici cu ce să se învelească . Sub cap își puneau un preș, iar ca învelitoare se foloseau de un pled prăpădit, de care trageau fiecare toată noaptea ca să se învelească.

Prin luna martie sau aprilie 1933, dupa cum am mai arătat, m-am angajat pentru o scurtă perioadă la Stelian Dragomirescu, care avea atelierul pe strada Serban Voda. La scurt timp dupa plecarea mea de pe strada Aurel Vlaicu, a venit Marin și l-a luat pe Nicolae și l-a dus la Cornăţeanu, și de aici înainte.

Nicolae Ceauşescu și-a început activitatea revoluționară. 1933 la doar 15 ani

Despre aceasta perioadă, eu cunosc mai puține lucruri, deoarece el venea pe la noi numai de când în când, doar să mai mănânce, să mai lase bani, pe care vroia să-i strângă, și chiar o scurtă perioada de timp, el a lucrat și la atelierul nostru. În legătură cu aceasta perioadă, îmi aduc aminte ca într-una din seri îl văd că-și ia geamantanașul său și fuge pe o ușa din spate ca aveam atunci o camera în față și atelierul în spate, care erau deservite de două intrări. Aceste lucruri se petreceau prin anul 1934.

Pe timpul cât a lucrat la Carniteanu, Nicolae a participat la niște greve, care s-au terminat cu spargerea unor vitrine de la magazinele lui : Filipescu, Mihailescu de pe Calea Victoriei. A fost arestat de poliție, dar întrucât era prea mic nu iau făcut proces , ci l-au trimis din post în post până acasă. În același timp, autoritățile au făcut percheziție și la tata acasă, cu scopul de a găsi material conspirativ. Bine înțeles ca nu au găsit nimică, căci în locuința noastră se aflau numai câteva cărți, trimise de Marin și anume : „Ocolul pământului din avion” și „Ocolul pământului în submarin”, precum și câteva cărți bisericești pe care le mai citea mama de când în când. Când au văzut toate aceste lucruri, agenții s-au lasat păgubași, zicând: „ai măi, că aici nu găsim decât cărți cu sfinți.”

Deși părinții fuseseră obligați să nu-i mai dea drumul să plece – stabilindu-i-se în felul acesta un fel de domiciliu obligator – tata nu a dat curs acestei dispoziții, ci vânzând o oaie și făcând rost de bani i-a dat voie să se întoarcă la București.

Pentru acest lucru, Nicolae, ține foarte mult la tata, mai ales că mama n-a vrut să-l mai lase să plece dar el s-a înțeles pe ascuns cu tata, care după cum am spus pentru a-i face rost de bani pentru drum a vândut o oaie. Aceste lucruri se petreceau prin anul 1935.

A doua arestare a lui a fost mai târziu și s-a produs la Târgoviște, într-o casă, care se afla în apropierea comisariatului de poliție. A treia arestare s-a produs în anul 1940, fiind recunoscut și arestat de către inspecturul Gușă. În toată aceasta perioadă, pină la 23 august 1944, după cum a mai spus, Nicolae venea de când în când pe la noi: unde mai lua masa, mai dormea.

Dupa arestarea de la Târgoviște, Nicolae a fost condamnat la trei ani inchisoare, pedeapsă foarte mare pentru un copil în vârstă de 16-17 ani, câți avea în momentul arestării, și pe care a făcut-o la inchisoarea Doftana. Pe timpul cat a fost închis, m-am dus de cateva ori la dânsul, ducându-i pachete de mâncare, pe care le pregateam la noi în casă, cu banii fie strânși de la alți tovarăși – o parte iar restul cheltuielilor le completam noi.

Cel care ajuta la strangerea banilor, era Ilie Căpățînă, care venea pe ascuns la noi în locuința deoarece propietarul avea un frate legionar, și ne temeam ca să nu ne denunțe.

În ziua hotărâtă pentru a merge la vorbitor , la Doftana, ma întâlneam cu tovarășul Căpățînă la gara de nord, unde luam trenul și mergeam pină la Câmpina.

