Skip to content

Blog de informare istorică! Documente, articole fotografii!

©Atenţie! Reproducerea neautorizată a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisă.

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

"Ceauşescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării." 
Leonid Brejnev august 1971

"Nu pot să cred că nu putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român... Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza pe viitor."
Edward Giereck august 1971

Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : "cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani "

Paula Popa, sora judecătorului Gică Popa: „Fratele meu nu s-a sinucis, ci a fost asasinat!”. „La proces, îi trimitea bilețele lui Gică să termine mai repede procesul, că altfel îl împușcă el. Frate-meu nici nu mai știa la cine se referea bărbosul”

8 Noiembrie 2017

Doamna Paula Popa, sora generalului Gică Popa, președintele completului de judecată care i-a condamnat pe soții Ceaușescu, ne-a trimis câteva rânduri, după ce a citit acest pasaj „Se spune că generalul Gică Popa ar fi fost ucis – sînt convins că s-a sinucis în momentul în care a înțeles că fără nici o probă, doar pe zvonuri lansate de Europa Liberă, și-a condamnat nevinovat la moarte comandatul suprem, fiindcă asta au vrut trădătorii de țară.” din articolul semnat de Cristian Dan Ionescu și publicat în revista noastră: După 1990, România a fost trădată de chiar președinții ei Conform dreptului la replică, dar și a dorinței noastre ca adevărul să răzbească la suprafață, facem public cele scrise de îndurerata doamnă Paula Popa.

Fratele meu nu s-a sinucis, ci a fost asasinat

Mă numesc Paula Popa și sunt sora regretatului judecător Gică Popa. Fratele meu mai mare nu s-a sinucis, ci a fost asasinat! Bietul Gică a regretat că nu a refuzat atunci să-l judece pe Nicolae Ceaușescu. Fiind militar, ajungea în fața Curții Marțiale! A reușit să declare sentința „cu drept de recurs”, dar acesta nu a mai avut loc, încălcându-se astfel legea și dreptul fiecărei persoane la o judecată completă. Bărbat în toată firea, a început să plângă atunci când soții Ceaușescu au fost executați! Dacă soția și fiica lui Gică Popa nu se lăsau cumpărate de Petre Roman, poate istoria ar fi consemnat altceva, nu o sinucidere. Ele au plecat la Paris, iar noi, cei opt frați ai lui Gică, ne-am luptat cu morile de vânt. Am fost amenințați, prin Răzvan Teodorescu, că ni se va lua capul daca vom încerca să-l ridicăm din pământ, că eu voi fi călcată de-o mașina.

După un an de zile de la deces, am aflat că președintele Franței ar fi dorit să ne ajute cu avocati, cu medici, dar între noi se instalase dezbinarea. Gică Popa a fost otrăvit, puțin câte puțin și cu toate acestea tot nu s-a sinucis! După procesul care avea să-i schimbe destinul a mai trăit doua luni și câteva zile. Pe 1 martie 1990 a fost împușcat! A murit ca un câine: nemâncat, nespălat. Se ascundea pe unde putea, ca un evadat! Mare, mare ajutor la moartea lui l-a dat Doru Viorel Ursu, subalternul fratelui meu. Petre Roman l-a recompensat cu gradul de general și l-a numit ministru la Interne. Înainte de revoluție, D. V. Ursu era procuror militar cu grad de căpitan.

Îmi este foarte greu sa fiu concisă și să pot relata desfășurarea evenimentelor în câteva fraze. Despre acest caz s-a scris mult, dar puțini au încercat să cerceteze până la capăt. Unul dintre ei a fost un jurnalist care a pus mult suflet în aflarea adevărului despre moartea lui Gică Popa. Se numea Paul Ioan Cruceană și am auzit că a decedat în anul 2013. Să-i fie țârâna ușoară, recunoștință veșnică din partea mea! Ceilalți frați ai mei nu l-au cunoscut. Eu l-am cunoscut în casa cumnatei mele.

Paul Ioan Cruceană fusese jurnalist la „Zig Zag” și Ion Cristoiu l-a însărcinat cu ancheta despre moartea fratelui meu. Acest om a pus atâta suflet că și cum ar fi fost frate de sânge cu noi. Domnia sa a reușit să obțină fotocopia înscrierii audienței fratelui meu la ministrul Apărării Naționale, Victor Atanasie Stănculescu, pe data de 1 martie 1990, ziua așa-zisei sinucideri. Ce om se înscrie într-o audiență atunci când are înșurubată în cap ideea sinuciderii?

Gică n-a mai ajuns în audiență, în schimb a ajuns la Spitalul Militar pe targă! A fost împușcat dimineață, la începerea programului, dar la spital a ajuns după ora 12. De ce așa de târziu? Pentru că doar în jurul orei 12 a fost chemata salvarea! Gică Popa se afla la Ministerul Justiției, unde fusese detașat de la începutul lunii ianuarie 1990. Îi fuseseră luate toate drepturile: nu mai era președintele Tribunalului Militar, nu mai avea voie să judece nici un proces și nu mai era ajutat de oamenii lui credincioși. El mânca de la femeia de serviciu a tribunalului. Salvarea a fost chemata după aproximativ patru ore de la împușcare! De ce? Ca să nu mai poată fi salvat! Nu avea Ministerul mașini? A fost operat de generalul Iacob. Avea vreo 15 copci. L-au ținut în spital până pe trei martie când a și fost înmormântat !

La autopsie a lipsit medicul legist al spitalului, în schimb a participat Doru Viorel Ursu. Medicului i s-a refuzat prezența! De ce? Nu am aflat nici până în ziua de azi! Operația a durat o oră. Jurnalistilor de la ziarul de opoziție al țărăniștilor, „Dreptatea”, le-a fost interzis accesul în incinta spitalului, ca și celor doi jurnaliști de la „România Liberă”.

