Primul care i-a spus adevărul lui Ceaușescu a fost Dincă. Generalii fugari: Neagoe, Ion Coman și Mihai Hîrjeu secretarul personal a lui Ceaușescu.

După Revoluţie David a fost arestat, fiind trimis în judecată la 1 martie 1990, alături de alţi trei colegi ai săi din unitatea de Securitate şi Gardă, mai întîi acuzat ca terorist, apoi cu încadrarea schimbată în ”favorizarea infractorului”, riscînd o pedeapsă de pînă la 10 ani. La fel ca şi colegii săi. Ofiţerul Paulică Tănasi a fost acuzat că a semnalizat cu un cearşaf alb locul de aterizare a elicopterului, Florian Raţ şi Marian Rusu că l-au însoţit pe dictator în aparatul de zbor, iar David că l-a însoţit pe Ceauşescu şi a protejat fuga acestuia, deşi primii revoluţionari îşi făcuseră apariţia pe acoperiş.

”CC-ul era straşnic apărat, la fiecare geam era un post cu arma şi muniţie”

Majorul David: ”Conform ordinelor şi regulamentelor Direcţiei a V-a, obligaţia de serviciu, misiunea mea era să apăr viaţa preşedintelui. Modul de acţionare diferea de la caz la caz. Ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), Era o secretizare pe compartiment, aşa că nici măcar eu nu am fost informat despre ce se întîmplă în ţară”.

Ion Dincă lui Ceauşescu: ”muncitorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos” 

Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă“. I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste – o viaţă întreagă.

Din decembrie 1989, maiorul Aurel David era reintegrat în SRI. Fusese garda de corp care l-a însoţit pe Ceauşescu de la Cabinetul 1, la elicopterul franţuzesc ”Delfin 365 VIP”, care a decolat de pe clădirea CC.

Pe 10 mai 1994 Majorul David a fost audiat la Comisia Senatorială

”În 22 decembrie, ora 7, am intrat în tura de serviciu. Am fost repartizaţi pe posturi. Eu am primit post în faţa liftului la etajul I, în faţa Cabinetului 1. Am auzit prin staţie că se îndreaptă muncitori spre CC. S-a adus o staţie mare de 10 W, cu care se putea vorbi cu toate judeţele şi alte staţii mai mici. Cred că Ceauşescu avea impresia că muncitorii vin în sprijinul lui”. Iluzia nu a durat mult şi s-a spulberat, lăsînd loc stupefacţiei şi apoi celor mai negre temeri.

Primul care i-a spus lui Ceauşescu că munciorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos a fost Ion Dincă

Sursa: REUTERS. Ion Dincă în vârstă 66 de ani Fotografiat din pușcărie la ora 07:29:37 București. 09-09-90

Majorul David: Când a venit Dincă de la Pipera şi a fost un şoc pentru Ceauşescu. Toţi ne-am gîndit că Ceauşescu o să-şi dea demisia, dar a urmat un du-te–vino, ofiţeri superiori cu hărţi: generalul Voinea (comandantul Armatei a I-a – n,n,) şi Eftimescu, care erau chemaţi des la Ceauşescu, să raporteze situaţia. Apoi o veste care a căzut ca un trăznet: a dispărut Mihai Hîrjeu în jur de ora 9, secretarul personal al Preşedintelui. S-a spus «Nu, Mihăiţă a trădat!»”. Ceauşescu nu putea să înţeleagă că nu e vorba de nicio trădare. Ci de faptul că umilinţa şi disperarea românilor se transformase în revoluţie.

David: ”s-a convocat şedinţă după şedinţă cu membrii CpEx. Ofiţerii aşteptau ce se întîmplă, credeam că îşi va da demisia Ceauşescu. Dar s-a întîmplat aşa…” Niciunul din garda lui Ceauşescu nu îşi asuma vreun gest propriu de revoltă, fiind perfect conştienţi de faptul că ar fi devenit victimă a propriilor colegi. ”Apoi am aflat de la colegi că s-a sinucis generalul Milea. Milea a fost transportat la spital, apoi s-au întărit posturile de la etajul I. Situaţia a devenit tot mai tensionată. Ne întrebam cănd îşi va da demisia şi cine-i va spune ce se întîmplă în ţară. Apoi la 10,30 a apărut generalul Stănculescu în civil, cu piciorul în ghips şi peste el o pungă de nailon, însoţit de un tînăr înalt ca el, tot în civil. A ieşit din lift, m-a întrebat «ce se întîmplă aici?» A venit Curticeanu, i-a spus că-i căutat de Ceauşescu, dar a apărut Ceauşescu din cabinet şi l-a întrebat «Cît timp ţi-a trebuit să vii din Timişoara?» Au intrat în cabinet. Apoi am auzit cînd Stănculescu i-a spus lui Curticeanu că «i-am propus preşedintelui să plece cu elicopterul». Apoi un ofiţer a fost chemat sus, să demonteze o antenă pe terasă, să poată ateriza elicopterul. Apoi alt ofiţer cu un cearceaf să semnalizeze aterizarea elicopterului. Stănculescu a spus că va veni un singur elicopter”.