Trebuia să plecăm din București dis-de-dimineață, pentru că la orele 8 să ajungem la Câmpina, unde să putem prinde un trenuleț ce deservea transportul muncitorilor, care circula pe ruta Campina-Campinita, unde ajungeam pe la orele 9. De aici , urcam spre Doftana. Drumul era foarte prost, mai ales cand ploua și iarna, și-mi amitesc că, de multe ori rămâneau pantofii în noroi. Odata ajunsi la porțile închisorii, trebuia să așteptăm pină la orele 12 , când se permiteau accesul spre vorbitor. De multe ori, până se deschideau portile, se intampla sa ne ploua sau sa ne ningă câteva ceasuri în șir.

După ce pătrundeam în închisoare, mergeam la un gardian, care lua la control pachetele pe care noi le aduceam pentru tovărășii închiși, iar apoi ni se permitea sa mergem la vorbitor.

Imaginea acestuia îmi stăruie și acum înaintea ochilor.

Era o încăpere despărțită de două șinuri de grații, în spatele unor grații ședea cel închis, iar în spatele celorlalte grații, cei care veniseră în vizita. Intre cele doua randuri de gratii era un culuoar strâmt, in care circula în permanență gardianul de serviciu.

Cu toate acestea, reușeam să scot de la fratele, pentru cei din afară, biletele scrise pe foiță de țigare, pe care pentru a nu fi prinsă, le ascundeam prin păr, prin gură și cum ieșeam afară din închisoare, le puneam pe haine și le uscam. De asemenea, mai primeam și unele obiecte executate de dânsul, dar acestea – aveam voie să le scoatem cu perimisiunea administrației închisorii.

Imi aduc aminte că prin anul 1938, administrația închisorii, i-a permis lui Nicolae să meargă la Câmpinița de câteva ori, pentru procurarea de materiale în vederea efectuării acestor obiecte de artizanat, pe care câteva dintre ele, le mai păstrez și astăzi.

El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a rămas multă vreme liber, deoarece în 1940, a fost arestat din nou. Arestarea s-a produs chiar în Șerban Vodă (Bibescu Voda nr. 19.), în fața atelierului nostru. El venise la noi cu niște manifeste și stegulețe pe care intenționa să le împarte câtorva băieți care lucrau în atelierul nostru și se pregateau pentru sărbătoarea zilei de 1 Mai, căci intenționau că în această zi , să mearga cu toții la o serbare câmpenească, care se organiza ca de obicei într-un loc din afara Bucureștiului.

El a fost zărit intrând la noi în atelier, de catre un portar, care locuia în aceași casă jos și care a mers și l-a denunțat comisarului Gușă. Cand Nicolae a ieșit din atelier, Gușă a și pus mîna pe el.

Tot cu acest pirlej, el l-a luat și pe Marin, care fiind militar , venise pe la noi într-o ,permisie de doua zile. După ce l-a dus la secția de poliție pe Marin, văzând ca n-are dovezi împotriva lui, i-au dat drumul dupa un timp, amenințăndu-l că va avea grijă să-l aranjeze și pe el.

De asemenea a mai fost luat și fratele nostru Florea, dar care fiind mai tânăr, i-a dat drumul și mai repede. Odată cu arestarea lui Nicolae, a mai fost arestat si un ucenic de la noi pe numele Vlad, care a efectuat o condamnare de un an de zile.

După această arestare, Nicolae a fost eliberat la 23 august 1944.

Pe timpul rebeliunii legionare – din ianuarie 1941 – el împreună cu alţi tovarăşi comunişti, se aflau deţinuţi la Jilava. Legionarii intenţionau să suprime pe cei arestaţi, dar spre norocul lor, comandantul închisorii era un colonel, mai cumsecade, care a pus pe soldaţi să-i apere, împiedicând pe legionari să se apropie de ei.

Lenuţa Petrescu alias Elena Ceauşescu Îi face vizite lui Nicolae Ceaușescu la Jilava Târgu-Jiu 1941. Acolo a fost închis și fratele Lenuţei, Gogu Petrescu. EI s-au cunoscut la Parcul Veseliei pe 13 august 1939 „Regină a Muncii a fost aleasă comunista Lenuța Petrescu, lucrătoare la fabrica Jaquard„„În același sens a vorbit apoi N. Ceaușescu”.