Să revin la domnul Paul Ioan Crucean0ă, acesta era cu ancheta la jumătatea drumului dar, șeful lui, Cristoiu, i-a interzis să mai publice vreun rând. S-au certat, Cruceană a plecat de la „Zig Zag”. A mai publicat un articol in „Universul” lui Buhoiu din America, am mai dat și eu un interviu pentru „Tineretul liber”, după care l-au gonit și de la „Tineretul Liber”! Nici o alta redacție nu l-a mai primit cu vreun articol despre Gică Popa. S-a supărat, s-a răzvrătit și a editat „Intact”, dar doar trei săptămâni, trimp în care au apărut trei numere, fiind săptămânal, după care a dat probabil faliment sau nu știu din ce alte motive nu a mai apărut. Ulterior am aflat că Paul Ioan Cruceană a ajuns la închisoare pentru înșelăciune.

Jurnalistul Ioan Itu, de la „Tinerama” lui Max Banus, mi-a relatat despre decesul lui Cruceană. Eu nu-i cunoșteam adresa, numărul de telefon, nimic și nici dânsul nu-mi cunoștea nici mie adresa sau telefonul. Ne-am întâlnit de câteva ori la Gică acasă, apoi cumnata și nepoata au plecat la Ambasada de la Paris și s-a rupt legatura.

Mă închin și acum cu pioșenie în fața domniei sale, ca și cum ar mai trăi. La redacție la „Zig Zag” a apărut generalul Ion Nistor, fost locotenent-colonel, fost subaltern al fratelui meu și al doilea judecător în procesul Ceaușeștilor și a dat cu pumnul în masă la redacție. După aceea nu s-a mai publicat nimic scris de Cruceană pe marginea cazului Gică Popa.

Încerc să reașez piesele întâmplărilor ca într-un puzzle al amintirilor, așa că-mi cer scuze dacă o să sar uneori peste cronologia evenimentelor sau voi reveni la unele aspecte pe care le-am relatat anterior, dar îmi revine în memorie ceva demn de semnalat.

Îmi aduc aminte că, după celebrul proces, când fratele meu, Gică, a venit acasă, fiica lui, Sorela, l-a întâmpinat la ușă și i-a sărit de gât, spunând: „Tata ești mare, ai intrat în istorie”. Replica fratelui meu a fost: „Da, tată, dar istoria nu mă apără acum.”

În afară de acea noapte a revenirii acasă, a mai dormit doar trei nopți acolo, și acelea sporadice. A dormit o săptămână la tribunal, trei săptămâni la judecătorul Nistor, o noapte la colegul și bunul lui prieten judecătorul maior Coriolan Voinea, o noapte la grefierul din proces Jan Tănasă, iar restul zilelor a locuit la hotelul M.Ap.N. din Drumul Taberei, „Haiducul”.

Gică a vrut să ceară protecție la Ambasadă Americii, dar la sfatul prietenului Coriolan Voinea s-a răzgândit. Coriolan Voinea i-a spus lui Gică să mai aștepte, că se duce el personal la Iliescu. Voinea îl cunoștea pe Iliescu de la Timișoara. A nu se confunda cu generalul Dan Voinea, procurorul militar al acuzării de la procesul lui Ceaușescu, maior și el atunci. Procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și dosarul Revoluției, și dosarul Mineriadei. La revoluție a audiat 5.000 martori apoi i s-a luat dosarul. Cu doi ani în urmă i s-a înscenat un accident de masina. Am aflat că s-a retras în Olt, de unde se trage. Dar, să revin la „oile” noastre!

Amenințările: „Îți vom omorî familia!”, crucea desenată pe ușa apartamentului și alte tracasări de felul acesta nu mai conteneau. Dar, „cea mai tare” amenințare a fost, de departe, răpirea grefierului Jan Tănasă. Acesta a fost răpit de niste indivizi cu o Dacia 1300 albă și dus sub podul Constanța, unde i s-a transmis mesajul pentru Gică: „Să nu mai judece vreun proces”.

Fratele meu s-a dus la procurorul general Robu, cu grefierul de mână. Grefierul procesului, care era și grefierul Tribunalului Militar, nu a recunoscut nici un „terorist” care l-ar fi răpit și nici o voce. Robu i-a pus la dispoziție peste 800 de fotografii, dar grefierul nu a recunoscut pe nimeni și nici vreo voce în diversele înregistrări ascultate. Tănasă, din subofițer, a ajuns și el general de armată! Recompensă.

Gică nu a vrut să plece din țară, dar fiica sa și soția îl presau. El ar fi vrut să se pensioneze, dar soția și fiica sa nu au fost de acord nici cu această variantă. Ele au vrut bani și poziție socială înaltă! Fratelui i se oferise portofoliul Ministerului de Justiție, pe care l-a refuzat, o vila somptuoasă pe care a refuzat-o, numai avansarea la gradul de general nu a putut-o refuza. Fuseseră avansați „la grămadă”! La televizor, fratele meu se ascundea de rușine! I-a arătat pe toti generalii avansați de Ion Iliescu, la televizor! Gică se simțea jignit, dar era recompensa pe care nu a avut cum s-o refuze! A îmbrăcat haina de general doar când a apărut la televizor!Uniforma de general stătea atârnată in cuierul din biroul de la tribunal și i se făcea rău când o vedea! Cu ea, cu uniforma aceea a și fost înmormântat!

Cu nepoata mea și cumnata nici în ziua de azi nu vorbim. Cumnata mea, Eleonora (Nora) Popa, fostă Paris, a fost și a rămas o avară, o lacomă și o imorală, dar nu vreau să intru în detalii din respect pentru memoria fratelui meu. Nora a stat cu fiica ei la Paris, la Ambasada României, cinci ani, fără nici un statut. Pe gratis! După cinci ani, ambasadorul a expediat-o în țară! Era să înnebunească, i-a trimis o scrisoare lui Petre Roman, prin care-l ruga să o ajute, că, vezi Doamne!, ambasadorul este securist și o hărțuiește! Nu a mai ajutat-o, cred că nici nu a mai vrut!