Generalul securitații Marin Neagoe cu Cesușescu la o vizită în Italia

Lui Ceauşescu nu-i venea să creadă că totul se sfîrşise. Poate că, aşa cum se întîmplase întodeauna în viaţa lui, toţi cei din jur greşeau sau îl minţeau şi numai el avea dreptate.

Maiorul David a asistat împietrit la ultimul lui semn de împotrivire în faţa realităţii: ”a cerut un gigafon, a ieşit pe balcon, gigafonul n-a mers şi Ceauşescu a fost huiduit. Stănculescu întreba «cînd pleacă?» Am avut impresia că Ceauşescu nu voia să plece, l-am auzit întrebînd; «dar de ce să plecăm, unde să plecăm ?» S-au auzit cum se sparg geamurile la parter şi atunci Ceauşescu a hotărît să plece. Ambele lifturi erau aduse la etajul I, erau blocate acolo. Ceauşescu a ieşit din cabinet cînd primii revoluţionari au pătruns prin geamuri, în clădire”.

”Elena şi Ceauşescu au fost mai mult traşi afară din lift, de ceilalţi”

Pentru ofiţerii din Ditecţia de Securitate şi Gardă, misiunea se încheiase odată cu fuga lui Ceauşescu. Le dispăruse obiectul muncii. Căutau numai să-şi salveze pielea, iar în această ecuaţie nu avea cum să mai intre deschiderea focului împotriva manifestanţilor – erau copleşiţi numeric, dar nici nu mai aveau ce apăra – în afara unui Comitet Central gol, în care cîte un activist de rang înalt se încuiase în cîte un birou de la etajele de sus ale clădirii. Cu cîteva ceasuri înainte, sediul şi simbolul puterii absolute în România era cucerit acum de masele în numele cărora Ceauşescu domnise.

În cele din urmă, raţiunea şi instinctul de conservare (şi mai puţin conştiinţa, cum le mai place să afirme), i-au determinat pe ofiţerii din gardă să reunuţe la orice împotrivire. Mai ales cînd au văzut, cu toţii, că în vînzoleala creată, chiar şi comandantul lor, generalul Marin Neagoe, o ştersese la fel de neobservat din CC, cum o făcuse cu trei ore înainte şi secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjeu. Ultimele cuvinte pe care maiorul David le-a mai auzit au fost ale şefului său direct de la Serviciul I de gardă personală, colonelul Nae Octavian, care ”a ordonat prin staţie; «nu trageţi, retrageţi-vă spre etajele superioare»”.

Ce l-a determinat pe colonel să dea acest ordin, a lămurit-o el însuşi în faţa Comisiei Gabrielescu, în februarie 1994: ”aud prin staţie evenimentul cu generalul Milea. Apoi, am auzit că se îndreaptă coloane de manifestanţi spre CC. Am zis că trebuie să-l caut pe generalul Neagoe, dar nu l-am mai găsit! Am urcat la etajul II, să privesc. Am văzut cum s-a umplut încet piaţa. Unii pe camion, cu colivă şi lumînare, spuneau de «morţii noştri din Timişoara».

Dan Iosif făcea un fel de ordine între manifestanţi, i-a oprit la bordură. Nici la staţie 8-0, indicativul lui Neagoe, nu răspundea. M-am dus la Cabinet, dar a lipsit Ion Coman, care ar fi avut curajul să-i spună lui Ceauşescu să-şi dea demisia. La un moment dat, îi văd pe Vlad, Postelnicu şi Stănculescu. Discutau ceva secretos. Cineva (Ceauşescu – n.n.) a încercat să iasă pe balcon, a fost primit cu huiduieli. Tot îl căutam pe Neagoe şi nu l-am găsit. Apoi, am auzit zgomot de elicopter. N-am auzit în viaţa mea ca elicopterul să poată ateriza pe o clădire. Postelnicu, după ce a plecat elicopterul, mi-a spus: «să se tragă în huligani şi nu în muncitori». Dar a intervenit generalul Vlad: «să nu folosiţi arma, şi aşa a curs sînge destul, să limitaţi pierderile şi distrugerile, anunţă asta la toţi». M-am dus şi am transmis acest ordin”.

Era ultimul ordin auzit prin radio de ofiţerii gărzii lui Ceauşescu. Acesta se îndrepta spre lift, cu Elena şi Ion Dincă. ”Revoluţionarii veneau deja pe scările de marmură, acolo era un pluton de scutieri. Ceauşescu s-a întors din mers, a spus soldaţilor: «să nu trageţi în ei».. A intrat apoi în lift”, susţine maiorul David.