1939

Noi acasă nu ştiam de acest lucru şi auzisem că la Jilava şi-n alte părţi ale Capitalei, legionarii săvârşiseră multe asasinate. Temându-ne ca Nicolae să nu fi păţit ceva, soţul meu şi cu cumnată-mea Lenuţa, s–au dus la forturile Jilavei şi s-au uitat peste gard, la cadavrele care se aflau în curte.
(credem că Niculina face o confuzie referindu-se de fapt la perioada rebeliunii legionare: 21 – 23 ianuarie 1941)(perioada asasinatelor legionare din noaptea de 26/27 noiembrie 1940)

Tot un episod pe timpul detențiunii de la Jilava a fost și următorul: Nicolae, suferea de dinți și sub pretextul că vine să se trateze, venea deseori la București, însoțit de catre un militar. Unii dintre acestea devenisera mai apropiati si chiar unul dintre ei, s-a și fotografiat.

Cum venea la Bucuresti, primul drum pe care-l facea era la casa noastră, unde-i pregateam ceva de mâncare.

Pe atunci noi locuiam pe strada Ion Budai-Deleanu nr. 6. Eu, împreună cu soțul, chiar dacă eram la atelier, cand el venea de la închisoare, ma duceam împreună cu el acasă și-i pregateam câte ceva de mâncare, căci știam ca este înfometat.

Într-una din dati, a venit ca de obicei însoțit de un sergent; Eu eram la prăvălie, dar m-am dus acasă și i-am pregătit ceva de mincare și apoi m-am reîntors la atelier.

Lenuţa Petrescu se întâlnește cu Nicolae Ceauşescu la Niculina acasă care era în momentul respectiv la prăvălie. Ceauşescu venind de la pușcărie cu pretextul că se tratează la dinți era păzit de un sergent care l-a lăsat să se întâlnească pe undeva în oraș cu Lenuţa pe atunci era închis la Jilava 1941

După ce am plecat eu, cum o fi aranjat el cu sergentul, căci l-a convins pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraș și s-a dus s-o caute pe cumnata-mea, Lenuța, care pe atunci lucra la o fabrică. Se vede treaba că a mai întârziat și nu a venit chiar la ora stabilită, căci, seara când ne-am întors acasă l-am găsit pe sergent într-o mare fierbere. Cum mă vede, acesta-mi spune „ce mă fac d-na, m-am nenorocit, căci dacă nu se întoarce, tribunalul militar să mananca” Eu i-am raspuns: nu fi ingrijorat ca se intoarce el, și dacă s-o întâmpla să nu vină, merg eu în locul lui și spun ca eu sunt vinovată, caci eu i-am dat drumul să plece.

După o jumatate de oră însă, Nicolae s-a întors cu cumnata-mea și când l-a văzut sergentul care-i era însoțitor s-a bucurat foarte mult. Mărturisesc că, eu eram liniștită în privința lui Nicolae, căci știam că el își va respecta cuvântul dat cu ori ce preț, și că nici nu era în stare să pună libertatea altuia în primejdie. Pentru el cuvintul dat, era sfânt.

De la închisoarea Jilava, l-au trimis pe Nicolae, la închisoarea Aiud, de unde a fost adus în 1943, judecat și condamnat la trei ani închisoare și 20.000 lei amendă pentru că pe timpul procesului adresindu-se completului de judecată a protestat pentru felul cum se judecă procesul cu ușile închise, declarând că se folosesc metode fasciste. Aceste vorbe ale lui au stârnit mânia judecatorului , care i-a mărit pedeapsa sub motivul ca a insultat instanța de judecată. Suma de 20,000 de lei, pe care o trebuia s-o achite pusă ca amendă – dacă nu ar fi fost plătită s-ar fi transformat în 6 luni de închisoare.Pe când era la Văcărești, în perioada judecății, m-am străduit foarte mult ca să fac rost de bani și am reușit să strâng vre-o 9000 lei de pe la tovarăși, iar restul sumei pina la 20,000 am completat-o din banii nostri.

