Jumătate dintre români cred că în vremea lui Ceaușescu ar fi dus-o mai bine decât acum.

La 34 de ani de la Revoluție, un sondaj recent ne dă fiori. Aproape jumătate dintre români cred că în comunism ar fi dus-o mai bine.

Șocant este că inclusiv tineri care nu au trăit în România lui Nicolae Ceaușescu sunt de aceeași părere, deşi nu au mâncat carne cu porţia, n-au băut nechezol, şi nici n-au învăţat la lumânare, în frig, când ţara făcea economie, ca să plătim datoria externă. Ca să nu mai vorbim că nu realizează că nu ar fi putut merge niciodată într-o vacanţă în altă ţară. Sociologii sunt însă de părere că vârstnicii îşi regretă tinereţea şi au uitat de traume, iar urmaşii lor sunt victimele dezinformării din social media.

Un sondaj recent realizat de agenția Inscop Research ne arată că tot mai mulţi români oftează după anii comunismului. Perioada în care făuream cincinalul în 4 ani şi jumătate şi socialismul în zbor pare mai bună pentru 48% dintre cei chestionaţi, în ciuda lipsurilor de atunci.

Cifrele sunt în creștere față de anul 2013.

De asemenea, 46% dintre români consideră că în acei ani se trăia mai bine ca acum.

Datele prin care a fost realizat sondajul au fost culese în perioada 20-27 noiembrie, pe un eșantion de peste 1.000 de persoane cu vârste de peste 18 ani.

Sursa PRO TV

Adevâratul Iliescu

Ion Iliescu

„Ceauşeascu, în tinereţea lui, l-a cunoscut pe tatăl meu. Era în relaţii mai apropiate cu fratele mai tânăr al tatălui meu. El m-a tratat cu simpatie, m-a încurajat, m-a sprijinit, el m-a propulsat, în 1971, ca secretar general al Comitetului central. Am fost ministru pentru problemele tineretului” “Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa.  Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.
N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu

Ion Iliescu

În biografia lui Ion Iliescu, scrisă de el însuşi, dar şi de hagiografi, după decembrie 1989, momentul 15 iulie 1971 e văzut ca o pedeapsă administrată de Nicolae Ceauşescu, pentru că s-ar fi opus întoarcerii PCR la dogmatismul stalinist. O radiografie a momentului respectiv ne arată însă că altul e adevărul. La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis la Comitetul judeţean PCR Timiş, pe postul de secretar cu Propaganda pentru a urma şcoala vieţii, străină unui aparatcik din sediul Comitetului Central al PCR. În viziunea lui Nicolae Ceauşescu, absolvirea acestei şcoli (urmate şi de Nicu Ceauşescu) reprezenta o condiţie sine qua non a promovărilor ulterioare în ierarhia de partid şi de stat. E ceea ce se va întâmpla, de altfel, cu Ion Iliescu după stagiul de la Timiş.

„Aţi auzit aici pe cîţiva tovarăşi care s-au ocupat şi se ocupă acum de problemele activităţii ideologice la Comitetul Central;au vorbit pe larg unii dintre tovarăşi şi despre neajunsurile din acest domeniu de activitate şi despre lipsurile pe care le-au avut ei în muncă. Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin, care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că, în spiritul muncii colective, trebuie să ne facem toţi autocritica, că ne priveşte pe toţi şi să luăm măsuri să îndreptăm activitatea. Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. El a activat în trecut şi la Secţia de propagandă, a fost şi şeful secţiei. Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca. Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo. Ce valabilitate mai are atunci teza noastră că pînă la urmă seriozitatea unui comunist constă în felul cum ştie să-şi analizeze propria activitate?“.

Autorul rândurilor de mai sus nu e nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Fostul Secretar General al PCR le-a citit de la tribuna Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative din 9 iulie 1971. Reuniunea constituie unul dintre punctele momentului complex rămas în istorie sub sintagma Tezele din iulie.

Cu trei zile înainte, în 6 iulie 1971, fără o pregătire prealabilă a opiniei publice, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, instanţă colectivă de conducere a PCR, situată ca nivel decizional între Biroul Politic şi Comitetul Central, în cadrul căreia prezintă documentul „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Publicate în „Scînteia” din 7 iulie 1971, Propunerile, în număr de 17, sunt considerate de specialiştii în comunism drept documentul care pune capăt pentru totdeauna procesului de liberalizare început de Nicolae Ceauşescu în 1965.

Comunicatul privind şedinţa CPEx se defineşte prin lapidaritatea tipică textelor oficiale emise de un regim pe care nu-l caracterizează transparenţa. Potrivit documentului, „Comitetul Executiv a luat în discuţie propunerile prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Comitetul Executiv a adoptat în unanimitate propunerile respective şi a hotărît să fie publicate în presă”.

Nicolae Ceausescu in spatele lui gen. Marin Neagoe. Ion Iliescu. Elena Ceausescu

Un moment cu efecte şi în perioada postdecembristă

Momentul Tezelor din iulie rămâne în istoria României de după Al Doilea Război Mondial nu numai prin sfârşitul procesului de liberalizare, dar şi printr-un alt fapt, care se va dovedi ulterior crucial pentru perioada postdecembristă:stoparea ascensiunii fulgerătoare a lui Ion Iliescu în cadrul nomenklaturii PCR.

Trecerea lui Ion Iliescu pe linie moartă în ultimii ani ai regimului Ceauşescu a împins în plan secund destinul său de până la 15 iulie 1971. Graţie şi propagandei FSN-iste din primii ani postdecembrişti, s-a creat, prin binecunoscuta rescriere a trecutului în interesul prezentului, imaginea unui Ion Iliescu activist mărunt în istoria comunistă a României, ba chiar a unui tehnocrat rătăcit printre tovarăşi. În realitate, Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai însemnaţi lideri comunişti din perioada postbelică. El nu numai că a intrat în Mişcare – încă din 1944 – pentru a-şi transpune în practică sincerele convingeri comuniste, dar mai mult, între membrii nomenklaturii, el se remarcă printr-o ascensiune continuă, după 1950, în ierarhia de partid.

O ascensiune lentă, dar sigură, înainte de venirea lui Ceauşescu la putere:membru UTC (din august 1944), voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” din Albania, voluntar pe şantierul naţional al tineretului la Căile ferate (1947), membru al CC al UTC (21 martie 1949), secretar al Comitetului Unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS (1950), membru PCR (din 1953), membru al Biroului CC al UTC (1 martie 1954-28 martie 1960), secretar al CC al UTC (30 iunie 1954-28 martie 1960), reprezentant al UTC la Uniunea Internaţională a studenţilor de la Praga (din iunie 1956), preşedinte al Comitetului de organizare al Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (15 august 1956), preşedinte al Consiliului Asociaţiilor studenţeşti al Studenţilor din RPR (10 martie 1957), adjunct al Şefului Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PCR (1960-1962), şef al Secţiei de învăţământ şi Sănătate din Direcţia de Propagandă şi cultură a CC al PCR (1962-1965), deputat MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985).Devenit şef al partidului, Nicolae Ceauşescu trece rapid la promovarea unor oameni tineri, loiali politicii, dar şi persoanei sale, folosiţi, printre altele, şi în bătălia cu baronii lui Gheorghiu-Dej. Ion Iliescu e unul dintre aceşti oameni. După 1965, el cunoaşte o ascensiune fulminantă. Membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971).

Ion Iliescu Elena Ceausescu

Un destin spectaculos de nomenklaturist

Prin raportare la alte destine de nomenklaturişti din anii Ceauşescu, cel al lui Ion Iliescu poate fi înscris între destinele spectaculoase. Îl egalează, din acest punct de vedere, doar cel al lui Dumitru Popescu, şi-l depăşeşte doar cel al lui Nicolae Ceauşescu.

Explicaţiile acestei cariere ieşite din comun prin urcare neîntreruptă trebuie căutate îndeosebi în personalitatea lui Ion Iliescu:

1) Indiscutabil, Ion Iliescu e un activist întrucâtva deosebit de cei promovaţi pe motive de origine sănătoasă. E un personaj inteligent, cultivat, cu vederi mai liberale decât alţii. E însă, în acelaşi timp, un comunist convins, crescut de mic în cultul ideilor revoluţionare (tatăl a fost ilegalist). După 1965, în nomenklatura de vârf a PCR au apărut figuri noi, promovate de Nicolae Ceauşescu din rândurile tehnocraţilor. Ion Iliescu nu se numără printre specialiştii aduşi de Nicolae Ceauşescu în conducerea partidului şi statului din nevoia de modernizare a administraţiei şi a economiei. Ion Iliescu e ceea ce se cheamă un aparatcik, un activist de partid care-şi croieşte drum spre vârf cu o tenacitate uimitoare, un activist care-şi putea spune cu mândrie, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „un revoluţionar de profesie”.2) Ambiţia ieşită din comun, supraomenească – am spune – a lui Ion Iliescu de a ajunge tot mai sus în ierarhia de partid, singura ierarhie pe care o recunoaşte în viaţă.

Surâsul lui Ion Iliescu – o mască înşelătoare

Dumitru Popescu povesteşte în Memoriile sale un episod mai mult decât semnificativ pentru această ambiţie crâncenă a lui Ion Iliescu de a parveni cu orice preţ. La un moment dat – relatează Dumitru Popescu – s-a pus problema înlocuirii lui Pompiliu Macovei din fruntea Ministerului Culturii, dat fiind că Nicolae Ceauşescu „nu-l mai suporta” în acest post. Dumitru Popescu se gândeşte că pentru postul ocupat de Pompiliu Macovei un activist nimerit ar fi Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC, „trecut mult de vârsta membrilor acestei organizaţii”.

Dumitru Popescu avea argumente temeinice pentru a propune lui Nicolae Ceauşescu trecerea lui Ion Iliescu din funcţia de prim-secretar al CC al UTC în cea de ministru al Culturii:„Ne mai întâlneam câteodată (împreună şi cu Bujor Sion, şeful Secţiei de presă, pe care o coordonam) cu soţiile, vedeam un film, stăteam de vorbă. Îmi plăcea cum evoluase I.I. ca intelectual – citea, avea contacte cu tinerii scriitori şi artişti într-o manieră nonşalantă, prietenoasă, îl vedeam deschis ideilor noi. Mă gândeam că ar aduce un aer proaspăt la minister, ar da un ton cordial relaţiilor cu oamenii de artă, destul de anoste pe atunci, şi că i-ar contura şi lui o perspectivă nu lipsită de atractivitate la acea vârstă”.

Reacţia lui Nicolae Ceauşescu la propunerea cu Ion Iliescu îl surprinde niţel pe Dumitru Popescu:„N.C. m-a ascultat şi a zâmbit amuzat, destins. Îl convinsesem. «Dar crezi că o să vrea?», m-a întrebat. Personal, nu vedeam vreun motiv de opoziţie. «Nu ştiu dacă îl cunoşti destul de bine», a adăugat cu acelaşi aer senin. «Eu sunt de acord», a afirmat cu o lejeritate pe care nu i-o mai remarcasem în discuţiile despre cadre. Vorbeşte cu el. Dar o să refuze. Cu siguranţă vrea să se întoarcă la Comitetul Central»”.

La mijloc Ion Iliescu

Reacţia lui Ion Iliescu îl surprinde însă total, până în marginea descumpănirii:„Zis şi făcut. Am găsit o ocazie şi l-am abordat. În timp ce vorbeam, prezentându-i ministerul şi exprimându-mi convingerea că munca acolo i-ar veni ca o mănuşă, s-a întunecat la faţă. Nu mai văzusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant. Trăsăturile i se înăspriseră, avea o expresie de severitate ostilă, care m-a descumpănit. În faţa mea se afla alt om decât cel perceput de un deceniu şi jumătate. «În primul rând», a replicat cu un ton iritat, de om adânc jignit, «de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine să-mi faci propunerea?» şi chiar aştepta un răspuns, explicaţii. Îmi cerea cam mult, în mod normal nu puteam vorbi în numele celui invocat. Cu toate acestea, am făcut-o, menţionând că eu doar îl tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua. A acceptat oarecum raţionamentul şi s-a mai îmblânzit. Dar duritatea hotărârii deja luată rămânea neclintită. «Nu, nu mă interesează Ministerul Culturii», mi-a spus. «Spune-i că singurul loc unde vreau să lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, şi asta am să rămân»”.Dumitru Popescu e şi un scriitor, nu numai un memorialist. Fragmentul din Memorii ne dezvăluie un Ion Iliescu deosebit de Zâmbitorul post-decembrist sau Zâmbăreţul, cum a fost poreclit. Surâsul lui Ion Iliescu e o mască înşelătoare!

Nina Iliescu nevsta lui Ion Iliescu se joaca cu familia Ceausescu

Dumitru Popescu îi duce lui Nicolae Ceauşescu răspunsul dat de Ion Iliescu. Din nou, Nicolae Ceauşescu îl descumpăneşte prin reacţia sa:„Când i-am transmis mesajul, N.C. a râs cu poftă, deloc surprins sau afectat, cu aceeaşi destinsă bunăvoinţă ca prima dată. «Ţi-am spus că nu-l cunoşti. Bine! O să vedem ce facem. Am să stau de vorbă cu el»”.

Ion Iliescu: La început eram chiar agreeatul lor. El a fost în închisoare cu taică-meu, în lagăr. Tata era muncitor CFR-ist, militant de partid; s-a îmbolnăvit în închisoare, a iesit bolnav din lagăr si a fost exclus din partid de către Gheorghiu-Dej. La mai putin de un an de la eliberare, a murit. La 15 ani am rămas orfan de tată. Ceausescu îmi cunostea familia. Ea o cunostea pe mama. Mama mea a fost detinută ilegal, clandestin, iar ea era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Făceau parte din aceeasi miscare de rezistentă. El a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. În lagăr, la Caransebes s-au nimerit amândoi. Taică-meu a murit în 45, iar Ceausescu a venit la putere cu 20 de ani mai târziu, în 65.

După 1989, asemenea altor lideri PCR, Dumitru Popescu a făcut puşcărie pe nedrept, împins în celulă, ca şi ceilalţi, din nevoia lui Ion Iliescu de a supravieţui la putere prin executarea cu sânge rece a foştilor tovarăşi de nomenklatură.

Din perspectiva acestei experienţe, Dumitru Popescu notează în Memoriile sale:„Şi-acum mă uimeşte precizia intuiţiei sau a documentaţiei, cine ştie? dovedită atunci de N.C. în cazul lui Iliescu. Nu înţelegeam cum de mă situam eu atât de departe de realitate, de adevăratul I.I. Pusesem prea mult temei pe zâmbetele şi râsul lui, văzusem în el un om mai maleabil şi permeabil, accesibil, deloc dezinteresat, dispus la concesii. Scăpa observaţiei mele psihologice alter ego-ul său. Lui Ceauşescu nu-i scăpa, el nu se lăsa iluzionat de poză, pătrundea esenţa. Probabil că aspiraţiile lui Iliescu se suprapuneau pe intenţiile sale, fiindcă la puţin timp după cele întâmplate, o plenară l-a desărcinat din funcţia de prim-secretar al UTC şi l-a ales secretar CC cu propaganda”.

Aşadar, la Consfătuirea din 9 iulie 1971, Ion Iliescu ocupă unul dintre cele mai importante posturi în ierarhia regimului comunist:secretar cu Propaganda al CC al PCR. Ajunsese în această funcţie prin promovarea de la şefia UTC. O promovare ieşită din comun, dorită de el cu ardoare, pentru că însemna trecerea de la UTC la PCR.

La expirarea vârstei UTC-iste, mulţi prim-secretari ai CC al PCR erau trimişi în judeţe. Ion Iliescu are privilegiul de a fi trecut direct în munca de partid de la nivel central şi nu oricum, ci în ditamai postul de secretar al CC al PCR. Alături de alţi lideri comunişti, Ion Iliescu ia cuvântul la reuniune pentru a-şi expune poziţia faţă de Propunerile prezentate de Nicolae Ceauşescu la şedinţa CPEx din 6 iulie 1971. Publicată în „Scînteia” din 11 iulie 1971, intervenţia lui Ion Iliescu nu lasă să se vadă nici un dezacord faţă de Tezele din iulie.

Declară Ion Iliescu chiar în primele rânduri ale discursului său:„Dezbatem, în această consfătuire de lucru, probleme de excepţională însemnătate pentru activitatea generală a partidului, pentru ridicarea nivelului muncii politico-ideologice şi cultural-educative, pentru orientarea activităţii tuturor celor ce lucrează în diverse sectoare ale frontului nostru ideologic. Propunerile de măsuri prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi adoptate de Comitetul Executiv constituie un important sprijin pentru orientarea clară, fermă, principială, de pe poziţii partinice, a amplei activităţi de educare, de formare a conştiinţei oamenilor, proces deosebit de complex, dar şi deosebit de important pentru actuala etapă a dezvoltării societăţii noastre. Traducerea în viaţă a acestor măsuri are o importanţă deosebită pentru creşterea continuă a rolului partidului ca factor conştient, dinamizator, organizator al întregii activităţi de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.” Ion Iliescu îşi exprimă deplinul acord nu numai cu Propunerile avansate de Nicolae Ceauşescu, dar şi cu întreaga analiză critică pe temeiurile căreia fostul Secretar General al Partidului declanşa un vast îngheţ politico-ideologic.

Scornicesti. Nicolae si Ion Ceausescu. Elena Ceausescu si fratele ei Gheorghe (Gogu) Petrescu

E de acord cu Tezele din iulie

Dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt – primul şi singurul interviu luat lui Ion Iliescu de un specialist în comunismul românesc – are şi valoarea unor memorii mascate. Punct de referinţă în viziunea lui Ion Iliescu asupra propriului destin, volumul îi dă posibilitatea de a caracteriza astfel momentul iulie 1971:„A avut loc o reuniune a activului ideologic, cum s-a numit atunci, care dorea să pună în valoare vizita în ţările asiatice – China, Vietnam, Mongolia şi Coreea de Nord. S-a prezentat un material succint, nişte «teze», care, după aceea, au fost considerate tezele revoluţiei culturale ale lui Ceauşescu”.

Oricât de binevoitori am fi, nu vom întâlni nici o virgulă măcar din această opinie în discursul lui Ion Iliescu, secretarul cu propaganda al CC al PCR, la Consfătuirea din 9 iulie 1971. Dimpotrivă, Tezele lui Ceauşescu sunt susţinute de vorbitor cu un indiscutabil entuziasm:„Şi aceasta, pentru că, într-adevăr, principala noastră lacună în această direcţie este slăbirea fermităţii ideologice, a spiritului de combativitate faţă de fenomenele negative, îngăduinţa şi toleranţa faţă de manifestări străine principiilor noastre de muncă şi de convieţuire. Or, este evident că acolo unde slăbeşte activitatea noastră, afirmarea cu putere a convingerilor, a poziţiilor noastre, a concepţiilor partidului nostru, îşi fac loc influenţe străine, poziţii şi mentalităţi retrograde.” Finalul, ca de obicei, încoronează opera:„În încheiere, doresc, tovarăşi, să mă angajez că, în ceea ce mă priveşte, voi depune toate eforturile pentru a contribui pe măsura posibilităţilor, cunoştinţelor, puterilor mele la înfăptuirea măsurilor stabilite de conducerea partidului”.După 1989, Ion Iliescu a denunţat, chiar virulent, momentul Tezelor din iulie 1971 nu numai în dialogul cu Vladimir Tismăneanu, dar şi în alte intervenţii publice. Poziţia adoptată în anii postdecembrişti şi cea de la Şedinţa CPEx, de la Consfătuirea de lucru, sunt despărţite urieşeşte. Denunţare categorică după decembrie 1989. Aprobare categorică în 1971. Nu era conştient politicianul Ion Iliescu, în 1971, că Tezele din iulie se constituie într-o lovitură mortală dată procesului de liberalizare a comunismului, proces în care şi el se implicase decisiv, ca unul dintre membrii echipei Ceauşescu? Greu de presupus. Momentul de îngheţ era perceput ca atare de intelectuali, de jurnalişti, de activiştii de partid, ba chiar şi de oamenii simpli. Cum să nu-l perceapă astfel Ion Iliescu, lider comunist care, dacă ar fi să-l credem, avea drept ideal al vieţii comunismul cu faţă umană?

Mai uşor de presupus e că Ion Iliescu s-a manifestat în acel moment ca un brav oportunist. Va fi bombănit în gând sau în barbă. Când a fost vorba însă să ia cuvântul şi să ridice mâna, s-a străduit din răsputeri să nu i se citească pe faţă nicio umbră de împotrivire. Putea – între noi fie vorba – să refuze să ia cuvântul.

Ca să nu mai spunem că putea să pregătească un discurs critic faţă de Propunerile Secretarului General, şi, dacă i s-ar fi interzis să-l ţină, putea să demisioneze din toate funcţiile de partid şi de stat şi să se întoarcă la profesia de inginer hidrolog.

De unde i s-a tras lui Iliescu alungarea din Bucureşti

Istoricul trebuie să judece prestaţia unei personalităţi în contextul strict al momentului. Ion Iliescu ar putea să ne reproşeze că-i cerem să se fi comportat în 1971 ca într-o Românie democratică. I-am putea răspunde prin invocarea a două realităţi:

1) În 1971, un gest public de împotrivire faţă de Propunerile lui Nicolae Ceauşescu nu i-ar fi adus, ca în 1950, nici măcar trimiterea în lagăr. Ar fi fost dat afară din nomenklatură şi obligat să se angajeze ca inginer. Desigur, asta ar fi însemnat pierderea privilegiilor de care Ion Iliescu se bucurase timp de aproape două decenii:automobil la scară, vilă în cartierul Primăverii, acces la magazinele nomenklaturii. Milioane de români nu se bucurau de aceste privilegii. Şi, cu toate acestea, trăiau!

2) După 1989, Ion Iliescu şi-a rescris biografia astfel încât să apară drept un disident anticeauşist chiar din momentul iulie 1971. Ar fi fost de aşteptat ca domnia sa să recunoască adevărul că în 1971 n-a avut curajul să se opună făţiş Propunerilor lui Ceauşescu. Mai mult ca sigur, l-am fi înţeles. N-avem cum să-l înţelegem însă când condamnă, în climatul postdecembrist, un proces cu care a fost de acord la vremea petrecerii lui.

În 15 iulie 1971 are loc şedinţa lărgită a Comitetului Politic Executiv. S-au discutat, printre altele, şi măsurile organizatorice reclamate de aplicarea Tezelor din iulie. Textul din „Scînteia”, 16 iulie 1971, se opreşte asupra unui anunţ:„Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR. Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.

În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu vede în măsura luată de Ceauşescu o pedeapsă cumplită. El nu şovăie chiar a înfăţişa măsura ca asemănătoare trimiterii de către Mao la munca câmpului a activiştilor intelectuali, în timpul Revoluţiei culturale. Sărind peste cal, el pune pe acelaşi plan trimiterea sa la Timişoara cu asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu:„Ceauşescu nu-şi mai putea permite să apeleze la practicile staliniste ale anilor 40-50, ai secolului trecut, inclusiv recurgerea la reprimări fizice. Aşa ceva nu mai era posibil după plenara din 1968, care condamnase practicile lui Gheorghiu-Dej, de esenţă stalinistă, în special cazul Pătrăşcanu. Şi atunci, Ceauşescu a adoptat tactica de înlăturare a persoanelor incomode sau potenţial periculoase, trimiterea lor la «reeducare»”.

Explicaţii copilăreşti

Când vine vorba de memoria unor fapte verificabile, omul Ion Iliescu e corect.  Momentele 9 şi 15 iulie 1971 sunt relatate astfel:„Consecinţa:la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism». După aceea, l-am întrebat dacă poate să-mi descifreze această etichetare, la care se referă? Mi-a promis că o să-mi explice, nu mi-a mai explicat niciodată. Dar, în prima şedinţă de Comitet Executiv, motivând că sunt încă tânăr şi mai am de învăţat, a propus să fiu trimis la Timişoara”.

Iulie 1971 e un moment asupra căruia Ion Iliescu va reveni în dese rânduri după 1989. Lucru explicabil politiceşte. Pentru a fi legitimat în noua orânduire, el avea nevoie de un brevet de disident anticeauşist. În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, ca şi în alte încercări de a-şi face publice amintirile (Revoluţie şi reformă, de exemplu), Ion Iliescu nu suflă un cuvânt despre vreo poziţie anticeauşistă publică luată până în 1989, ca să nu mai spunem, de vreo poziţie anticomunistă. Dacă ar fi să-l credem, ceea ce el numeşte pedepsirea sa de către Ceauşescu şi-a avut izvorul în fapte de culise, greu verificabile azi. Ştim sigur, astfel, c-a fost trimis pentru un timp la munca de partid dintr-un judeţ, după întoarcerea lui Ceauşescu din călătoria în China şi Coreea. În Marele şoc…, Ion Iliescu invocă drept cauză a trimiterii sale la Timiş mai întâi un soi de taifas pe care l-ar fi avut cu Dumitru Popa, primul secretar al Capitalei, în parcul casei de oaspeţi unde fuseseră cazaţi pe parcursul vizitei la Phenian:„Noi comentam atât atmosfera din Phenian, cât şi unele probleme din ţară, unele tendinţe care deja începuseră să se manifeste şi făceam unele comentarii. Ulterior, ne-am dat seama că, probabil, am fost interceptaţi, deşi discutasem în parcul casei de oaspeţi unde eram cazaţi. Atunci, fuseseră luaţi în delegaţie şi Pacepa, şi Pleşiţă, deci erau «urechi» suficiente. Ceauşescu era un tip care nu prea se stăpânea şi am putut constata unele ieşiri nervoase din partea lui imediat după aceea”.

Dosarul i s-ar fi încărcat apoi printr-o discuţie avută cu Nicolae şi Elena Ceauşescu în avionul cu care au revenit în ţară. Cu un an în urmă, vizitând Coreea de Nord, Ion Iliescu ar fi bârfit cu fiul preşedintelui din Sierra Leone atmosfera de la Phenian. Potrivit mărturiei sale, el a ţinut să le dezvăluie celor doi conţinutul discuţiei de acum un an:„Într-o discuţie cu cei doi le-am relatat aceste constatări, subliniind că un astfel de sistem este impropriu, chiar şi pentru o ţară asiatică, cu atât mai mult pentru o ţară europeană. Reacţia ei a fost:«Ei, tu te iei după un african?». Nici măcar nu pricepea sensul observaţiilor, că omul acela remarcase un lucru esenţial. Africanul – care, de altfel, era absolvent al Universităţii din Oxford – îmi spusese:«La noi este o societate rămasă puternic în urmă, cu formaţiuni tribale, nu avem structuri nici măcar agricole dar într-o asemenea societate, precum cea coreeană, spunea el, eu nu aş putea să trăiesc, pentru că este o societate dezumanizată»”.

Concluzia e trasă repede. Cam prea repede:„Deci, nici acest lucru nu l-au priceput, mai ales ea. El, cred că a reţinut ceva mai mult. Consecinţa:la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism»”.

Nu excludem întru totul rolul acestei întâmplări în măsura luată de Ceauşescu. Ion Iliescu exagerează însă punând decizia pe supărarea şefului său că a fost contrazis. În 1971, cel puţin, după cum ne dezvăluie mărturia lui Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu nu se comporta cu colaboratorii apropiaţi ca un Dictator năzuros. Cu atât mai mult nu putea reacţiona dictatorial, pentru că fusese contrazis într-un taifas din avion, cu cât Ion Iliescu era unul dintre favoriţii săi. Era imposibil ca Nicolae Ceauşescu să nu ştie opiniile mai liberale ale fostului lider al tineretului. Înregistrarea discuţiei de la Phenian e plauzibilă. Acesta i-a dezvăluit lui Ceauşescu un Ion Iliescu mai puţin loial persoanei sale decât îl arătau manifestările publice.