La comemorarea de 40 de zile Petre Roman le promisese că va veni, dar nu a venit , în schimb s-a oferit Sergiu Celac. Pe Ministrul de Externe nu au binevoit să-l invite, nu era de nasul lor! Sergiu Celac îi spusese fratelui meu că depinde de Stănculescu, ministrul Apărării, ca să-l trimită atașat militar în străinătate pentru protecția sa. La fel, ministrul Justiției la acea vreme, Teofil Pop, i-a spus lui Gică că depinde numai de Stănculescu să poată pleca din țară ca atașat militar la o ambasadă românească!

În săptămâna cât a locuit la tribunal nu au reușit decât doi frați să-l vadă! Napoleon de patru ori și o soră, o singură dată! Lui Napoleon i-a spus că a fost mâna KGB-ului și că i se face rău cînd vede uniforma de general. L-a întrebat ce spune lumea despre el , daca se găsește carne pe piață, că a fost sfătuit să nu mănânce din mâncarea de la tribunal că s-ar putea să fie otrăvită . Mânca ce-i aducea femeia de serviciu, secretara și domnul Coriolan Voinea. Napoleon nu stătea mai mult de cinci minute la întrevedere pentru că era rugat să plece! Sora l-a vizitat și ea în acea săptămână la tribunal, dar numai cu acordul cumnatei. Sora mea din Călărași a rugat-o plângând pe Nora Popa să-i înlesnească întrevederea! Pe mine m-a refuzat, spunându-mi că sunt rebela familiei și cine știe ce trăsnăi mai fac și mai spun! Doamne, dacă aș fi realizat atunci că-l izolau de noi, chiar că m-aș fi comportat ca o rebelă! Mi-au trebuit câteva luni ca să înțeleg câtuși de cât! Parcă eram toți loviți cu leuca în cap! În plus, locuiam în orașe diferite: un frate la Medgidia, o soră la Călărași, o alta în Aiud…

Nora, cumnata, m-a dat pe mâna lui Doru Viorel Ursu, devenit ministru de Interne, spunându-i că nu mă potolesc și să se ocupe de mine. Ursu a mințit-o că a trimis poliția la mine acasă, dar că eu m-aș fi ascuns prin Dobrogea, la socri. Nu era adevărat! Eu umblam ca o besmetică să aflu adevărul, cine l-a împușcat pe fratele meu. Parcă mai conta cine a tras, conta din ordinul cui!

După înmormântare am venit toți frații la mine acasă și spuneam să apelăm la radio „Europa Libera”, dar doi frați s-au retras, fiind convinși de soțiile lor că le pun în pericol viața copiilor lor. Acest demers a picat! Seara târziu, m-am dus la sediul țărăniștilor. Ca o paranteză: în 25 ianuarie 1990 mă înscrisesem la țărăniști, deci înainte de uciderea fratelui meu. De aici, împreună cu un jurnalist tânăr am plecat acasă la Gică și am dat buzna peste cumnată. Cât era de neagră la față, atunci s-a albit instantaneu din cauza surprizei. Ne-a primit în casă și s-a dus cu ziaristul în altă cameră, unde au stat doua ore. Eu am rămas cu nepoata în sufragerie.

Revin la înmormântare și la Doru Viorel Ursu, subalternul fratelui meu, procuror militar cu grad de căpitan, după revoluție devenit maior. La înmormântare era în haine de maior, ulterior avansat direct general și numit Ministru de Interne de Petre Roman care-i mințea pe români că l-a adus din civilie. Tot acest nemernic s-a ocupat și de înmormântare! Colegul și prietenul lui Gică, domnul Coriolan Voinea a fost îndepărtat, să nu se ocupe de înmormântare. A rămas și acest aspect o enigmă pentru mine!

La înmormântare, Ursu declara sus și tare că Gică Popa nu a fost amenințat. Eu, fiind în preajma lui, l-am auzit și l-am întrebat de ce minte? Jurnaliștii au tăbărât pe mine, când au auzit că sunt una dintre surori și eu, proasta proastelor, le-am zis să vorbească cu fiica și soția. Modestia, deh! Ele erau personalitățile acelei zile nefaste. Jurnaliștii s-au dus la ele, dar acestea erau atât de îndurerate încât au spus că nu pot vorbi atunci și că vor vorbi a doua zi. Ziaristii le au respectat durerea.

Pe doi martie m-am dus la Gică acasă și acolo am aflat că s-a împușcat. Eu știam că făcuse comoție cerebrală. Mă sunase Napoleon pe 1 martie, după ora 22, să mă anunțe de tragedie și că fratele nostru a murit în urma unei comoții cerebrale. Am vrut să merg la Guvern în noaptea aceea, dar colocatara și prietena mea m-a sfătuit să stau acasă să nu mi se întâmple ceva rău. Repet: știam de comoție cerebrală! Am vrut să merg la Guvern și să-l întreb pe Gelu Voican Voiculescu de ce nu i-au oferit protecție lui Gică. Voiculescu locuia la Guvern.

Acum am să fac din nou o paranteză, utilă, zic eu, fiind vorba de file din istoria recentă a României, pe care eu le-am trăit pe viu. Am intrat personal în „dormitorul” lui Gelu Voican Voiculescu, cu doua paturi, în ziua de 18 februarie 1990, când s-a „atacat” Guvernul de către manifestanți. S-a intrat ca în brânză! Eu eram cu jurnalistul Constantin Vrânceanu (Zoni) de la„România liberă”, iar el era însoțit de un fotoreporter de la o televiziune elvețiană.