Banii i-am dus la închisoarea Văcărești, împreună cu Marin.

Nutream speranța că dând acești bani poate am fi reușit să-l scăpăm din închisoare, dar nu am reușit acest lucru, caci ne-au luat și banii și el a fost trimis mai departe la lagărul de la Targu-Jiu. Singurul nostru avantaj din acest drum la închisoarea Vacaresti, a fost ca, dand peste om mai cumsecade, ne-a permis să stăm de vorba cu el într-una din camere.

Pe timpul internării lui în lagărul de la Târgu-Jiu nu am putut sa mergem să-l vizitam, dar i-am trimis un pachet cu îmbrăcăminte – între care un palton de-al bărbatului meu, niște bocanci, etc. Cea care s-a dus să-l viziteze la Targu-Jiu, a fost cumnata-mea Lenuța, care în același timp, mergea ca să-și viziteze fratele, Gogu Petrescu, care era și el deținut în același lagar.

Eu împreună cu soțul meu, în această perioadă, ne aflam la Târgoviște, unde sotul meu era detasat.

– Nicolae, a fost eliberat cu o lună de zile înainte de 23 august 1944. Întâmplător, ne aflam și noi în Capitală – eu și soțul – și astfel am putut ca să-l găzduim.

Îmi aduc aminte că ziua în care s-a reîntors de la lagăr, era într-o duminică și că el a venit pe la miezul nopții. Atunci locuiam pe strada Tăierii nr. 1. în cartierul Lemaitre. Fac precizarea căci Nicolae, era și deînsoțit Lenuța. După aceasta noi am plecat la Târgoviște, iar pe ei i-am lasat în casa noastră.

Împreună cu ei a mai stat un timp și cu Gogu Petrescu. După întoarcerea sa din lagăr, Gogu Petrescu și-a adus și soția pe Adela, și toți patru au locuit în casa noastră, pină la Eliberare. Pe timpul insurecției, au fost prinși de bombardamentul acela mare pe care l-au făcut nemții asupra Capitalei și de multe ori Nicolae spunea chiar: „n-am murit în inchisori și lagăr și era să mor în timpul acestui bombardament”.

Lenuța Petrescu, viitoarea Elena Ceaușescu, la un bal UTC, cu frații, în 1939.

Noi ne-am reîntors de la Târgoviște în luna septembrie 1944, dar Nicolae, n-a mai locuit multa vreme la noi și s-a mutat într-o altă locuință, de prin cartierul Cotroceni. În perioada în care noi eram la Târgoviște iar ei locuiau la noi, nu știu ce activitate a desfășurat fratele meu, dar din cele ce mi-a spus cumnata-mea Lenuța, reesea că el mai tot timpul era plecat.

Eu am o admirație foarte mare pentru Nicolae, pentru caracterul sau generos, pentru firea sa deschisă și grija care-o manifesta pentru părinți. Ori ce s-ar spune caci deși suntem nouă 9 copii, dar vorba cântecului: „un părinte poate crește 9-10 copii, dar acestia la rândul lor nu pot să aibă grijă de doi părinți, când aceștia sunt în varsta”. Dintre noi toți, Nicolae se îngrijește cel mai mult de tata și de mama, de sanatatea lor.

Revin sa completez unele lucruri in legatura cu procesul din anul 1941.

Acest proces s-a judecat pe calea Plevnei, unde sa găsea Curtea marțială. Fratele meu și ceilalți inculpați comuniști, au fost apărați în acest proces, de tov. Ion Gheorghe Maurer și de încă un avocat ce se numea Bianchi. Precizez că, deși noi îl așteptăm să fie și el adus, acest lucru nu s-a întâmplat fiind adus numai Gogu Petrescu. Eu m-am dus împreună cu cumnata-mea pe calea Plevnei, si am vazut cum tovarășii arestați au fost coborâți din dubă, apoi duși într-o camera unde noi nu am avut acces. Tovarasul Maurer care ne însoțea, a intrat la cei arestați și a stat puțin cu ei de vorbă.