”După ce a pornit liftul”, povesteşte în continuare maiorul Aurel David, ”ne-am retras la lifturile din capăt, am urcat la etajajul VI, unde era o mică seră, am vrut să ascundem acolo armele, dar uşa metalică care dădea spre terasă era încuiată, am tras cartuşe în uşă, lîngă yală, dar nu am reuşit să deschid uşa. Atunci am luat-o la fugă spre intrarea C. Liftul se blocase. Acolo am văzut cum ieşeau din liftul blocat între etaje Elena şi Ceauşescu, mai mult traşi afară de ceilalţi: la uşă erau Stănculescu şi Eftimescu, adjunctul lui Stănculescu. Mi s-a ordonat «David, treci în faţă». Am luat-o înainte spre terasă, de acolo m-am uitat jos şi am văzut miile de oameni”. Era şi pentru el o imagine halucinantă, care l-a făcut să nu mai fie atent la ce se întîmplă, ci să se gîndească mai ales la propria lui scăpare. A mai observat cu mirare numai că, pe acoperişul CC-ului apăruse ca din senin, aproape fantomatic, şi bătrînul Paul Niculescu-Mizil.

”Elicopterul era pe terasa de la corpul C, cu motoarele pornite. Nu am văzut cine s-a îmbarcat în elicopter, pentru că eram preocupat să mă ascund. Cînd m-am întors, deja se închidea uşa elicopterului, motoarele huruiau, au apărut primii revoluţionari, eu cu arma i-am oprit, strigînd la ei să nu se apropie. Elicopterul s-a ridicat. Revoluţionarii deja fluturau steagurile fără stemă. Au apărut doi în combinizoane, cu puşti mitralieră îndreptate spre mine, m-au somat să arunc arma. Am aruncat arma, revoluţionarii m-au imobilizat, s-au adunat mulţi în jurul meu, am ţinut un discurs, o femeie şi un băiat m-au apărat. Un brunet m-a lovit în cap din spate, cu un drug de fier. Un tînăr a venit la mine, m-a legitimat şi a spus să plec acasă, că «aici nu-i de tine». Dar eu i-am spus să mă ducă la şefii lor, să dau o declaraţie. Am coborît cu acel tînăr la etajul II. Acolo în sala de şedinţe era un furnicar, uşile sparte. La intrarea B se împărţeau arme. Am reuşit să ies cu acel tînăr din sediu, am reuşit să ajung acasă”.

Chemarea istorică a datoriei

Securiştii din Direcţia de Securitate şi Gardă erau cei mai îndoctrinaţi ofiţeri dintr-o instituţie în care fidelitatea faţă de Ceauşescu şi regimul său ţinea loc şi de raţiune, şi de Dumnezeu. Maiorul David în continuare, deşi observase cum ”şefii noştri ne-au părăsit”. ”Nu ştiam ce să facem, am început să-mi caut colegii din gardă, dar nu i-am găsit. Am văzut la TV cum a început. Apoi am venit cu trei colegi la CC, pentru. a-l căuta pe generalul Vlad. Am fost arestaţi, legaţi, bătuţi, duşi la M.I., de acolo la fortul Ştefăneşti. Era arestat cu noi şi Nica Leon, dar şi alţi securişti, inclusiv cei trei rămaşi vii din TAB-urile lui Trosca. În fort am stat în celule pînă în 28 seara, cînd am fost preluaţi de poliţie şi am fost aduşi în arestul poliţiei capitalei şi au început interogatoriile, pînă în 30 ianuarie. În 30, colonelul Joarză Samuilă (procuror militar – n.n.) mi-a spus că nu poate reţine nimic împotriva mea, dar să nu plec, că pot fi linşat, mi-a dat un mandat de arestare, pe care l-am semnat. Am fost coborît în beci, îmbrăcat în zeghe. N-am mîncat nimic pînă la 3 ianuarie. După 3, am început să fim fotografiaţi de reporteri străini, ziarişti, ca terorişti, aveam un număr pe piept”.

A urmat calvarul anchetei şi procesul, încheiat cu depoziţia lui inspirată şi salvatoare. Dar şi o dilemă. ”Nimeni nu s-a gîndit la o asemenea situaţie ivită, că se penetrează în CC şi de aceea nu aveam plan de acţiune pentru aceste situaţii”. Cum, tot după spusele lui, erau pregătiţi să dejoace orice plan de complot sau asasinat, dar nu ceea ce văzuse cu ochii lui: ”ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), dar nu şi cînd poporul se ridică”. Majoritatea securiştilor, a făcut facultatea la ”fără frecvenţă”. Maiorul David a învăţat însă istoria pe parcurs, într-o asemenea măsură, încît a ajuns să o şi predea: ”Am fost arestat, condamnat, am făcut memorii, acum sînt angajat civil la Institutul de Istorie Militară, am recăpătat gradul de maior. În prezent (10 mai 1994 – n.n.) sînt reintegrat în SRI, la Grădiştea, profesor de Istorie Militară”