I-am strecurat un bilețel ziaristului cu numărul de telefon, ca să-mi anunțe soțul dacă voi fi arestată. Acasă aveam gemenii de șase ani. M-am pierdut de Zoni și m-am trezit în față cu Mugurel Florescu. Pe Florescu îl știam de la televizor, făcuse și el parte din așa-zisul complet de judecată de la procesul Ceaușeștilor, ajuns și ăsta general. Un neica nimeni, venit din sport și „făcut procuror” de Stănculescu, ca și Mihai Ulpiu Cherecheanu (nemernicul ăsta era sportiv de performanța, baschetbalist la Steaua), ajuns și el procuror militar. Când Robu era Procuror General, generalul (!) Mugurel Florescu era șeful Instanțelor Militare. După moartea lui Robu, a venit „civilul” Cherecheanu procuror general, cu „generalul” Florescu adjunct, adică ei, sportivii! La procesul lui Ceaușescu, Florescu era maior, după proces pac-pac… pac și el general.

Revin cu povestea de la „atacul” asupra guvernului. Îl întreb pe Florescu unde este „dormitorul” lui Gelu Voican și mi-l arata. Pătrund în camera goală, unde pe unul din paturi era o geantă de femeie, poșeta Ceraselei Bârjac, iar pe patul celălalt era borseta lui George Cruceru, un bisexual din cercul lor. Pe George îl cunoșteam de mult, fusese logodit cu o prietenă pe care o paradise cu o săptămână înainte de nuntă. Vă spun toate amănuntele acestea, ca să știți ce scursuri ale societății erau la butoanele de comandă în acel an tulbure, 1990! Prietena mea m-a certat de ce nu am luat actele Ceraselei. Ce dracu‘;era să fac cu ele? Gelu Voican Voiculescu, la proces, îi trimitea bilețele lui Gică să termine mai repede procesul, că altfel îl împușcă el. Frate-meu nici nu mai știa la cine se referea bărbosul încruntat și îmbrăcat ca un revoluționar cubanez, la el sau la Ceaușescu…

Revin la decesul fratelui meu. Trece noaptea de 1 martie și pe 2 martie, dimineața, ajung la Gică acasă. Lume multa în apartament, necunoscuți mie, dar în bucătărie erau frații mei care vorbeau despre tragediea cu comoția lui Gică. Sună telefonul și răspund eu, o voce de femeie care s-a recomandat a fi de la ziarul „Adevărul” o cere pe doamna Popa. Mă întorc în bucătărie și acolo se vorbea în șoaptă de sinucidere. „Ce sinucidere? Nenicu nu s-a sinucis!”. Era fratele cel mai mare și noi, țăranii, așa ne adresam! Am scos un țipăt și am strigat: „A fost  împușcat!”. Sună din nou telefonul și răspund tot eu. Era un domn de la Râmnicu Vâlcea, care plângea la telefon și-mi zicea că toată presa din oraș vorbește de asasinarea președintelui completului de judecată din procesul Ceausestilor. Atât mi-a trebuit! Am închis telefonul șiîn următoarea secundă;am hotărât să apelez la presă! Telefonul nu mai avea ton. Le spun fraților mei că plec acasă, că telefonul meu funcționează. Ajung acasă și da, telefonul meu funcționa. Mă sună o verișoară și mă anunță că s-a dat un comunicat la radio din partea Ministerului Justiției, chiar ministrul citind comunicatul,cum că Gică Popa s-a sinucis cu pistolul din dotare din cauza „neînțelegerilor din familie, dovada fiind scrisoarea de adio pe care a lăsat-o pentru soție și fiică”.

În cele din urmă au fost două scrisori, a doua fiind lăsată în fișetul de la tribunal și tot în fișet a lăsat și suma de zece mii lei. De bani nu specifica nimic Gică, nu a scris dacă sunt pentru ceva anume. Nu am aflat nici până în ziua de azi ce scria în așa-zisa scrisoare, pe care până la urmă au numit-o „un bilețel, nu bilet”. Cealaltă scrisoare, cea găsită pe biroul de la Ministerul Justiției, lângă ziarul „România liberă”, dădea unele indicații: cum să fie îmbrăcat (în nici un caz în uniforma de general!), să fie înmormântat lângă soacră-sa (să înnebunești, nu alta, când el îi diviniza pe părinții noștri!), dar, cea mai tare și mai tare dorință ciudată: ne cerea să nu participăm la înmormântare.

Pe prima pagina a ziarului „România liberă”, din ziua respectivă, era fotografia lui Ceaușescu, de gâtul căruia atârna o funie groasa cu un mare pietroi! Întrebat fiind dubiosul Doru Viorel Ursu despre moartea lui Gică, acesta a declarat că pe fondul unei despresii severe, apărută după proces, dar și imaginea cu Ceaușescu din ziar l-au determinat să se sinucidă prin împușcare în cap. Altă declarație a fost că Gică devenise incomod și trebuia să dispară. A urmat întrebarea jurnalistului: „Daca devenise incomod, trebuia împușcat?” și răspunsul: „Nu, nu, a fost împins să se sinucidă.”

Poliția i-a dat un pistol să se apere, dar s-a spus că el mai avea un pistol din dotarea armatei. Poliția s-a scuzat, motivând că nu a știut de pistolul din dotare! Nu se știe cu care din cele două pistoale s-a împușcat!

Cert este că nu s-a găsit urma de praf de pușcă pe degete! Concluzia jurnalistului Cornel Nistorescu și întrebarea pusă de acesta a fost: „S-a sinucis cu mănuși?”

Interesant, toți cei care au avut tangență cu cele întâmplate pe 1 martie 1990 au ajuns oameni mari. Vă dau un exemplu: plutonierul major Doinel Dinuică era subofițerul care se ocupa de evidența documentelor secrete din instanțele militare, el a fost a doua persoană care a intrat în biroul fratelui meu după focul de armă și cel care l-a însoțit cu ambulanța la spital. După acest eveniment însângerat, a devenit în scurt timp magistrat, profesor universitar, a parcurs în câțiva ani toate gradele militare, a ajuns președintele Tribunalului Militar București (1999-2001) și a fost avansat general de brigadă de către Ion Iliescu în anul 2001.