În după amiază aceleiași zile, m-am dus din nou la Curtea marțială din calea Plevnei, cu gândul că, poate il va aduce pe Nicolae. Văzând că, nici de data aceasta nu-l aduce, mi-am luat inima-n dinți și umblând din birou in birou, am ajuns în biroul unui colonel. Imi aduc aminte ca acum că, prin culoarele prin care treceam din loc in loc, erau panouri pe care scria : „Nu vorbiti ca, peretii au urechi”

În cabinetul colonelului, mai era încă un ofițer, al cărui grad nu-l știu. Apropiindu- ma de biroul colonelului, am început să mă plâng, de situația fratelui meu, căci nu am primit nici o veste de la el, etc. La un moment dat, celalalt ofițer mi se adreseaza „Dra, degeaba vă luptați dvs. acum, căci timpul va rezolva totul”. Auzind aceste cuvinte, odată am tresărit și m-am gândit că, dacă aici, în acest birou se rostesc asemenea vorbe, trebuie să se întâmple evenimente mari în țară.

În legătură cu amintirile mele, poate ar mai fi multe de spus, dar în incheiere, vreau să citez strofele unui cantec pe care fratele meu Nicolae, îl cântă deseori în anii ilegalității și pe care l-am învățat aproape toți frații:

„La Doftana sus la Has/ Stau mii de pușcăriași. / Soldați-i care-i păzesc, / Vai de ei cum mai trăiesc. / Inverzita-i codru iara / Și-ai să vezi pe boierași/ în Doftana sus la Hasi. / Încă o lună, încă două, / Și vom vedea noi /În palatul regelui / Steagul roșu pus.

Bucuresti, 4 noiembrie 1972.

Miliţia Spirituală publică în premieră un dosar întocmit de organele Ministerului de Interne în anii ’40 pe numele tânărului comunist, Nicolae Ceauşescu. Acest dosar se află în custodia Arhivelor Naţionale ale României doar pe microfilm, dosarul propriu-zis lipsind din evidenţele instituţiei sus-amintite… fiind probabil pierdut pe undeva prin istoria post-decembristă a instituţiei. Cele 27 de file ale dosarului au fost scanate cu ajutorul unui dispozitiv electronic de fotocopiere a microfilmelor.

Cel mai important document al dosarului este paşaportul eliberat de autorităţi pe numele lui Ceauşescu (secretar al CC al UTC), cel care urma să participe în fruntea unei delegaţii a CC al UTC la lucrările primei conferinţe a organizaţiei omoloage din Bulgaria[1] (26 – 30 martie 1945).

Documentele care se regăsesc în acest dosar sunt următoarele:

– Adresa nr. 5332 din 14 august 1943 a comandantului Lagărului de internaţi politici Târgu-Jiu, colonelul Şerban Leoveanu, prin care acesta înştiinţa conducerea Direcţiei Generale a Poliţiei că deţinutul politic Nicolae Ceauşescu a fost internat în lagăr ca urmare a ordinului MAI nr. 31050 din 9 august 1943 (Ceauşescu tocmai executase o pedeapsă politică la Penitenciarul Special Caransebeş).

– Tabel nominal cuprinzând persoanele internate în Lagărul de internaţi politici Târgu-Jiu în perioada 11 – 31 august 1943. Documentul este semnat de către şeful Biroului evidenţă al Lagărului, căpitanul Gheorghiu S.

– Mai multe documente ale Prefecturii Poliţiei Capitalei din perioada aprilie – octombrie 1941 prin care se semnala faptul că Nicolae Ceauşescu şi-a stabilit domiciliul în comuna sa natală.

– Paşaportul colectiv nr. 018354 emis de către Ministerul Afacerilor Străine al Regatului României. Documentul i-a fost eliberat lui Nicolae Ceauşescu în primăvara anului 1945 cu ocazia unei vizite efectuate în Bulgaria alături de alţi 7 utecişti (Socol Petre – viitor general de securitate în anii ’70, Popa Viorel, Stănescu Andriana, Nicolae Georgescu, Ion Fleşer, Cristea Popişteanu şi Petre Drocan). Delegaţia CC al UTC era condusă de către Nicolae Ceauşescu şi avea ca misiune participarea la Conferinţa Tineretului Muncitoresc din Bulgaria. Toţi membrii delegaţei urmau să călătorească pe paşaportul eliberat de Ministerul de Interne pe numele lui Ceauşescu.