Telenovelă cu ceartă

Până la reala deschidere a arhivelor, e dificil de fixat adevărata cauză a măsurii luate în cazul lui Ion Iliescu în 15 iulie 1971. Sigur e că trimiterea sa la Timişoara ca secretar cu Propaganda are cauze mult mai complexe decât contrazicerea lui Ceauşescu în avion sau interceptarea unei bârfe dintr-un parc de la Phenian. De ce o reduce, totuşi, Ion Iliescu la această cauză greu de crezut? Pentru a nu da explicaţii despre cariera sa de până atunci.

Dacă s-ar fi referit la Consfătuirea din 9 iulie 1971 ca la un moment de stopare a liberalizării, s-ar fi văzut obligat să spună românilor de după decembrie 1989 mult mai multe despre context. El a intuit că-i nevoie de o explicaţie pe înţelesul tuturor, lesne de acceptat de masele analfabete politic:S-a certat cu Ceauşescu! O explicaţie care reuşea nu numai să-l scoată din încurcătura unei discuţii mai largi despre relaţia sa cu comunismul, dar şi care se broda perfect pe imaginea postdecembristă a lui Nicolae Ceauşescu: aceea de Atotputernic hachiţos.

În 1971 însă, Nicolae Ceauşescu nu-şi putea îngădui autoritarismul absolut din 1984-1989. Dovadă:reacţia sa mai mult decât tolerantă când Ion Iliescu i-a cerut explicaţii pentru critica din Expunere. Ion Iliescu, tânăr promovat de Nicolae Ceauşescu, îl somează pe acesta din urmă să se explice în legătură cu etichetarea de „intelectualist”. Şi cum reacţionează Ceauşescu – Dictatorul? Se supără şi-l trimite pe Ion Iliescu la munca de jos?! Nu. Îi promite că o să-i explice. S-ar fi putut petrece un asemenea moment între Stalin şi un colaborator?!

La Consfătuirea din 9 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu îi criticase şi pe alţi activişti cu funcţii de răspundere din domeniul culturii şi propagandei. Tonul e însă fundamental diferit de cel blând, părintesc, din mustrarea făcută lui Ion Iliescu, de fapt, un comentariu la o altă mustrare, cea a lui Virgil Trofin. Pe Ilie Rădulescu, Secretarul general al partidului îl execută scurt, precizând că, în ipostaza de şef al Secţiei de Propagandă a CC, „a spus lucruri banale, a vorbit superficial”. Consecinţa deosebirii de ton se va vedea însă în hotărârile şedinţei Comitetului Executiv al Comitetului Central din 15 iulie 1971, şedinţă lărgită, la care au participat, potrivit „Scînteii” din 16 iulie 1971, şi „membri ai Comitetului Central, vechi militanţi ai partidului, miniştri şi şefi ai unor instituţii”. Cel care spusese „lucruri banale”, Ilie Rădulescu, apare în Comunicat ca dat afară pur şi simplu:„Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR”.Şi Ion Iliescu e vizat de aceste măsuri. Textul dedicat lui e însă net diferit ca ton de cel referitor la Ilie Rădulescu:„Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.

Din decembrie 1989 şi până acum, Ion Iliescu a continuat să insiste la nesfârşit pe caracterul punitiv al măsurii. Accentul pus pe această notă se explică prin nevoia sa de a-şi lua brevet de victimă a hachiţelor dictatoriale ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem vorbi într-un fel de un adevărat act pedepsitor abia în 1984, când e numit director al Editurii Tehnice şi când nu mai e ales nici măcar în Comitetul Central.

Pedepsitor, desigur, în planul nomenklaturii. În planul cetăţenilor obişnuiţi, ar fi absurd să vorbim de pedepsirea cuiva prin numirea ca director de editură. Nu putem defini însă în niciun caz momentul din iulie 1971 ca un act punitiv. Pentru ambiţiile tânărului Ion Iliescu, mereu în ascensiune de vreo cinci ani, eliberarea din funcţia de secretar al CC poate trece oricând drept o sancţiune nedreaptă.

Judecată în context, măsura nu e punitivă. La Ilie Rădulescu acel „urmînd să primească alte însărcinări” înseamnă, fie şi în planul imaginii pe care şi-o făcea nomenklatura despre un membru al ei, o măsura punitivă. În astfel de cazuri, nu conta ce se întâmpla în realitate cu activistul despre care era vorba în Comunicat. Conta cum apărea măsura în ochii nomenklaturii, lucru decisiv în atitudinea ulterioară faţă de cel sancţionat.

Un Pristanda al Securităţii

Să admitem, de dragul jocului, că Ion Iliescu n-a cerut să fie trimis la o judeţeană de partid, că Nicolae Ceauşescu a folosit pretextul pentru a-l pedepsi. Să admitem că Ion Iliescu a tratat măsura ca fiind nedreaptă chiar din clipa când aceasta i-a fost anunţată. Nu de Comitetul Politic Executiv, cum s-ar crede, ci chiar de Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi să judecăm după atitudinea conducătorului faţă de el. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum le rescrie, după mai mult de două decenii, Ion Iliescu, ar fi fost normal ca el să refuze noua însărcinare şi, de ce nu?, chiar să demisioneze din rândurile nomenklaturii. N-a făcut-o. Fie că, într-adevăr, el însuşi a cerut să meargă la Timiş, pentru a căpăta experienţa muncii în realitate, fie că a luat în calcul posibilitatea de a reveni ulterior în fruntea bucatelor.

Despre cum a fost primit la Timişoara, Ion Iliescu spune în dialogul său cu Vladimir Tismăneanu:„Sigur că situaţia mea era puţin ambiguă:nu fusesem exclus din Comitetul Politic Executiv, am rămas ca membru supleant şi mă chemau la şedinţe. Era o situaţie cam stranie, pentru că primul secretar, Telescu, era şi el membru supleant şi nu prea pricepea care este statutul meu. Unii se gândeau că poate o să-i iau locul lui Telescu. Telescu avea chiar şi o anumită suspiciune, reţinere faţă de mine, după aceea, am rămas în relaţii foarte apropiate;a văzut nu numai că nu îl subminez, dar îl ajut efectiv. Iar colegii de muncă şi oamenii cu care am avut de-a face m-au primit chiar cu foarte multă căldură, căldură umană, am simţit multe asemenea manifestări ale simpatiei. Eram şi un «obiect» interesant de studiat de aproape, dar, în acelaşi timp, era şi o solidaritate umană vădită”.

Ion Iliescu nu face niciun efort pentru a merge până la capăt cu explicarea acestei reacţii faţă de un activist care, două decenii mai târziu, se autocompătimeşte în postura de trimis de Ceauşescu în exil la Timişoara, văzută ca un fel de Siberie a României. El vrea să credem că simpatia, căldura celor din jur îşi aveau izvorul în personalitatea sa de excepţie şi, de ce nu?, într-un soi de dezacord al activului de partid timişorean cu măsura căreia îi căzuse victimă. E o lege a mizeriei umane cea potrivit căreia cel căzut de la putere nu beneficiază de altceva decât de noi spini înfipţi în coastă. Ion Iliescu pare a fi – cel puţin în amintirile sale – un caz aparte. Să fi fost activiştii comunişti timişoreni întruchiparea omului nou, visat de Ceauşescu, om nou, care, spre deosebire de cel vechi, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea faţă de cel căzut? Nici vorbă de aşa ceva. Ca de obicei la Ion Iliescu, între relatare şi interpretare se aşază o diferenţă substanţială. Relatarea e corectă. Interpretarea e total greşită. Explicaţia reacţiei aparte a activului timişorean trebuie căutată în felul special în care Comunicatul prezentase întregii nomenklaturi măsura. Indiferent de ce s-a petrecut în realitate, pentru nomenklatură, care ştia să interpreteze până şi punctuaţia unui Comunicat oficial, Ion Iliescu nu trece drept un om căzut.

Să ne situăm în timpul de acum trei decenii şi ceva. Activiştii de la Timişoara, asemenea celorlalţi activişti din ţară, vedeau în funcţia lui Ion Iliescu de la judeţeana de partid un moment de trecere, ba mai mult, chiar o trambulină pentru saltul într-un post mult mai important decât cel de secretar cu Propaganda al CC al PCR. Întregul Aparat ştia ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după 1965, datorată febleţei lui Nicolae Ceauşescu faţă de el. Şi întregul Aparat nu interpretase afacerea cu dorinţa de a merge la judeţeană, pentru a-şi îmbogăţi experienţa, altfel decât ca pe o manevră pentru o funcţie de mare însemnătate în Partid sau în Stat. Dar cea mai bună dovadă că la Timişoara aşa-zisa victimă a nazurilor dictatoriale se bucura de o situaţie aparte o reprezintă atitudinea Securităţii:„Spre exemplu, la Timişoara, inspectorul şef al Internelor, care coordona şi Miliţia, şi Securitatea, mi-a atras atenţia, într-un moment când ne aflam singuri, în afara oraşului, să fiu prudent, că sunt urmărit pas cu pas şi sunt înregistrat, şi acasă, şi la birou, peste tot. Dar mi-a spus:«Nu noi o facem, nu cei de aici, de la judeţ». Tocmai atunci se afla la Timişoara Pacepa, la o şedinţă de bilanţ a inspectoratului şi, fără să-l numească, mi-a spus:«Ei sunt, de la centru, care te supraveghează»”. N-avem nicio îndoială că Ion Iliescu era monitorizat de Securitatea de la Centru la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

După cum vorbeşte Ion Iliescu în anii postdecembrişti, ai crede că era urmărit în ipostaza de Duşman al Poporului. În realitate, ţinând cont de context, Ion Iliescu fusese pus sub supraveghere pentru a i se verifica loialitatea faţă de Ceauşescu. Şi dacă ne gândim la revenirea sa ulterioară, el şi-a confirmat loialitatea. Gestul mai marelui Securităţii din Timişoara e unul de Pristanda. Poliţaiul din Caragiale caută să se pună bine şi cu hăituitul Caţavencu, ştiind din experienţă că acesta s-ar putea împăca cu cuplul Zoe-Tipătescu sau – şi mai şi – ar putea ajunge ştab peste judeţ. Un calcul asemănător îşi face şi şeful de la Timişoara. Ion Iliescu era steaua urcătoare a Partidului. Cel puţin aceasta era credinţa nomenklaturii şi a Securităţii. Fusese trimis la Timişoara, ca secretar cu Propaganda, fără a fi scos din Comitetul Executiv.

De ce l-a trimis Ceauşescu la o judeţeană de partid

Circulau o sumedenie de zvonuri despre relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu se va fi supărat pe tânărul căruia îi înlesnise cea mai spectaculoasă ascensiune în ­ierarhia de partid. Şi dacă lui Nicolae Ceauşescu îi trece supărarea şi Tovarăşul Iliescu revine la vârf?! De ce să nu se aranjeze el de pe acum? La nivelul celui care l-a avertizat pe Ion Iliescu astfel de gesturi sunt imposibile dacă nu s-ar şti că avertizatul e „de-al nostru”. Ar fi procedat aşa respectivul şi cu Corneliu Coposu?! Şi atât Şeful Securităţii, cât şi ceilalţi membri ai nomenklaturii, nu se înşelaseră. După câtva timp, la 9 noiembrie 1974, Ion Iliescu e promovat în fruntea judeţului Iaşi, unul dintre cele mai importante judeţe ale ţării. Pe 28 noiembrie 1974 e ales membru plin al CPEx. La 2 aprilie 1979 devine membru al Consiliului de Stat, iar la 28 august 1979, după încheierea perioadei de la Iaşi, devine preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, funcţie pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când e trimis ca director al Editurii Tehnice. Chiar şi în funcţia de director de editură, Ion Iliescu nu e un simplu şef din domeniul cultural, precum Valeriu Râpeanu sau Mircea Sântimbreanu. Pentru cei de la Consiliul Culturii, pentru nomenklatură, el rămâne mai departe Tovarăşul Iliescu. Revoluţia îl găseşte, totuşi, într-un post de şef şi nu ca simplu inginer.

Ion Iliescu nu oboseşte a preciza, după decembrie 1989, că nu el a cerut să fie trimis la judeţeană. Nu ne sunt cunoscute documentele secrete ale momentului. Liderii comunişti din vremea respectivă nu îndrăznesc să spună adevărul. În lupta pentru supravieţuirea postdecembristă, Ion Iliescu le-a fost şi le este un aliat de nădejde. Având în vedere că Ion Iliescu trecea drept preferatul lui Nicolae Ceauşescu, nu-i exclus ca ei să fi avut o discuţie între patru ochi, de care Ion Iliescu de azi nu mai vrea să-şi amintească. S-ar putea să nu fi cerut el plecarea la judeţeană. S-ar putea să-i fi propus sau impus Nicolae Ceauşescu.

Dacă e aşa, nu-i obligatoriu ca măsura să fi ascuns intenţii duşmănoase faţă de Ion Iliescu. Să recapitulăm. În 1971, Ion Iliescu avea doar 41 de ani. Tradiţia comunistă cerea pentru funcţia de secretar al CC al Partidului o vârstă mai mare. Nicolae Ceauşescu nu se înşela când îl considera tânăr. Dar fostul secretar general nu se înşela mai ales când îi spunea că „mai are de învăţat”.

Ion Iliescu urmase până atunci o carieră tipică, exemplară chiar, de aparatcik. Nu venise într-o funcţie pe linie de partid din producţie, din gazetărie măcar, cum se întâmplase cu Dumitru Popescu. Fusese ceea ce Nicolae Ceauşescu numea revoluţionar de profesie. De mic, făcuse parte din rândurile nomenklaturii.Nicolae Ceauşescu fusese cel puţin cizmar. Cunoscuse viaţa obişnuită, cu imensele dificultăţi. De mic, Ion Iliescu mersese doar cu automobilul pus la dispoziţie de partid, şi nu cu tramvaiul luat din staţia supraaglomerată, cumpărase de la magazinele nomenklaturii şi nu de la Alimentară, i se dăduse locuinţă de către Gospodăria de partid şi nu umblase el pe la ICRAL, ca să obţină una, în Militari sau în Drumul Taberei. Ca activist, apoi, lucrase numai şi numai la Centru, în cabinete. Nu condusese niciodată un oraş, un sat, o întreprindere, într-un cuvânt, un colectiv de oameni simpli, cu miile lor de probleme, pe cât de neimportante pentru şefi, pe atât de importante pentru ei.

Nu numai în teoria de partid, dar şi în realitate, unui asemenea activist îi lipsea experienţa politicii concrete, a contactului cu problemele oamenilor. O asemenea experienţă, absolut necesară pentru politicianul ambiţios care era el, nu putea fi dobândită decât muncind la o judeţeană de partid. Aici, la nivelul judeţenei de partid, activistul se confrunta cu miile de probleme ale vieţii, cu exigenţe decurgând din asigurarea traiului zilnic pentru oamenii simpli. Abia aici, la judeţ, activistul cunoştea adevăratele probleme ale oamenilor, era obligat să rezolve chestiuni la care nici nu se gândise mai înainte.

Baronii Partidului îl luaseră la ochi

Era pentru Nicolae Ceauşescu doar un pretext de a scăpa de Ion Iliescu? Nu credem.  Toate gesturile Secretarului General dezvăluie o neobişnuită preocupare de a-l proteja pe mai tânărul său favorit. După trimiterea la judeţ, Ion Iliescu rămâne mai departe membru supleant al CPEx. Cine cunoaşte relaţiile ierarhice din Partid îşi dă seama că adevărata putere a unui activist n-o dădeau funcţiile executive, ci locul în instanţele conducătoare ale formaţiunii. Din nevoia de a trece pedepsit de Nicolae Ceauşescu pe motive politice, Ion Iliescu îşi rescrie trecutul, înfăţişându-se drept o victimă a dictatorului. Dacă voia să-l pedepsească, Nicolae Ceauşescu îl dădea afară din toate funcţiile şi-l trimitea inginer pe un şantier de hidroamelioraţii.

Să ne întoarcem la Expunerea lui Nicolae Ceauşescu din finalul Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative. Fostul Secretar General menţionează, chiar la începutul pasajului dedicat lui Ion Iliescu, observaţiile critice făcute la adresa intervenţiei secretarului cu Propaganda al CC al PCR de Virgil Trofin:„Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că în spiritul muncii colective trebuie să ne facem toţi autocritica”.

Virgil Trofin era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 12 august 1969. Din 20 decembrie 1968, activa ca Secretar al CC al PCR cu probleme organizatorice. La Plenara Comună a CC al PCR şi a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale din 25-26 noiembrie 1981, e exclus din CC al PCR, sancţionat cu vot de blam cu avertisment şi trimis director al IAS „Mircea Vodă” din judeţul Călăraşi. La momentul Consfătuirii din 9 iulie 1971 e însă, graţie funcţiei de Secretar cu Organizatoricul, al doilea om în Partid, după Nicolae Ceauşescu.

Discursul lui Virgil Trofin, publicat în „Scînteia”, nu face nici o referire la Ion Iliescu. Sau „Scînteia” a publicat forma retuşată a discursului, la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, care voia să-l menajeze pe Ion Iliescu, înainte de a avea o discuţie cu el între patru ochi. Sau afacerea s-a petrecut în partea a doua a reuniunii, când, potrivit Comunicatului din „Scînteia”, 11 iulie 1971, în sală au rămas doar activiştii de vârf:„La ultima parte a şedinţei au participat membri ai Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent al CC al PCR, miniştri, conducători ai instituţiilor centrale”.

Sunt toate datele ca să credem că mustrarea lui Virgil Trofin a avut loc în realitate. De ce a făcut-o? Răspunsul ni-l dă mirarea lui Ion Iliescu din dialogul cu Vladimir Tismăneanu despre faptul că nici unul dintre baronii partidului nu-i luase apărarea:„Chiar şi Maurer şi Bodnăraş îmi arătau simpatie. Însă, din respect pentru adevărul istoric, trebuie amintit că absolut nici unul dintre ei, atunci, în 1971, nu a ridicat măcar problema:de ce după numai şase luni de la desemnarea ca secretar trebuie înlocuit Iliescu? Se poate pune, deci, întrebarea:de ce nu a iscat acel moment nici o reacţie de respingere, de rezistenţă din partea unor oameni mai luminaţi, pentru că asemenea oameni existau, totuşi?”.

Mărturiile lui Dumitru Popescu dezvăluie că Nicolae Ceauşescu avea o adevărată slăbiciune pentru Ion Iliescu. Numai aşa se explică faptul că, deşi Ion Iliescu refuză propunerea transmisă de Dumitru Popescu, fostul Conducător se mulţumeşte să râdă şi, culmea!, îl promovează în funcţia de Secretar cu propaganda al CC al PCR. Fie şi dacă Nicolae Ceauşescu din 1971 ar fi fost zbirul descris de Ion Iliescu după decembrie 1989, reacţia sa la refuzul lui Ion Iliescu trădează o slăbiciune. Slăbiciunea faţă de Ion Iliescu ar explica şi formularea blândă din Comunicatul CPEx, ca şi promovarea ulterioară a lui Ion Iliescu. Că după venirea lui Gorbaciov la putere, Nicolae Ceauşescu se schimbă radical, e o altă poveste. În 1971 – e limpede – Ion Iliescu se dovedeşte preferatul lui Nicolae Ceauşescu.

Ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după venirea lui Ceauşescu la putere va fi stârnit nemulţumirea baronilor din Partid. Comportamentul faţă de Dumitru Popescu ne dezvăluie că favoritul lui Nicolae Ceauşescu nu se purta deloc amabil cu colegii săi de conducere mai tineri sau mai vârstnici. Printre ei se număra, desigur, şi Virgil Trofin, fostul şef direct al lui Ion Iliescu. Şi cum se întâmpla deseori într-un C.C. al PCR măcinat de intrigi, de lovituri sub centură, Virgil Trofin, baron de pe vremea lui Dej, n-a scăpat prilejul să-i administreze un ghiont. Mai ales că, ţinând cont de ambiţiile lui Ion Iliescu, dar mai ales de slăbiciunea pe care o avea faţă de el Nicolae Ceauşescu, Virgil Trofin îşi simţea ameninţat locul numărul doi în Partid. De la secretar cu Propaganda la secretar cu Organizatoricul nu era decât un pas! Nu-i exclus ca, după incidentul relatat de Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu să fi ajuns şi el la concluzia că Ion Iliescu avea nevoie de o şcoală a vieţii. Şi cum Ion Iliescu era simpatia sa, un tânăr pe care pariase în procesul de lichidare a conservatorismului dejist, trimiterea la o judeţeană de partid se născuse din sincera preocupare de a face din tânăra speranţă a Partidului un politician de realităţi, net diferit de politicianul de cabinet de până atunci.

În acelaşi timp, prin trimiterea la o judeţeană de partid, Nicolae Ceauşescu dădea satisfacţie numărului tot mai mare de colegi de-ai săi nemulţumiţi de semnele trufiei, tipice pentru cel promovat prea iute şi îngrijoraţi de ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu, de ipostaza acestuia de stea urcătoare a Partidului. Dar nu numai atât. Virgil Trofin exprima sentimentul tuturor la auzul discursului ţinut de proaspătul secretar al CC al PCR. Din 1967, Ion Iliescu lucrase la Tineret. Până atunci, fusese şeful Secţiei de Propagandă. Sub directa sa îndrumare, direcţionat, desigur, de Nicolae Ceauşescu, Tineretul beneficiase de o evidentă politică de deschidere. Acum, prin Tezele din iulie, Nicolae Ceauşescu punea capăt acestei politici, denunţând-o cu huiet.

Ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo

În intervenţia sa, Ion Iliescu e de acord cu criticile aduse de Nicolae Ceauşescu politicii de până atunci şi se angajează că va transpune în viaţă noua orientare. Logic ar fi fost ca Ion Iliescu să-şi facă autocritica. În discursul său, Ion Iliescu mustrase ceea ce el numise excesul de până atunci în politica de deschidere. Asta însemna că-şi asuma teza lui Ceauşescu despre greşelile comise de partid până atunci. Ion Iliescu fusese însă cel care răspunsese de domeniile semnalate în discursul său ca fiind afectate de greşelile liberalismului excesiv. Normal, logic era să-şi asume responsabilitatea pentru anii când dirijase aceste domenii. Şi, fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de trecutul propriu, procedând la autocritică. Nicolae Ceauşescu punea punctul pe i exprimându-şi nemulţumirea faţă de stilul pe care-l mărturisea discursul lui Ion Iliescu:„Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă, nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo”.

Nicolae Ceauşescu a murit la zidul de la Târgovişte în 25 decembrie 1989. Dacă ar fi trăit şi i-ar fi citit fostului colaborator interviurile, articolele, cărţile, inclusiv cea scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, s-ar fi grăbit să ne trimită la Cuvântarea sa din 9 iulie 1971. În ultimii ani, Ion Iliescu s-a pronunţat extrem de sever asupra unor tare ale României postdecembriste. A rostit cuvinte grele, bine primite de electoratul său, împotriva prăpastiei care se adânceşte între bogaţi şi săraci, împotriva corupţiei în spectaculoasa ascensiune împotriva mizeriei politicianiste. Dorită ca recapitulare a destinului său de om politic, discuţia cu Vladimir Tismăneanu e şi o antologie a criticilor aduse de Ion Iliescu relelor din anii postdecembrişti.

Condiţia dialogului impune concizia. Astfel că din volum putem rupe citate memorabile. România se defineşte printr-o polarizare socială înspăimântătoare, care o apropie treptat, dar fatal, de republicile bananiere. Zice Ion Iliescu:„Oamenii o duc şi aşa greu, sărăcia este o dominantă, încă, în viaţa noastră. Dar când sărăcia mai este însoţită şi de asemenea fenomene antisociale, uneori stridente, cu oameni care se îmbogăţesc peste noapte – şi este evidentă îmbogăţirea pe căi ilicite-, aceasta creează o stare de dezamăgire, de neîncredere. Fenomenul corupţiei afectează fibra morală a societăţii, ceea ce mi se pare a fi lucrul cel mai grav”. În primii ani postdecembrişti – tună şi fulgeră Ion Iliescu – infrastructura agriculturii noastre a fost pusă la pământ:„S-au produs şi distrugeri fizice, cu mari pierderi pentru ţară. S-au lichidat şi s-au demolat instalaţiile pentru irigare, în zona de sud a ţării, au fost distruse grajduri, alte construcţii gospodăreşti. Unele studii vorbesc de distrugeri ale infrastructurii agricole de peste 10 miliarde de dolari. Când şi de unde vom mai investi noi o astfel de sumă în agricultură?”.

Privatizarea s-a făcut la noi cu mari costuri sociale şi risipe economice. Ea a fost grav afectată de corupţie. Ion Iliescu e foarte dur în această chestiune:„Unii au cumpărat doar în ideea de a vinde activele;au cumpărat cu bani foarte puţini şi au câştigat din vânzarea activelor – fie clădiri, terenuri, fie utilajele sub formă de fier vechi. Pentru aşa ceva, nu era nevoie de intermediari;statul putea foarte bine să scoată el la vânzare activele şi măcar intra ceva la bugetul statului! Din păcate, asemenea privatizări, cu astfel de parteneri au costat economia naţională, în termeni de PIB, de locuri de muncă, de capacitate de producţie”.

Toate bune şi frumoase! Venite de la un jurnalist, de la un istoric al imediatului sau de la un filosof pesimist, astfel de denunţări ale mizeriei româneşti din anii tranziţiei ar avea dreptul la aplauze, ba chiar la aplauze furtunoase, ca să cităm noi din stenograma unui discurs electoral cu mare priză la public. Din nefericire, ele aparţin unui politician care a condus practic România timp de 15 ani. A fost primul preşedinte al CFSN, primul preşedintele al ţării, a condus cel mai puternic partid românesc, a avut şi mai are încă autoritate asupra unei generaţii întregi de politicieni. În nenorocirile despre care vorbeşte cronicarul Ion Iliescu se află o cotă de care e responsabil, fără discuţie, politicianul Ion Iliescu. Nu spun că e o cotă uriaşă. Nu spun nici măcar că-i cotă. Spun, pentru a nu pica în păcatul bunăvoinţei gratuite, că e o cotă mică. Fie şi pentru această cotă, Ion Iliescu ar fi trebuit să-şi recunoască responsabilitatea sa în dezastrele postdecembriste, despre care vorbeşte atât de bine. Şi, evident, să-şi facă autocritica. Nu să vorbească despre România postdecembristă, vorba tătânelui Ceauşescu, „ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo”.

Sursa Ion Cristoiu

Puțini știu că mama sa, Maria Dumitru Toma, de origine bulgăroaică, l-a abandonat la vârsta de un an și nu s-a mai interesat nicodată de soarta lui. Ion Iliescu a fost crescut de mama vitregă, Maria Iliescu, iar de la 9 ani de mătușa Aristița.