În vara anului 1990 m-am dus la Parchetul General, la procurorul-șef Robu să cer o audienta. După trei ore de așteptare, m-am enervat atât de tare, încât am vrut să trec peste cei doi soldați de gardă, țipând că nu voi pleca din procuratură decât împușcată, ca și fratele meu. Robu a fost anunțat de scandalul de afară și m-a primit imediat. „Soția?”, a întrebat el. „Nu, nu sunt soția, sunt sora lui Gică Popa.” Îi spun de ce am venit, că doresc o nouă anchetă oficială, că noi cei opt frați nu suntem mulțumiți cu rezoluția „sinucidere” și cerem să fim audiați și la fel, să fie audiata și văduva lui Popa.

Toate bune, până am pomenit de deshumare, dar, când i-am trântit-o pe asta că Gică a fost exhumat, a sărit ca ars de pe scaun. „Când, cum?!” De data aceasta, am sărit eu de pe scaun, deoarece credeam că o exhumare se face numai cu acordul lui! „Nu, nu trebuie aprobarea mea.” El perplex, eu perplexă. Am trecut amândoi peste episodul exhumarii, el nu m-a mai întrebat, iar eu am tăcut. După câteva minute bune, mă îndruma la biroul lui Mugurel Florescu pentru că fratele meu, fiind militar, cazul este de competența procuraturii militare. I-a cerut unui soldat să mă conducă la biroul lui Florescu. Ajung în biroul ăstuia și când aude cine sunt amuțește pe loc. Își revine în cele din urmă și mă întreabă ce doresc. „A, da, un memoriu, sigur că da, dar veniți mâine”. „Nu domnule, nu! Eu nu plec de aici, până nu depun memoriul!”. Se scuză că are o treabă urgentă și mă roagă să-l aștept, cerându-i soldatului să-mi preparare o cafea. Am refuzat cafeaua de frică să nu mă otrăvească! A trecut o ora, au trecut două și nea Mugurel nu a apărut. Sună telefonul. Era nea Mugurel care se scuza că nu mai poate veni la birou și îi cere soldatului să mă conducă în biroul generalului Dan Ioan. Acesta era foarte stăpân pe el! Probabil nea generalul Mugurel îl avertizase prin telefon cine sunt și ce vreau. În birou cu el mai era și procurorul militar Carp Dumitru, pe care îl cunoșteam.

La sfârșitul lunii m-am dus la Procuratura Militară ca să mă interesez în ce stadiu este ancheta și care este rezoluția. Se prezintă maior Carp Dumitru și-mi spune că ancheta s-a încheiat, iar verdictul este „sinucidere”. Îl întreb de ce nu am fost și noi anunțați, iar el mi a răspuns că obligația lor este sa anunțe rudele de gradul întâi, noi fiind rude de gradul doi, iar comunicatul a fost difuzat la radio. I-am spus că noi avem informații că a fost omorat. „Cine să-l omoare, că nu avea niciun dușman, era un om așa de bun că n-ar fi omorât nici o muscă. Era prietenul meu.” (sic!)

Generalul Dan Ioan îl trimite pe maiorul Carp (fost căpitan înainte de așa-zisa revoluție) să aducă dosarul „Gică Popa”.Acesta vine cu dosarul, îl înmânează generalului, iar acesta mi-l pasează mie. Parca era o minge de ping-pong. Se răzgândește și-mi spune să vin cu un avocat ca să studiez dosarul. I-am răspuns că nu mă interesează ce scrie în dosar. „Dar scrisoarea, scrisoarea, este scrisul fratelui!”. „O fi scrisul fratelui meu, nu neg, dar nu sunt sentimentele lui!”. El, agresiv: „Ce vrei?”. Eu, hotărâtă: „Vreau sa depun un memoriu.” „Ai consimțământul celorlalți opt frați?” Bolșevicul știa și câți frați are Gică! „Sigur că-l am, altfel nu aș fi aici.” „Dă-mi memoriul scris.” „Nu l-am scris pentru că nu știu să-l scriu în termeni avocățești.”; „Du-te acasă și întoarcete cu memoriul dactilografiat la mașina de scris”„Nu plec de aici nici dacă mă împușcați, până nu depun memoriul! ”Cedează și-mi cere să-l scriu. Îl scriu chiar în biroul lor, câteva fraze. Îl înmânez și-mi spune să aștept răspunsul acasă, că va sosi în 30 de zile. Eram atât de surescitată, încât era sa plec din birou fără număr de înregistrare! Le spun că nu plec până nu mi se va da număr deînregistrare. Mă trimite la registratură și i se dă un număr de intrare. Mă înapoiez în biroul lor, las hârtia și plec. Răspunsul nu l-am primit niciodată!
Paula POPA

Posted by justitiarul on 21 septembrie 2017

Anunțuri

​Frate al judecătorului Gică Popa: „El a fost ucis în Ministerul Justiției de oamenii lui Ion Iliescu”.

8 Noiembrie 2017

Paula Popa, în vârstă de 66 de ani, este sora judecătorului Gică Popa, „sinucis” prin împușcare la 1 martie 1990. Femeia spune că fratele său a fost împușcat pentru că a trecut în motivarea sentinței de condamnare mențiunea „cu drept de recurs”. Ea cere revizuirea procesului și redeschiderea anchetei privind moartea fratelui său.