– Nota nr. 186 din 20 martie 1945 a Comisiei Aliate de Control din România prin care se răspundea unei adrese a consulului general al MAE. Nota îl încunoştiinţa pe consulul general Carstiuc de faptul că respectiva Comisie nu are nicio obiecţie referitoare la deplasarea în Bulgaria a delegaţiei alcătuită din cei 8 comunişti (o altă delegaţie a CC al UTC condusă de Ivanka Sarisky – sora fostului ilegalist Petre Gheorghe – urma să plece la Belgrad unde avea loc Săptămână Tineretului Antifascist din Iugoslavia). Documentul este semnat de către ajutorul superior al Consilierului politic de pe lângă Comisia Aliată de Control din România, N. Şutov.

– „Tablou” cu membrii delegaţiei care urmau să călătorească în Bulgaria. Documentul este întocmit de către Serviciul poliţiei administrative din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei.

Miliţia Spirituală mai publică şi un dosar inedit care conţine amintirile Niculinei Rusu despre Nicolae Ceauşescu, depănate la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR în noiembrie 1972.

Sora celui mai puternic om al României de la acea dată povestea cu nonşalanţă şi fără inhibiţii despre adolescenţa ei şi a fraţilor săi, lupta pentru supravieţuire a acestora în Capitala ţării şi despre tinereţea revoluţionară a utecistului Nicolae Ceauşescu. Din document reies condiţiile grele de viaţă ale numeroasei familii Ceauşescu, precum şi modul în care sora sa l-a adus în Bucureşti pe Nicolae pentru a lucra ca ucenic la un atelier particular de cizmărie de pe Calea Victoriei (deţinut de un anume Săndulescu – este vorba de primăvara anului 1930). Potrivit declaraţiilor Niculinei Rusu, tânărul Nicolae „a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător”. După 2 ani de zile de la sosirea în Capitală, N. Ceauşescu a plecat să lucreze la un frate de-ai patronului, un anume Gogu Săndulescu care avea un atelier de cizmărie pe strada Vaporul lui Asan.

Începând cu anul 1932, Niculina, soţul său şi Nicolae s-au mutat într-o gheretă de pe strada Aurel Vlaicu. Ulterior, grevele de la Atelierele CFR Griviţa (februarie – martie 1933) îl vor găsi pe N. Ceauşescu lucrând la un alt patron – Aurel Cornăţeanu.

Niculina mai povesteşte și despre o percheziţie efectuată de autorităţi la casa părintească din Scorniceşti – acolo unde poliţiştii nu au găsit decât nişte cărţi religioase, despre cea de-a doua arestare soldată cu o condamnare de 3 ani şi despre vizitele pe care i le făcea lui N. Ceauşescu în timpul în care acesta îşi executa pedeapsa la Penitenciarul Special Doftana (Niculina descrie cu lux de amănunte cum scotea, în mod clandestin, bileţelele date de către Nicolae pentru conducerea partidului de la Bucureşti). Se pare că în anul 1938, regimul de detenţie din acest penitenciar nu era chiar aşa de aspru din moment ce Niculina declară că în acel an conducerea unităţii i-a permis lui N. Ceauşescu să meargă de câteva ori la Câmpiniţa pentru a-şi procura materiale necesare obiectelor de artizanat pe care le fabrica în atelierul penitenciarului.

Niculina relatează pe larg cum s-a produs şi cea de-a III-a arestare din mai 1940 (la scurtă vreme după eliberarea de la Doftana), atunci când la secţia de poliţie au fost aduşi odată cu N. Ceauşescu şi fraţii săi, Marin şi Florea. Cei doi vor fi eliberaţi după câteva ore din lipsă de probe, însă Nicolae vă rămâne în detenţie până la data de 23 august 1944.