Maria Serediuc Toma; mama naturala a lui Iliescu

Mama naturala a lui Ion Iliescu Maria Toma: „Aveam 21 de ani cand m-am casatorit, Ionel a fost primul copil. Dupa ce l-am nascut, l-a luat tata-su in brate, l-a ridicat in sus si a spus: „presedinte de republica il faci . Pe Ionel, pina la vreo doi ani, l-am crescut eu, pe urma l-a luat tata-su si l-a dus la soacra-mea. In Oltenita”
„Aveam 21 de ani când m-am căsătorit. Ionel a fost primul copil. Stăteam la Olteniţa. Pe urmă a venit el, că lucra la CFR, şi i-a spus cineva că se vând locuri de casă în Triaj. Am stat acolo până în ’51. Divorţasem între timp şi în ’51 m-am mutat aicea cu un alt bărbat. Iliescu, tata lu’ preşedintele, era cu ăla, cu Pătrăşcanu. Ei erau aparte, nu erau chiar comunişti.
Pe urmă, pe Pătrăşcanu l-a împuşcat. Pe soţul meu, Gheorghiu-Dej l-a omorât. I-a zis: <> „! Este declaraţia dată unei publicaţii centrale, în mai 1993, de către mama preşedintelui, Maria Dumitru Toma, fosta Serediuc, fosta Iliescu.
Articol publicat pe 27 ianuarie 2003.

După moartea tatălui, în 1945, micuțul de doar 15 ani avea să treacă în grija bunicilor și a mamei sale vitrege, Marița, o cameristă la un hotel. Dar, înainte de acest moment, pe vremea când avea doar 9 ani era înfiat de una din mătușile sale, o bucătăreasă pentru celebra Ana Pauker

Iliescu: La început eram chiar agreeatul lor. El a fost în închisoare cu taică-meu, în lagăr. Tata era muncitor CFR-ist, militant de partid; s-a îmbolnăvit în închisoare, a iesit bolnav din lagăr si a fost exclus din partid de către Gheorghiu-Dej. La mai putin de un an de la eliberare, a murit. La 15 ani am rămas orfan de tată. Ceausescu îmi cunostea familia. Ea o cunostea pe mama. Mama mea a fost detinută ilegal, clandestin, iar ea era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Făceau parte din aceeasi miscare de rezistentă. El a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. În lagăr, la Caransebes s-au nimerit amândoi. Taică-meu a murit în 45, iar Ceausescu a venit la putere cu 20 de ani mai târziu, în 65.

Proces-verbal al convorbirii dintre Nicolae Ceaușescu și șah, Persepolis, 15 octombrie 1971, strict secret

Farah Pahlavi împreună cu Elena Ceaușescu

Teheran, 15 octombrie 1971. Elena și Nicolae Ceaușescu împreună cu Șah-ul iranian Mohammed Reza Pahlavi și soția sa Farah

Ceaușescu și Sahinsahul iranului Mohammad Reza Pahlavi

Nicolae Ceauşescu l-a vizitat din nou pe Mohammad Reza Pahlavi în 1971, cu ocazia festivităţilor de la Persepolis în cinstea aniversării a 2500 de ani de la fondarea statului iranian. La întâlnirea oficială din 15 octombrie, Ceauşescu l-a rugat pe şah să-i ofere sprijin pentru lansarea unei linii aeriene Bucureşti – Beijing. Obţinuse recent acordul Beijingului pentru crearea unui coridor aerian, însă era nevoie de un punct de escală. Pahlavi s-a arătat încântat, intenţionând şi el dezvoltarea relaţiilor politice cu China.

La 15 octombrie 1971, cu ocazia festivităților de la Persepolis, președintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu, s-a întâlnit cu Șahul.

La întâlnire au participat George Macovescu, prim-adjunct al ministrului de externe și Alexandru Boabă, ambasadorul României la Teheran.

Șahul a vorbit apoi despre o altă sursă de tensiune, care preocupă cercurile politice internaționale și opinia publică, și anume Orientul Apropiat. El a subliniat că eforturile întreprinse până în prezent în direcția găsirii unei soluții politice la acest conflict nu au avut rezultate palpabile, din cauza atitudinii rigide a Israelului. În ultima vreme, poziția Israelului s-a înăsprit [și mai mult]. În timp ce, nu cu mult timp în urmă, liderii israelieni vorbeau despre mici ajustări ale frontierelor, acum vorbesc despre anexarea unui teritoriu care se întinde până la Sharm el-Sheikh și nu este rar [să auzi] oameni spunând că actuala situație teritorială ar putea deveni permanentă.

Această poziție rigidă este în contrast izbitor cu poziția rezonabilă a egiptenilor, care au făcut propuneri constructive, menite să scoată lucrurile din impasul actual. Faptul că aceste propuneri nu au avut niciun ecou din partea israelienilor, că nu s-a făcut niciun pas spre rezolvarea conflictului, provoacă îngrijorare cu privire la potențiala evoluție a evenimentelor. Președintele Sadat a arătat clar că Egiptul nu va permite ca situația actuală să devină permanentă și a adăugat că, în cazul în care până la sfârșitul anului nu vor apărea elemente pozitive în direcția găsirii unei soluții politice la conflict, își rezervă dreptul de a recurge la alte mijloace.

Se pare că unul dintre principalele impedimente în calea realizării primilor pași spre soluționarea conflictului este refuzul Israelului de a permite forțelor egiptene să traverseze Canalul Suez în timp ce trupele israeliene se retrag.

În această privință, șahul și-a exprimat convingerea că instalarea temporară a forțelor ONU, între forțele celor două țări, ar putea contribui la evitarea confruntărilor militare și, prin urmare, la îmbunătățirea situației.

În plus, marile puteri care susțin cele două părți ar trebui să tempereze zelul protejaților lor, pentru a nu se ajunge la o situație ireversibilă cu consecințe imprevizibile.

Credem, a adăugat șahul, că nici Uniunea Sovietică, nici Statele Unite nu doresc izbucnirea unui conflict militar, fiindu-le teamă să nu fie antrenate ele însele în el.

În orice caz, este de datoria tuturor țărilor iubitoare de pace să-și folosească influența pe care o au asupra uneia sau alteia dintre părți pentru a le face să înțeleagă greutatea acestui moment [în timp] și să se angajeze efectiv pe drumul care duce la pace.

Președintele Consiliului de Stat a declarat că România urmărește îndeaproape evoluția situației din Orientul Apropiat, o regiune care nu este prea departe de propriile granițe.

1973

Guvernul român a susținut în mod constant soluționarea pașnică a conflictului, fiind convins că o nouă confruntare militară ar fi în detrimentul tuturor statelor din regiune și nu ar face decât să complice lucrurile, lăsând loc unei intervenții străine. Aplicarea prevederilor rezoluției Consiliului de Securitate al ONU din noiembrie 1967 ar oferi un mijloc rezonabil de a instala o pace echitabilă în regiune. Guvernul României și-a exprimat în mod repetat și public aprecierea față de propunerile constructive ale președintelui Sadat și a folosit toate mijloacele disponibile pentru a-și exprima raționamentul cu privire la necesitatea ca Israelul să primească propunerile Egiptului și [să recunoască] riscurile pe care le implică rigiditatea poziției Israelului.

Sursă: Wilson

Elena Rădulescu: „Ceauşescu a dansat cu femeia de serviciu. Elena Jurjescu Todi, l-a luat pe Ceauşescu la o Periniţă.

Elena Rădulescu a fost dactilografa fostului dictator Are 101 ani şi o viaţă demnă de un roman. Elena Rădulescu a trăit pe vremea regilor Ferdinand, Carol şi Mihai, a cunoscut ororile primului şi celui de-al doilea război mondial şi a fost dactilografa personală a lui Nicolae Ceauşescu. Bătrâna îşi aminteşte cu o precizie demnă de invidiat momentele pe care le-a petrecut alături de “comandantul suprem”. “Ceauşescu era darnic cu mine. Când am văzut la televizor procesul şi execuţia lui, la Revoluţie, am avut un şoc”, rememorează femeia.

În anul 1934, la 28 de ani, Elena s-a angajat în Ministerul de Justiţie, iar de-a lungul timpului i s-a dus vestea ca fiind cea mai rapidă dintre dactilografe. “Peste ani, experienţa şi rapiditatea cu care băteam la maşină mi-au deschis chiar uşa cabinetului 1”, ne-a povestit femeia.

“Îmi aduc amintre că pe la 59-60 de ani făceam naveta între minister şi cabinetul lui Ceauşescu. Băteam la maşina de scris acte, documente şi decrete. Puteam fi chemată oricând. De obicei, ziua lucram la minister, iar seara în biroul preşedintelui sau în cel al miniştrilor. Când stăteam peste noapte, Ceauşescu avea grijă să-mi plătească toate orele suplimentare. Era foarte darnic!”, povesteşte femeia.

În San Marino 26 – 28 mai 1973

Pe Nicolae Ceauşescu şi-l aminteşte ca fiind şi un mare petrecăreţ. Într-un an, de ziua lui, preşedintele a organizat o petrecere la care au luat parte toate instituţiile politice şi culturale ale vremii. “Ceauşescu a dat o chermeză şi la Tribunalul Bucureşti – unde eram detaşată pentru o vreme. Petrecerea s-a ţinut în Sala Paşilor Pierduţi, unde s-au adunat, pe lângă cuplul prezidenţial, toate capetele luminate ale Epocii de Aur. Au mâncat şi au băut pe săturate toată noaptea. Ce chiuituri, ce strigăte şi râsete! Şi ce s-a mai dansat! A doua zi am aflat că preşedintele dansase la o petrecere organizată într-un alt minister chiar şi cu femeia de serviciu”. Muzica populară era cea care îl “ungea pe suflet” pe Ceauşescu.“Îi plăceau şi cântecele de petrecere, şi romanţele. Aproape de fiecare dată când primea în vizită câte un înalt oficial sau şef de stat, preşedintele îşi invita oaspetele la masă şi ascultau împreună muzică populară”. Un astfel de eveniment s-a petrecut la vizita din 1969 a lui Richard Nixon, când, invitat de Ceauşescu, acesta a vizitat staţiunea Neptun. Seara, la restaurant, a cântat Elena Jurjescu-Todi, care l-a luat pe Ceauşescu la o Periniţă.

Nicolae Ceaușescu și  Elena împreună  cu șahul Mohammed Reza Pahlavi și cu soția sa Farah. Persepolis, Iran – 15 octombrie 1971. Cu ocazia festivităţilor de la Persepolis în cinstea aniversării a 2500 de ani de la fondarea statului iranian. La întâlnirea oficială din 15 octombrie.

Preşedintele Ceaușescu cunoştea toate versurile cântecelor, iar tovarăşa bătea tactul cu piciorul.”Elena Rădulescu spune că “tovarăşul” era un om bun. Calm şi înţelept. “Nevastă-sa l-a stricat. Ceauşeasca era cunoscută de toată lumea ca fiind o scorpie: era foarte rea, o femeie fără suflet, fără milă…Când nu suporta pe cineva, îi striga lui Nicolae «Execută-l! Execută-l!». Când Ceauşescu lua o decizie, imediat intervenea ea pentru a analiza situaţia şi a-şi da cu părerea. Nicolae nu putea să facă un pas fără Elena“. Angajaţii din minister se fereau să discute despre asta. Le era teamă, iar tăcerea, în acea perioadă, îţi garanta un serviciu şi o viaţă cât de cât liniştită. “Se mai trezeau câteodată unii să vorbească pe ascuns şi aşa mai aflam şi noi câte ceva. În rest, nimeni nu sufla o vorbă despre cuplul prezidenţial”.

După 36 de ani de muncă în minister, în anul 1970 Elena a ieşit la pensie. “Mi-a fost greu să plec pentru că îmi plăcea tare mult munca pe care o făceam”.

«Moartea lor m-a întristat»

Revoluţia din 1989 a fost un mare şoc pentru fosta dactilografă. “Doamne, tare rău mi-a părut pentru ei… Am urmărit la televizor procesul şi execuţia lor. Mi-a fost milă să-I văd aşa… Îmi aduc aminte, când s-a citit sentinţa, că ea a început să urle şi să se zbată în braţele soldaţilor care încercau să o imobilizeze… «Sunteţi copiii mei, sunteţi copiii mei», striga. Îmi aduc aminte că Nicolae îi tot spunea în timpul procesului «Taci din gură, taci din gură!». Nu am putut să urmăresc momentul când au fost puşi la zid şi împuşcaţi. Am întors capul”.

Elena Ceauşescu, prima femeie- deputat de Argeş!

Interviu cu Nicu Ceausescu

Nicu Ceausescu: A fost lovitura de stat, pe fondul unei revolte populare

(Continuare din numarul trecut)

Gabrielescu: Domnule Ceausescu, imi permiteti sa va pun si eu vreo doua, poate trei! Domnule Ceausescu, de cand il cunoasteti pe domnul Ion Iliescu?

Nicu Ceausescu: Pai, bun! Asa. Il… Direct, sau?

Gabrielescu: Direct! Direct!

Nicu Ceausescu: De peste 25 de ani!

Gabrielescu: Da.

Nicu Ceausescu: Poate chiar mai demult!

Gabrielescu: Si va rog sa ne spuneti ce stiti dv. Despre activitatea domnului Iliescu… Lasa cand a fost la Timisoara si la… Astea stim noi! Si a fost la tineret inaintea dv. si, ma rog, pe unde a mai fost… Dar, in ultima parte…

Nicu Ceausescu: Pai, in ultima parte a fost la Iasi… Asta o cunoasteti. Dupa asta a fost la „Ape” ministru, ma rog, presedinte… Tot aia e. Si dupa aceea directorul Editurii Tehnice. Dupa 83, practic, nu mai stiam ce face… Dar, efectiv, inainte il cunosteam. El este prieten si a fost cu… a fost prieten cu Mazilu. Eu aveam o relatie mai speciala cu aceasta familie s.a.m.d. Dar il cunosteam si din alte ipostaze. Il cunosteam bine si pe tatal lui Mihail Bujor. L-am ajutat si pe el sa-si termine facultatea – in epoca. El este un mare geniu! A intrat fara nici un examen de admitere!

Gabrielescu: Cine? Bujor?

Nicu Ceausescu: Bineinteles! A intrat in Olanda, s-a transferat la Politehnica, l-am transferat la ASE si, in sfarsit, terminat!

Gabrielescu: Da, domnule Ceausescu, dar in legatura cu dl. Iliescu, de ce dansul, dupa ce a avut situatia care a avut-o, la o varsta asa… de ce pe urma a avut o indepartare sau…

Nicu Ceausescu: Pai, acum stiti ce s-a intamplat? Raporturile dintre el si tatal meu nu le cunosc! Ceea ce stiu e ca tatal meu il cunostea de cand era chiar copil…

Gabrielescu: Il cunostea Nicolae Ceausescu pe…

Nicu Ceausescu: Pe Iliescu datorita faptului ca a fost impreuna cu taica-sau in… lagar…

Gabrielescu: Si de ce decaderea asta a lui?

Nicu Ceausescu: Asta nu mai am de unde s-o stiu!

Gabrielescu: Nu stiti nimic de asta?

Nicu Ceausescu: Pai, in 1971 cand, ma rog, se spune ca si-a inceput „disidenta” eu eram putin pe la facultate, nu ma ocupam de problemele astea! Ma rog, acum stiti ce s-a intamplat? Eu nu sunt de acord cu disidenta asta… Ca una e sa nu fi de acord cu anumite lucruri si una e sa fi disident!… Mai multa atentie la nuante! In ceea ce ma priveste, am… daca eu sunt mai atent la nuante, astea. Ca de aia am si spus ca nu sunt in situatie de amicitie… cu Caramitru cunostinte…

Gabrielescu: Cu domnul Iliescu – in ce relatii erati dv. personal?

Nicu Ceausescu: Pai, la un moment dat, cred, s-ar fi putut sa fie de amicitie; dupa aceea cunostinte. Adica ne cunosteam, ne-am intalnit… Ma rog, am discutat… In anii 70…

Gabrielescu: Da, acum vreau sa revin la afirmatia dv. in legatura cu „Cine se afla in spatele afacerii?”… De ce tocmai Iliescu?

Nicu Ceausescu: Bine! Nu a fost… Eu, de exemplu, stiam ca el a facut putin studiile la Moscova… De el nu ma mir! Ca era un om mai tanar… Deci era de aceeasi varsta cu Gorbaciov. Intrebarea era cu Manescu! care, totusi, avea o varsta…

Gabrielescu: Cand v-a spus Postelnicu de treaba asta, ce ati gandit?

Nicu Ceausescu: Nimic! Bun! Ei sunt in spate… Adica, dupa aia am facut conexiunile!

Sandulescu: Nu ati facut vreo conexiune si cu scrisoarea celor sase?

Nicu Ceausescu: Nu! Nu! El nu avea nici o treaba acolo!

Sandulescu: Cine?

Nicu Ceausescu: Iliescu!

Sandulescu: Nu, nu! Dar Manescu, avea?

Nicu Ceausescu: Nu! Nu! Se stie povestea!

Gabrielescu: Dar, fiindca a venit vorba, deci, despre Iliescu mai mult nu stiti! Dar, de Brucan si compania asta ce stiti?

Nicu Ceausescu: A, nici una! Eu il cunosteam de cand eram copil ca doar am stat in acelasi cartier pe Brucan. Fie-sau mi-a fost coleg de clasa. Si ii cunosc bine toata familia…

Gabrielescu: Bine, si ce…

Nicu Ceausescu: A, nimic! In afara de faptul ca pleca din tara cand voia! Dar asta stiam de la cei de la mine, de la Institutul de cercetari ca ei se ocupau cu sociologia, cu chestii din astea… s.a.m.d.

Gabrielescu: Bine, dar… cand a scris scrisoarea?

Nicu Ceausescu: A! Ei! Am luat-o ca pe o gluma! Efectiv ca pe o gluma! In primul rand, cand i-am citit pe toti! Ca erau de la 70 de ani in sus! Impreuna – faceau 500 de ani! Cel putin! Asa… mergem cu „mileniul!?”.

Gabrielescu: Si ce ati zis dv.?

Nicu Ceausescu: Am bufnit in ras si gata! Nici nu m-am uitat! Mergem cu „mileniul”?

Gabrielescu: Pai, stati putin! Mileniu, mileniu… Dar au primit domiciliu obligatoriu… au fost…

Nicu Ceausescu: Nu intra in obligatiile mele…

Gabrielescu: Nu, nu! Daca nu era chiar o gluma! Ca, daca era o gluma…

Nicu Ceausescu: Eu am luat-o ca pe o gluma! Altii nu au luat-o ca pe o gluma. Treaba lor! Ii priveste! Fiecare o ia cum vrea! Mie daca imi facea cineva asa ceva radeam! Ii ziceam: bravo! Hai! Vino sa te…

Gabrielescu: Dar, stati asa, domnule Ceausescu, dv., totusi nu erati un copil, erati… cu studii…

Nicu Ceausescu: Pai, nu eram un copil! Pai, tocmai de aia! De 38 de ani! Si cand vine unul de doua ori mai mare ca mine ca varsta…

Gabrielescu: Dar era un stalp al Partidului Comunist! Ca 2, 3, 4 erau!

Nicu Ceausescu: Nu mai erau! Gata! Gata! De la o varsta, ramai frumos, dar nu mai…

Gabrielescu: Bine, dar si tatal dv. avea o varsta…

Nicu Ceausescu: Tocmai de aia! V-am spus de la inceput ca nu vreau sa intru intr-o discutie pe aceasta tema…

Gabrielescu: Deci, erau din aceeasi generatie!

Nicu Ceausescu: Era generatia care… frumos, ii feliciti, ii mai scoti pe la tribuna din cand in cand… Asta era situatia, practic, vedeti? Ceea ce trebuia sa se intample in Romania ca m-ati provocat era exact situatia asta: Domne! Ce au facut spaniolii cu Carillio? De fapt, ceea ce nu au facut spaniolii cu Carillio! Si si-au facut partid cu disidenta s.a.m.d. Asa facusera cu… Asa a facut Carillio cu Ibarurri: presedinte, vi la congres, mai o fraza… felicitari… Asa, deci, vedeti? Era o situatie similara cu ceea ce au facut ungurii cu Kadar…

Gabrielescu: …Ei erau batrani, erau scosi…

Nicu Ceausescu: …Si, atunci, veniti sa-mi spuneti mie de Apostol, de Brucan, de… adica ce suflu nou puteau ei sa aduca? Domnilor, vedeti, am vorbit, la un moment dat, de lupta intre generatii. Buna! Ori, aceasta a fost, este si va fi!

Gabrielescu: Domnule Ceausescu, sigur ca asa este… Dar scrisoarea aceasta… Vedeti, sa ne referim la faza anterioara lui Decembrie 89…

Nicu Ceausescu: Nu! Asta a fost in vara!

Gabrielescu: Da, in vara. Dar scrisoarea asta a lor, care a fost publicata si in Romania, auzita la posturile de radio, credeti ca nu a avut nici o influenta asupra populatiei Romaniei, plus „Europa Libera”, plus… cutare? Cum,

adica, domnule Ceausescu? Hai sa intrebam asa. Cum, acest popor roman, dintr-o data, in ziua de 22 Decembrie i-a venit o nebunie… Nu a fost o pregatire psihologica… Ma rog, o organizare a revolutiei cred ca sunteti de acord ca nu a fost! Adica… „un cap central”, eu stiu?

Nicu Ceausescu: Pai, stiti cum e? Pai, daca va spun eu: la caracatita taiem toate capetele, membrele pleaca fiecare intr-o alta directie… Si, atunci, unde a fost organizarea? Deci, dv. va contraziceti acum!

Gabrielescu: Pai, ia sa vedem! Hai sa lamuriti dv…

Nicu Ceausescu: Pai, dv. spuneti: deci, aceasta nu a fost pregatita psihologic! Ori, ca sa fie pregatita psihologic, trebuie sa spun: eu am un tel! Ne adunam: 7-8-10-100. Bun! Doi ca suntem in conspirativitate! Asa, si stabilim niste lucruri. Dar intre noi doi. Bun! Faceti o „troica” ca asa aveau rusii! Noi suntem trei! Fiecare prin rotatie! Ne intoarcem la greci! Dar suntem un nucleu! Ori, in momentul cand dv. veniti si ne spuneti: acest popor a fost organizat psihologic! De catre cine? Si, deci, nefiind un „nucleu central”, cine i-a pregatit? Ca trebuie, domne! Bun! Cum actionam? Cum facem? Ce dregem? Bun! Si atunci!? S-a intamplat spontan! Era o chestie… ca, vedeti, cine i-a adunat pe oameni la un loc?

Gabrielescu: Pai, nu stim! Va intrebam pe dv!

Nicu Ceausescu: Pai, nu s-a dat… sa se faca miting? Nu am stabilit eu la Sibiu sa nu se faca nici un miting? Si au facut numai cei de la armata? Nici un fel de adunari…

Gabrielescu: Sa lasam pana la miting… Domnule Ceausescu ca mitingul este ultima faza!

Nicu Ceausescu: Ultima faza… dar, vedeti!

Gabrielescu: Cum, adica, chiar in ziua aia de 22 si-a dat poporul roman seama dintr-o data, asa, ca treaba nu merge, sau cum? Hai sa ne gandim asa, din punct de vedere socio-psihologic…

Nicu Ceausescu: Stiti cum este streaba: dv. actionati intr-un partid care spune asa: „Ce s-a schimbat in Romania?”. Spuneti-mi dv. sa stiu si eu!

Gabrielescu: Ma rog, asta este o alta chestie!

Nicu Ceausescu: Deci, nu discutam problema asta!

Gabrielescu: Domne Ceausescu!

Nicu Ceausescu: Bun! Spuneti, domnule…

Gabrielescu: Noi suntem preocupati nu eu personal, ci toti de aici aceasta revolutie… care a avut loc, totusi, s-au petrecut asemenea evenimente…

Nicu Ceausescu: Ve-deti! Eu am o teorie putin aparte fata de dv.!

Gabrielescu: Va rog sa ne-o spuneti!

Nicu Ceausescu: Eu am spus asa: pe fondul unei revolte populare a avut loc o lovitura de stat!

Gabrielescu: Asta este parerea dv…

Nicu Ceausescu: Asta este teza mea.

Gabrielescu: Lovitura de stat a fost pregatita?

Nicu Ceausescu: Lovitura de stat cu sprijinul celor de la Interne si de la Armata – fiindca, altfel, nu reusea!

Gabrielescu: Lovitura de stat a fost stati putin daca am inteles bine…

Nicu Ceausescu: …Cu sprijinul celor de la Interne si de la Armata, ca, altfel, nu reusea! Si, parerea mea este ca, pentru a reusi, s-a facut inlaturarea lui Milea…

Gabrielescu: Ce s-a facut?

Nicu Ceausescu: Inlaturarea lui Milea. Milea era un pion care nu ceda! Stiti bine ce ordine a dat el in noaptea de 21…

Gabrielescu: Deci, inteleg ca dv. considerati ca Milea ar fi aparat regimul in continuare?

Nicu Ceausescu: Milea era un exponent al regimului. El nu apara numai regimul! Se apara pe el!

Gabrielescu: Da.

Nicu Ceausescu: Vedeti, pentru ca, pana la urma, apare instinctul de conservare!

Gabrielescu: Da! Asa e!

Nicu Ceausescu: El nu mai avea o alta cale de intoarcere…

Gabrielescu: Nu mai avea o alta cale si… Si-a gasit alta… Cu impuscatul!…

Nicu Ceausescu: Nu se stie daca si-a gasit-o sau i-au gasit-o altii!

Gabrielescu: Ma rog.

Nicu Ceausescu: Asa! Si aici e o problema!

Gabrielescu: Si aici e o problema! Da! Dar, domnule Ceausescu, ati folosit expresia: „lovitura de stat”. Hai sa ne intoarcem la asta… A cui lovitura?

Nicu Ceausescu: Lovitura de stat am spus… Nu stiu a cui lovitura… Si dv. ati spus ca a fost o revolutie care nu a fost condusa de nimeni!

Gabrielescu: Ia sa vedem! Asa sa fie?

Nicu Ceausescu: Pai, nu a fost un nucleu de coordonare…

Gabrielescu: Pai, a fost? Sau nu a fost?

Nicu Ceausescu: Nu stiu! Deci, eu am spus asa: a fost o revolta populara si, pe baza revoltei populare, atat din cadrul partidului doar nu erau veniti de pe luna! au dat o lovitura de stat! Cu sprijinul Internelor si al Armatei! Pentru acest lucru l-au inlaturat frumos pe ministrul apararii… Ca s-a inlaturat singur, ca l-au inlaturat altii… Ramane sa se decida. Si asta este ipoteza mea. Si am si prezentat pe ce se bazeaza aceasta ipoteza! Intelegeti? Bun! Si, cu asta… Discutam… Dv. spuneti: a fost o revolutie care nu a fost condusa de nimenea si…

Gabrielescu: Eu nu spun asta. Vreau numai sa aflu cum a fost!

Nicu Ceausescu: Pai, eu nu am de unde sa aflu cum a fost!

Gabrielescu: Parerea dv.! Parerea dv.!…

Nicu Ceausescu: V-am spus parerea mea… Intelegeti… Fiindca dv. stiti foarte bine ca la ora 8 dimineata din informatiile mele ulterioare au trecut 80 de tancuri din Oltenitei spre centrul orasului! Si nu au trecut cu flori!… Dupa ce s-a anuntat moartea lui Milea… Cu flori cu tot, au plecat inapoi. Atunci a fost… Acolo s-a stabilit raportul de forte! Ca armata stabilea raportul de forte, nu eu!

Gabrielescu: Fara discutie!

Nicu Ceausescu: Si atunci? Gata!

Gabrielescu: Armata a rasturnat! Daca continuau sa traga pe strazi… Vedeti, nu se stie ce se mai intampla… Domnule Ceausescu, aceasta armata, care s-a comportat asa cum s-a comportat a fost, dupa parerea dv., de acord cu lovitura de stat dinainte, vorbisera, discutasera… Era aceasta idee…

Nicu Ceausescu: Aici, nu am de unde sa stiu… Parerea mea e ca se face confuzie: armata e formata din oameni si oamenii primesc ordine… Asta este sistemul in armata!

Gabrielescu: Va referiti la comandantii sistemului…

Nicu Ceausescu: Pai, v-am spus parerea mea in ceea ce il priveste pe Milea… Restul, ca la un moment dat, cand ramai fara comandant in armata, incepe o mare degringolada… si pana se reaseaza lucrurile dureaza… Aici s-a intamplat tot ceea ce s-a intamplat, practic… la 9.30 sau 10…

Gardianul – 10 Decembrie 2005

Nicu Ceauşescu: dimineața la ora 10 l-am întrebat pe Postelnicu cine e în spatele loviturii de stat Iliescu ori Manescu

22 decembrie 1989.  Dimineata, in jurul orei 7.00, Nicu Ceausescu primeste un telefon de la mama sa, care se interesa despre „situatia de Sibiu”. Fiul ii transmite ca nu s-au inregistrat „probleme deosebite”.

Nicu Ceauşescu ia legatura, telefonic, cu mama sa, care ii transmite ca „e tradare de sus pana jos”. „Restul o sa-l afli de la televizor”, i-a mai spus Elena. Nelamurit, Nicu il suna pe Tudor Postelnicu, rugandu-l sa-i explice ce s-a intamplat exact. Acesta ii transmite sacadat ca „in Piata sunt 30-40.000 de oameni” si ca “in spatele acestei afaceri este Ion Iliescu sau Corneliu Manescu”. Unchiul sau,Ilie Ceausescu, ii promisese un elicopter.

Nicu aflase la ora 15.10, ca puterea fusese preluata de catre Ion Iliescu, persoana despre care credea ca “se poate vorbi cu el foarte bine”. 22 decembrie 1989. Ajuns la aeroportul Sibiu, in jurul orei 13.00. Nicu Ceausescu petrece aproximativ o ora in incinta aeroportului, asteptand în zadar elicopterul ce-i fusese promis de Ilie Ceausescu. Nicu ia hotararea sa plece la Bucuresti cu masina. Prietena sa, soprana Daniela Vladescu, ii ofera autoturismul personal, un Oltcit. Nicu Ceausescu porneste spre Bucuresti, urmand traseul Copsa Mica – Fagaras – Sinaia – Campina – Ploiesti. Pe drum se opreste o singura data, sa alimenteze cu benzina. Il intreaba pe angajatul benzinariei cum merg lucrurile la Bucuresti, iar acesta îi raspunde ca “este liniste, oamenii se aduna la Televiziune si la Radio”. Informatia il linisteste pe Nicu si il face sa creada ca decizia de a merge în Capitala a fost cea potrivita. De la fuga parintilor sai cu elicopterul, de pe sediul CC al PCR, trecusera aproximativ trei ore. In jurul orei 19.00, Nicu ajunge la intrarea in Bucuresti, in dreptul Aeroportului Baneasa. Opreste masina, obligat de cateva autobuze parcate de-a curmezisul drumului. Coboara din autoturism si se indreapta spre primii militari pe care-i zareste. Este recunoscut de acestia si bagat intr-o masina a Armatei, ce urma sa se indrepte catre Televiziunea Romana, locul considerat de Nicu ca fiind “centrul noii puteri”. Masina in care se aflau soferul si, pe bancheta din spate, Nicu flancat de doi militari este atacata de un grup de oameni ce-l recunoscusera pe fiul dictatorilor. Cei doi militari sunt batuti, fiind acuzati ca ar fi incercat sa-l protejeze.

Nicu este scos din autoturism si, dupa cativa pumni si picioare primite in stomac, este condus catre un autobuz parcat in zona. La urcarea in autovehicul este injunghiat de o persoana necunoscuta, in partea stanga a stomacului, scuipat si batut inca o data. In final, cei prezenti se decid: tot Televiziunea Romana ramane punctul de destinatie. Nicu Ceausescu este adus la Televiziune in jurul orei 21.00. Este preluat imediat, din curte, de capitanul Emil “Cico” Dumitrescu si urcat la etajul 11 al institutiei. Plin de sange.

Nicu Ceausescu descrie scena respectiva, in iulie 1991: “A fost o blocare din partea lor. Se uitau destul de curios la mine. Dl. Ion Iliescu a spus: “Haideti sa continuam comunicatul, iar el sa fie tinut de Armata”.
In 23 decembrie 1989. – Ion Iliescu la Televiziunea Publica: “In fine, stimati cetateni, sunt arestati si Ilie si Nicu Ceausescu. Va veni momentul judecatii drepte, severe, a poporului, a celor care s-au facut vinovati de aceasta tragedie nationala. (…) Nimic nu mai poate intoarce roata procesului de innoire a Romaniei. Sa ne uram succes!”.

Cico Dumitrescu

NICU CEAUSESCU: A fost lovitura de stat, pe fondul unei revolte populare.

Gabrielescu: Da. Deci impuscaturile astea intre Armata si Securitate au inceput.

NICU CEAUSESCU: Au inceput dupa ce am plecat eu!

Gabrielescu: Dupa ce ati plecat dv. pe la ce ora ati plecat?

NICU CEAUSESCU: Deci, in jur de 12 am vorbit cu seful de cabinet al lui Coman – chiar in momentul in care pleca elicopterul.

Gabrielescu: Seful de cabinet al lui Coman? aicea?

NICU CEAUSESCU: Aicea! In Bucuresti!

Gabrielescu: Da, seful de cabinet era aici.

NICU CEAUSESCU: Era aici.

Gabrielescu: Si ce v-a spus el?

NICU CEAUSESCU: Ca s-a plecat, intr-o directie necunoscuta!

Gabrielescu: Dv. ce ati inteles din asta?

NICU CEAUSESCU: Ca s-a capitulat! ce sa mai intelegi? era simplu! le-am si spus asta alor mei: “Gata! S-a capitulat! Hai sa mergem! strangem lucrurile si am plecat!”.

Gabrielescu: Si unde v-ati dus?

NICU CEAUSESCU: Pai, am venit la Bucuresti!

Gabrielescu: Ce sa faceti?

Informat de servicii

NICU CEAUSESCU: Pai, ce sa fac? sa stau de vorba! ca deja auzisem la radio ca – am si spus in proces – ca Iliescu cutare il cunosteam. Hai sa mergem sa stam de vorba sa vedem ce s-a intamplat adica nu credeam ca lucrurile vor lua o turnatura, cu drame, cu tot ce s-a intamplat dupa aceea. Bun! Asta e! Se schimba, se schimba si mergem mai departe! Vedem care este situatia! Ca – altfel – de ce as fi venit la Bucuresti? Ma apuc sa fac ceva.

Gabrielescu: Pai, nu asta v-am intrebat? Ati venit la Bucuresti cu intentia sa luati legatura cu.. Dar la ora aia nu stiati inca de Iliescu!

NICU CEAUSESCU: Ba da! Stiam! Cum sa nu!

Gabrielescu: La 12?

NICU CEAUSESCU: Stiam de dimineata!

Gabrielescu: Pe 22?

NICU CEAUSESCU: Pe 22!

Gabrielescu: Ce stiati?

NICU CEAUSESCU: Ca se pregateste: ori el, ori Manescu!

Gabrielescu: Cum? Cum?

NICU CEAUSESCU: Ori el, ori Corneliu Manescu va fi!

Gabrielescu: Cine v-a spus asta?

NICU CEAUSESCU: Serviciul Roman de Informatii! Deci, se stia!

Gabrielescu: Insa e ceva foarte interesant!

NICU CEAUSESCU: Si de ce trebuia sa fie foarte interesant? la ora 10 eu stiam adica 10, 10 si ceva.

Gabrielescu: Cine v-a comunicat?

NICU CEAUSESCU: Am luat eu legatura la Bucuresti si mi s-a comunicat.

Gabrielescu: Cu cine domnule Ceausescu?

NICU CEAUSESCU: Cu Postelnicu!

Gabrielescu: Cu Postelnicu, la ora 10?

NICU CEAUSESCU: 10, 10 si ceva.

Gabrielescu: Si ce v-a spus?

NICU CEAUSESCU: Ce v-am relatat: ca ce se intampla si cutare Bun. “Si cine e in spatele afacerii?”. “Ori Iliescu, ori Manescu!”.

Gabrielescu: V-a spus Postelnicu treaba asta la ora 10?

NICU CEAUSESCU: Da! Dar a relatat in proces de mine!

Gabrielescu: Pai, noi nu am cercetat tot.

NICU CEAUSESCU: Bine, bine, eu va spun, dv. stiti, daca ati fost la Sibiu, stiti bine.

Gabrielescu: Nu, pentru noi e ceva nou! Vasazica la ora 10 Postelnicu deja stia? Adica banuia!

NICU CEAUSESCU: Spun: 10,30, adica eu am intrebat: cine e in spatele afacerii.

Gabrielescu: Adica, vreau sa spun: inainte de decolarea elicopterului!

NICU CEAUSESCU: Da. Bine. Inainte cu aproape o ora si jumatate!

Gabrielescu: V-a spus cine banuia el ca e in spatele….

NICU CEAUSESCU: Da. Zic: “Domnule! Ce se intampla? Cine e in spatele afacerii?”. “Cutare sau cutare!”. Deci, lucrurile erau clare! Cand a venit informatia pe radio ca Iliescu Deci, conexiunile se fac brusc!

Fuga din Sibiu

Gabrielescu: Asta este ceva foarte interesant! Domnul Postelnicu nu ne-a spus noua treaba asta! Dar nici noi nu l-am intrebat! Adevarat!

NICU CEAUSESCU: Probabil ca nu ati avut cunostinta.

Gabrielescu: Nu aveam cum sa-l intrebam! El trebuia sa spuna – ca a depus juramant – ca si dv.! – dar asta n-a spus. multe nu se spun.

NICU CEAUSESCU: A, bine! Acum, sa stiti ca, ati vazut, ca se face si prin omisiune!

Gabrielescu: Da, da. Deci dv. ati vorbit la ora 10-10,30 cu Postelnicu.

NICU CEAUSESCU: Da, in jur de 10,30.

Gabrielescu: Si v-a spus ca cine e in spatele.  Bine, dar Nicolae Ceausescu nu plecase inca, era aici, nici nu era vorba de plecare asta a aparut mult mai tarziu.

Cu balconul pe la 12

NICU CEAUSESCU: De acord, corect – ca scena cu balconul eu nu o cunosteam am aflat-o ulterior, cand stateam la televizor.

Gabrielescu: La 12, dv. erati plecat din Sibiu.

NICU CEAUSESCU: Deci, eu am aflat de plecare deci, v-am mai spus.

Gabrielescu: Deci, ati stat dupa 12.

NICU CEAUSESCU: Am stat pana la 12 si vreo 10 minute, ma rog, deci dupa ce s-a plecat. Hai! S-a capitulat ne strangem lucrurile repede am coborat.

Gabrielescu: Dar dv., cu capitularea asta, de unde ati aflat?

Sandulescu: De unde ati aflat de plecare. Da.

NICU CEAUSESCU: Deci: eu vorbind cu Postelnicu, mi-a spus ca se vrea sa vina o delegatie de muncitori s.a.m.d. sa discute ma rog, se pare ca asta a fost un subterfugiu, ca n-a fost adevarat asa, asteptand sa vad ce se intampla in jur de 12 – ca intamplator am pus mana pe telefon – sunt vorbesc cu centralista pe T.O., imi spune: “Domnule, nu mai raspunde nimeni la Cabinetul 1! Telefonul e debransat si e mare galagie!”. “Domnisoara, da-mi la Coman, ca ei sunt la armata!” – oricum, armata avea alt regim. Imi da la Coman.. A raspuns ma rog, ii stiam numele exista un proces verbal exista si declaratia lui: zic: “Ce se intampla?”. Raspunde: “Domnule, au intrat in C.C.! S-a plecat acum cu elicopterul! Bat in usa la noi!”. Bun. “In ce directie?”. “Necunoscuta!”. Tac, tac, – asta a fost toata discutia! Dupa care eu am iesit afara din birou si am spus: “S-a capitulat! Hai sa ne strangem lucrurile si sa plecam!”. Astea sunt vorbele mele!

Escortat de militari

Gabrielescu: La televizor nu s-a uitat nimeni?

NICU CEAUSESCU: Eu, nu! S-ar fi putut uita altii. Pai, ce sa mai stau sa ma uit la televizor!

Sandulescu: Emisiunea la televizor a fost mai tarziu.

Gabrielescu: Nu, dar televiziunea a transmis scena de aici, din piata, nu?

NICU CEAUSESCU: Nu stiu la ce ora! Eu nu am vazut!

Gabrielescu: Nu v-ati uitat! Dar televiziunea a dat scena de aici, cand a aparut in balcon cand s-a retras din balcon.

NICU CEAUSESCU: Nu, nu.

Gabrielescu: Nu ati vazut! S-a dat pe post, dar nu v-ati uitat, probabil da, si pe urma? Ati plecat la Bucuresti?

NICU CEAUSESCU: Am venit la Bucuresti, si gata!

Gabrielescu: Si unde ati ajuns?

NICU CEAUSESCU: Pai, am ajuns la Baneasa. Am avut cu armata Le-a rupt la oameni o masina.

Sandulescu: Erati mai multe masini?

NICU CEAUSESCU: Nu, nu! Am plecat cu o singura masina am venit fara nici un fel de probleme pana la Bucuresti era soseaua goala! Chiar m-am si mirat! Asa si am ajuns la Baneasa. La Baneasa erau cei de la armata am discutat cu ei ne-am suit intr-o masina a armatei. Deci, eu cu un locotenent si inca cineva in fata. Ma rog.

Gabrielescu: Domnule Ceausescu! Ei v-au recunoscut?

NICU CEAUSESCU: Da. Da. Da! M-am dus la ei. Am discutat. Asa, oamenii ziceau: “El e!”. Au spus: “Nu, domnule, ca s-a predat!”. “Lasati-l in pace! Nu e el!” Ma rog, discutii ca sa nu se incinga spiritele asa, am avut si niste le-a cam stricat masina adica ce le-au stricat! Le-au facut-o praf!

Gabrielescu: Cui?

NICU CEAUSESCU: Armatei! Deci: eu am coborat din masina cu care am venit si m-au preluat cei de la armata, de la aviatie. E clar? Ne-am suit intr-o masina cu *numar de “A” – deci, a armatei – o “Dacie” de culoare neagra, care era cu fata spre Ploiesti. Asa, ce voiau ei sa faca – nu stiu! Ii intrebati pe ei! Ca nu au mai apucat sa faca nimic – pentru ca le-au spart geamurile si le-au rupt masina!

Sandulescu: Cine le-a spart? Lumea?

Injunghiat in autobuz

NICU CEAUSESCU: Oamenii! Pai, cine? Cam tineri.. dupa aceea, au zis: “Hai sa ne suim intr-un troleibuz!”. A venit unul – m-a taiat, ma rog, asta este partea a doua.

Gabrielescu: Unde, unde s-a intamplat treaba asta?

NICU CEAUSESCU: La Baneasa! La Baneasa!

Gabrielescu: In sosea, acolo?

NICU CEAUSESCU: Acolo unde intoarce troleibuzul si autobuzul, ma rog, unde intorc mijloacele de transport.

Gabrielescu: Si, cum, erati jos, in sosea? Unde erati?

NICU CEAUSESCU: Nu.. Deci, doi ma tineau, voiau sa ma urc in autobuz, dar cu spatele la autobuz, cu fata la lume. Dar a venit unul – prin spatele lor – a dat cu cutitul si a fugit!

Gabrielescu: Si v-a injunghiat!

In custodia Armatei

NICU CEAUSESCU: Da! Bun. Am ajuns la Televiziune. Am fost dus sus, la etajul. Nu stiu. Bine, inainte am cerut sa mi se faca un “antitetanos”, sa-mi puna un “Romplast” – ca eram plin de sange si asa am mers a venit un general cum il cheama?

Sandulescu: Tudor!

NICU CEAUSESCU: Tudor – si cu contraamiralul dupa aia era contraamiral, atunci era colonel sau locotenent colonel. Nu stiu.

Gabrielescu: Emil (Cico) Dumitrescu!

NICU CEAUSESCU: Asa, am mers sus, am discutat cu.. a fost o discutie: daca sa apar sau nu la televizor, ma rog, pana la urma s-a hotarat sa apar, dar sa nu scot nici un cuvant – ca sunt periculos! Au fost discutii la televizor ca m-am predat armatei, nu am plecat. M-au tinut ei acolo pana la 6 dimineata – cand mi s-a facut rau m-au dus, m-au operat s.a.m.d.

Sandulescu: Dimineata, nu noaptea, la 2-3?

NICU CEAUSESCU: Nu! La 6 dimineata!

Gabrielescu: Cine v-a dus, domnule Ceausescu?

NICU CEAUSESCU: Salvarea!

Gabrielescu: Salvarea, Salvarea, dar cine v-a insotit?

NICU CEAUSESCU: Pai, au plecat doua masini. Ca erau eram, deci, cu o Salvare, cu un doctor in halat alb. Deci, ce grad avea?

Gabrielescu: Ma rog. Era si domnul Emil (Cico) Dumitrescu?

NICU CEAUSESCU: S-ar putea, pentru ca am zis: au mers doua masini.Deci, am venit, am coborat.

Gabrielescu: Se tragea?

NICU CEAUSESCU: Se tragea, dar nu a murit nimeni si nu se spargeau geamuri dar se tragea cand am trecut noi pe “Aviatorilor” se tragea “intr-o veselie”, dar nici un geam dar nici foc nu am vazut.

Gabrielescu: Deci, asta era in dimineata de 23.

NICU CEAUSESCU: In dimineata de 23.

Gabrielescu: Si v-au dus la spital. Care?

NICU CEAUSESCU: La Spitalul Militar Central – direct in operatie.

Gabrielescu: Acolo, cat ati stat?

NICU CEAUSESCU: Pai, acolo am stat pana pe 28 decembrie desi ei scriau ca pana pe 10, dar pana pe 28 – pentru ca nu mi-au scos firele, ca, dupa aia, ne-au mutat la Domnesti.

Gabrielescu: La Domnesti, unde?

NICU CEAUSESCU: Pai, nu stiu cum sa va spun. Eu cred ca sunt niste depozite, sau adica depozite de materiale de constructii, ma rog, la Domnesti, cum sa va spun cum se vine din drumul Taberei linia de centura, se trece calea ferata, se face la stanga, imediat pe dreapta este unitatea militara acolo.

Inchis la “Zarca”

Gabrielescu: Si acolo ati mai stat – pana cand?

NICU CEAUSESCU: Acolo am stat pana in 10 aprilie, dupa care ne-am mutat la Rahova, pe 25 noaptea. Am plecat cu…

Gabrielescu: Ati fost si la Aiud?

NICU CEAUSESCU: Da, pana in august.

Gabrielescu: In celularul ala?

NICU CEAUSESCU: Pe “Zarca” Am fost si pe “Zarca” (un pavilion din Penitenciarul Aiud – n.r.)

Gabrielescu: Si pe “Zarca” ati fost!

NICU CEAUSESCU: Da, pe “Zarca” – initial si, dupa aia, pe a 5-a si pe..

Gabrielescu: Suntem “colegi” de acolo! Si eu am fost.

NICU CEAUSESCU: Dupa aia, iar pe “Zarca”!. (Rumoare).

Gabrielescu: Da, domnule Ceausescu, in aceasta perioada, de la arestare si pana la ati fost maltratat? In afara de injunghietura asta, care cine o fi fost, tampitul, ma rog, nu stiu! Ati avut rana foarte grava?

NICU CEAUSESCU: Din ce scriu astia in destul de adica destul foarte grava. Daca am supravietuit, asta nu mai conteaza!

09 decembrie 1995
Gardianul.  Andi Topala

Primul care i-a spus adevărul lui Ceaușescu a fost Dincă. Generalii fugari: Neagoe, Ion Coman și Mihai Hîrjeu secretarul personal a lui Ceaușescu.

După Revoluţie David a fost arestat, fiind trimis în judecată la 1 martie 1990, alături de alţi trei colegi ai săi din unitatea de Securitate şi Gardă, mai întîi acuzat ca terorist, apoi cu încadrarea schimbată în ”favorizarea infractorului”, riscînd o pedeapsă de pînă la 10 ani. La fel ca şi colegii săi. Ofiţerul Paulică Tănasi a fost acuzat că a semnalizat cu un cearşaf alb locul de aterizare a elicopterului, Florian Raţ şi Marian Rusu că l-au însoţit pe dictator în aparatul de zbor, iar David că l-a însoţit pe Ceauşescu şi a protejat fuga acestuia, deşi primii revoluţionari îşi făcuseră apariţia pe acoperiş.

”CC-ul era straşnic apărat, la fiecare geam era un post cu arma şi muniţie”

Majorul David: ”Conform ordinelor şi regulamentelor Direcţiei a V-a, obligaţia de serviciu, misiunea mea era să apăr viaţa preşedintelui. Modul de acţionare diferea de la caz la caz. Ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), Era o secretizare pe compartiment, aşa că nici măcar eu nu am fost informat despre ce se întîmplă în ţară”.

Ion Dincă lui Ceauşescu: ”muncitorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos” 

Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă“. I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste – o viaţă întreagă.

Din decembrie 1989, maiorul Aurel David era reintegrat în SRI. Fusese garda de corp care l-a însoţit pe Ceauşescu de la Cabinetul 1, la elicopterul franţuzesc ”Delfin 365 VIP”, care a decolat de pe clădirea CC.

Pe 10 mai 1994 Majorul David a fost audiat la Comisia Senatorială

”În 22 decembrie, ora 7, am intrat în tura de serviciu. Am fost repartizaţi pe posturi. Eu am primit post în faţa liftului la etajul I, în faţa Cabinetului 1. Am auzit prin staţie că se îndreaptă muncitori spre CC. S-a adus o staţie mare de 10 W, cu care se putea vorbi cu toate judeţele şi alte staţii mai mici. Cred că Ceauşescu avea impresia că muncitorii vin în sprijinul lui”. Iluzia nu a durat mult şi s-a spulberat, lăsînd loc stupefacţiei şi apoi celor mai negre temeri.

Primul care i-a spus lui Ceauşescu că munciorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos a fost Ion Dincă

Sursa: REUTERS. Ion Dincă în vârstă 66 de ani Fotografiat din pușcărie la ora 07:29:37 București. 09-09-90

Majorul David: Când a venit Dincă de la Pipera şi a fost un şoc pentru Ceauşescu. Toţi ne-am gîndit că Ceauşescu o să-şi dea demisia, dar a urmat un du-te–vino, ofiţeri superiori cu hărţi: generalul Voinea (comandantul Armatei a I-a – n,n,) şi Eftimescu, care erau chemaţi des la Ceauşescu, să raporteze situaţia. Apoi o veste care a căzut ca un trăznet: a dispărut Mihai Hîrjeu în jur de ora 9, secretarul personal al Preşedintelui. S-a spus «Nu, Mihăiţă a trădat!»”. Ceauşescu nu putea să înţeleagă că nu e vorba de nicio trădare. Ci de faptul că umilinţa şi disperarea românilor se transformase în revoluţie.

David: ”s-a convocat şedinţă după şedinţă cu membrii CpEx. Ofiţerii aşteptau ce se întîmplă, credeam că îşi va da demisia Ceauşescu. Dar s-a întîmplat aşa…” Niciunul din garda lui Ceauşescu nu îşi asuma vreun gest propriu de revoltă, fiind perfect conştienţi de faptul că ar fi devenit victimă a propriilor colegi. ”Apoi am aflat de la colegi că s-a sinucis generalul Milea. Milea a fost transportat la spital, apoi s-au întărit posturile de la etajul I. Situaţia a devenit tot mai tensionată. Ne întrebam cănd îşi va da demisia şi cine-i va spune ce se întîmplă în ţară. Apoi la 10,30 a apărut generalul Stănculescu în civil, cu piciorul în ghips şi peste el o pungă de nailon, însoţit de un tînăr înalt ca el, tot în civil. A ieşit din lift, m-a întrebat «ce se întîmplă aici?» A venit Curticeanu, i-a spus că-i căutat de Ceauşescu, dar a apărut Ceauşescu din cabinet şi l-a întrebat «Cît timp ţi-a trebuit să vii din Timişoara?» Au intrat în cabinet. Apoi am auzit cînd Stănculescu i-a spus lui Curticeanu că «i-am propus preşedintelui să plece cu elicopterul». Apoi un ofiţer a fost chemat sus, să demonteze o antenă pe terasă, să poată ateriza elicopterul. Apoi alt ofiţer cu un cearceaf să semnalizeze aterizarea elicopterului. Stănculescu a spus că va veni un singur elicopter”.

Generalul securitații Marin Neagoe cu Cesușescu la o vizită în Italia

Lui Ceauşescu nu-i venea să creadă că totul se sfîrşise. Poate că, aşa cum se întîmplase întodeauna în viaţa lui, toţi cei din jur greşeau sau îl minţeau şi numai el avea dreptate.

Maiorul David a asistat împietrit la ultimul lui semn de împotrivire în faţa realităţii: ”a cerut un gigafon, a ieşit pe balcon, gigafonul n-a mers şi Ceauşescu a fost huiduit. Stănculescu întreba «cînd pleacă?» Am avut impresia că Ceauşescu nu voia să plece, l-am auzit întrebînd; «dar de ce să plecăm, unde să plecăm ?» S-au auzit cum se sparg geamurile la parter şi atunci Ceauşescu a hotărît să plece. Ambele lifturi erau aduse la etajul I, erau blocate acolo. Ceauşescu a ieşit din cabinet cînd primii revoluţionari au pătruns prin geamuri, în clădire”.

”Elena şi Ceauşescu au fost mai mult traşi afară din lift, de ceilalţi”

Pentru ofiţerii din Ditecţia de Securitate şi Gardă, misiunea se încheiase odată cu fuga lui Ceauşescu. Le dispăruse obiectul muncii. Căutau numai să-şi salveze pielea, iar în această ecuaţie nu avea cum să mai intre deschiderea focului împotriva manifestanţilor – erau copleşiţi numeric, dar nici nu mai aveau ce apăra – în afara unui Comitet Central gol, în care cîte un activist de rang înalt se încuiase în cîte un birou de la etajele de sus ale clădirii. Cu cîteva ceasuri înainte, sediul şi simbolul puterii absolute în România era cucerit acum de masele în numele cărora Ceauşescu domnise.

În cele din urmă, raţiunea şi instinctul de conservare (şi mai puţin conştiinţa, cum le mai place să afirme), i-au determinat pe ofiţerii din gardă să reunuţe la orice împotrivire. Mai ales cînd au văzut, cu toţii, că în vînzoleala creată, chiar şi comandantul lor, generalul Marin Neagoe, o ştersese la fel de neobservat din CC, cum o făcuse cu trei ore înainte şi secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjeu. Ultimele cuvinte pe care maiorul David le-a mai auzit au fost ale şefului său direct de la Serviciul I de gardă personală, colonelul Nae Octavian, care ”a ordonat prin staţie; «nu trageţi, retrageţi-vă spre etajele superioare»”.

Ce l-a determinat pe colonel să dea acest ordin, a lămurit-o el însuşi în faţa Comisiei Gabrielescu, în februarie 1994: ”aud prin staţie evenimentul cu generalul Milea. Apoi, am auzit că se îndreaptă coloane de manifestanţi spre CC. Am zis că trebuie să-l caut pe generalul Neagoe, dar nu l-am mai găsit! Am urcat la etajul II, să privesc. Am văzut cum s-a umplut încet piaţa. Unii pe camion, cu colivă şi lumînare, spuneau de «morţii noştri din Timişoara».

Dan Iosif făcea un fel de ordine între manifestanţi, i-a oprit la bordură. Nici la staţie 8-0, indicativul lui Neagoe, nu răspundea. M-am dus la Cabinet, dar a lipsit Ion Coman, care ar fi avut curajul să-i spună lui Ceauşescu să-şi dea demisia. La un moment dat, îi văd pe Vlad, Postelnicu şi Stănculescu. Discutau ceva secretos. Cineva (Ceauşescu – n.n.) a încercat să iasă pe balcon, a fost primit cu huiduieli. Tot îl căutam pe Neagoe şi nu l-am găsit. Apoi, am auzit zgomot de elicopter. N-am auzit în viaţa mea ca elicopterul să poată ateriza pe o clădire. Postelnicu, după ce a plecat elicopterul, mi-a spus: «să se tragă în huligani şi nu în muncitori». Dar a intervenit generalul Vlad: «să nu folosiţi arma, şi aşa a curs sînge destul, să limitaţi pierderile şi distrugerile, anunţă asta la toţi». M-am dus şi am transmis acest ordin”.

Era ultimul ordin auzit prin radio de ofiţerii gărzii lui Ceauşescu. Acesta se îndrepta spre lift, cu Elena şi Ion Dincă. ”Revoluţionarii veneau deja pe scările de marmură, acolo era un pluton de scutieri. Ceauşescu s-a întors din mers, a spus soldaţilor: «să nu trageţi în ei».. A intrat apoi în lift”, susţine maiorul David.

”După ce a pornit liftul”, povesteşte în continuare maiorul Aurel David, ”ne-am retras la lifturile din capăt, am urcat la etajajul VI, unde era o mică seră, am vrut să ascundem acolo armele, dar uşa metalică care dădea spre terasă era încuiată, am tras cartuşe în uşă, lîngă yală, dar nu am reuşit să deschid uşa. Atunci am luat-o la fugă spre intrarea C. Liftul se blocase. Acolo am văzut cum ieşeau din liftul blocat între etaje Elena şi Ceauşescu, mai mult traşi afară de ceilalţi: la uşă erau Stănculescu şi Eftimescu, adjunctul lui Stănculescu. Mi s-a ordonat «David, treci în faţă». Am luat-o înainte spre terasă, de acolo m-am uitat jos şi am văzut miile de oameni”. Era şi pentru el o imagine halucinantă, care l-a făcut să nu mai fie atent la ce se întîmplă, ci să se gîndească mai ales la propria lui scăpare. A mai observat cu mirare numai că, pe acoperişul CC-ului apăruse ca din senin, aproape fantomatic, şi bătrînul Paul Niculescu-Mizil.

”Elicopterul era pe terasa de la corpul C, cu motoarele pornite. Nu am văzut cine s-a îmbarcat în elicopter, pentru că eram preocupat să mă ascund. Cînd m-am întors, deja se închidea uşa elicopterului, motoarele huruiau, au apărut primii revoluţionari, eu cu arma i-am oprit, strigînd la ei să nu se apropie. Elicopterul s-a ridicat. Revoluţionarii deja fluturau steagurile fără stemă. Au apărut doi în combinizoane, cu puşti mitralieră îndreptate spre mine, m-au somat să arunc arma. Am aruncat arma, revoluţionarii m-au imobilizat, s-au adunat mulţi în jurul meu, am ţinut un discurs, o femeie şi un băiat m-au apărat. Un brunet m-a lovit în cap din spate, cu un drug de fier. Un tînăr a venit la mine, m-a legitimat şi a spus să plec acasă, că «aici nu-i de tine». Dar eu i-am spus să mă ducă la şefii lor, să dau o declaraţie. Am coborît cu acel tînăr la etajul II. Acolo în sala de şedinţe era un furnicar, uşile sparte. La intrarea B se împărţeau arme. Am reuşit să ies cu acel tînăr din sediu, am reuşit să ajung acasă”.

Chemarea istorică a datoriei

Securiştii din Direcţia de Securitate şi Gardă erau cei mai îndoctrinaţi ofiţeri dintr-o instituţie în care fidelitatea faţă de Ceauşescu şi regimul său ţinea loc şi de raţiune, şi de Dumnezeu. Maiorul David în continuare, deşi observase cum ”şefii noştri ne-au părăsit”. ”Nu ştiam ce să facem, am început să-mi caut colegii din gardă, dar nu i-am găsit. Am văzut la TV cum a început. Apoi am venit cu trei colegi la CC, pentru. a-l căuta pe generalul Vlad. Am fost arestaţi, legaţi, bătuţi, duşi la M.I., de acolo la fortul Ştefăneşti. Era arestat cu noi şi Nica Leon, dar şi alţi securişti, inclusiv cei trei rămaşi vii din TAB-urile lui Trosca. În fort am stat în celule pînă în 28 seara, cînd am fost preluaţi de poliţie şi am fost aduşi în arestul poliţiei capitalei şi au început interogatoriile, pînă în 30 ianuarie. În 30, colonelul Joarză Samuilă (procuror militar – n.n.) mi-a spus că nu poate reţine nimic împotriva mea, dar să nu plec, că pot fi linşat, mi-a dat un mandat de arestare, pe care l-am semnat. Am fost coborît în beci, îmbrăcat în zeghe. N-am mîncat nimic pînă la 3 ianuarie. După 3, am început să fim fotografiaţi de reporteri străini, ziarişti, ca terorişti, aveam un număr pe piept”.

A urmat calvarul anchetei şi procesul, încheiat cu depoziţia lui inspirată şi salvatoare. Dar şi o dilemă. ”Nimeni nu s-a gîndit la o asemenea situaţie ivită, că se penetrează în CC şi de aceea nu aveam plan de acţiune pentru aceste situaţii”. Cum, tot după spusele lui, erau pregătiţi să dejoace orice plan de complot sau asasinat, dar nu ceea ce văzuse cu ochii lui: ”ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), dar nu şi cînd poporul se ridică”. Majoritatea securiştilor, a făcut facultatea la ”fără frecvenţă”. Maiorul David a învăţat însă istoria pe parcurs, într-o asemenea măsură, încît a ajuns să o şi predea: ”Am fost arestat, condamnat, am făcut memorii, acum sînt angajat civil la Institutul de Istorie Militară, am recăpătat gradul de maior. În prezent (10 mai 1994 – n.n.) sînt reintegrat în SRI, la Grădiştea, profesor de Istorie Militară”

Celebra revistă americană, Time Magazine: Sub regimul Ceaușescu România se află mult în fața altora.

După război, Ceauşescu a urcat rapid spre vârf, deşi a rămas departe de grupul Pauker în acest proces. Până în 1955, la vârsta precoce de 37 de ani, era membru cu drepturi depline al Biroului Politic, doi ani mai târziu a preluat conducerea organizației și a cadrelor de partid – ceea ce l-a făcut pe locul doi după Dej ca putere și influență. Silueta îndesată, cu părul castaniu și creț și fruntea perpetuă încrețită, a apărut peste tot în calitate de delegat al lui Dej: Moscova în 1959 și 1961, Italia în 1962, Beijing în 1964. În singura sa vacanță cunoscută în vest, Ceaușescu s-a cazat la Hotelul Prince de Galles din Paris în 1963, împreună cu soția sa subțire, Elena, cu ochi slăbănogi, ea însăși chimist și scriitor de economie. Elena Ceaușescu și-a câștigat licența în chimie în 1963, după ce Gheorghiu-Dej a decis că educația este un atu pentru subalternii săi. În același timp, Ceaușescu a apărut brusc cu o diplomă în inginerie.

Ceauşescu nu a moştenit gustul pentru lux al predecesorului său, se îmbracă modest, nu are înclinaţie spre publicitate; nu există fotografii cu el pe străzile din București. El își păstrează viața privată atât de liniștită încât nimeni nu este sigur unde locuiește. Dej avea un lanț de vile — una la Sinaia, una la Predeal, alta la Mamaia și una plină de cinematograf privat, un ecran de televiziune care acoperă un perete, deschizători electronici de uși și calorifere cu infraroșu. Muncitor și lipsit de umor, deștept, dar precaut, Ceaușescu este infraroșu de unul singur.

Gaullism Est. România lui Ceauşescu împărtăşeşte puţine asemănări cu vecinii săi est-europeni – în afară de o predilecţie pentru diferenţele naţionale şi o suspiciune profundă faţă de Rusia. România este, în multe privințe, Franța gaulistă a Europei de Est. Eticheta se încadrează nu numai în relațiile Bucureștiului cu aliații săi, ci și fizic și cultural. 65% dintre studenții de limbi străine din România învață limba franceză; Bucureștiul se mândrește chiar cu un Arc de Triumf. Beretele sunt de rigueur în bistrourile muncitorești din București, iar industria cinematografică românească în curs de dezvoltare – de doar 15 ani – a împrumutat tehnicile New Wave franceze, împreună cu una dintre camerele regizorului francez René Clair, rămase în țară după o filmare recentă. Bulevardele largi și vasta și goală Piața Republicii contrastează puternic cu noile apartamente strălucitoare de la marginea orașului. O influență italiană se simte la Continental Bar din București, unde „Miss Dyna Mit” se strecoară printr-o versiune cu ciucuri a Amore Scusami. Prețul de intrare de 10 lei (1,60 dolari) îi descurajează pe majoritatea românilor, dar hoardele de oameni de afaceri japonezi și germani, englezi și francezi care bântuie Bucureștiul pe tot parcursul anului își iau jocul. Viața reală a orașului este văzută cel mai bine într-o dimineață de iarnă, la 5:30, când primele cărucioare măcina pe căile înghețate și cozile de muncitori se amestecă la bord, purtând pachete de pâine și cârnați, pentru a se îndrepta spre 23 august. Întreprinderea de construcții sau Fabrica de țigări Snagov. Pe drum, mulți muncitori se opresc pentru un coniac de prune grăbit, o cafea fierbinte sau un produs de patiserie pufos

Cum l-a lăudat celebra revistă americană, Time, pe Ceaușescu: „România se află mult în fața altora”.

Revista americană, prin corespondetul de la București, amintea de numeroasele investiții occidentale în România socialistă.

Firma vest-germană

Gutehoffnungshütte a câștigat o cotă de 20 de milioane de dolari din construcția combinatului siderurgic mamut de la Galați, aflat la capătul românesc al Dunării. (…)

Demag și Siemens, Krupp și M.A.N. s-au adăugat investițiilor germane din România, care au depășit 50 de milioane de dolari. Orlandi, din Italia, construiește o fabrică de pâine de un milion de dolari în România.

Pepsi va fi îmbuteliat în curând în România. Japonezii vând vapoare României la schimb cu cherestea, pe care o transformă apoi cu inteligență în instrumente muzicale.

Pechiney, din Franța, are un contract pentru o fabrică de aluminiu la Slatina. ASEA, din Suedia, construiește locomotive electrice în valoare de 10 milioane de euro pentru a înlocui monștrii românești cu aburi.

Chatilon din Milan are în construcție o fabrică de anvelope lângă Brăila, în timp ce Carle&Montanari, din Italia, va contribui la talia deja amplă a României cu o fabrică de ciocolată la București“, acestea sunt doar câteva dintre companiile din Vest interesate de colaborarea cu regimul comunist românesc.

„Uite unde suntem”

Time a oferit publicului american și câteva aspecte negative ale vieții în România comunistă, cum ar fi faptul că industria nu producea marfă de calitate.

„Calitatea este o chestiune de noroc. Țigările românești «Carpați» sunt atât de prost compactate încât un fumător trebuie să țină pachetul la orizontală pentru a evita să curgă tutunul dintr-o țigaretă ridicată vertical.“

Time își încheia optimist articolul despre România lui Nicolae Ceaușescu, citându-l pe un ospătar de lângă Ploiești: “Am fost o țară foarte înapoiată și uite unde suntem acum. Și totul este românesc, nu rusesc sau occidental. Este românesc“.

„A waiter in a Rumanian coffeehouse, surrounded by the belching chimneys of Ploesti, speaking in crude but understandable Italian, put it more simply. „Yes, it will be lovely one day. We were a very backward country, and now look what we have. And it is Rumanian, not Russian or Western. It is Rumanian.”

Cel mai bun hotel din București este Athénée Palace, o cofetărie confortabilă care datează de pe vremea Regelui Carol. Ambasadorul vecin este mai nou, dar mai puțin colorat, deși restaurantele orașului compensează asta. Fidele moștenirii latine a României, oferă ciorba (un minestrone cu smântână) și mititei (salam diminutiv, încărcat cu usturoi ca oricare din „Mica Italia”). O plecăciune către Occident include mamaliga – terci de mălai care seamănă cu kasha rusească – care este adesea însoțit de sarmale, varză umplută în stil maghiar. Spre deosebire de majoritatea latinilor, românii nu sunt mari băutori de vin. Băutura lor națională, tuicā, este la fel de clară și catastrofală ca și slivovitz iugoslav.

„Baby or car?” asks the Hungarian young married couple. In Budapest, where „it’s easier to get an abortion than to cure a toothache,” services-hungry city dwellers have dragged the birth rate down to a level that, if continued, could lead to a population loss by the end of the century. Rumania, with a birth rate of 14.5 per thousand, is in no such trouble, and since the main reason for Western capital investment in Eastern Europe is access to a cheap labor supply, Ceausescu & Co. seem assured of a sound future.

Rumania’s trade with the West has risen a significant 13% in the past decade: from 20% in 1955 to more than a third of the total last year. During the same span, trade with Russia fell from 69% to 41%, nearly as much as with Rumania’s Red neighbors. „Why should we send corn to Poland?” asks Premier Maurer. „So Poland can fatten its pigs and buy machinery from the West? We can sell our corn direct and buy the machinery we need ourselves.”

Rumania has been buying from a horde of hungry Westerners. The West German firm of Gutehoffnungshütte won a $20 million share in building the mammoth Galati Steel Mill at the Rumanian end of the Danube—and when the deal was consummated, at a candle-light-cum-gypsy-violin blowout in Bucharest, the Rumanian Deputy Minister for Heavy Industry, Constantin Nācutā, executed a neat hora on the tabletop. Demag and Siemens, Krupp and M.A.N. all add to a German investment in Rumania that exceeds $50 million. Italy’s Orlandi is building a $1,000,000 bakery in Rumania; Pepsi will soon be bottling in Rumania; the Japanese sell ships to Rumania in exchange for timber, which the Japanese then cleverly turn into musical instruments. France’s Pechiney has a contract for an aluminum plant at Slatina; Sweden’s ASEA is building $10 million worth of electric locomotives to replace Rumania’s wheezing steam behemoths. Chatillon of Milan has a rayon-cord-tire factory in the works near Brăila, while Italy’s Carle & Montanari will add to Rumania’s already ample waistlines with a chocolate works in Bucharest.

Friday, Mar. 18, 1966

SURSA: The Time Magazine

Cornel Burtică

Cornel Burtică (la mijloc fără ochelari) 1966 noul ambasador român in Italia

Foto: Vineri 26 mai 1966 Preşedinţia la palatul Quirinal. Presedintele italiei Giuseppe Saragat ing. Cornel Burtică, noul ambasador al Republicii România: prezentarea scrisorilor de acreditare

Deci, ăsta era Ceauşescu. Te fixa cu privirea şi te făcea să te simţi mărunt.

El s-a apucat şi-a început să mai înveţe franceza. Era interest  în mod deosebit în legătură cu istoria noastră … despre Basarabia, Bucovina.  Pe urmă a început el să-mi ceară “mai interesează-te şi de cutare şi de cutare…” În perioada respectivă – anii 1956 – 1960 – a avut o curiozitate ştiinţifică formidabilă.

Îl durea pierderea teritoriilor  româneşti, l-a  durut când a aflat cum s-au purtat rușii, sovieticii….  În felul lui a fost  un patriot. Nu vorbesc de evoluția  lui ulterioară. Eu vorbesc de perioada de  început…  a fost o perioada de acumulare a unor cunoştinţe de care habar n-avea”. Cornel Burtică Lui Ceauşescu îi plăcea foarte mult istoria. Şi mi-am dat seama că el nu ştie foarte multe lucruri despre Basarabia, Bucovina…. La Paris i-am cumpărat în permanenţă cărţi, i-am făcut rezumatele acestor cărţi.

Întrebat despre programul de lucru al lui Ceauşescu, Brezeanu a afirmat: „Pot să spun că avea şi o cameră de odihnă, dar avea o putere de munca imensă şi o intuiţie fantastică. Din punct de vedere al stenografului, Ceauşescu era cel mai comod, aprope ca nu avea nevoie de stenografie.”

[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Cristian Popişteanu, Virginia Călin, 1997]

Marin Neagoe: pe casete lui Burlan nu ştiu ce era, că nu le-am ascultat. Iulian Vlad personal a deschis uşa CC-ului.

Ceaușescu împreună cu șeful Securitatii a V-a Marin Neagoie

Generalul în rezervă Marin Neagoe, fostul şef al Direcţiei a V-a şi aghiotant al dictatorului, face dezvăluiri despre cum s-a pregătit Securitatea pentru Revoluţie.

Securitatea a scos muncitorii din marile oraşe ale ţării împotriva lui Nicolae Ceauşescu, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Oamenii au fost instigaţi să plece din fabrici şi au fost conduşi către Comitetele Judeţene de Partid. În Bucureşti, muncitorii de pe platformele industriale au fost dirijaţi către sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Se adună tot mai multe dovezi că Securitatea a operat aceste mişcări după un plan riguros.Tot Securitatea a deschis uşa Comitetului Central pentru a le permite oamenilor din stradă să intre şi să grăbească, astfel, prăbuşirea ceauşismului. Marin Neagoe (80 de ani), fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii (care, printre altele, se ocupa cu paza şi protecţia preşedintelui), oferă informaţii preţioase despre cum l-a trădat Securitatea pe Ceauşescu. Mărturia sa are o importanţă istorică, pentru că lămureşte o problemă tratată superficial până în prezent: cum se face că, pe 21 decembrie 1989, oamenii muncii au venit în faţa Comitetului Central ca să-l aplaude pe Ceauşescu, iar 24 de ore mai târziu au venit să-l izgonească?! De fapt, se dovedeşte acum că, şi pe 21 decembrie, dar şi pe 22, masele de oameni au fost dirijate: în 21, de activiştii de partid, în 22 – de puzderia de securişti care contaminau fabricile cu microbul rebeliunii.

Prin această operaţiune, Direcţia Securităţii Statului urmărea, în primul rând, să-şi asigure supravieţuirea după ce „era Ceauşescu” se va fi terminat. În ţările din blocul comunist unde schimbarea a fost nonviolentă, serviciile secrete n-au fost fracturate. „Planul era să facem şi noi cum au făcut vecinii noştri”, spune Neagoe.

De ce nu a reuşit Securitatea să înfăptuiască în România o revoluţie de catifea? În faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989″, generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, rezuma astfel Revoluţia: „Este indubitabil că aici a fost vorba nu numai de un curent care să fie copleşitor. Probabil că s-a dorit şi dintr-o parte, şi din alta. Probabil că, la un moment dat, aceste curente s-au întâlnit şi la un moment dat au fost convergente. Şi când s-au întâlnit, au produs o tornadă, şi de aceea a şi ieşit ce a ieşit, pentru ca cel mai tare să câştige până la urmă terenul definitiv”.

„Adevărul”: Ce informaţii aveaţi, spre sfârşitul anilor ’80, despre soarta lui Nicolae Ceauşescu, omul pe care l-aţi păzit timp de 35 de ani?

Marin Neagoe: Obligaţia mea era să-l păzesc pe preşedinte. Asta am făcut timp de 35 de ani. Ca să-l apăr, trebuia să cunosc situaţia din ţară şi din afara ţării. Vreţi să ştiţi cine l-a dat jos pe Ceauşescu? Muncitorii. Dar ei nu puteau să facă asta dacă nu exista o situaţie internaţională specială. De la Moscova au venit destule semnale de schimbare…

V-aţi gândit că Ceauşescu se va adapta politicii Moscovei?

Eu, Iulian Vlad şi toată Securitatea ştiam că situaţia e terminată.

Ne gândeam însă că Nicolae Ceauşescu se va adapta până la urmă planului făcut de Gorbaciov. Toate ţările de pe lângă noi se adaptaseră hotărârii Moscovei. Numai că nea Nicu n-a fost de acord cu Gorbaciov. Ei doi au avut foarte multe discuţii. Iar Gorbaciov şi Bush ştiau că Ceauşescu n-o să cedeze. Deci, n‑am crezut că el o să cedeze de bunăvoie. Dar ne‑am gândit că, din pricina maselor care vor veni să‑i ceară plecarea de la Comitetul Central, el va ceda, cum s-a întâmplat în Bulgaria, în Germania Democrată. N-am crezut că va hotărî să fugă cu elicopterul de pe Comitetul Central. Eu îl fac trădător pentru asta. N-ai voie să fugi în văzul oamenilor care au venit să discute cu tine. Credeam că o să facă şi el ca Honecker al nemţilor. Credeam că membrii Comitetului Executiv îi vor spune „Gata!”, el va ceda, se va anunţa la Televiziune şi se va termina bâlciul. Dar viziunea lui Ceauşescu a fost comunismul până la capăt.

Iar cei de pe lângă el i-au susţinut iluzia.

Asta a fost prostia. Eu şi Vlad ştiam că treaba e terminată. Ştiam chiar dinainte de întâlnirea de la Malta. Informaţiile circulau. Aveam şi eu omologi. Şi Occidentul, şi Moscova spuneau că treaba e terminată.

Dar n-aţi avut discuţii cu Ceauşescu în sensul ăsta, să-l faceţi să înţeleagă?

Pe 7 octombrie 1989 am fost la cea de-a 40-a aniversare a Republicii Democrate Germane. Omologii germani mi-au spus că la ei se termină, dar eu nu puteam să-i spun asta lui Ceauşescu. Erich Honecker, secretarul general al Germaniei Democrate, a avut atunci o discuţie cu Ceauşescu. Nea Nicu l-a întrebat pe Honecker: “Ce facem, Honecker?”. Şi Honecker a răspuns: “Mergem înainte, Nicule, nici nu ne gândim!”. Eu, însă, am ştiut că Hone­cker n-o să meargă înainte. După ce s‑au terminat festivităţile, manifestanţii i‑au cerut demisia lui Honecker. Şi aşa s-a terminat comunismul în RDG. În avion, când ne întorceam acasă, am aflat că mulţimile au înconjurat Comitetul Central al Partidului Socialist German şi cer demisia lui Honecker. Ceauşescu n-a zis nimic când i-am dat vestea asta. Atunci trebuia să tragă şi el concluziile, dar nu le-a tras. A mers tot înainte cu puşca. Eu i-am spus în seara de 21 decembrie 1989 că nu se mai poate cu puşca. El a zis că de asta se ocupă Milea şi Postelnicu. De atunci, din seara de 21 decembrie 1989, nu l-am mai văzut pe nea Nicu.

Când aţi ajuns la concluzia că se termină, dumneavoastră, cei de la vârful Securităţii, v-aţi gândit cum veţi trece peste schimbarea asta?

Credeţi că Iulian Vlad era vreun înapoiat? Logic, ne-am gândit cu un an înainte, cu doi, cu trei, poate.

Ce plan aveaţi în sensul ăsta?

Că Ceauşescu se va retrage de la conducere, că vor veni alţii, că noi vom rămâne pe loc şi ne vom face treaba mai departe. Asta credeam. Nu ne-am gândit că Ceauşescu nu cedează şi că se va întâmpla ce s-a întâmplat.

Şi, cu siguranţă, vă gândeaţi şi la un înlocuitor pentru Ceauşescu.

Nu ştiu. Noi eram mai apropiaţi de Ştefan Andrei, de Constantin Olteanu, de Constantin Dăscălescu. Deci, ne gândeam că Ceauşescu se va retrage, iar Comitetul Executiv va propune un înlocuitor.

“Ne-am gândit că Ceauşescu se va retrage de la conducere, că vor veni alţii, că noi vom rămâne pe loc şi ne vom face treaba mai departe.”
Marin Neagoe
Fost şef al Direcţiei a V-a a Securităţii

Planul Securităţii: „Vom face şi noi ce au făcut vecinii noştri”
„Adevărul”: În 1995, la Comisia Senatorială „Decembrie 1989″ aţi declarat următoarele:

„Pe 22 decembrie 1989, dimineaţa, am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase manifestanţii să intre. Când am dat ordin, dimineaţa, la 7.00, să nu se tragă, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi”.

De unde ştiaţi în dimineaţa zilei de 22 decembrie că muncitorii din uzine urmează să vină în faţa Comitetului Central?

Marin Neagoe: Muncitorii n-au mai suportat. Numai un prost nu ar fi intuit.

Da? În 21 decembrie au stat cuminţi şi au aplaudat la Ceauşescu, iar 24 de ore mai târziu s-au răsculat? Nu prea se leagă. Ştiţi că în foarte multe locuri din ţară cei care au instigat muncitorii au fost informatori ai Securităţii…

Nu ştiu asta. Cei de la Capitală ar fi trebuit să ştie.

Păi, asta nu s-a întâmplat numai în Capitală, ci peste tot în ţară… Probabil că a fost un semnal de la vârful Securităţii.

Probabil…

Probabil sau sigur? Că ne-aţi spus că aţi fost intim cu şeful Securităţii, generalul Vlad.

Da, dar ce să-l întreb eu pe Vlad? El ştia că se întâmplă fenomenele astea.

Aşadar, de unde ştiaţi că vin muncitorii la CC în dimineaţa zilei de 22?

Din ce mai aveam şi eu informaţii de la X, de la Y… În dimineaţa aia m-a anunţat dispecerul de la Direcţia a V-a că vin muncitorii. L-au anunţat şi pe el, prin staţie, ăştia de la Capitală. Eu le-am spus oamenilor mei să nu tragă, iar în cazul în care manifestanţii presează să intre în CC, atunci să-i lase să intre.

Asta nu se cheamă trădare? Sau că vă încălcaţi atribuţiile?

Moral vorbind, dacă noi aveam capete proaste, ieşea rău. Dacă făceam prostia să‑l ascultăm pe Ceauşescu şi să împuşcăm toţi oamenii, atunci eram un idiot. Aveam cu ce să împuşc.

De ce nu lămureşte generalul Vlad toate chestiunile astea?

Vlad face bine că nu vorbeşte. El ştia că treaba e terminată în ultima parte a anilor ’80, şi atunci a mers tot tacit. N-a spus nimănui. Numai eu l-am mai simţit, că mai călătoream împreună în ţări străine şi vedeam cum se prăbuşea comunismul în alte părţi. Şi în discuţiile noastre, el a spus că „o să facem şi noi ce au făcut vecinii noştri”.

„Vlad a venit cu ce ştia el, eu cu ce ştiam eu”

Marin Neagoe nu a acţionat cu de la sine putere în perioada pre-revoluţionară. El susţine că a avut repetate discuţii cu generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii. Neagoe era un pion-cheie în operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu – era omul care se ocupa de securitatea şefului de stat şi a familiei sale. În plus, în cei 35 de ani în care a fost umbra lui Ceauşescu, Neagoe a devenit un apropiat al dictatorului.

La dreapta în spate Marin Neagoie

„Nu mi-a sugerat nimeni să-l părăsesc pe Ceauşescu, dar am discutat cu Vlad ce facem dacă se întâmplă ca în alte ţări. Am hotărât să nu tragem. Generalul Vlad a venit cu ce ştia el, eu – cu ce ştiam eu. Concluzia a fost că suntem pe ducă şi noi, că sistemul cade. Asta era cu două-trei luni înainte. Vlad a spus că vom face şi noi ce au făcut vecinii noştri. Pe 21 decembrie 1989, eu i-am spus lui Vlad că problema e terminată, iar pe 22 decembrie mi-am chemat oamenii şi le-am spus să nu tragă şi să lase manifestanţii să intre.

În legătură cu mitingul din 21 decembrie, când i-am spus ce porcărie au făcut ăştia aici, răspunsul lui Vlad a fost cam în felul ăsta: «Aici se cam termină»”. Acestea sunt afirmaţiile generalului Marin Neagoe, în 1995, la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Acum, Neagoe bate în retragere, aşa cum fac toţi capii fostei Securităţi. “Eu am vorbit aşa, ca să vă lămuresc pe voi, dar ar fi bine să nu mai apară nimic”, ne-a spus el la finalul discuţiei.

Carte de vizită

– Marin Neagoe (85 de ani)
– 1952-1954: ofiţer în garda Patriarhului Justinian Marina.
– 1954-1989: aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu.
– 22 decembrie 1989: a fost dat în urmărire la Televiziune şi prezentat drept “primul terorist al ţării”.
– 1990-1992: a fost degradat şi încarcerat în penitenciarele Rahova şi Jilava sub acuzaţia de abuz în serviciu.
– 1992: a primit gradele înapoi, devenind general în rezervă.

Acordul securiştilor şi al miliţienilor

Totuşi, generalul Marin Neagoe, care în decembrie 1989 era şeful Direcţiei a V-a a Securităţii (Direcţia de protecţie şi pază), a „scăpat” o declaraţie lămuritoare în faţa Comisiei „Decembrie ’89”: „Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în Comitetul Central. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat acest ordin, dimineaţa la 7, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi”. În „Adevărul” de mâine veţi putea citi un amplu interviu cu generalul Neagoe.

Ultima mare lovitură în Ceauşescu

Eugen Chiticariu avea 21 de ani în 1989 şi lucra ca muncitor necalificat la Institutul Agronomic din Bucureşti. În dimineaţa de 22 decembrie a plecat de acasă, după ce a aflat de prin vecini că s-a tras în noaptea precedentă la Universitate. S-a dus să vadă ce a rămas în urma „războiului”.

Ştefan Andrei, care în 1989 era viceprim-ministru al Guvernului României, confirmă faptul că Securitatea era la curent cu mişcările de pe platformele industriale din dimineaţa de 22 decembrie 1989. În acele momente, Andrei se afla în clădirea Comitetului Central. „La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu”.

Cine a deschis uşa

Planul Securităţii a culminat cu un gest cu valoare simbolică şi concretă în egală măsură. Omul care a deschis uşa principală a Comitetului Central, pentru ca revoluţionarii să poată da năvală înăuntru, a fost un ofiţer de Securitate. Dumitru Burlan, care în 1989 era colonel în cadrul Direcţiei a V-a a Securităţii, îşi aminteşte: „S-a spus că Iulian Vlad personal a deschis uşa CC-ului.

Nu este adevărat. L-a pus pe maiorul Anton Avram, de la Securitate. Acest Avram a tras de ivăr, la ordinul generalului Vlad. Avram trăieşte şi e mare patron. Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior. Cred că asta se întâmpla cam în momentul în care Ceauşescu urca în elicopter”.

Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta.  Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

„La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

Se confirmă trădarea

Generalul Marin Neagoe, fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii, confirmă povestea cu casetele aduse de Burlan. „Erau discuţii, dar aşa, prin deducţie, ce facem dacă vin oamenii. Dar ne sfătuiam: «să nu tragem, să nu facem». Pe casete nu ştiu ce era, că nu le-am ascultat. Mi-a spus şi mie Burlan că eu complotam cum să-l dau jos pe Ceauşescu. Dar eu n-am vorbit cu nimeni. Eu mi-am făcut datoria ca orice ostaş al ţării. El ne-a trădat pe noi, nu noi pe el”.

„Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în CC. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat ordin dimineaţa la 7 să nu se tragă, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi.”
Eugen Neagoe
fost şef al Direcţiei a V-a  a Securităţii

Dumitru Burlan ofițer de temută Direcţiei a V-a face dezvăluiri senzaționale

Transcriere Video

Colonel de Securitate Dumitru Burlan ofițer de temută Direcţiei a V-a și aghiotant a lui Nicu și al Zoei Ceauşescu. Face dezvăluiri senzaționale despre trădătorii din famila Ceauşescu despre generalul Marin Neagoie, Iulian Vlad și despre asasinarea doctorului Schechter și legatura cu Andruță Ceauşescu.

Trădătorii

Nicolae Ceaușescu a fost tradat chiar de fratele său Ion Ceauşescu care a primit la vremea respectivă o scrisoare de la 15 generali ai Armatei destinată lui Nicolae Ceauşescu dar în loc să-i dea lui Ceauşescu i-a dat-o lui Virgil Măgureanu care a conspirase la o clinică cu Ion Iliescu dar și Andruța Ceauşescu l-a tradat. Lola Ceauşescu soția lui Ion Ceauşescu îi spune lui Burlan: să  știți că Nelu al meu a primit când era la Comitetul de Stat al Planificării o scrisoare de la 15 generali ai Armatei i-au trimis lui Ceauşescu pentru că era considerat Comandatul suprem și comandant a Armatei române. Ion Ceauşescu a tras-o la Xerox și i-a trimis-o lui tovarășul Măgureanu dar nici Ion Ceaușescu și nici Măgureanu nu i-au trimis-o lui Nicolae Ceaușescu. A tradat și Măgureanu și Nelu Ceauşescu. Ca să vedeți până unde merge trădarea știți cine a fost Nașul? Virgil Măgureanu fost ofițer de securitate de contra informații militare el a cununat-o pe fata lui Ion Ceauşescu, până la urmă Măgureanu a fost scos din securitate și l-au pus la Ștefan Gheorghiu facultatea partidului pe post de profesor. Pe domnul Catrina l-am pus director, eu am răspuns mult și de Policlinica 10 și de spitalul Elias. Eu am fost ăla care la adus pe domnul Catrina de la Olănești la București și pe soția sa de nutriție de la Olănești tot la București pe domnul Catrina l-am pus directurul Policlinicei 10. Iar doamnei Catrina i s-a pregătit o camera la vila lui Ceauşescu. Cât timp funcționa Policlinica 10, cine venea la consultație? Pai venea la consultație tovarășul Ion Iliescu. Vedeți dvs. și Iliescu și Măgureanu se duceau la doctorul Catrena la Policlinica 10, la consult, mă gândesc că erau bolnavi și ei aveau nevoie de medicamente și dumnealor li să dădea pe gratis. După ’89 datorită faptului că Atrena a avut grijă de Ion Iliescu și de Măgureanu, l-a făcut general pe domnul Catrina și la pus șeful Policlinicei SRI.

Trei trădători: Ion Iliescu, Ion Ceauşescu și Virgil Măgureanu.

Mihaela Moraru-Ceaușescu

Eu am fost coleg de bancă cu Andruță Ceauşescu. La o convorbire avută cu doamna Mihaela Ceauşescu mi-a dat telefon această vară și eu neavând de lucru și i-am spus doamnă să știți că eu lucrez la o carte vreți să vă spun cum se numește viitoarea carte? Da, zic titlul va fi așa Nicolae Ceauşescu a fost tradat și de familia sa. Când a auzit mi-a închis telefonul și de atunci în primăvara eu nu mai pot să mai iau legătură cu familia Ceauşescu pentru că aș fi avut multe să spun.

Nicolae Plesiță

Nicolae Plesiță a fost un profesionist nu pot să nu spun că mulți n-au putut să-l înghită pentru că și eu n-am putut să mă adresez dumnealui a înjurat foarte multă lume din presa radio și televiziune și i-am zis tovarășul general lăsații în pace și vedeți măcar cine a trădat cum a trădat, oamenii ăștia din presă știți dumneavoastră și dumneavoastră v-ati folosit de ei și eu m-am folosit de ei. Eu am făcut școala de filaj și investigație, am practicat 8 ani filajul. Munca asta de informații contra informații pe mine m-a fascinant. În portmoneu aveam câte patru cinci legitimații unde vroiam să merg scoteam o legitimație pentru că trebuia ca ofițer acoperit. (L-am filat pe Andruță Ceauşescu am primit o sarcină de la generalul Plesiță Nicolae el i-a raportat lui Nicolae Ceauşescu.

Sarcină Abraham Schechter

Am primit o altă sarcină de la Marin Neagoie să îl urmăresc pe doctorul Schechter. El era medicul personal a lui Ceauşescu era un medic foarte bun internist și de inimă cardiolog. Nicolae Ceauşescu pleca în fiecare dimineață la opt fără zece, pleca cu mașină dar în mașină mai urca pe lângă conducător auto în dreapta numai în dreapta în spate mergea tovarășa și cu medicul personal pentru că medicul personal venea numai dimineața, îl aduceau în mașină de servici la domiciliul prezidenţial și când plecau, plecau cu toții, iar când veneau deasemenea veneau cu toții. Erau perioade când doctorul Sechter avea și el clienți pe Doveria medic cardiolog la spitalul Floreasca și în perioada când tovarășul știa că avea ședințe îl chema prin telefon.

Ion Chițoiu Aghiotantul Elenei Ceaușescu

Aghiotantul Elenei Ceaușescu era Chițoiu Ion era un bărbat frumos. El știa ce s-a întâmplat cu doctorul Sechter după ce Andruța Ceauşescu a intrat în spital direct la doctor, adică Sechter a fost asasinat și imediat după aia Andruța a fugit din spital. Elena Ceauşescu l-a chemat pe Chițoiu la ea în birou și i-a pus la dispoziție tot ce avea nevoie; lei, valuta și i-a dat indicațiile. Era acolo o femeie de serviciu pe nume Suzana mulți coloneli generali a dat afară. În sfârșit Elena Ceauşescu l-a rugat să aibă grijă de familia Sechter să ajungă în Israel.

Suzana Andreeşi

Elena o avea pe Suzana Andreeși, cea mai de încredere persoană din anturajul ei, ea schimba generali. Ceaușescu stătea vara la Snagov și avea și Suzana casă acolo. Eu am realizat că este importantă pe lângă Elena și am căutat să nu o supăr cu nimic. Se mai întâmpla să mă duc în control, personalul fura aur. Îi prindeam pentru că erau anagajați pe care îi învățasem să îi pârască. Personalul pe care îl voia Elena Ceaușescu, trebuia să fie asigurat de către mine”, spune colonelul de Securitate Dumitru Burlan.

Vătămănescu l-a împușcat pe Milea el a fost chiar aghiotantul lui.

Colonelul Burlan, adevărul despre moartea lui Milea

„Milea a fost asasinat. Am fost arestați pe data de 8 ianuarie 1990 și am fost trecut în rezervă, pensionar. Ne-a dus la o unitate militară de tancuri din Pantelimon, acolo era și aghiotantul lui Milea. Am fost arestat 50 de zile. Toți colegii mei au văzut că dimineața la ora șase o mașină îl lua pe maiorul Vătămănescu, aghiotantul lui Milea, ministrul Apărării. Discutam cu colegii și nu știam de ce tot timpul dispărea Vătămănescu(…). Discutam între noi și toți ne-am gândit că Vătămănescu este implicat. Era aghiotantul personal. Nu toți credeau că Milea a fost omorât(…). După arest m-am dus acasă și în luna aprilie am plecat la Spitalul Elias să-mi iau medicamente și din întâmplare mă întâlnescu cu doctorul Oșanu, neurolog, și mi-a zis că Milea a fost omorât. Venise acolo, a fost dus la reanimare. Traiectoria glonțului era dreaptă, el a fost omorât de la o distanță de doi metri”.

Neagoe Marin și Burciu Radu l-au salvat pe Ceaușescu

În 1962 Nicolae Ceauşescu a participat la colectivizarea Agriculturii și s-a dus intr-o comună din Argeș acolo lumea se răscola pentru că în Argeș pământul era bun se făcea agricultură și oamenii și oamenii n-au vrut să se înscrie în CEAP și atuncea au sărit, Nicolae Ceauşescu general, lumea a sărit să-l omoare norocul lui e că l-a salvat un țigan, Marin Neagoe și un altul în opinci că ăsta era desculț Burciu Radu l-au salvat ăștia doi, și generalul Nicolae Ceaușescu i-a luat pe amândoi pe Neagoe la băgat la Securitate iar pe Burciu la gospodăria de partid pe Neagoe l-a făcut ofițer, l-a facut general fără studii eu m-am dus și i-am luat diploma de geografie iar pe Burciu l-a făcut șeful sectorului reprezentări adică de tot ce avea nevoie Ceauşescu cum ar fi parfumuri speciale medicamente săpunuri care nu se găseau și așa mai departe. Nu cantități industriale.

Iulian Vlad a vrut să îl omoară pe Ceaușescu

Iulia Vlad a vrut să mă duc și să dau drumu la 100 de terorişti în buncărul lui Ceauşescu dar eu am fost băiat deștept si l-am păcălit pe Vlad. Ceaușescu nu a vrut să fugă, d-le, putea să fugă prin buncăr sau pe altă cale.

Colonelul de Securitate Dumitru Burlan, a fost un martor apropiat al familiei Ceaușescu. Mulți ani la rând, a avut drept misiune principală paza copiilor cuplului Ceaușescu, Zoe și Nicușor. Însă, pe măsură ce cuplul prezidențial a căpătat încredere în el, acesta a primit o sarcină mai specială: să fie sosia lui Nicolae Ceaușescu.

Colonelul de Securitate Dumitru Burlan a avut ocazia să se afle în preajma familiei Ceaușescu, devenind chiar apropiat de mezină, Zoe Ceaușescu, pe care o descrie ca fiind o fată sensibilă și educată. A inspirat atât de multă încredere încât fostul președinte a decis să îl folosească în calitate de sosie a sa, mai ales că exista o asemănare fizică evidentă.

Nicu Ceauşescu avea mii de fete.”Pentru ca era un bărbat potent, avea priză la femei” „Nadia se agață de Nicu”

Donca Mizil împreună cu Nicu Ceauşescu

Artiste, dansatoare, secretare de partid si simple muncitoare au avut idile sau simple aventuri cu “Printisorul”; Aventurile fiului dictatorului au nascut adevarate legende cu orgii, violuri, chefuri sardanapalice si crime

Inca dinainte de evenimentele din ‘89, ieseau la suprafata povesti care distorsionau imaginea lui Nicu Ceausescu, fiul dictatorului capatind treptat imaginea unui satir decadent si lipsit de scrupule.

Povestile cu “Angela Similea care mergea in provincie si pleca de la Nicu cu saci de bani” sau cu femei siluite de “Printisor” sub ochii sotilor au facut deliciul unui popor care credea ca in felul acesta afla “adevarul” despre “turnul de fildes“ al dictaturii.

Dincolo de zvonistica postrevolutionara, Jean Maurer, fiul fostului prim-ministru comunist Ion Gheorghe Maurer, Madalin Voicu, fiul regretatului maestru Ion Voicu, si sufletul grupului de prieteni ai lui Nicu Ceausescu, Serghei Niculescu Mizil, fiul “numarului doi” din Comitetul Central, il prezinta pe “Printisor” ca “un tip sensibil, timid si chinuit intr-o oarecare masura de maica-sa, care il

visa mare om politic”.Cum Nicu Ceausescu a inceput sa conduca masina de la 12 ani si si-a inceput viata sexuala pe la 16, povestile cu oamenii accidentati si femeile siluite au capatat contur in jurul unei imagini care incepea sa semene in imaginarul colectiv cu acea a unui “vampir in devenire”.

Pentru ca era un barbat “potent”, dupa cum il defineste Madalin Voicu, si “bine dotat”, in viziunea lui Serghei Mizil, Nicu avea o mare “priza la femei”.

Cu toate ca isi luase in serios rolul de om politic, asa cum dorise mama lui, in viata amoroasa a “Printisorului” au existat “mii de femei”, unele chiar din cercurile puterii, ca Elena Ciocan, secretara la UTC si pionieri, simple fete obscure – Mirela Cosa, receptionera, Lia sau Corina – dar si vedete de talia Nadiei Comaneci, Janinei Matei si sopranei Daniela Vladescu.

Nascut in 1951, in zodia Fecioarei, Nicu Ceausescu, cel care urma sa il inlocuiasca la conducerea tarii pe Nicolae Ceausescu, avea sa aiba, dupa cum sustin prietenii, un destin mai mult decit chinuit.

Madalin Voicu, Serghei Niculescu Mizil si Jean Maurer, fiul primului ministru comunist Ion Gheorghe Maurer, au fost prietenii cei mai apropiati ai “Printisorului”, caruia mama ii harazise un viitor stralucitor in politica.

Insa dincolo de povestile care il infatisau pe succesorul la conducerea RSR ca pe un rasfatat al sortii, Nicu Ceausescu a fost un “tip timid, care nu era in stare nici macar sa agate o femeie. De cele mai multe ori, prin baruri sau restaurante, ma duceam eu si ii faceam cunostinta cu fata care ii placea”, declara Serghei Mizil.

Dana Radu (la stânga), cea care i-a stat alături până în ultima clipă a vieţii, la Viena, unde fiul Ceauşeştilor şi-a dat ultima suflare

Cu toate ca in viata lui amoroasa au existat “mii de fete”, dar si nume ca Donca Mizil, Nadia Comaneci, Janina Matei sau Daniela Vladescu, Nicu s-a vazut nevoit, in anii ‘80, sa se casatoreasca, la cererea Elenei Ceausescu, cu Poliana Cristescu, pe care, prietenii lui sustin ca “nici nu a atins-o” deoarece nu simtea nimic pentru ea.

Mădălin Voicu: «Nadia se agăţa de Nicu Ceauşescu!»

Prieten apropiat al lui Nicu Ceauşescu, deputatul Mădălin Voicu are o părere total diferită de a Nadiei despre aventura vedetei cu fiul dictatorului. Într-un interviu publicat în ziarul “Ziarul”, în decembrie 2004, Voicu declara negru pe alb: “Nadia Comăneci a fost o femeie care s-a agăţat de Nicu, a profitat de pe urma lui şi a fost mai mult dorinţa ei de a fi în preajma lui Nicu decât dorinţa lui Nicu de a o avea!”. Tot Mădălin Voicu l-a caracterizat într-un mod original pe tovarăşul său de pe vremuri: “Era un bărbat bine, frumos şi «dotat»!

Un barbat “bine dotat”

“Eu eram nebunul gastii. Cite nebunii nu am facut impreuna!
Ne-am batut si cu militienii, am colindat toata tara de la munte pina la mare, petreceam pina nu mai puteam, evident la nivelul de atunci. Cum nu eram chiar oricine, ne puteam permite fel de fel de nazbitii, care de multe ori o amuzau pe tovarasa… Fetele se inghesuiau sa ne cunoasca, pentru ca aratam si bine si eram cine eram.

Imi amintesc ca Nicu nu era foarte comunicativ cu persoanele pe care nu le cunostea. De aceea mergeam eu la agatat si dup-aia ii faceam cunostinta lui… Am fost cu Nicu la mii de femei in tinerete, pentru ca ne placea viata si incercam sa o traim la maxim.

Pentru ca era un barbat bine dotat… glumeam cu el, zicindu-i sa ma lase pe mine primul la fata pe care o cuceream sau care ne aborda… Oricum, femeile trageau mai mult la el. Eu eram un rebel incorigibil, aveam plete, umblam cu blugi soiosi, nu eram membru de partid si injuram si partidul si pe ceilalti… Nu-mi pasa de nimic. Imi traiam viata la maxim.

Tin minte ca ne faceam de cap asa cum voiam, cind voiam si unde aveam chef… Nimic nu ne statea in cale”, povesteste Serghei Niculescu Mizil, fratele primei iubiri a lui Nicu Ceausescu, Donca Mizil.

Biletele si ocheade de la ospatarite

Grupul obisnuia sa incinga atmosfera oriunde ajungea. “La mare, prin restaurante sau baruri, la munte, prin Bucuresti, oriunde ajungeam si ne puneam pe distractie reuseam sa facem atmosfera. Eram o gasca destul de mare, de vreo 20 de insi, si cind ne puneam la un sprit, era imposibil sa nu iasa distractie”, declara Madalin Voicu.

Acesta sustine ca “Nicu avea priza la femei, pentru ca era un barbat potent” si nu rare erau ocaziile cind ospataritele sau dansatoarele de prin restaurante isi imparteau ocheade sau dadeau de inteles ca vor ceva mai mult decit sa il cunoasca personal pe fiul dictatorului. “Petrecerile de atunci sint comparabile cu cele ale cercurilor de copii de bani gata de azi.

Credeti ca Ion Ion Tiriac nu este dorit de o gramada de femei prin localurile prin care umbla? Si el are probabil un cerc de prieteni care este destul de exclusivist, ca si al nostru, si multe fete doresc sa intre intr-un asemenea anturaj… Sincer, de cele mai multe ori, fetele veneau singure, pentru ca voiau sa ne cunoasca.

Si unde mai pui ca eram si in centrul atentiei in restaurantele unde ajungeam”, povesteste Jean Maurer.

Donca Mizil, prima iubire

“Am ramas linga Nicu si mi-am asumat toate riscurile”

Din toate femeile din viata lui Nicu, sora lui Serghei Mizil, Donca, a lasat o amintire vie in inima “Printisorului”. Indragostit de ea de la virsta de 16 ani, acesta avea sa ramina cu sora prietenului sau timp de zece ani. “Intre ei doi a fost o iubire comparabila cu cea dintre Romeo si Julieta. A fost o dragoste imposibila, ca in filme…

Despartirea lor s-a datorat unor discutii mai aprinse dintre familiile Ceausescu si Mizil, in urma carora Elena Ceausescu a decis ca Nicu sa se desparta de Donca. Pe atunci inca mai asculta de maica-sa. Oricum, despartirea i-a distrus pe amindoi. Trebuie mentionat ca erau de nedespartit si ca Nicu i-a fost fidel tot timpul Doncai, cu care visa chiar sa se casatoreasca”, isi aminteste Jean Maurer.

Despartirea celor doi iubiti a coincis cu preluarea conducerii UTC-ului de catre Nicu Ceausescu si cu o sarcina nedorita la vremea respectiva. Doncai i s-a impus sa avorteze si sa isi ia gindul de la “Printisor”.

Poliana Cristescu nevasta lui Nicusor

Moment in care itele urzite de Elena Ceausescu au facut ca in imediata apropiere al “Printisorului” sa apara cea care avea sa ii fie harazita pe linie de partid ca sotie: Poliana Cristescu.

Poliana Cristescu, sotie impusa de partid

Poliana Cristescu era “o fata care nu arata rau deloc”, o caracterizeaza Madalin Voicu, dar “pentru care Nicu nu avea sa simta nimic”. “Nu cred ca era instruita de Securitate, desi n-ar fi exclus. Dar simplul fapt ca ii era impusa de Elena Ceausescu il facea pe Nicu sa nu o bage in seama”, continua fiul regretatului maestru Ion Voicu.

“Poliana Cristescu era o nora ascultatoare si o sotie model, exact pe gustul Elenei Ceausescu, dar nu si pe placul lui Nicu. Iar mizeriile pe care le-a spus dupa Revolutie despre cel care legal ii era sot dovedesc ce fel de persoana era in realitate. Cred ca fusese instruita inainte de catre Securitate sa stea linga Nicu si sa raporteze tot maica-sii, d-aia nu o suporta.

Cind a plecat in exil la Sibiu, a lasat-o in Bucuresti, pentru ca niciodata, in viziunea lui, intre ei nu a existat vreo legatura. Aveau vieti paralele, chiar daca legal se casatorisera pentru a fi pe placul Elenei Ceausescu”, declara Jean Maurer.

In Cabana asta din Sibiu dormeau Nadia Comaneci cu Nicu Ceausescu

“Casatoria cu Poliana nu l-a rupt pe Nicu de gasca noastra, cum ar fi dorit Elena Ceausescu, care ma certase in repetate rinduri pentru ca eram un prost exemplu pentru fiul ei. Cred ca orice mama ar fi facut la fel, la cit de nebun eram pe-atunci… Insa exilarea lui la Sibiu ca prim-secretar de partid a reusit sa sparga gasca.

Eu unul am ajuns la ordinul Elenei Ceausescu intr-un pluton disciplinar la Beius, pe Jean l-au pus sub paza Securitatii, iar pe prietenul nostru Zaza, care era operator la TVR, l-au dat afara. Lucrurile incepeau sa devina serioase, pentru ca Nicu urma sa ia locul tatalui”, isi aminteste Serghei Mizil.

In acest sens, Nicu Ceausescu mi-a argumentat ca a intervenit pentru multi cetateni sasi sa plece in vizita sau definitiv din tara, ca se preocupa de aprovizionarea judetului Sibiu. Am inteles ca este singur, in sensul ca nu se intelege cu familia sa. Probabil ca fiind refractar la multe din ideile “innoitoare” ale familiei sale, era tinut deoparte.

Jeanina Matei, o pasiune trecatoare

In partea a doua a vietii, Nicu incepea sa devina “violent verbal dupa doua-trei pahare”, sustine Serghei Mizil. Cu toate ca se rarisera iesirile si petrecerile din vremea tineretii, grupul de prieteni pastra legatura. La mare, Nicu a cunoscut-o pe cintareata Jeanina Matei, cu care a avut o relatie extrem de intensa, dar de scurta durata.

Cei doi indragostiti se retrageau de ochii lumii in timpul zilei, pentru ca pe seara sa se reintilneasca in restaurantul unde Jeanina cinta. Pe vremea aceea gasca il cuprindea inclusiv pe Florin Piersic, cu care Nicu era “foarte bun prieten”. “Lumea zicea ca s-au batut din cauza unei femei, ca au scos cutitele si alte chestii de genul asta.

E foarte simplu, dupa un sprit ne dadeam drumul la gura si spuneam ce ne venea la indemina. Cum chelnerii si ospatarii nu prea intelegeau ce se intimpla la noi la masa, ajungeau sa debiteze fel de fel de povesti fantastice care se propagau pe vremea aia mai ceva ca o boala contagioasa. La a sasea repovestire se ajungea la cine stie ce omoruri, de la o simpla injuratura”, spune Jean Maurer.

Nadia Comaneci, o iubire desavirsita

In Cabana asta din Sibiu dormeau Nadia Comaneci cu Nicu Ceausescu

In anii in care marea gimnasta a Romaniei dadea peste cap aparatele de afisare luind nota 10, Nicu isi continua viata de boem fara a se “da in stamba, precum copiii de bani gata din ziua de azi”, sustine Madalin Voicu. Invitata cu ocazia unei petreceri intr-un bar, la mare, Nadia avea sa fie in centrul atentiei fiind curtata cu incapatinare de “Printisor”, dar si de…

junele pe atunci Ion Dolanescu. Se spune ca, dupa citeva pahare, Nicu a inceput sa se arate extrem de afectuos cu Nadia, aruncind-o la un moment dat in sus, fara a mai reusi sa o prinda… Cam asa incepea o poveste de iubire intensa. De altfel, Serghei Mizil este convins ca Nicu a fost cel care a ajutat-o pe Nadia sa plece definitiv din tara.

Aici faceau gratar Nicu si Nadia Comaneci

Iar Jean Maurer isi aminteste ca tot el a fost cel care “s-a agitat ca Nadia sa fie rasplatita la vremea respectiva cu o casa si o masina, ca premiu pentru performantele sportive”.

Aici dormea Nicu cu Nadia Comaneci

O idila cu cintec

Ultima femeie din viata fiului lui Ceausescu a fost frumoasa soprana Daniela Vladescu. Curtata de multi barbati, prezenta in cele mai inalte cercuri ale vremii, inconjurata de admiratori din intreaga protipendada comunista, Daniela Vladescu a cedat in fata “sufletului de artist al lui Nicu”, dupa cum povestesc prietenii.

Evenimentele din 22 decembrie 1989 l-au surprins pe Nicu Ceausescu alaturi de Daniela Vladescu, intr-o excursie la munte. Din pacate, dupa doi ani de convietuit impreuna, soprana si-a abandonat iubitul pe toata perioada detentiei. Cind a fost arestat, apropiatii sustin ca ar fi linistit-o pe iubita sa spunindu-i ca “nu-i nimic, ma intorc la catedra si totul se va rezolva”.

Insa boala a avansat rapid si, cu toate ca medicii austrieci au facut tot posibilul pentru a-l salva, Nicu Ceausescu a pierit la scurt timp. Ba, mai mult, Daniela Vladescu a refuzat sa participe la inmormintarea sa, sub pretextul ca “e mai bine asa”.

Cu toate astea, artista ramine ultima femeie din viata lui Nicu, o iubire pe care a dus-o cu el in mormint si alaturi de care voia sa uite trecutul si sa traiasca tot restul vietii…

Injurat si dupa moarte

Postum, putini oameni s-au aratat interesati de viata reala a lui Nicu Ceausescu, poreclit, pe nedrept “Printisorul”. Unul dintre acestia este publicistul Ion Cristoiu, care printr-un volum de documente intitulat “Istoria ca o telenovela” a reusit sa prezinte imaginea neretusata a celui care a fost Nicu Ceausescu. (Aici se culca Nadia cu Nicu)

Tot dupa Revolutie s-a descoperit, prin dezvaluirile facute de fostii ofiteri de securitate, ca Nicu Ceausescu a avut doar doua accidente minore de masina, in urma carora nu a decedat nimeni. “Fata de ceea ce se intimpla acum, Nicu Ceausescu a fost un simplu copil.

S-au scris multe prostii, iar multe au plecat de la Pacepa, care in “Orizonturi rosii” afirma ca Nicu – care era prezentat ca un betiv notoriu – ar fi urinat la un chef pe stridii, ca-si impartea posturi guvernamentale.

Ca i-a smuls unghiile Nadiei Comanici, ca l-a batut pe Florin Piersic, cite si mai cite timpenii s-au spus pe nedrept”, ne-a declarat unul dintre ofiterii care i-a fost timp de opt ani garda de corp. “De multe ori incerca sa scape de noi, dar treptat s-a creat o relatie. Avea un suflet de aur. Daca v-as spune citi artisti si oameni au avut avantaje de pe urma lui nu v-ar veni sa credeti.
Nadia Comaneci i-a fost alaturi lui Nicu chiar la una dintre onomastice, la vila sa de pe strada Lili Paneth. „Noi am fost pe acolo, am baut un sprit, l-am felicitat, apoi am plecat. Ea a ramas. Nu stiu ce s-a intamplat mai departe”, povesteste Nicolae Nan.

Ei erau cei care il indemnau sa bea, ii turnau in pahare, iar dupa ‘90 au fost primii care l-au injurat”, ne-a mai declarat ofiterul.

Iubiri audiate la procuratura

Dupa 1989, tumultul revolutionar le-a atins si pe prietenele lui Nicu Ceausescu, care au trebuit sa dea cu “subsemnatul”, noua putere cautind sa descopere cine stie ce mistere in patul “Printisorului”. Amante, prietene de ocazie, garzi de corp, bucatari, toti au luat drumul procuraturii pentru declaratii.

Marturiile, consemnate si de publicistul Ion Cristoiu, sint extrem de importante pentru caracterul lui Nicu Ceausescu, mai ales ca sint facute in primavara lui 1990, cind “binevoitoare” lumea avea intentia de a-l diaboliza si nicidecum de a-l prezenta in adevarata sa lumina. Declaratiile dezvaluie insa ca Nicu Ceausescu a fost doar un simplu om, cu pacatele, dar si cu calitatile sale.

“Aproape zilnic venea o receptionera”

Iata declaratia din 3 ianuarie 1990 a lui Ion Bodea, bucatarul lui Nicu Ceausescu din 1988: “Nicu Ceausescu primea vizitele unor femei dintre care imi reamintesc pe Elena Ciocan, secretara la pionieri sau UTC, Daniela Vladescu, cintareata de opereta, Nadia Comaneci si alte doua femei care au mai venit numai cite o zi.

In Sibiu o avea pe receptionera de la hotelul “Imparatul Romanilor”, Cosa Mirela, o oarecare Lia, care cred ca locuieste pe strada Lenin, si o femeie Corina, care nu stiu cu ce se ocupa. Aproape zilnic venea la vila receptionera Cosa, care raminea cu Nicu peste noapte, si mai rar celelalte”.

Un parfum si o masuta cu rotile

Bineinteles ca si prietena din 1986 a lui Nicu, Elena Ciocan, a dat cu “subsemnatul”. Iata declaratia ei din 8 martie 1990: “Subsemnata Ciocan Elena, fiica lui Ioan si Ana, nascuta la 24 ianuarie 1956 in com. Vladava, judetul Mehedinti, necasatorita, studii: Institutul de mine Petrosani, domiciliata in Bucuresti, str. Caderea Bastiliei, nr. 5, et. 2, ap. 13, sect. 1, posesoare a B.I.

Seria DA, nr. 663016, eliberat de Circa 17 Militie Bucuresti, in legatura cu cele intrebate declar urmatoarele: Incepind cu data de 10 dec. 1983, am indeplinit functia de secretar CC al UTC in probleme de scoli pina in 1985, apoi pina la 22 dec. 1989 cu probleme internationale.

De la sfirsitul anului 1986, am intrat in relatii de prietenie cu Ceausescu Nicu. In perioada de timp cit acesta a indeplinit functia de prim-secretar la Sibiu, l-am vizitat de doua ori in anul 1988.

In anul 1989 l-am vizitat la Sibiu de mai multe ori, respectiv in lunile martie, iulie, septembrie (de ziua onomastica a lui Ceausescu Nicu, serbata la Cabana Saliste), sfirsitul lunii sept. (ziua onomastica a lui Cosa Mirela, serbata tot la Cabana Saliste), luna octombrie (ziua de nastere a lt.-col.

Stroia Camil, serbata la Paltinis), sfirsitul lunii octombrie (ziua de nastere a unei rude – Oprean Costica, serbata la Cabana Saliste), inceputul lunii noiembrie, cind eu am ramas la vila, in str. Lilly Paneth.

Precizez ca la aceste petreceri participau, de fiecare data, intre 10 si 15 persoane si se serveau gustari (sunca presata, cirnaciori, salam, brinza, pateuri), fripturi (de porc, pasare), sarmale, prajiuri, iar ca bauturi alcoolice: coniac si vin (in sticle mai mici de o forma deosebita). (…) Nu cunosc de unde se aduceau alimentele si bauturile alcoolice si nici cine achita contravaloarea.

Declar ca de la Ceausescu Nicu eu am primit cadouri de ziua mea, dar nu am primit obiecte confectionate din aur. De ex., in anul 1988 am primit un parfum frantuzesc, iar in anul 1989 o masuta cu rotile.

De la Ceausescu Nicu am aflat ca a avut relatii intime cu doua femei din Sibiu, pe nume Mirela si Corina, iar in Bucuresti avea pe Vladescu Daniela, cu care locuia atunci cind venea in Bucuresti. De asemenea, a avut relatii si cu Nadia Comaneci.

(…) Declar ca eu personal nu am aprobat vreo cerere privind obtinerea unor autoturisme cu prioritate si nici nu am intervenit la Ceausescu Nicu in acest scop. Personal nu posed autoturism”.
“Mi-a spus ca are o hepatita cronica reactionata foarte avansata si trebuie sa tina neaparat un regim strict, excluzându- se total alcoolul, tutunul… I-am adus la cunostinta aceste indicatii si nu a vrut sa tina cont de ele. Eu stiam ca obisnuia sa consume bauturi alcoolice si in mod repetat l-am avertizat, dar fara rezultat” a declarat Elena Ciocan  in 1990.
“Este adevarat ca am discutat cu Ceauaescu Nicu despre perspectiva lui si chiar i-am reprosat ca nu se pregateste in mod corespunzator pentru viata. El mi-a spus ca se pricepe mai bine”. “Discutam foarte des la telefon, iar ultima discutie am avut-o pe 21 decembrie 1989, in timp ce ma gaseam la Brasov in interes de serviciu. M-a intrebat care este situatia la Brasov”.
“Nu l-am cunoscut numai eu pe Nicu Ceausescu. Si nu are nici un fel de legatura cu activitatea mea profesionala, Elena Ciocan”

Astazi, Elena Ciocan (55 de ani) ocupa o functie foarte importanta, cea de director general adjunct in cadrul Directiei Afaceri Europene si Relatii Internationale, avand un venit salarial pe masura, 93.371 de lei castigati in 2009, conform declaratiei de avere, adica 7.780 de lei pe luna.
Directia Afaceri Europene si Relatii Internationale din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor, al carei director general adjunct este Elena Ciocan, este o institutie care coordoneaza relatiile ministerului cu diverse organizatii specializate din domeniul sigurantei si ordinii publice, cum ar fi Interpolul. De asemenea, colaboreaza cu institutii similare din strainatate, cu ONU, Uniunea Europeana sau NATO. Este structurata pe sase mari directii de munca: integrare europeana si parteneriat euroatlantic, Schengen, relatii internationale, reprezentare externa si misiuni internationale, programe de asistenta si activitati de reprezentare si protocol.
“Avea neintelegeri cu parintii”

Daniela Vladescu 1985

Daniela Vladescu, iubita lui Nicu incepind din 1985, a ajuns si in ancheta pe 4 ianuarie 1990, unde a declarat: “Subsemnata Vladescu Daniela, fiica lui Dumitru si a lui Stefana, nascuta la 10 decembrie 1956 in Bucuresti, sector 1, necasatorita, fara antecedente penale, membru PCR din 1979, de profesie solist vocal in cadrul Operei Romane Bucuresti, domiciliata in Bucuresti, str…., declar urmatoarele: Sint absolventa a Conservatorului Ciprian Porumbescu, sectia canto, promotia 1980, an cind am fost repartizata la Teatrul Muzical din Brasov. In anul 1985 am obtinut prin concurs transferul la Opera Romana din Bucuresti.

L-am cunoscut pe Nicu Ceausescu in vara lui 1985, cu ocazia unei deplasari la Moscova, la Festivalul Tineretului si Studentilor. In vara anului 1985, cu ocazia unei deplasari la Moscova in cadrul organizarii Festivalului Tineretului, l-am cunoscut pe Nicu Ceausescu, acesta fiind seful delegatiei. Precizez ca pina la acea data nu l-am cunoscut personal pe Nicu Ceausescu.

(…) La reintoarcere mi-a cerut numarul de telefon in avion si m-a intrebat daca ma mai poate cauta. Am raspuns da, fiind insa sigura ca lucrul acesta nu se va intimpla. (…) Pe la mijlocul lunii noiembrie 1985, am fost cautata la telefon de catre Nicu Ceausescu, care mi-a propus sa ne intilnim si sa ne plimbam.

Acesta a venit si m-a luat de acasa cu Renault-ul si ne-am plimbat circa o ora si jumatate pe arterele principale ale Bucurestiului, timp in care am discutat despre el. Am inteles ca acesta, ca urmare a unor neintelegeri cu parintii, nu putea sa aiba prieteni, pentru ca toti care veneau in contact cu el erau indepartati de familie, trimisi cu domiciliu fortat in provincie.

In acest sens, Nicu Ceausescu mi-a povestit ca mama sa, Elena Ceausescu, tine foarte mult sa-i cenzureze viata si cercul de prieteni si ori de cite ori aveau loc discutii intre el si parintii sai, acestia din urma, drept represalii, se razbunau pe anturajul lui atit particular, cit si pe cel de serviciu.“Am acceptat sa ramina la mine”

Am inteles din cele spuse de Nicu Ceausescu ca el s-ar fi opus in nenumarate ocazii ca nu e de acord ca mama sa sa ocupe functii politice si de stat, acesta fiind principalul motiv al neintelegerilor. Ulterior am mai fost cautata telefonic de Nicu. La inceputul lui decembrie 1985, l-am invitat pe Nicu Ceausescu la domiciliul meu din str. …, ocazie cu care mi-a povestit o serie de aspecte legate de activitatea lui pe linie de UTC, despre fosta lui sotie Poliana Cristescu, despre faptul ca Elena Ceausescu tine inca foarte mult la ea si spera sa se reimpace.

Acesta mi-a mai spus ca in aceasta casatorie nu au existat sentimente reciproce, ca a fost o casatorie formala, aranjata de parintii lui, cit si faptul ca, probabil, Poliana, fiind de partea parintilor lui, si-a urmarit numai satisfacerea unor orgolii de marire. Apoi am baut un ceai si s-a intors acasa in jurul orelor 24.00.

In cursul lunii ianuarie 1986, pe la mijlocul lunii, am fost plecata cu o delegatie a Consiliului Culturii la o manifestare cu ocazia zilei de 24 ianuarie la Ambasada Romana din Bonn (…) la reintoarcere, din cite retin, am fost cautata la telefon de Nicu Ceausescu, care mi-a spus ca se duce la tatal lui pentru a aniversa ziua de nastere, dupa care va trece pe la mine.

Am fost de acord si in jurul orei 24.00 a ajuns la domiciliul meu.
In aceste imprejurari am inteles ca este foarte singur si intelegindu-l am acceptat sa ramina la mine. Incepind din luna ianuarie 1986 pina in luna august 1986, Nicu Ceausescu a ramas la locuinta mea, in sensul ca am convietuit impreuna.

In toata aceasta perioada Nicu Ceausescu mi-a spus ca apartinem unor lumi diferite, in sensul ca niciodata, in ciuda sentimentelor noastre, nu vom putea fi impreuna din cauza prejudecatilor familiei lui.

Avind in vedere ca eu efectiv tineam la el si nu eram interesata, am fost de acord cu aceasta legatura si respectiv aceasta convietuire.
In 19 august 1986 am plecat intr-un turneu in Italia, iar pe data de 4 octombrie 1986, cind m-am intors, Nicu Ceausescu mi-a propus sa locuiesc cu el, dar la domiciliul lui din Str. Cosmonautilor 4. Am inteles ca dorea sa-l insotesc, cit si faptul ca la domiciliul meu nu avea tot confortul, in sensul ca trebuia sa se schimbe acasa la el, ca era cautat la telefon la domiciliul lui etc.

Astfel, la inceputul lunii octombrie 1986, m-am mutat la locuinta lui Nicu Ceausescu, in sensul ca am locuit cu el numai cit timp era si el acasa. Astfel, plecam odata cu el dimineata la mine acasa, dupa care ne revedeam seara, cind isi termina activitatea, raminind practic doar noaptea acolo.

In aceasta perioada au inceput sa se exercite asupra mea o serie de presiuni, menite a ma determina sa-l las pe Nicu Ceausescu, presiuni exercitate probabil din partea parintilor lui.

Astfel am inceput sa fiu refuzata in mod nejustificat la emisiunile TV, nu am mai fost invitata la Operele din tara. In aceasta situatie toti colaboratorii mei din RadioTeleviziune mi-au dat sa inteleg ca s-au primit dispozitii clare din partea familiei Ceausescu ca sa nu mai colaboreze cu mine atita timp cit intretin legatura cu Nicu Ceausescu.

Discutind pe aceasta tema cu Nicu Ceausescu, acesta mi-a confirmat ca este stilul mamei sale, Elena Ceausescu, care spera sa ma desparta de el si respectiv sa-l readuca la fosta sa sotie, Poliana.

Am preferat sa ramin alaturi de Nicu Ceausescu, asumindu-mi toate riscurile, si in vara anului 1987 am plecat din nou in Italia doua luni, iar la reintoarcere, in 3 octombrie, am aflat ca Nicu Ceausescu a fost mutat prim-secretar la Sibiu.

Intrucit nu eram casatorita legitim cu Nicu Ceausescu, am considerat atit eu, cit si el ca nu este bine sa-l vizitez la Sibiu, pentru a nu se afisa cu mine si, respectiv, pentru a nu-i periclita situatia. Acesta a continuat sa-mi telefoneze zilnic si sa ne vedem ori de cite ori venea la sedinte in Bucuresti. Astfel cind venea in Bucuresti trecea pe la mine si mergeam la domiciliul sau.

“O prietenie pe care eu am bazat-o numai pe sinceritate”

In toate ocaziile Nicu Ceausescu fie ca ma intreba, fie ca ii povesteam eu, afla si prin intermediul meu ca populatia este nemultumita de modul in care parintii sai conduc tara si respectiv despre neajunsurile curente (lipsa de mincare, caldura, lumina, cultura).

In toate rindurile am constatat ca Nicu Ceausescu are cunostinta de ele, dar spunea ca nu poate sa faca nimic, intrucit parintii lui, Nicolae si Elena Ceausescu, refuza orice dialog sau opinie din partea oricui.

Am inteles ca Elena si Nicolae Ceausescu il tin chiar si pe el la distanta, ca-l ameninta si ca-l trateaza ca pe oricare prim-secretar, cit si faptul ca el incearca sa faca tot ce poate la Sibiu, respectiv se zbate sa obtina tot ce este necesar traiului in judetul Sibiu.

(…) Pe tot parcursul relatiei mele cu Nicu Ceausescu nu i-am cunoscut pe parintii lui. Am cunoscut doar pe sora lui, Zoe, si pe sotul acesteia, dar i-am vazut in treacat, de citeva ori cite 10-20 de minute, timp in care nu am purtat discutii politice sau de alta natura.

Nu am dorit sa beneficiez de nici un avantaj, nici material, nici din punct de vedere al relatiilor si al influentelor, de pe urma acestei legaturi cu Nicu Ceausescu.

A fost o prietenie pe care eu am bazat-o numai pe sinceritate si sentimente umane. Nu am urmarit niciodata vreo ascensiune sau vreun profit material. Alte amanunte nu am de adaugat”.

Melek Amet

Melek Amet: „Nicu Ceauşescu era un bărbat extraordinar de frumos și şarmant, un adevărat dandy. Orice femeie se simțea atrasă de el. Şi eu l-am plăcut, dar fusesem soţia lui Trofin. „

„Cantaretele erau combinate cu cei din anturajul nostru”

Ca si acum, povestile de noapte de atunci se petreceau in baruri. Pe Nicu Ceausescu, pe fostul manechin Melek Amet, pe Giovani Becali, pe Florin Piersic si pe multi altii ii gaseai la un „pahar de vorba”.

„Eu mergeam in bar in fiecare noapte si acolo vedeai de la balerine pana la fete mai «usoare», ca doar acolo nu veneau profesori universitari sau academicieni. O parte dintre cantarete au fost combinate cu baieti din anturajul nostru. Acolo erau si «smecherii», ca Giovani Becali, fotbalisti, sportivi, actori, artisti. Toata lumea se invartea in baruri, cum merg acum in Bamboo”, explica Serghei Mizil.

Unii spun ca o parte dintre cele care-si puteau spune „party-girl” in comunism erau chiar manechinele creatoarei de moda Zina Dumitrescu si ca aceasta s-ar fi ingrijit atat sa le imbrace pentru defilare, cat si sa le gaseasca fiecareia cate un sot.

„Fetele veneau singure, nu am vazut-o niciodata pe Zina sa stea sa le imbrace ori sa le dezbrace sau sa stea pana la 4.00-5.00 dimineata cu ele”, povesteste Serghei.

Colonelul Dumitru Burlan, fosta gardă de corp a lui Nicu Ceauşescu, a făcut dezvăluiri importante despre această relaţie. „În perioada respectivă, când Nicu şi Nadia erau prieteni, cei doi au fost supravegheaţi zi de zi, pas cu pas. Am citit multe despre această relaţie, dar multe lucruri sunt neadevărate. Nicuşor i-a dat Nadiei o vilă la Parcul Izvor, chiar lângă fostul stadion Republicii. Acolo se întâlneau. Nicu avea acces permanent în vilă, se ducea acolo ori de câte ori voia să se întâlnească cu Nadia. Nicuşor n-a iubit-o niciodată pe Nadia, dar o vizita frecvent. Se întâlneau numai pentru o anumită treabă pe care nu pot să o spun acum”, a declarat fosta gardă de corp a lui Nicu Ceauşescu. „Anturajul în care era Nicuşor Ceauşescu i-a facilitat chiar şi fuga peste graniţă. Nadia a reuşit să treacă fraudulos graniţa la dispoziţiile date de Nicu Ceauşescu, în acţiune fiind implicaţi şi oameni ai Securităţii”, a adăugat Dumitru Burlan, citat de ziarul „ring”.

Florian Bichir, Bogdan Nicolai
de Evenimentul Zilei
Duminică, 16 ianuarie 2005, 0:00

Generalii Armatei au dat lovitura de stat

LOVITURA DE STAT

Dupa primele momente de stupoare declansate de sinuciderea generalului Milea, colonelul Pircalabescu fuge la cabinetul lui Ceausescu, cerandu-i lui Manea nu vrea sa faca acest gest si ii deschide usa lui Parcalabescu. Ceausescu asculta stupefiat vestea sinuciderii lui Milea si are o iesire nervoasa, mai intai balbaindu-se, apoi gesticuland fara sens in momente prelungite de panica. Criza de panica a fost surprinsa de Silviu Curticeanu:” In timp ce el iesea din birou, eu tocmai intrasem in anticamera si, prin usa intredeschisa, Ceausescu m-a vazut, mi-a facut semn sa intru in birou si acolo, cu o voce ce nu mai avea nimic uman in ea, a pronuntat cu mare greutate si prelung balbait doar cateva cuvinte, pe care le reproduc textual: „Tu, tu, de ce, de ce nu, nu, mi-airaportat ca Milea s-a sinucis?!”. Balbaiala accentuata, fizionomia ravasita a fetei, privirea fioroasa demonstrau ca anuntul l-a scos din sarite si l-a surprins in egala masura”.

COMUNICATUL

In sfarsit, Ceausescu ii cere lui Curticeanu sa verifice, iar in momentul in care acesta se intoarce si ii confirma, Ceausescu face o criza de furie. Cere imediat venirea lui Constantin Mitea pentru a da un comunicat catre tara in care sa se arate ca generalul Milea a fost un tradator.De fapt,cu gestul suprem, Milea tradase doar ordinul lui de continuare a represiunii printr-un macel. Povestea comunicatului poate fi reconstituita si pe baza marturiei lui Eugen Florescu: AMS N-ati fost peste noapte in sediu? Eugen Florescu: Nu. A doua zi, la 8:00, cand am venit la serviciu, securistii au sarit la mine, repede, ca ati fost declarat tradator! Cine n-a fost cu tovarasul in sediu in noaptea asta a fost declarat

AMS: Avusesera doua cazuri – Neagoe si Harjau M-am dus la Mitea, dar n-am apucat sa vorbim prea mult ca au aparut din nou securistii: „Repede la Cabinetul 1!”. La birouri, in antecamera era cate un militar cu mitraliera. Usa spre biroul lui Ceausescu era deschisa si inauntru, mai multe persoane. Toti aveau carnetele in mana si notau Elena Ceausescu sigur, fara carnet, apoi Dascalescu, Bobu, Manea Manescu, Mitea, Petre Constatin de la TVR si secretarul de presa Sprintaroiu. Subiectul – sinuciderea lui Milea.
AMS; S-a petrecut mai tarziu de ora 8:00. Scena pe care o descrieti este dupa 9:30.E.F. Imediat dupa 9:30… Ceausescu dicta: „Sa scrieti ca tradatorul Milea s-a sinucis din lasitate…”.O clipa! Sunteti sigur ca a spus „din lasitate”? Este foarte important.
Sigur, si o sa vedeti de ce. Eu atunci auzeam de sinuciderea lui Milea si am retinut foarte bine cuvintele, pentru ca era o noutate, un soc. A terminat de dictat si noi am iesit. Exact cand plecam pe culoar, iese Ceausescu si striga dupa Mitea! Florescu!”. Ne-am intors…Si el ne spune: Sa luati masuri sa se deschida televiziunea la ora 12:00, sa se dea stirea, dar nu mai mult de o ora, ca sa facem economie” AMS: .Incredibil! Incredibil! – Atunci i-am spus si eu lui Mitea: „Pentru cine face economie, pentru aia care o sa-l spanzure?”, iar Mitea m-a tras de mana si mi-a spus: „Taci din gura, faci declaratii de astea cand te-a declarat tradator!”. Acolo, in birou, Ceausescu vorbea cel mai mult cu Petre Constantin, iar acesta, dupa aceea, a iesit si a dat telefon la TVR. Ii dicta ce-si notase lui Brates prin telefon si ii spunea: „Sa faci, sa pregatesti emisia…”. Problema este ca ceea ce isi notase si ce ii dictase Petre Constantin lui Brates erau niste idei, un text incropit, astfel ca atunci cand am vazut comunicatul la televizor, am vazut de fapt comunicatul facut de Brates. Mitea chiar a reactionat: „Brates il intelege pe tovarasul mai bine decat noi!”.

AMS; Asadar, textul citit la radio si tv era redactat de Brates pe baza ideilor notate de Petre Constantin de la Ceausescu. Insa a disparut cauza sinuciderii, asa cum o gasise Ceausescu… „din lasitate”. Va dati seama? Era cauza reala, nu ca a tradat in legatura cu agenturile straine. (Precizam ca Petre Constantin i-a dictat direct crainicului Marinescu, fapt confirmat de acesta in 2005 – n.a.)
Nu stiu ce au facut acolo la televiziune, dar Ceausescu a folosit fara dubiu expresia „din lasitate”. Am uitat sa va spun ca pe 21 seara Ceausescu i-a cerut lui Milea filmul de la Timisoara,acesta a promis ca-l aduce, dar nu a venit.
Dimineata, pe 22, i s-a adus un pachet cu fotografii. Erau lozincile „Jos dictatorul! Jos comunismul!” scrise pe vitrine.
S-a uitat, le-a rasfirat nervos si a batut cu pumnul in masa. Fotografiile au ramas acolo. Ceausescu era intr-o degringolada totala in perioada asta 2.

FRATII

Constantin Manea, seful de cabinet, a precizat ca Nicolae Ceausescu, afland ca Stanculescu n-a sosit, l-a chemat pe fratele sau, Ilie Ceausescu, dar acesta nu a fost gasit. Este o minciuna.Ilie Ceausescu se afla in cladirea CC si a fost in biroul lui Nicolae Ceausescu. Dimineata, inainte de sedinta de la ora 8:00, Ilie Ceausescu i-a spus fratelui sau: Situatia este deosebit de critica. Vin coloane de muncitori. Trebuie facut ceva. Trebuie destituit guvernul” Atunci, Nicolae Ceausescu a reactionat brutal: „Vezi-ti de treaba ta, avem acum sedinta de Consiliu Politic. Executam si vom vedea ce facem”.
Tot Eugen Florescu arata ca dialogul lui Ilie Ceausescu cu Nicolae Ceausescu, petrecut mai intai in jurul orei 6:00, a avut aspecte mult mai dramatice: „Ilie incerca sa-i atraga atentia ca vin muncitorii de pe platformele industriale, iar Ceausescu ii raspundea vesel: ca in Piata Tien Amnem au fost un milion si i-au pus la punct de nu s-au vazut”. Ilie a plecat pentru ca era imposibil sa se discute cu el. Elena Ceausescu dirija totul si el, ca frate, nu o mai suporta. Aparuse, il ataca: „Nu-l mai speria pe tovarasul!”. A plecat de gura ei”. Acum, dupa ce Milea s-a sinucis, Nicolae i-a propus lui Ilie sa preia conducerea Armateidar fratele a refuzat, reprosandu-i totodata ca nu l-a ascultat nici in iulie 1989, cand i-a propus formarea unui nou guvern condus de Ion Iliescu si compus din personalitati rusofile, asa cum cerea Moscova.

SURSA CIA

Discutia intre frati este plauzibila, deoarece o scena similara s-a produs si intre Nicolae Ceausescu si fratele sau, Marin, asa cum arata fiica acestuia. Venit de la Viena in vara anului 1989, generalul Marin Ceausescu i-a spus fratelui sau: „«Nu mai e scapare, Nicule, ca si-au bagat coada si rusii, si americanii, fiecare are oameni aici, care de mult comploteaza, doar stii si tu, dar n-au gasit inca prilejul, insa nu vor pierde ocazia…». Si asa mai departe, culminand cu replica ce l-a enervat nespus pe Nicolae, incat a uitat si de respectul datorat fratelui mai mare, si de faptul ca peretii au ochi si urechi: «Nu le face, Nicule, jocul, nu le da apa la moara, ca va fi vai si amar de noi si de tara asta. Salveaza-te! Retrage-te pe motiv de boala si pune-l in locul tau pe Iliescu, ca oricum el este desemnat sa vina…»”. Potrivit ofiterului Nicolae B. din CIE, care lucra la Viena in acea perioada, Marin Ceausescu primise de la americani informatii asupra pregatirilor facute de sovietici pentru debarcarea fratelui sau, printr-o sursa relationata cu seful de „antena” CIA din capitala Austriei. Marin Ceausescu a devenit agitat, a inceput sa comenteze in Agentie acest fapt, apoi a hotarat sa plece la Bucuresti pentru a-si preveni fratele. Faptul nu este surprinzator si nici exagerat, deoarece americanii au insistat in permanenta, prin diferite mesaje si pe diferite canale, pentru o parasire pasnica a puterii de catre Nicolae Ceausescu si evitarea unui deznodamant dramatic.

LISTA LUI ILIE CEAUSESCU

Si atunci, in dimineata de 22 decembrie, Elena Ceausescu a reactionat si de aceasta data violent, iar Ilie a plecat la minister. Aici, Ilie Ceausescu s-a instalat in biroul ministrului Apararii, unde a compus o lista de guvern, cu Ion Iliescu prim- ministru si a cerut sefului DIA convocarea atasatilor militari ai URSS si ai Chinei. Fara alta solutie, Nicolae Ceausescu cere din nou sa-i fie adus Stanculescu. Constantin Maneaarata ca, informat asupra „accidentului” lui Stanculescu, Nicolae Ceausescu i-a strigat: „Cu picioarele rupte, sa vina, si sa vina in 5 minute,sa nu se joace, ca-l aduc arestat!”. Stanculescu a sosit in aproximativ un sfert de ora imbracat cu haine civile. Simula ca e accidentat si ca il doare piciorul.
Ceausescu i-a dat atunci un ordin: „Stanculescule, preiei conducerea armatei in urma sinuciderii lui Milea si executi ordinul. Mergeti si opriti”, si i-a cerut sa-i cheme pe Voinea si pe Eftimescu.
Manea mai afirma ca el, imediat dupa numirea lui Stanculescu, acesta fiind in antecamera cabinetului, s-a uitat pe fereastra si i-a spus generalului: „Uite ca deja se umple (piata)” – intrasera primele grupuri de muncitori.

In acest moment al evenimentelor intervine o succesiune de informatii preluate de toata literatura subiectului nostru si care asaza in centru ordinul de oprire in cazarmi a deplasarii trupelor militare si interdictia de a se trage in oameni, ceea ce presupunea incalcarea ordinelor lui Ceausescu sau, mai corect spus, un contraordin, peste autoritatea comandantului suprem.entru a descalci dezinformarea creata dupa Revolutie din sursa militara, vom arata ca este vorba de doua ordine distincte, date de doua persoane diferite.

ORDINUL DE OPRIRE LA CAZARMI

Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat in corpore ca ordinul i-a apartinut ministrului. Ordinul i-a apartinut generalului Eftimescu si a fost dat dupa autoimpuscarea lui Milea (inca mai traia) la precis ora 9:54, dupa ce, cu un minut, in urma, lt. col. Costache l-a informat ca „s-a urcat lumea pe Tc(tancuri)”.
Continutul ordinului de la ora 9.54 a fost: Toate unitatile armatei executa numai ordinele comandantului suprem. Toate unitatile din Targoviste si Mihai Bravu se concentreaza in Bucuresti in cazarmile din Soseaua Oltenitei”. Nicolae Ceausescu preluase comanda directa a Armatei si intentiona sa dea ordine prin Eftimescu, adjunctul sefului MStM, ofiterul cu gradul cel mai inalt aflat in preajma sa.

Atat pe caietul Documentar de lucru, cat si pe caietul de ciorne, generalul Voinea si-a notat si ora exacta si continutul ordinului. Pe ciorna el este complet:
Gl. Eftimescu, 22.12.89, (ora) 9:54. Toate unitatile armatei executa num(ai) ord(inele) Cdt. Suprem. Toate U(nitatile) subord(onate) A1 ( Armatei 1) din G(arnizoana) M(ihai) Bravu si Targoviste se concentreaza in Bucuresti in cazarmile din Sos. Olteniței.
Unitatile…Raportez ce Unitate mai avem in cazarmi si unde sunt” (urmeaza raportul cu locatia unitatilor, din care numai Regimentul 22 se intoarce, Regimentul 22 fiind cel care anuntase urcarea manifestantilor pe tehnica – n.r.)”.

GRUPA OPERATIVA

Pentru a se proteja de acuzatia ca a transmis ordinul lui Ceausescu de preluare directa a conducerii Armatei, generalul Eftimescu nu a recunoscut ca a dat acest ordin si a pus dispozitia de oprire a unitatilor din judetele apropiate la cazarmile din Oltenitei pe seama lui Milea.Generalul Eftimescu a fost acela care a condus operatiile de represiune din sala comandamentului preluand si transmitand ordinele lui Milea si operand pe hartile militare aflate pe mesele de lucru. Pentru a ascunde aceasta vinovatie, el a deformat foarte multe informatii legate de momentele critice ale disparitiei ministrului Apararii.

In acest locsenatorul Sergiu Nicolaescu afirma ca intre orele 9:30 – 13:00 MApN a fost condus de grupa operativa,fiind lipsit de ministrul Apararii Nationale sau adjunctii sai” Probabil ca senatorul a fost dezinformat, dar lucrurile nu au stat asa. Oficial, interegnul respectiv a durat aproximativ 30 de minute.
In realitate, la numai cateva minute de la moartea lui Milea, Stanculescu a fost numit ministru si recunoscut ca atare de generalii aflati in grupa operativa. Ordinele lui vor fi transmise la minister de grupa de transmisiuni, prin capitanul Marius Tufan

ORDINUL DE A NU SE TRAGE

Acest ordin a fost dat de generalul Stanculescu. Dupa ce a iesit de la Ceausescu – inainte de ora 10:00 –, in calitate de nou ministru al Apararii, el s-a deplasat la grupa operativa, unde i-a intalnit pe generalii Eftimescu si Voinea El le-a cerut acestora sa-l informeze „cum este realizat dispozitivul de aparare din preajma CC si de ce forte dispune”.
Astfel, ca urmare a raportului pe care i l-au dat generalii – deci, recunoscandu-i autoritatea -, Stanculescu a aflat si ca se afla in deplasare spre centrul orasului inca trei regimente.

Generalul Stanculescu a afirmat imediat dupa Revolutie ca a lasat „in mod deliberat evenimentele „sa curga” pentru a castiga timp si pentru a actiona in folosul Revolutiei”.
In realitate, la cateva minute dupa ora 10:00, generalul Stanculescu va transmite primul sau ordin in calitate de ministru al Apararii (Ora) 10:07. Col. Negrea. Rondoul – ind. MApN. transmite: nu se trage de catre nimeni, nici foc de avertizare – sa se parlamenteze”. ”Rondoul” era indicativul ( ind. din text) ministrului Apararii Nationale si va fi indicativul prin care va conduce si da ordine noul ministru, general Victor A. Stanculescu. In acelasi timp cu revolta populatiei din Bucuresti si din alte cateva municipii, incepea lovitura de stat militara din 22 decembrie 1989.

PUCIUL

In urmatoarea ora, generalul Stanculescu va repeta ordinul de parlamentare cu manifestantii, ordin care va fi aplicat intocmai de subunitatile din strada, pe masura ce se derula revolta populara:(Ora) 10:11– col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.
(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.
(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.Ora) 10:40– Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in
(Ora) 11:15 Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M. Eminescu, coloane. R7Mc. este solicitat sa intervina, „nu se aproba”. La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem. Nici generalul Stanculescu, nici generalii prezenti in locul deciziei nu au facut publice detaliile preluarii puterii de catre Armata, deoarece le-a fost teama sa recunoasca gestul ce parea si grav,din punctul de vedere al conportamentului unei institutii, si periculos din punctul de vedere al imaginii. De aceea a fost lansata teza mult mai convenabila a „trecerii armatei de partea Revolutiei”. Aceasta formula se bazeaza, in fond, pe al doilea factor, care a favorizat intarzierea cunoasterii adevarului – ignoranta in privinta terminologiei si proceselor istorice de catre majoritatea populatiei. Doar cativa oameni avizati si educati au inteles ca orice trecere a unei Armate de partea unei revolutii se numeste Lovitura de Stat Militara sau puci, pentru ca se face impotriva guvernului si a puterii existente si in folosul unei puteri noi, revolutionare.

Al treilea factor obliterant a fost pus in miscare prin folosirea de catre Armata a puterii preluate si a rolului decisiv avut in rasturnarea lui Ceausescu pentru a se proteja de erorile, ilegalitatile si crimele facute sub comanda generalului Milea pana atunci In sfarsit, politizarea partizana a evenimentelor, a Revolutiei, a impartit vocile in doua tabere care sustin doua teze total opuse si la fel de eronate: de o parte, „revolta spontana” si de cealalta parte, „lovitura de stat” data de Ion Iliescu si echipa lui gorbaciovista. Cheia loviturii din 22 decembrie 1989 este ca generalul Stanculescu si Armata au hotarat sa sprijine grupul Iliescu si sa-i ofere puterea. Lor li s-a asociat imediat Securitatea.

AM FOLOSIT INDICATIVUL RONDOUL

„Alex Mihai Stoenescu: Atunci chiar va propun sa discutam pe text, pe documente, dar acum vreau doar sa va intreb unele lucruri, de exemplu despre felul cum ati primit comanda Armatei de la Ceausescu. Va citesc cateva marturii: Manea afirma ca „Ceausescu,dupa sinuciderea lui Milea, l-a chemat pe Stanculescu. NC: „Cu picioarele rupte, sa vina si sa vina in 5 minute, sa nu se joace, ca-l aduc arestat”. A venit intr-un sfert de ora. Simula ca e accidentat si ca il doare. I-a cerut sa-i cheme pe Voinea si pe Eftimescu”. Atunci Ceausescu a dat urmatorul ordin: „Stanculescule, preiei conducerea armatei in urma sinuciderii lui Milea si executi ordinul. Mergeti si opriti”. Era vorba de oprirea manifestantilor. Manea se uita pe fereastra si va arata: „Uite ca deja se umple (piata)” – incepusera sa intre primii muncitori in piata. Usa cabinetului era deschisa si ordinul a fost auzit de cei din antecamera. Victor Atanasie Stanculescu Da, asa e, usa era deschisa, iar o parte din discutie a fost chiar in prag.
AMS Ati iesit si Manea v-a spus: „Uite, au inceput sa se adune”? VAS Eu am profitat… cum ati spus acolo la sfarsit?… opriti? AMS Mergeti si opriti! Era vorba de oprirea oamenilor care se apropiau de centru. VAS Eu am profitat de acest ordin dat intr-adevar asa de Ceausescu… uite ca eu uitasem amanuntul asta, dar mi-a ordonat „Opriti!”, si eu am spus: „Da, opresc”. Eu am oprit fortele care erau aduse de Milea din tara la margine (la periferiile Bucurestilor – n.r.). AMS Trupele oprite pe Oltenitei. VAS Da, am speculat ordinul de oprire a muncitorilor si eu am oprit trupele. AMS Vreau sa reconstituim: ati iesit de la Ceausescu si v-ati dus la grupa de generali. Erau acolo Hortopan, Eftimescu, Parcalabescu, cred ca deja era si Voinea. Le-ati comunicat ca sunteti numit ministru al Apararii? VAS Erau panicati, erau terminati, speriati, se impuscase Milea, si cand m-au vazut si le-am spus s-au refacut.

SFÂRȘIT

de Alex Mihai Stoenescu Jurnalul National

Sâmbătă, 5 februarie 2005, 0:00. Sursa Jurnalul Naţional

CNSAS a primit noi documente declasificate ale fostei Securităţi, printre care şi de la cabinetul lui Ceauşescu

Colegiul CNSAS anunţă preluarea de la Ministerul Apărării Naţionale a unui număr de 3.238 unităţi arhivistice create de fosta Securitate, însumând aproximativ 24 metri liniari, printre care şi dosare de la cabinetul lui Nicolae Ceauşescu.

Conform unui comunicat al CNSAS, efortul conjugat întreprins de Colegiul şi conducerea Ministerului Apărării Naţionale, materializat prin Hotărârea de Guvern nr.1003/20.10.2023, publicată în Monitorul Oficial 962/24.10.2023, a făcut posibilă declasificarea şi introducerea în circuitul public a următoarelor documente:

*dosare personale (Memorii): 570 unităţi arhivistice;

*documente cabinet gl. lt. Vasile Gheorghe: 13 unităţi arhivistice din perioada 1968-1989;

*documente cabinet Tudor Postelnicu: 7 unităţi arhivistice din perioada 1979-1988;

*dosare Direcţia a V a Securitate şi Gardă: 138 unităţi arhivistice din perioada 1956-1989;

*dosare cabinet gl. lt. Bucurescu Gianu: 11 unităţi arhivistice din perioada 1976-1989;

*dosare Direcţia a IV a: 36 unităţi arhivistice din perioada 1958-1989;

*dosare cabinet gl. col Iulian Vlad: 49 unităţi arhivistice din perioada 1958-1989;

*dosare cabinet Nicolae Ceauşescu: 31 unităţi arhivistice din perioada 1978-1989;

*fişe alfabetice militari rezervişti MAI – arma Securitate – 2.383 fişe

Conform normelor şi procedurilor legale în vigoare, documentele nou preluate vor putea fi consultate la sala de lectură a CNSAS.

Palma dată lui Ceaușescu la 35 de ani după ce a murit. Universitatea din București i-a retras titlul de Doctor Honoris Causa

 Universitatea din București (UB) a revalidat, miercuri, hotărârea de retragere a titlului onorific de Doctor Honoris Causa acordat lui Nicolae Ceaușescu.

Senatul Universității din București i-a retras titlul de Doctor Honoris Causa lui Nicolae Ceaușescu, potrivit unui comunicat al universității.

”Senatul Universității din București (UB) a decis, de jure, în ședința de miercuri, 21 februarie 2024, revalidarea hotărârii de retragere a titlului onorific de Doctor Honoris Causa (DHC) acordat de Universitatea din București lui Nicolae Ceaușescu. Această decizie o validează pe cea din perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, care, deși nu a putut fi identificată în arhivă, de facto a fost în vigoare tot acest timp.

Situația de condamnare definitivă și irevocabilă a lui Nicolae Ceaușescu din data de 25 decembrie 1989 se înscrie printre cazurile explicite de retragere a titlurilor onorifice de DHC acordate de UB, conform Regulamentului Universității din București privind acordarea titlurilor onorifice.

Menționăm că Nicolae Ceaușescu nu figura, nici până în prezent, pe lista oficială, publicată inclusiv pe site-ul http://www.unibuc.ro, a posesorilor titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universității din București privind acordarea titlurilor onorifice.

Propunerea a fost făcută de Cristian Preda, decanul Facultății de Științe Politice.

”Senatul UB a votat propunerea mea de a-i retrage titlul de doctor honoris causa lui Nicolae Ceaușescu, pe care Universitatea i-l acordase în 1973”, a fost mesajul lui Cristian Preda.

Prima pagină a ziarului comunist Scînteia, organul de propagandă al PCR, din 24 ianuarie 1973

Interviu cu Irina Sava bucătăreasa lui Ceaușescu

Două lovituri de stat una militară alta gruparea Iliescu

La 34 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 se concretizează clar ideea că înlăturarea de la conducerea României a președintelui Nicolae Ceaușescu a fost în realitate o lovitură militară de stat, coordonată de Ion Iliescu în complicitate cu generalul Nicolae Militaru și acoliții lor.

Ceea ce bănuiam cu toții a fost confirmat chiar de către generalul Cătălin Ranco Pițu, procurorul-șef care a semnat rechizitoriul din Dosarul Revoluției. Afirmațiile procurorului militar sunt bazate pe probe, declarații de martori și documente ale Ministerului Apărării Naționale, desecretizate în anul 2016.

Nicolae Ceauşescu, în spatele lui Ceauşescu se află Generalul Securității a V-a Marin Neagoe. Ion Iliescu Elena Ceauşescu. 26 ianuarie 1978 vizita de lucru în judeţul Iași

Acesta susține că puterea politico-militară a fost preluată de grupul ”de civili” condus de Ion Iliescu în după-amiaza zilei de 22 decembrie.

La două ore după ce Nicolae Ceaușescu este convins să plece din sediul CC al PCR, Ion Iliescu intră nestingherit de nimeni în clădire unde i se prezintă onorul militar ca unui șef de stat, în fața biroului Ministerului Apărării Naționale.

Din data de 22 decembrie 1989, orele 16.00 Ion Iliescu se comportă ca noul șef de stat al României, susține procurorul Pițu.

Principalul complice în preluarea puterii a fost generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care l-a determinat pe Ceaușescu să părăsească sediul CC, fără să-l înștiințeze că acest gest avea urmări dramatice și iremediabile: pierderea prerogativei de comandant suprem al Forțelor Armate.

Din momentul părăsirii centrului de comandă, Nicolae Ceaușescu nu mai putea da ordine nici măcar unui simplu militar.

”Ei bine, când Victor Stănculescu se vede cu Ceaușescu înlăturat în fapt din Comitetul Central, se duce la Ministerul Apărării Naționale și emite o notă telefonică la ora 14.10, în ziua respectivă de 22 decembrie, prin care le ordonă tuturor unităților militare din România ca, din acel moment, să asculte exclusiv de ordinul ministrului Apărării.

Acesta este momentul în care lui Nicolae Ceaușescu i se ia prerogativa de comandat suprem al Forțelor Armate. Nicolae Ceaușescu nu a mai putut din acea clipă să dea nici măcar un ordin, nici măcar ultimului soldat al României.

Mai mult decât atât și foarte interesant, la orele 16.00 ale zilei de 22 decembrie, în sediul central al Ministerului Apărării Naționale, intră un grup de civili, conduși de fostul nostru președinte, Ion Iliescu, grup primit de toți generalii cu funcții cheie din Ministerul Apărării Naționale, secondați de toți șefii de direcții din departamentul Securității Statului, care se aflau și ei în sediul Ministerului Apărării Naționale și de șefii gărzilor patriotice.

La orele 16.00, lui Ion Iliescu, un civil fără funcție importantă în ierarhia de partid sau în orice ierarhie din România, i se prezintă onorul militar ca unui șef de stat în fața biroului Ministerului Apărării Naționale.

În acel moment, Ion Iliescu își asumă această calitate de nou șef de stat al României. Repet, i s-a dat onorul și este momentul în care armata și Securitatea și-au dat mâna și au hotărât ca Ion Iliescu să fie noul lider al României.

Din acel moment, foarte important, Ion Iliescu se comportă ca nou lider al României, lider politico-militar și este foarte important de subliniat acest lucru.

Este suficient să vedem comunicatul CFSN din seara zilei de 22 decembrie în care se spune că CFSN a preluat puterea totală în statul român, că și-a subordonat toate ministerele, inclusiv cele de forță, că CFSN se bazează pe armată, armată care a înglobat toate celelalte structuri militare ale României”, susține procurorul Cătălin Ranco Pițu, într-un interviu acordat postului de televiziune antena3.ro.

”Nicolae Ceaușescu nu a fugit de pe CC, Ceaușescu a fost convins că poate continua lupta”

Potrivit acestuia, preluarea puterii pare a fi fost pregătită temeinic de trei oameni-cheie ai acelor momente dramatice: generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru, șeful Securității statului, Iulian Vlad și Ion Iliescu.

”O să vă supun atenției niște momente-cheie care s-au petrecut pe parcursul zilelor de 21 și 22 decembrie, apoi dumneavoastră judecați dacă ceea ce voi concluziona după enumerarea acestor momente este sau nu logic. Avem destabilizarea mitingului de către o structură a MAPN, urmează o represiune violentă în București, extrem de violentă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Vine dimineața zilei de 22 decembrie.

Nicolae Ceaușescu îl numește verbal pe generalul Victor Atanasie Stănculescu drept nou ministru al Apărării. Îi dă ordin să folosească numeroasele forțe aflate în jurul fostului CC al PCR pentru a nu permite niciunui manifestant să pătrundă în piață.

Victor Stănculescu coboară la punctul de comandă și imediat, cu noul indicativ al Ministrului Apărării, el fiind în fapt ministrul al Apărării, dă ordin contrar celui venit de la comandantul suprem Nicolae Ceaușescu și anume le ordonă tuturor forțelor MAPN din perimetrul respectiv să se întoarcă în cazarmă astfel încât masele de muncitori venite de pe marile platforme muncitorești au putut pătrunde în piață, fără să întâmpine vreo opoziție și să pună o presiune uriașă pe cei aflați în Comitetul Central.

În paralel, șeful Securității statului, Iulian Vlad, le dă ordin celor de la Direcția a V-a și celor de la USLA să pună arma la picior și să părăsească acel sediu al CC—ului, astfel încât, manifestanții, treptat au fost din ce în ce mai curajoși, și au intrat în sediul Comitetului Central al PCR.

Același Victor Stănculescu îl convinge pe Nicolae Ceaușescu asupra faptului că cea mai bună strategie este să părăsească acel punct de comandă.

Cheamă trei elicoptere pentru că Ceaușescu Nicolae și anturajul lui să părăsească Comitetul Central.

Din trei elicoptere, doar unul poate ateriza pe acoperiș și astfel Ceaușescu este înlăturat de la punctul de comandă.

Nicolae Ceaușescu nu a fugit de pe CC, Ceaușescu a fost convins că poate continua lupta, nu a crezut nicio clipă că pierde puterea, însă realitatea arată că la orele 12.06, în ziua de 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu a pierdut prerogativa puterii de stat prin plecarea de pe acoperișul CC”, explică procurorul militar.

Grupul de ”civili” condus de Ion Iliescu

Grupul de ”civili” condus de Ion Iliescu s-a format încă din anii 60, susține generalul Cătălin Ranco Pițu, și a avut un singur scop încă de la înființare: înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu.

Schimbarea puterii în România, în decembrie 1989, nu a fost nici pe departe un eveniment ad-hoc, această grupare având un plan perfectat ani de zile.

Se dorea ca, după eliminarea lui Ceaușescu, să se instaureze un nou regim care să mențină România în sfera de influență a URSS.

”Securitatea l-a avut în mână și nu a făcut nimic pentru a-l salva”

”În plus, a fost constituit Consiliul Militar Superior, care este continuatorul Consiliului Militar al RSR, Consiliu Militar care l-a avut ca șef tot pe Ion Iliescu. În acest fel, Ion Iliescu i-a urmat lui Nicolae Ceaușescu în calitatea de comandat suprem al Forțelor Armate. O spun chiar ei în comunicat. Rezultă din toate documentele militare pe care le-am studiat, acest lucru.

În după-amiaza zilei de 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu este arestat, după ce și-a petrecut timp de două ore și jumătate în biroul șefului securității Dâmbovița, este foarte important acest aspect.

Iată că Securitatea l-a avut în mână și nu a făcut nimic pentru a-l salva, așa cum s-a tot afirmat timp de peste 30 de ani. L-au dat vis-a-vis la armată, la unitatea militar condusă de colonelul Kemenici, unde avea să-și găsească sfârșitul, fiind executat în data de 25 decembrie. Este foarte important de reținut că Nicolae Ceaușescu este executat într-o unitate militară, coordonatorul procesului și execuției fiind tocmai cel care a fost numit de Nicolae Ceaușescu în calitate de Ministru al Apărării.

Acum vă întreb pe dumneavoastră, având aceste elemente care sunt de netăgăduit, dacă am fi acum în fața unor profesori care predau lovitura militară de stat, eu cred că astea ar fi o situație școală pentru cum să dai o lovitură de stat.

Răspunsul este următorul: pe baza unei revoluții autentice, pornită în Timișoara, la data de 15 decembrie și continuată în București, mai ales în noaptea de 21 spre 22 decembrie, o grupare constituită în anii 60, preia în mod total puterea politico-militară în statul român, beneficiind de aceste momente-cheie pe care eu le-am trecut în revistă.

Nu uitați că gruparea care a preluat puterea a fost gruparea intitulată Ion Iliescu, grupare care încă de la început avea ca scop înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere, păstrarea României în sfera de influență a URSS.

”Au știut foarte clar că generalul Nicolae Militaru prefigura o confruntare violentă cu Securitatea”

Această grupare îl avea ca lider politic pe Ion Iliescu, ca lider militar pe generalul Nicolae Militaru, scopurile fiind ca, odată ce se ivește situația prielnică, să preia puterea într-un mod violent.

Cei care i-au cunoscut pe componenții grupului Iliescu au știut foarte clar că generalul Nicolae Militaru prefigura o confruntare violentă cu Securitatea și prefigura ca fiind singura soluție o înlăturare violentă a lui Nicolae Ceaușescu de la putere.

Iată că toți componenții acelui grup au ajuns la putere în decembrie 1989.

Ion Iliescu a devenit președintele României, Nicolae Militaru a fost, imediat în 23 decembrie, pus de Ion Iliescu ca fiind noul ministru al Apărării, și toți ceilalți componenți ai grupului au fost puși în puncte cheie de conducere politico-militară în statul român”, arată procurorul care a semnat rechizitoriul ”Revoluției”.

Dosarul are aproximativ 3000 de volume, iar numărul de pagini peste 500.0000. Aceste volume, care conțin sute de mii de pagini, cuprind date adunate de procurorii care au început cercetările încă din nu ianuarie 1990. Acest dosar, de o importanță covârșitoare pentru istoria României, a început să capete forță în momentul în care documentele militare care vizează evenimentele din decembrie 89 au fost desertizate în 2016.

”Sunt documente militare deosebit de complexe, documente care au fost elaborate de toate structurile militare ale MAPN, dar și de structurile de informații, astfel încât, coroborând toate probele avute la dosar, am putut să întregesc acel puzzle și să trag o concluzie care, în opinia mea, este sută la sută adevărată, logică și cronologică. N-am nicio îndoială”, susține generalul Cătălin Ranco Pițu.

Prin rechizitoriul Secției Parchetelor militare din 29 iulie 2022, în dosarul penal privind Revoluția din decembrie 1989, s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracțiuni contra umanității a următorilor:

Ion Iliescu – fost președinte al României;

Gelu Voican Voiculescu – fost vice prim-ministru al Guvernului României;

Iosif Rus – general (rtr.) – fost șef al Aviației Militare.