Paula Popa este o femeie în vârstă de 66 de ani, născută pe plaiuri călărășene, gârbovită de bătrânețe, dar și de tragediile din viața ei. Cea mai mare a fost moartea fratelui său, Gică Popa, magistratul care a judecat procesul soților Elena și Nicolae Ceaușescu. Femeia nu crede nici acum, cum n-a crezut nici atunci, în sinuciderea fratelui său, așa cum au concluzionat procurorii militari care au anchetat circumstanțele morții judecătorului Gică Popa.
De cum intră pe ușa redacției, Paula Popa ne spune sincer: „Or să spună că-s nebună, doamnă, fiindcă am certificat de la psihiatrie că sufăr de tulburare afectivă pe fond depresiv. Afecțiunea este și reală și nereală, fiindcă am fost într-adevăr afectată de moartea fratelui meu, dar am și vrut să scap de toată presiunea din acele vremuri prin pensionare medicală. Și am dat fuga la psihiatrie, cum se făcea. Acum sunt pensionară pe limită de vârstă”.
O urmăresc atent. Se exprimă coerent, logic. Uneori are momente de lapsus cu privire la un prenume al vreunui personaj la care au purtat-o pașii pe calea luată pentru a demonstra că fratele său nu era un om labil psihic, că nu s-a sinucis. Memoria îi revine, însă, în numai câteva secunde, după ce pocnește din degete o dată, de două ori, de trei ori. Dar ce vârstnic nu are asemenea momente?

„Noi, frații, am fost amenințați”

Paula Popa povestește că, după moartea fratelui său, i s-au transmis amenințări printr- o doamnă al cărei nume nu are rost să îl precizăm acum. „Mi s-a transmis că dacă vreun frate de-al lui Gică Popa ridică capul atunci i se va lua capul”, își amintește umbra femeii de altădată. „Eram combativă, doamnă, din cauza asta mulți m-au numit instigatoare și a trebuit să schimb multe servicii, fiindcă nu tăceam. Când cu revoluția, lucram la Centrul de Calcul”, povestește Paula Popa. E și școlită. Nu chiar cât fratele-i decedat, dar e absolventă de liceu și de școală post-liceală în determinări fizico- chimice.

„Am fost nouă frați”

Bătrâna își amintește că, în cele 60 de zile cât a mai trăit Gigă Popa după pronunțarea verdictului de condamnare la moarte a soților Ceaușescu, judecătorul nu a dormit pe-acasă decât „vreo patru nopți”. Știe de la cumnata Nora – nevasta decedatului și de la nepoata ei, Sorela – că și ele au fost amenințate în acele zile, nu doar Gică Popa. Dar e supărată pe acestea fiindcă „au fost de acord cu verdictul oficial al anchetei, că a fost sinucidere”, dar și pentru că „au acceptat ca înmormântarea să fie plătită de Guvernul care l-a ucis” pe Gică Popa. „Noi am fost nouă frați. Și în acele zile, îl izolau de noi. Doar Napoleon și Titica au reușit să-l vadă pentru câteva minute”, rememorează femeia din fața mea.

„Fratele meu a fost ucis în Ministerul Justiției!”

Un alt frate al lui Gică Popa, căruia îi vom respecta decizia de a-i publica declarația nu și numele întreg, susține varianta asasinării judecătorului Ceaușeștilor. „Din discuțiile cu fratele meu, știu că el își procurase un pistol. Carpați, parcă. Gică era foarte înspăimântat de ce o să i se întâmple și și-a luat pistolul pentru autoapărare. El a fost ucis în Ministerul Justiției de oamenii lui Ion Iliescu.

Un alt frate al judecătorului Gică Popa spune că acesta și-a luat pistol pentru autoapărare, nu ca să se sinucidă

Știți cine erau atunci: Stănculescu, Măgureanu, Voican Voiculescu. Sunt contrariat că dosarul Revoluției s-a închis, în ciuda avizului de la CEDO, dl Tiberiu Nițu și-a permis să închidă dosarul. Au murit acolo 1.142 de oameni. Sunt de acord cu ceea ce a spus fostul președinte al României Traian Băsescu, că s-a redeschis mineriada ca o perdea. La procesul soților Ceaușescu, fratele meu i-a condamnat la moarte, dar cu drept de recurs. Ori n-a mai fost niciun proces. I-au mitraliat!”, ne-a declarat fratele lui Gică Popa.

Nepotul lui Gică Popa cere adevărul

Alexandru Văetiș are 31 de ani și este absolvent al Facultății de Psihologie, promoția 2009. Este unul dintre cei doi copii ai Paulei Popa – femeia recăpătându-și numele după ce a divorțat de soțul său, Constantin Văetiș. Am stat de vorbă la telefon cu tânărul fiu, încercând să obțin o confirmare a stării de sănătate mintală a mamei sale, dar și ce anume știe despre tragedia din familia mamei sale, precum și ce poziție are ca descendent al familiei Popa. „Eu sunt fiul. Mama e la Evenimentul zilei”. „Știu, i-am răspuns, de-abia ne-am despărțit”. Întrebându-l despre toate cele de mai sus, Alexandru Văetiș mi-a răspuns: „Mulți tind să creadă că mama nu e sănătoasă, dar vă spun eu că este! Și e foarte învârtoșată să afle adevărul despre moartea unchiului meu! Știu că șansele sunt foarte mici, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțe. Și eu o susțin. Știu că autoritățile de atunci nu le-au permis fraților unchiului meu să-l viziteze, doar doi au reușit, pentru foarte puțin timp. Cer redeschiderea anchetei privind moartea fratelui mamei, pentru că sper să aflăm adevărul despre ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani!”.

„Fratele meu a fost împușcat, nu s-a sinucis!”

Autor: Violeta Fotache | sâmbătă, 31 octombrie 2015. 

Filip Teodorescu, fostul șef al spionajului extern, confirmă lovitura de stat militară din decembrie 1989!