Un alt pasaj biografic important din viaţa lui N. Ceauşescu relatat de Niculina este cel din perioada asasinatelor legionare din noaptea de 26/27 noiembrie 1940 (credem că Niculina face o confuzie referindu-se de fapt la perioada rebeliunii legionare: 21 – 23 ianuarie 1941). Iată ce îşi amintea sora sa despre felul în care a scăpat N. Ceauşescu de furia legionarilor conduşi de către şeful Corpului Muncitoresc Legionar – Dumitru Groza:

Pe timpul rebeliunii legionare – din ianuarie 1941 – el împreună cu alţi tovarăşi comunişti, se aflau deţinuţi la Jilava. Legionarii intenţionau să suprime pe cei arestaţi, dar spre norocul lor, comandantul închisorii era un colonel, mai cumsecade, care a pus pe soldaţi să-i apere, împiedicând pe legionari să se apropie de ei. Noi acasă nu ştiam de acest lucru şi auzisem că la Jilava şi-n alte părţi ale Capitalei, legionarii săvârşiseră multe asasinate. Temându-ne ca Nicolae să nu fi păţit ceva, soţul meu şi cu cumnată-mea Lenuţa, s-au dus la forturile Jilavei şi s-au uitat peste gard, la cadavrele care se aflau în curte.

De asemenea, conform spuselor Niculinei se pare că primele directive pe care le-a dat N. Ceauşescu au fost în timpul adolescenţei sale în cadrul unei clăci organizate de învăţătorul Bărăscu din satul Ma numesc Rusu Niculina – dupa casatorie – , pe numele meu de nastere figurez ca Niculina Ceausescu.

NICULINA RUSU FOSTA CEAUȘESCU

Să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare”, spunea micuţul Nicolae. Ce a urmat e istorie. Detalii mai puţin cunoscute despre viaţa lui Nicolae Ceauşescu ies la iveală chiar din destăinuirile Niculinei, sora lui mai mare. Urmează un material #CentenarulRosu.
Niculina Ceauşescu a fost primul născut din cei zece copii ai cuplului Andruţa şi Lixăndrina Ceauşescu – au urmat Marin, Nicolae, Riţa, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel şi Ion.
Amintirile Niculinei Ceauşescu au fost consemnate în fostele Arhive ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în Dosarul “Rusu Niculina (fostă Ceauşescu) – Amintiri”.
Micul Nicolae era isteţ şi harnic:
“(…) la una dintre acestea (clăci, n.a.) ne-am dus şi noi, copiii mai mari, adică eu, Marin şi Nicolae (…) Cel care ne însoţea, văzându-l mai dezgheţat şi mai isteţ pe fratele meu Nicolae, îi spune: «măi Nicolae, ia treci şi ordonă tu aici şi spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul» (…) La sfârşitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieşit primul.”
Anii de studiu ai copiilor de Ceuşescu, conform mărturiei Niculinei:
“Şcoala primară am făcut-o în comuna Scorniceşti. Trebuia să mergem zilnic câte doi kilometri la ducere şi câte doi kilometri la întoarcere până la şcoală (…) prea bine nu eram îmbrăcaţi noi, dar în schimb am fost elevi sârguincioşi şi am învăţat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilităţi materiale, niciunul dintre noi nu a putut urma învăţătura mai departe.”
Niculina a fost întâiul cizmar din familia Ceauşescu:
“(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruţă, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenoroceşti; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să înveţe şi ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viaţă» (…) În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?
eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei.
(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu şi avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan.”
A trecut ceva vreme, Niculina s-a măritat şi şi-a deschis propriul atelier de cizmărie, iar Nicolae şi-a început activitatea “revoluţionară”. Din pricina acesteia, a fost arestat de mai multe ori – la a treia arestare a fost condamnat la trei ani de închisoare şi expediat la Doftana. Despre regimul de detenţie de la Doftana povesteşte Niculina:
“Îmi aduc aminte că administraţia închisorii i-a permis lui Nicolae să meargă la Câmpiniţa de câteva ori pentru procurarea de materiale în vederea efectuării de obiecte de artizanat (…) El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a rămas multă vreme liber deoarece în 1940 a fost arestat din nou (…) După această arestare, Nicoale a fost eliberat la 23 august 1944.”
Jilava – ultima temniţă în care a suferit (din amor) Nicolae, evocată de Niculina:
“Tot un episod din timpul detenţiunii de la Jilava a fost şi următorul: Nicolae suferea de dinţi şi sub pretextul că vine să se trateze, venea deseori la Bucureşti, însoţit de către un militar. Unii dintre aceştia îi deveniseră mai apropiaţi şi chiar cu unul dintre ei s-a şi fotografiat (…) Într-una din dăţi a venit ca de obicei însoţit de un sergent (…) cum o fi aranjat el cu sergentul, căci l-a convis pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraş şi s-a dus s-o caute pe cumnată-mea, Lenuţa, care pe atunci lucra la o fabrică (…) Nicolae s-a întors cu cumnată-mea şi când l-a văzut sergentul care-i era însoţitor s-a bucurat foarte mult.”
Epilog – întoarcerea la copilărie. Povesteşte Niculina:
“De asemena, tot de la mama, mai ştiu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae şi Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofiţer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe uliţa noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare.»”
Pentru o vreme, cei doi au izbutit să-şi ţină promisiunile pe care şi le-au făcut unul altuia şi să-şi împlinească visul. Atâta doar că visul lor frumos a fost coşmarul unei ţări

Documente Niculina Rusu Ceauşescu despre tinereţea revoluţionară a

• Jumătate dintre români cred că în vremea lui Ceaușescu ar fi dus-o mai bine decât acum.februarie 25, 2024
  La 34 de ani de la Revoluție, un sondaj recent ne dă fiori. Aproape jumătate dintre români cred că în comunism ar fi dus-o mai bine. Șocant este că inclusiv tineri care nu au trăit în România lui Nicolae Ceaușescu sunt de aceeași părere, deşi nu au mâncat carne cu porţia, n-au băut nechezol, şi… Citește mai mult: Jumătate dintre români cred că în vremea lui Ceaușescu ar fi dus-o mai bine decât acum.
• CNSAS a primit noi documente declasificate ale fostei Securităţi, printre care şi de la cabinetul lui Ceauşescufebruarie 25, 2024
  Colegiul CNSAS anunţă preluarea de la Ministerul Apărării Naţionale a unui număr de 3.238 unităţi arhivistice create de fosta Securitate, însumând aproximativ 24 metri liniari, printre care şi dosare de la cabinetul lui Nicolae Ceauşescu. Conform unui comunicat al CNSAS, efortul conjugat întreprins de Colegiul şi conducerea Ministerului Apărării Naţionale, materializat prin Hotărârea de Guvern… Citește mai mult: CNSAS a primit noi documente declasificate ale fostei Securităţi, printre care şi de la cabinetul lui Ceauşescu
• Palma dată lui Ceaușescu la 35 de ani după ce a murit. Universitatea din București i-a retras titlul de Doctor Honoris Causafebruarie 25, 2024
   Universitatea din București (UB) a revalidat, miercuri, hotărârea de retragere a titlului onorific de Doctor Honoris Causa acordat lui Nicolae Ceaușescu. Senatul Universității din București i-a retras titlul de Doctor Honoris Causa lui Nicolae Ceaușescu, potrivit unui comunicat al universității. ”Senatul Universității din București (UB) a decis, de jure, în ședința de miercuri, 21 februarie 2024,… Citește mai mult: Palma dată lui Ceaușescu la 35 de ani după ce a murit. Universitatea din București i-a retras titlul de Doctor Honoris Causa
• Interviu cu Irina Sava bucătăreasa lui Ceaușescufebruarie 7, 2024
• Adevâratul Iliescufebruarie 3, 2024
  Ion Iliescu „Ceauşeascu, în tinereţea lui, l-a cunoscut pe tatăl meu. Era în relaţii mai apropiate cu fratele mai tânăr al tatălui meu. El m-a tratat cu simpatie, m-a încurajat, m-a sprijinit, el m-a propulsat, în 1971, ca secretar general al Comitetului central. Am fost ministru pentru problemele tineretului” “Adevărul este că împrejurările vieţii au… Citește mai mult: Adevâratul Iliescu