8 Octombrie 2017

Filip Teodorescu, fostul șef al spionajului extern, confirmă lovitura de stat militară din decembrie 1989! Fostul șef al contraspionajului din anii 80, Filip Teodorescu, a vorbit despre Revoluție la Antena3: „Dacă nu era lovitură de stat militară nu era nicio Revoluție”

”Dacă nu era lovitură de stat militară nu era nimic, nicio Revoluție. Îi terminau la iuțeală. Bine că nu a fost așa. Doamne ferește. De ce să provoci morți inutile când toată lumea voia schimbarea. Artizanul a fost Stănculescu. Nu are nimeni niciun dubiu. El s-a pus de acord cu ceilalți parteneri externi”, a spus Filip Teodorescu.

„Noi ştiam de legăturile lui Stănculescu cu MI6, am supravegheat şi întâlnirea din Ungaria de la Balaton”, a mai spus Teodorescu.

Asasinul nepedepsit al României, Ion Iliescu, nu mai are nicio șansă să scape nepedepsit în dosarul loviturii de stat din 1989! Ce îl sperie cel mai tare pe Ion Iliescu este hârtia semnată pe 24 decembrie 1989 de el deși la acea vreme era încă directorul Editurii Tehnice. Prin hârtia redactată și semnată (vezi foto) Iliescu a înființat un “Tribunal Militar Excepțional” care să-i judece pe Nicolae și Elena Ceaușescu, dezvăluie Curentul.

La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgența este impusă de dorința, în acest caz, a tuturor cetățenilor cinstiți ai României”.

La punctul 2 se stabilește că acest “Tribunal Militar Excepțional” – inființat de Ion Iliescu – va judeca această cauză “în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce privește procedura și dreptul material penal”.

Iar la punctul 3 se preciza că “acest tribunal va fi alcătuit în componența stabilită de Legea pentru organizarea judecătorească“.
În încheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale”.

Doar că Iliescu a devenit președintele CFSN pe 26 decembrie

Mai întâi că, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de președinte al Consiliului FSN.
Consiliul Provizoriu al FSN și-a desemnat “președintele” pe 26 decembrie 1989. Mai exact, la două zile după semnarea decretului de către Iliescu și la o zi după ce cuplul Ceaușescu fusese deja executat.
La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridică sau constituțională care să-i permită formarea unui “Tribunal Militar Excepțional” și nici să se prevaleze de titulatura de “președinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe hotărâre.
Apoi documentul a rămas scris de mână până pe 5 ianuarie 1990, când a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu – încercând să acopere această evidentă uzurpare de calități oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a rămas scris de mână din rațiuni de protecție a secretului, neriscându-se dactilografierea”. “Revoluționarii” lui Iliescu nu riscau nici măcar “dactilografierea”, în schimb îl condamnau la moarte pe cel care era încă șeful statului. Cel puțin oficial. Să remarcăm ca “decretul” a fost redactat integral și semnat de Iliescu, fără număr de înregistrare. Totodată, consultând Monitotul oficial observăm că Decretul cu nr.1 este cel din 26.12.1989 pentru numirea lui Petre Roman în funcția de prim-ministru.

Ceea ce înseamnă că Ion Iliescu a semnat ilegitim un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni.

Rezultă și că “Tribunalul Militar Excepțional” care i-a judecat pe soții Ceaușescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la rândul lui, un caracter ilegal.

Mai rezultă că soții Ceaușescu n-au fost executați după o procedură legală, ci au fost, pur și simplu, asasinați. O seamă de alte detalii, rămase secrete pentru opinia publică din România, trebuie aduse la cunoștință, după 20 de ani.

În dorința de a-i exonera pe Ion Iliescu și pe membrii completului, pe Dan voinea și pe „avocatul” Lucescu de orice responsabilitate în asasinarea soților Ceaușescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimității revoluționare”, amintind de Revoluția Franceză (1789), care a procedat similar. L-am fi înțeles pe Gelu Voican Voiculescu dacă soții Ceaușescu – prinși de “popor” – ar fi fost spânzurați sau împușcați (cum se intenționase, tot în „cadru organizat”).
Dar chiar Ion Iliescu îl contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru că – așa cum vedem – Ion Iliescu apelează la un “cadru legal”.

Ion Iliescu semnează un „Decret”, pentru înființarea unui “Tribunal Militar Excepțional”, care la punctul 2 stipulează foarte clar că acest tribunal va judeca cauza “în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce privește procedura și dreptul material penal”.
Astfel încât nu mai este vorba de nici o “legitimitate revoluționară“ – inexistentă în Drept – ci de simularea unui proces așa-zis legal.

Deși decretul susținea că “această cauză se va judeca cu prevederile legale în vigoare”, procesul s-a derulat în 55 de minute, fără depunerea de probe și audierea vreunui martor, cu avocații apărării desemnați din oficiu, pe post de acuzatori ai clienților lor (ca în epoca stalinistă).

De altfel judecătorul Gică Popa s-a sinucis cuprins de remușcări după două luni. Acum după ce în 2012 omorul a devenit inprescriptibil ca și infracțiune, toți cei care au fost complici la uciderea soților Ceaușescu: colonelul judecător Ioan Nistor, asesorii populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir, grefierul, plutonierul-major Jan Tănase, procurorul militar Dan Voinea și avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu pot fi condamnați. Și bineînțeles Ion Iliescu, cel care le-a înlesnit comiterea infracțiunii.

Pentru că din punct de vedere legal. niște români conduși de Ion Iliescu au constituit un grup infracțional, fiecare având rolul bine determinat, asociindu-se astfel pentru uciderea celor doi dictatori români. Dan Voinea a prezentat falsului tribunal, în fals, că cei doi se fac vinovați de moartea a 60.000 de victime ale căror nume nu au fost prezentate și că au încercat să fugă din țară pentru că aveau în străinătate peste un miliard de dollari la bănci. Banii nu au mai fost găsiți. I-o fi luat Voinea, că el avea informațiile.

18.12.1989 – ordine tov gen.col. Iulian Vlad ordonă anchetarea arestaţilor – Nu putea ieşi gloata atât de organizat! Să se continuie acţiunea de intervenţie cu bastoane şi scuturi. Ce se tot împuşcă- cu socoteală. Să nu se mai facă uz de armă decât dacă e nevoie.

6 Octombrie 2017

„Solarul” epigonilor Securităţii comuniste.”Mentorul” asasin, „profesionistul Binelui” de la SRI. Ordinele:

-17. 12.1989. Tov gl. Vlad de la CPEx: „Se lichidează radical”

– 18.12.1989 – tov gen.col. Iulian Vlad ordonând arestări: „Gloata nu putea ieşi atât de organizat! „

– 18.12.1989 – 20.45: „Să se continuie acţiunea de intervenţie cu bastoane şi scuturi. Ce se tot împuşcă- cu socoteală. Să nu se mai facă uz de armă decât dacă e nevoie.”

– 20.12 1989- teleconferință Timișoara, ordin dat de generalul Iulian Vlad: „Sa demascăm și să respingem, s-o lichidăm!”

– 20.12 1989-teleconferință Timișoara- ordin dat de gen. Iulian Vlad: „Orice org. trebuie lichidată în întreprindere”

– 21.12.1989 – ordin pentru generalul Stamatoiu: „În această noapte să se facă mai multe arestări”

– 12.12.1989 Iulian Vlad- ședință CSS:”Măsuri de întărire foarte serioasă a granițelor. Îi internăm sub pază și să fie supuși cercetărilor”

Să se continuie acţiunea de intervenţie cu bastoane şi scuturi. Ce se tot împuşcă- cu socoteală. Să nu se mai facă uz de armă decât dacă e nevoie

Sursa: revista22.ro Ştefan Alexie s-a născut la 20.01.1934, în Livezi, comuna Podari, judeţul Dolj, fiul lui Marin şi Florica. A absolvit liceul în anul 1951 (Liceul Comercial din Craiova) şi Facultatea de drept în anul 1963 (examenul la stat în ianuarie 1964). Între 1963-1966 a urmat cursurile Universităţii Serale de Marxism Leninism de pe lângă Comitetul Regional de Partid Oltenia. Este încadrat în Ministerul de Interne în anul 1951, direct din liceu şi a urmat o carieră până la vârful organizaţiei. Din acest punct de vedere este asemănător lui Iulian Vlad, ambii confundându-se cu istoria instituţiei pe care vor ajunge să o conducă. În anul 1972, Ştefan Alexie era deja colonel şi şef al „Rezidenţei 250”, o structură de contraspionaj deplin conspirată, constituită în interiorul Direcţiei a III-a. Modul în care a coordonat această reţea, ai cărui informatori erau cunoscuţi doar de el, l-a propulsat în funcţia de şef al Securităţii Judeţene Dolj (1973-1975), iar din 1983 în cea de şef plin al Direcţiei a III-a (UM 0625 Contraspionaj). În cadrul UM 0625 s-au constituit primele structuri antiteoriste organizate (UM 0625/RP şi UM 0625/RB), embrionul viitoarei USLA, astfel încât în momentul în care a devenit membru plin al CSS, Ştefan Alexie a devenit şi coordonator al acestei unităţi. La 8 mai 1985 a fost numit secretar de stat al DSS, funcţie pe care a deţinut-o până la trecerea în rezervă la data de 8 ianuarie 1990. În decembrie 1989 a participat alături de ceilalţi membri ai conducerii Securităţii la toate deciziile care s-au luat, aşa cum reiese clar din notările sale din agendă. Ulterior va declara că în perioada Revoluţiei era „în concediu medical”. De fapt, conform Certificatului-decizie medicală nr. 21/13.08.01.1990, internarea sa a avut loc pe data de 21 decembrie (data ultimei sale notări din agendă) şi a durat până pe 28 decembrie 1989. A fost doar unul dintre cazurile în care foştii şefi ai Securităţii şi-au ascuns prin minciună şi acoperiri „legale” ulterioare participarea la represiune.

Romanian President and madam Ceaușescu shakes hands with Premier Mrs Gandhi

13 Septembrie 2017

New Delhi, 13th October 1969
Date:14/10/1969 00:00 AM
Ns Rumanian President and Madam Ceausescu off plane welcomed by Indian President giri Ceausescu shakes hands with Indian Premier Mrs Gandhi, Delhi Mayor Hansraj Gupta garlands Ceausescu. Giri, Ceausescu, Madam Ceausescu and Madam Maurer.Ms Mrs Gandhi and Rumanian chairman of council of ministers Ion Gheorghe Maurer. Ms interior Mrs Gandhi and Ceausescu seated with translator between
ms waiters in costume. ms Mrs Gandhi and Maurer seated. Ms Mahatma Gandhi shrine as girls pay homage. Ms large wreath from Ceaucescu carried in procession to shrine. Ms Ceausescu and Maurer lay wreath at shrine

Nicolae Ceausescu and Italian President Giovanni Leone in open top car

13 Septembrie 2017

PRESIDENT CEAUSESCU OF ROMANIA VISITS ITALY Dateline:Rome Date:22/05/1973 00:00 AM 1. various shots, cavalry escort to motorcade, President of Romania, Nicolae Ceacescu and Italian President Giovanni Leone in open top car, wave to crowd2. gv exterior palace3. interior palace, conference room Italian Prime Minister, Giulio Andreotti, Italian delegates and Ceasescu around table4. cu Ceasescu, pulls back to signing documents5. cu Ceausescu6. ms Andreotti and Ceausescu take drinks and toast

Nixon welcomes Romanian president, Ceausescu, to White House

13 Septembrie 2017

26-04-1970

%d blogeri au apreciat asta: