Sări la conţinut

Blog de informare istorică! Documente, articole fotografii!

©Atenţie! Reproducerea neautorizată a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisă.

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

"Ceauşescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării." 
Leonid Brejnev august 1971

"Nu pot să cred că nu putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român... Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza pe viitor."
Edward Giereck august 1971

Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : "cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani "

Ceauşeştii, deghizaţi în miliţieni – «Cine sunteţi voi? Cetăţeni ai Republicii Socialiste România – veniţi să arestaţi un şef de stat?» „De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!” o oră şi jumătate în câmp

21 octombrie 2021

Preluați de la centrul de Plante cu o Dacie a Miliției, Ceauşeştii au trecut prin spaimele unui accident de circulaţie. Un localnic a tamponat insistent maşina fugarilor. La ora 14.50, dictatorii au ajuns pe mâna a doi agenţi de la circulaţie. Aceştia i-au luat cu maşina-radar pentru a-i preda la sediul Miliţiei, dar lucrurile s-au complicat.

22 decembrie 1989, după-amiaza. În fuga cuplului Ceauşescu s-a scris un nou episod. Se apropia de ora 15.00. La 12.09, Ceauşeştii fugeau de pe acoperişul Comitetului Central al PCR. Au trecut succesiv, în aproape trei ore, printr-un lanţ de situaţii critice.

Au decolat cu dificultate, elicopterul fiind supraîncărcat. Au aterizat la Snagov, iar echipajul a încercat să scape de ei, însă nu a reuşit. Aparatul de zbor a aterizat apoi într-un lan de orz, la Sălcuţa, după ce echipajul primise avertisment că e luat la ţintă. După ce au pierdut una dintre gărzile de corp, dictatorii şi unul dintre aghiotanţi au plecat cu o maşină de ocazie până la Văcăreşti.

Au fost urmăriţi tot drumul. La Văcăreşti au schimbat maşina şi şoferul. Au ajuns la Combinatul de Oţeluri Speciale şi au fost atacaţi cu pietre. Au ajuns, într-un final, la Centrul de Plante din Târgovişte. De aici au fost luaţi de doi subofiţeri de Miliţie: plutonierul Constantin Paise (33 de ani) şi sergentul-major Ion Enache (26 de ani)

„Vedeţi-vă de treabă, că astea-s prostii!“

Sergentul-major Ion Enache a fost printre primii miliţieni care au aflat despre existenţa Ceauşeştilor în Târgovişte. Lucrând pe maşina-radar, cunoştea mulţi şoferi, care l-au ţinut la curent cu mersul zvonurilor.

„La un moment dat, a venit un cetăţean (Nicolae Petrisor), pe care-l cunoşteam că era şofer pe cisternă, şi mi s-a adresat direct: «Ceauşescu e pe la combinat! Am alergat după el cu maşina, dar am rămas în pană şi nu l-am mai urmărit. A trecut prin combinat. S-a dus pe variantă în Micro 11, în Târgovişte». Am rămas stupefiat. M-am dus în birou şi am raportat şefului Miliţiei Judeţene, unde erau şi inspectorul-şef, mai mulţi ofiţeri, subofiţeri. Urmăreau la televizor. Şi-am strigat tare: «Ceauşescu e în Târgovişte!».
Inspectorul-şef a zis: «Vedeţi-vă de treaba voastră, că astea-s prostii!»”, ne-a relatat Ion Enache.

„Nea Enache, am intrat într-o belea!“

Traseul pe care şoferul cisternei i-l comunicase lui Enache era acelaşi pe care Petrişor Nicolae, şoferul Daciei negre, îl anunţase cu puţin timp în urmă, în faţa Judeţenei de Partid şi, apoi, a sediului Miliţiei. Dar nimeni nu-l crezuse. De altfel, în acele momente haotice, circulau zeci de informaţii despre Ceauşeşti – unele dintre ele, de-a dreptul fantasmagorice.

Petrişor Nicolae

Ion Enache, ieşit din maşină, arată la reconstituirea din 2009 aleea de pe care a plecat la 22 decembrie cu Ceauşeştii

În scurt timp, Enache dădea nas în nas chiar cu Petrişor. „Sunt în faţa Inspectoratului şi văd un alt cetăţean pe care-l cunoşteam: Petrişor din Văcăreşti. A venit la mine. «Nea Enache, scapă-mă, c-am intrat într-o belea! I-am dus pe soţii Ceauşescu, m-au luat cu pistolu’ de la Văcăreşti. M-am dus la Protecţia Plantelor şi i-am lăsat acolo, le-am spus că n-am benzină, că ei mi-au zis să-i duc la Voineşti». După care, el a plecat. M-am dus din nou la şefi. «Tovarăşu’ colonel, e un om în faţă la Miliţie care a zis că i-a dus pe soţii Ceauşescu la Protecţia Plantelor şi-s acolo!» Şi la fel au zis: «Vedeţi-vă de treabă, că-s prostii! Vă luaţi după gura tuturor…»”.

„Gică, hai, mă, să mergem noi după ei!“


Enache a avut în final un aliat. Un coleg de serviciu, plutonierul Constantin Paise. „Colegul meu Paise avea o vorbă, le zicea la toţi «Gică». «Gică, hai, mă, să mergem noi după ei!», mi-a spus. Băgasem radarul în garaj. Fuga, fuga am luat maşina, 1-DB-4112, de culoare albă. Când am dat să ieşim pe poartă la Inspectorat, a mai ieşit şi un ARO, în care se aflau trei colegi – Ion Săftoiu, Andrei Osman şi Dan Fluierariu. Nu ştiam unde se duc, dar nici ei nu ştiau unde ne ducem noi. Când am ajuns la Protecţia Plantelor, era pe trepte femeia de serviciu. Am întrebat-o: «Unde sunt?». Şi mi-a arătat că sunt înăuntru. Când am intrat, am văzut-o pe Elena Ceauşescu. Era spre uşă. Eu m-am dus direct la ea. Am prins-o de braţ. Ceauşescu a făcut doi paşi înapoi. Avea căciula în mână şi a întrebat: «Cine sunteţi voi? Cetăţeni ai Republicii Socialiste România – veniţi să arestaţi un şef de stat?» Şi noi am zis că nu, suntem de la Miliţie. «Populaţia a aflat că sunteţi aici, sunt împotriva dumneavoastră, am venit să vă acordăm sprijin. Haideţi cu noi», le-am spus. «Unde ne duceţi?», a întrebat. «La Miliţia Judeţeană» Şi au mers”.

În maşina Miliţiei

Îmbarcarea Ceauşeştilor în maşina Miliţiei se face pe aleea de acces în sediul Centrului de Plante. La volan urcă sergentul-major Ion Enache, în dreapta lui – plutonierul Paise, în dreapta spate – Nicolae Ceauşescu, iar în spatele şoferului – Elena Ceauşescu. În această formaţie, Ceauşeştii încep un nou periplu prin Târgovişte, după ce avuseseră serioase emoţii la Combinatul de Oţeluri Speciale şi în centrul oraşului.

Ion Enache îşi aduce aminte cum i-a scos pe Ceauşeşti de la Centrul de Plante: „În timp ce noi plecam, au venit şi colegii cu ARO. «Băi, ce-i cu voi?», le zicem. La care ei: «Am aflat că-i Ceauşescu aici, hai să mergem să…». Eu le spun: «Păi, sunt în maşină la noi!». Mă întreabă ce să facă şi le spun: «O luaţi voi înainte ca antemergător, dacă se întâmplă ceva – să pot eu să mă strecor, să mergem la Miliţia Judeţeană». Nu am stabilit traseul. Când am plecat de la Protecţia Plantelor, în spate la Romlux e o intersecţie de unde pleacă varianta şi drumul spre oraş. Dar eu zic să n-o mai luăm prin oraş. Mulţime… ne vede lumea… S-o iau pe variantă, s-o iau pe podul de la combinat şi ajung în spatele Miliţiei Judeţene. Şi-am luat-o pe-acolo. Ei au continuat drumul înainte, aşa că ne-am despărţit”.

I-am dat căciula Elenei Ceauşescu să i-o pună lui pe cap, iar ei i-am dat fularul.
Ion Enache
agent de circulaţie

Căciulă de miliţian pentru „nea Nicu“
Ce a urmat este demn de un film poliţist. Era însă real. Se întâmpla puţin după ora 15.00, la trei ore după decolarea de pe Palatul puterii comuniste, din centrul Capitalei.

Ion Enache povesteşte: „Când am ajuns în intersecţie, la combinat, semaforul era pe roşu. Un camion oprit pe dreapta. În camion, cinci-şase persoane care săreau peste oblon. I-am auzit strigând: «Uite-i, bă, în maşina aia!». Când am auzit asta, ce să mai stau la semafor? Am trecut pe roşu, am luat-o la stânga. Când am ajuns sus pe pod, se vedea deja în curtea Inspectoratului Judeţean de Miliţie. Se adunaseră cetăţeni. Erau foarte mulţi în spate. Eu i-am zis lui Paise, colegului, că n-are rost să intrăm, că ne linşează pe toţi. Şi-am continuat drumul. Eram într-o scurtă de toamnă, am smuls gradele, mi-am smuls emblema de la căciulă, i-am dat căciula Elenei Ceauşescu să i-o pună lui pe cap în loc de căciula lui, iar ei i-am dat fularul. Şi căciula, şi fularul erau albastre – echipament de Miliţie. Fularul ăla îl purtam de câţiva ani de zile. Era un pic ros, dar curat. S-a uitat, aşa, la el şi l-a pus”.

„I-am lovit puternic în spate“


Ion Enache îşi continuă povestea: „Venea de pe bulevard un autobuz. Acolo mi-a fost teamă că trebuia să intru mult pe stânga; luam bordura şi erau probleme. Autobuzul era să ne lovească în plin. Am observat că după noi vine un autoturism – pe şofer l-am identificat după aia: Fane Ciobanu. I-a văzut pe Ceauşeşti în maşină şi m-a buşit în spate. S-a deschis capota la portbagaj şi începuse să flambeze. Am ajuns în centru, pentru că drumul mă dirija spre centru. În dreptul magazinului Muntenia am mers mai uşor. El a vrut să mă depăşească şi am mers paralel cu el. Şi i-am zis «Fane, lasă-mă-n pace, că ştiu eu ce am de făcut!». El, nimic: «Bă, opreşte-te!». Eu îi strigam: «Te rog eu, lasă-mă că ştiu ce am de făcut!» După aia nu i-a mai mers maşina, că era radiatorul spart de la buşitură. S-a oprit”.

„Am urmărit Dacia Miliţiei“

Mărturia lui Vasile Ciobanu, zis Fane, şoferul Daciei care a lovit maşina-radar, se regăseşte în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, autor Vasile Duţă.


„La intersecţia Şoseaua Găeşti cu centura oraşului se îndrepta spre noi, dinspre SARO, un autoturism Dacia de culoare albă. L-am recunoscut la volan pe sergentul-major Ion Enache şi … stupoare: în maşină, în spate, Elena Ceauşescu. Dându-mi seama că la radio se făcea diversiune, deoarece spuneau că cei doi se află în zona Cobia, am întors autoturismul şi am plecat în urmărirea Daciei. I-am prins din urmă şi m-am încadrat în spatele lor. Am lovit Dacia puternic, din spate, moment în care s-a ridicat la vedere şi Nicolae Ceauşescu. Până atunci stătuse culcat în poala Elenei Ceauşescu. În urma impactului, s-a ridicat capota de la portbagajul maşinii urmărite. Şoferul acesteia a accelerat, încercând să se debaraseze de noi. Celălalt subofiţer l-a luat pe Ceauşescu de guler. În acelaşi timp vorbea la staţia de emisie-recepţie a autoturismului. În goana care a urmat nu s-a ţinut cont de semne de circulaţie, de semafoare, mergându-se efectiv pe contrasens. Urmărirea a continuat pe strada A.I. Cuza, strada Prieteniei, Bulevardul Independenţei, moment în care am încetinit viteza din cauza mulţimii strânse în faţa Prefecturii. Am strigat la mulţime să oprească maşina din faţă. Le-am spus că în acea maşină se află cei doi dictatori. În vacarmul iscat de mulţime, între noi s-a interpus un autobuz şi, profitând de acest paravan creat în mod accidental, maşina urmăriţilor a luat avans”.

Drumul spre pustiu

Maşina condusă de Enache s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. „Am dat prin staţie la dispecerat că cei doi pioni principali sunt în maşină la mine şi am întrebat ce se ordonă. «Intraţi şi voi într-o pădure, undeva, vă ascundeţi şi aşteptaţi!», mi-a zis nea Mihai de la dispecerat. Acum, Elena Ceauşescu, fiind pe scaunul din spatele meu, mă tot înghiontea. Îmi şoptea: «Nu le spune, nu le spune unde sunteţi!» La ieşirea din Ulmi, dispeceratul mi-a făcut apel din nou, că unde suntem.

Le-am spus că suntem la intrare, dar eram la ieşire. Şi mereu le-am spus un loc prin care trecusem mai devreme, dar noi eram deja departe”, ne-a declarat Enache.

Acesta a fost completat de colegul său, Constantin Paise: „Noi ne gândeam cum să scăpăm de furia oamenilor. Şi am plecat spre Bucureşti, iar după 6-7 kilometri ne-am abătut undeva pe un drum lateral, pentru că pe drumul naţional tot veneau maşini. Cum colegul meu cunoştea zona, căci era «sectorul» lui, am virat la un moment dat la stânga, spre Răţoaia, chiar dacă Ceauşescu ne spunea să mergem spre Bolovani, că ştie el un canton de vânătoare”.

În jurul orei 16.30, misiunea de ascundere a lui Ceauşescu era încheiată. Dictatorul a fost adus la sediul Miliţiei de cei doi agenţi de circulaţie, Paise şi Enache. Văzând că este dus la Miliţia din Târgovişte, dictatorul fugar a avut o izbucnire nervoasă. Revoluţionarii şi Armata scotociseră tot judeţul, timp de câteva ore, după „odiosul” şi „sinistra”.

În timp ce, la Bucureşti, noua putere politică prindea contur, în urma întâlnirii de la MApN dintre Ion Iliescu şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, filmul „Târgovişte” rula ameţitor.

Nicolae şi Elena Ceauşescu erau aduşi din păpurişul de la Răţoaia la sediul Inspectoratului Judeţean de Miliţie. Astfel lua sfârşit o aventură de aproape trei ore, dintre care o oră şi jumătate în câmp. În acest timp, Ceauşeştii s-au aflat în grija a doi subofiţeri de Miliţie, plutonierul Constantin Paise şi sergentul-major Ion Enache.

„De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!”

Chemaţi la sediu, Paise şi Enache au abandonat smârcurile de la Răţoaia şi au revenit la Târgovişte. Plecaţi pe înserat, au intrat în oraş când era întuneric beznă. Au ales un alt traseu faţă de cel parcurs cu trei ore mai devreme, însă şi de această dată au trecut prin Ulmi, localitatea atât de legată de destinul lui Ceauşescu.

Povesteşte Ion Enache: „Am plecat pe alt traseu decât la venire, mai ales că de la Răţoaia drumul era mai direct. Am intrat pe Bulevardul Castanilor, să văd totuşi dacă la Inspectorat mai sunt probleme, dacă mai există revoluţionari. Îmi păsa de noi, îmi păsa de maşină. Că aşa gândeam la timpul respectiv, mai ales că era maşina de serviciu. Şi am zis că dacă e ceva, intrăm în curte la unitatea militară, care e peste drum, la câteva zeci de metri. Ceauşescu a tot întrebat: «Unde ne duceţi?».
Eu am intrat prin spate, pe poarta auto, şi i-am zis şi eu mai răstit: «Nu v-am zis că vă ducem la Miliţia Judeţeană, că nu sunt probleme?». Când să intrăm pe poartă, ne opresc soldaţii, nu ne mai lasă să intrăm. Nu mai aveam grade. Nu ştiau cine suntem. Şi atunci s-a răstit Ceauşescu la mine: «Trădătorule! M-ai trădat! De la Târgovişte am fost luat, de la Târgovişte voi fi luat!»”.
Goana după Ceauşescu

În timp ce Nicolae şi Elena Ceauşescu stăteau la Răţoaia, printre papură şi mlaştini, în Târgovişte începuse o „vânătoare” bezmetică. Toată lumea îl voia pe Ceauşescu. Chiar şi angajaţii de la Centrul pentru Protecţia Plantelor, unde au fost aduşi iniţial dictatorii, au fost suspectaţi de revoluţionari că l-au ascuns pe „nea Nicu”.

Contabila-şefă de la „Plante”, Ioana Diniţă, îşi aduce aminte ce a păţit după plecarea Ceauşeştilor cu cei doi miliţieni. „Când am ajuns acasă, a venit o maşină. Era cineva de la Armată şi un civil. Să merg cu ei înapoi, la Centrul de Plante, şi să le spun unde i-am ascuns pe Ceauşeşti. Le-am spus că a venit Miliţia şi i-a luat. Ei – nu, să merg, că altfel mă arestează. Am mers la birou, am deschis biroul, uşa la fişet, apoi au spus să deschidem magaziile. Le-am spus că nu avem chei şi le-am mai spus că nici musca nu poate să trăiască în depozitele noastre, din cauza pesticidelor. Am mers în grădină. Era întuneric. Nu vedeau nimic. Pe mine m-au lăsat aici şi ei au plecat”.

Căutările bezmetice ale Armatei

Isteria cuprinsese şi Armata. Comandantul garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici, făcuse şi el grupuri de căutare. A scotocit tot judeţul, mai puţin pe câmpurile de la Răţoaia.

Referitor la misiunile pe care le-a ordonat militarilor săi, pentru capturarea Ceauşeştilor, Kemenici avea să declare, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Evenimentele s-au succedat încă de la ora 14.00. Eu am ajuns la Oţeluri Speciale cu o subunitate, un subofiţer şi două maşini. Mi-au zis că au plecat de acolo. Pe urmă am ajuns la Centrul de Plante. Au plecat şi de acolo. Ştiam că mai venea cu elicopterul la Mănăstirea Dealu. Am trimis o subunitate să-l caute şi acolo. Eu nu aveam oameni pregătiţi pentru asemenea misiuni şi am cerut un pluton de antiterorişti care erau subordonaţi Securităţii de la Câmpulung. În timp ce am organizat eu plutonul şi l-am trimis la Mănăstirea Dealu după Ceauşescu, am aflat că ei sunt deja în Târgovişte, la Miliţie. Am trimis după ei şi … gata”.

La preluarea Ceauşeştilor de către Armată, comandantul Miliţiei judeţene, colonelul Ion Dureci, plecase din sediu. În intervalul de timp 17.45-18.30, la comanda Miliţiei se afla un ofiţer de la Cercetări penale, colonelul Ştefan Conţ.

Sursă Adevărul

Ceauşeasca a rămas fără CEC-urile copiilor 3,5 milioane de lei. Inginerul Marius Popescu: Am vorbit cu Teodor Brateş, i-am spus unde sunt: «Punctul topografic Boteni, pe DN 7, Ceauşescu se află într-o Dacie roşie cu numărul 4-B-2646.

20 octombrie 2021

Când a plecat de la Sălcuţa în Dacia doctorului Decă, Elena Ceauşescu a uitat geanta cu librete la căpitanul Rusu, garda ei de corp. Valoarea celor şapte CEC-uri: 3,5 milioane de lei. CEC-urile erau pe numele celor trei copii ai dictatorilor, Valentin Zoia şi Nicu, şi pe cel al unui nepoţel (băiatul lui Valentin).

22 decembrie 1989, după ora 13.00. Cele 23 de minute petrecute la Sălcuţa, la şosea, pentru găsirea unei maşini salvatoare, au fost o agitaţie surdă pentru soţii Ceauşescu şi pentru cele două gărzi de corp, maiorul Florian Raţ şi căpitanul Marian Rusu
Unul dintre martorii evenimentului, inginerul Marius Popescu, îl caracterizează pe căpitanul Rusu, garda de corp a Elenei Ceauşescu, drept un „om disperat, care se agita la marginea drumului, total necontrolat, se uita stânga-dreapta, cu o staţie în mână”.

Raţ merge mai departe, Rusu „se desprinde”

Nebunia de la Sălcuţa a luat sfârşit după ce cuplul dictatorial şi maiorul Raţ au urcat în Dacia roşie a doctorului Decă. Căpitanul Rusu avea în grijă geanta Elenei Ceauşescu. S-a suit într-o altă maşină, o Dacie albă, condusă de inginerul Vlad Nicolae, şef de fermă la Avicola Titu. Surpriză, însă: Dacia roşie a plecat spre Titu, iar cea albă către Bucureşti!

Cum s-a ajuns la această distribuţie? Povesteşte maiorul Florian Raţ: „Am văzut undeva pe dreapta un Ford Taunus oprit şi m-am dus să-i cer să ne ducă el la Târgovişte. Mi-a spus că nu are benzină. Între timp m-a strigat Marian, care mi-a spus că s-a oferit un domn să ne ducă. Am văzut că era o Dacie roşie, care venise dinspre Târgovişte, şi o întorsese cam la 30 de grade. În maşină era un cetăţen cu căciulă de blană şi palton. Mai erau lângă el Elena şi Nicolae Ceauşescu şi Marian Rusu. Când am ajuns eu lângă ei, în faţă s-a suit Ceauşescu, iar Marian Rusu trebuia să se suie în spate, lângă ea. Şoferul a zis că ne dă cheile, dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a spus să conducă şoferul, că e maşina lui. Iniţial s-a urcat Rusu, dar mi-a spus să mă urc eu, pentru că el a făcut rost de altă maşină”.

Cetăţeanul „cu căciulă de blană şi palton” era misteriosul doctor Nicolae Decă. În maşina acestuia au urcat Ceauşeştii şi maiorul Raţ. Căpitanul Rusu a profitat de faptul că nu mai avea loc în maşină şi a dezertat, apelând la Dacia albă a inginerului Vlad Nicolae.

În următoarele 20 de minute, Dacia albă va fi scena unor întâmplări uluitoare.

Rusu: „Am lăsat pistolul sub scaun”

Audiat de Comisia „Decembrie 1989” la 30 mai 1995, căpitanul Rusu le-a declarat senatorilor: „Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au suit în maşina doctorului Decă, iar eu în Dacia albă. Ei au plecat spre direcţia Târgovişte – Piteşti, eu spre Bucureşti. Am socotit că este momentul în care mă pot desprinde. Am plecat cu inginerul Vlad, şoferul maşinii. Mi-a spus că, dacă ne opreşte cineva, îi va spune că-i sunt văr. Aveam cu mine o geantă pe care am primit-o la plecarea de la Snagov, precum şi pistolul Stecikin. Am mers până unde se bifurcă drumul spre Bucureşti şi Târgovişte, la Bâldana. Aici s-a terminat benzina maşinii. Am lăsat pistolul şi încărcătoarele sub scaunul din dreapta, am deschis pe drum geanta, în care era un plic mare, alb. Plicul nu era lipit. În el erau nişte carnete CEC, pe care mai târziu le-am predat. Erau pe numele lui Valentin, Zoia şi Nicu Ceauşescu. Câte unul nominal şi câte unul cu parolă. Mai era şi un libret pe numele fiului lui Valentin. În total, şapte carnete. Valoarea totală era de trei milioane şi
jumătate de lei”.

De la Bâldana, Rusu a plecat cu o altă maşină spre Târgovişte, unde l-a întâlnit pe maiorul Raţ, care între timp se „desprinsese” şi el de soţii Ceauşescu. De acolo, cei doi ofiţeri de Securitate au venit împreună spre Bucureşti, ascunzându-se de revoluţionari şi căutând soluţii să se pună la dispoziţia noului regim.

După ce au ajuns în Capitală, ultimele gărzi de corp ale Ceauşeştilor s-au deplasat la Comandamentul trupelor de grăniceri, unde căpitanul Rusu a predat CEC-urile Ceauşeştilor, iar maiorul Raţ – geanta cu armament. Acestea au fost preluate personal de colonelul Teacă, şeful Comandamentului, care a dispărut cu ele din clădire. „S-a dus la Ministerul Apărării Naţionale. Când s-a întors, ne-a spus că le-a predat acolo şi că generalul Iulian Vlad ştie de noi”.

Nicolae Vlad: „Am crezut că mă omoară

Şoferul Daciei albe, inginerul Vlad Nicolae, spune că a trăit momente de groază de-a lungul celor 18 kilometri, de la Sălcuţa la Bâldana. „Securistul ei, Marian Rusu, s-a suit la mine în maşină. Plecând Ceauşeştii, împreună cu inginerul Popescu, pe care-l cunoşteam bine, am vrut să punem mâna măcar pe ăsta. În momentul ăla, când s-a urcat în maşină, «hai să-l prindem!». Când să pun mâna pe el, a scos pistolul şi mi l-a pus la cap. Zice: «Gata!

Dă-i drumul! Hai să întoarcem spre Piteşti!». Eu zic: «Nu mai putem să întoarcem, hai să mergem spre Bucureşti! Eu nu am benzină», aveam şi instalaţie pe gaz, că ăsta a fost norocul meu. Avea o servietă maro, cu cifru. A început şi a scos plicuri. Desfăcea, îşi băga el în buzunar ce era în ele. Ce nu-i trebuia îmi lăsa mie în maşină. «E vreo apă, vreo pădure, pe undeva?», mă întreba. Mă gândesc: vrea să mă omoare ăsta. M-am văzut mort. Parcă vedeam şi cum mă plângeau toţi. Apoi, la Bâldana, m-am prefăcut că am rămas fără benzină şi am scăpat de el, că a plecat cu un Lăstun spre Târgovişte. M-am dus apoi la Miliţie, la Tărtăşeşti. Lăsase la mine în maşină un fular, servieta aceea cu cifru şi pistolul cu 82 de cartuşe”, îşi aminteşte inginerul Vlad. Speriat, acesta le-a predat imediat la Miliţia Tărtăşeşti.

„Ce-ai, mă, cu omul, ce ţi-a făcut?”

Inginerul Marius Popescu a fost implicat în scena dură dintre căpitanul Marian Rusu şi inginerul Vlad Nicolae. „După ce Dacia lui Decă a plecat spre Titu cu soţii Ceauşescu, am rămas cu Vlad Nicolae şi cu Marian Rusu. Cât mă dădeam eu de ceasul morţii că i-am pierdut pe Ceauşeşti, Rusu s-a dus la prietenul meu şi i-a ordonat: «Du-mă la Bucureşti!». Ăsta: «te duc». A întors maşina spre Bucureşti, pentru că era îndreptată spre Piteşti (unde voia Ceauşescu să ajungă, dar n-a avut încredere «coana Leana» să urce, l-a preferat pe Decă). În timpul ăsta s-a urcat şi Rusu în dreapta şoferului. Eu, când am văzut, m-am dus în dreapta-faţă, să-l prind măcar pe ăsta. Uşile erau blocate cu apărători antifurt.

Am luat la rând fiecare uşă, crezând că pot să deschid vreuna. Şi-a dat seama ce intenţii am, pentru că m-a văzut crispat şi am venit a doua oară la uşa lui, încercam să intru la el cu orice preţ. Îşi încărca un pistol aşa, mai măricel, cred că era Makarov. Şi când a văzut că trag de uşă, i-a pus pistolul în gât lui Vlad Nicolae, zicând: «dacă nu porneşti, trag!». 

Era disperat. Iar Vlad Nicolae, cu pistolul în jugulară, se răsteşte la mine:
«Ce-ai, mă, cu omul, ce ţi-a făcut? Lasă omul în pace!» Am rămas trăsnit. Dar l-am înţeles pe Vlad Nicolae, că el era cu pistolul la gât, nu
De ce Târgovişte şi nu Piteşti?

După ce au urcat în maşina doctorului Decă, Ceauşeştii şi aghiotantul rămas, Florian Raţ, au demarat spre Titu. Iniţial, voiau să ajungă la Piteşti, însă pe traseu doctorul Decă le-a dat o altă idee. Maiorul Raţ a povestit Comisiei „Decembrie 1989” ce s-a întâmplat după îmbarcarea în Dacia roşie: „După ce ne-am suit, Decă ne-a spus că ştie el un drum mai sigur. Spre Târgovişte, pe undeva prin spate. Acesta iese la Combinatul de Oţeluri Speciale”.

Inginerul Marius Popescu vine cu amănunte: „Maşina lui Decă a plecat spre Titu cu destinaţia Piteşti. Eram la doi metri de ei când maiorul Raţ l-a întrebat pe Decă: «Ne duci şi pe noi la Piteşti?». Şi ăsta: «Da, cum să nu vă duc?». Abia aştepta să-i urce în maşina lui”.

Cum au ajuns totuşi pe drumul de Târgovişte? „Spre Titu-Târg, doctorul Decă le-a spus că nu se poate trece prin Găeşti, că el de-acolo vine şi e lume multă, iar drumul spre Piteşti nu are ocolişuri. Le-a spus că e periculos prin Găeşti şi atunci ei au fost de acord şi au făcut la dreapta, prin Produleşti, spre Târgovişte”, explică inginerul Popescu.

„Alo, Televiziunea? Ceauşescu e într-o Dacie roşie!“

După ce maşina doctorului Decă a plecat de la Sălcuţa, inginerul Marius Popescu, martor al evenimentelor de la şosea, s-a gândit că pentru prinderea Ceauşeştilor trebuie comunicată poziţia lor prin intermediul Televiziunii. Alături de un grup din Sălcuţa, a mers la o farmacie din Titu, unde ştia că există un telefon.

„Am urcat în maşina unui tinichigiu auto pe care-l cunoşteam, Vasile Alexe îl cheamă. Ne-am dus la farmacia din Titu-Târg, am sunat la centralistă, centralista mi-a dat Televiziunea. Am vorbit cu Teodor Brateş, i-am spus cine sunt. «Punctul topografic Boteni, pe DN 7, Ceauşescu se află într-o Dacie roşie cu numărul 4-B-2646 şi a luat-o spre Piteşti». Între timp ieşim în stradă, iar un fost lucrător la Avicola, fost vameş, un băiat deştept, auzise anunţul. Ne zice: «Aţi dat greşit, nu a plecat spre Piteşti, s-a dus spre Târgovişte, m-am întâlnit eu cu ei». Şi atunci zic: «Hai înapoi în gară, la centrală, să dăm telefon că nu mai e spre Piteşti, ci spre Târgovişte». Am venit în gară, am dat telefon la centralistă, am vorbit la Televiziune cu George Marinescu, crainicul. «Dom’le, sunt cutare, tot ăla cu anunţul, uite, Ceauşescu e spre Târgovişte, nu mai merge la Piteşti». Iar pe post s-a anunţat imediat că dictatorii fug spre Târgovişte, într-o Dacie roşie”, ne-a povestit inginerul Popescu. Vasile Alexe din Sălcuţa este tinichigiul care l-a dus pe Marius Popescu la Titu, pe urmele Ceauşeştilor.

„Dacia cu nouă locuri“

„Am ajuns în câmp, la Sălcuţa, după ce a plecat Ceauşescu cu doctorul Decă. Acolo era inginerul Popescu, îl cunoşteam. Mi-a spus că au fost Ceauşeştii aici şi că au fugit cu o Dacie roşie, spre Titu, spre Piteşti. Şi am zis: «Hai spre Titu!». Eram în maşină doi în faţă, patru în spate şi doi sau trei prin portbagaj. Am plecat aşa, cu portbagajul deschis. Eram «Dacia cu nouă locuri»! Şi mi-a spus inginerul Popescu: «Hai să mergem repede la farmacia din Titu-Târg, să sunăm la Televiziune, să le spunem că a luat-o spre Piteşti». A sunat domnul Popescu, a vorbit cu Brateş: «Alo, uitaţi, Ceauşescu e într-o Dacie roşie cu număr de Bucureşti, merge spre Piteşti. E cu Elena Ceauşescu şi cu o gardă de corp». Era acolo o farmacistă cu un aparat de radio. Şi ce a spus inginerul Popescu la telefon, s-a şi spus la aparat, că Ceauşescu se îndreaptă spre Piteşti. Apoi a schimbat spre Târgovişte”, ne-a declarat Vasile Alexe

Sursa Adevărul

Ceauşeştii rămân ai nimănui. «Elena mi-a cerut să mergem la Sinaia». Ora 14, Ceauşescu: «E lovitură de stat!»

19 octombrie 2021

22 decembrie 1989, ora 14.20: fugarii sunt părăsiţi şi de ultima lor gardă de corp, maiorul Florian Raţ. Marea lor speranţă, prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, e la un pas de a fi aruncat peste balcon, pentru a fi linşat de mulţime. Între comuna Văcăreşti şi Centrul de Plante Târgovişte, soţii Ceauşescu trăiesc spaime teribile. Timp de 28 de minute, moartea îi pândeşte la fiecare pas.

Am ajuns cu povestirea la Văcăreşti, un sat situat la 7 kilometri de Târgovişte, pe drumul spre Titu. Soţii Ceauşescu au fost transbordaţi din maşina doctorului Nicolae Decă în cea a unui localnic, Petrişor Nicolae.

Nicolae Petrișor

Prima manevră a lui Petrişor Nicolae a fost de a trage maşina brusc, în stânga, pe o uliţă lăturalnică. „M-am gândit că, dacă părăsesc satul, risc să fiu lichidat”, a explicat el ulterior. Şoferul a fost adus la ordine de maiorul Florian Raţ (de la Direcţia a V-a a Securităţii), singura gardă de corp care le rămăsese Ceauşeştilor după episodul Sălcuţa. Raţ era îmbrăcat în haine civile, cu o geacă de piele specifică securiştilor.
„Pe beţivul ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?“

Să urmărim mărturia lui Petrişor Nicolae, consemnată în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, autor Vasile Duţă. „«Civilul» mi-a spus să dau maşina cu spatele şi să revin la şoseaua principală. Frica îmi paraliza mişcările şi nu mai eram capabil să-mi stăpânesc tremurul nervos al piciorului pe acceleraţie.

Elena Ceauşescu a zis: «Pe beţivu’ ăsta l-am luat să ne ducă cu maşina?». Am răspuns că nu am băut nimic şi îi rog să nu-mi facă niciun rău, că am trei copii de crescut. Nicolae Ceauşescu mi-a ţinut mâna stângă pe picior, încercând să mă calmeze. M-a întrebat ce meserie am, dacă sunt membru de partid şi dacă vreau să-i ajut să ajungă la Cobia”.

Maiorul Florian Raţ – „civilul” de care vorbeşte şoferul – a povestit, în 1995, Comisiei „Decembrie 1989”: „La Văcăreşti, după transbordare, doctorul Decă a zis că o să-i oprească pe cei care ne urmăreau, dar a rămas acolo, nu a mai venit după noi. Pe drum, şoferul (n. red. – Petrişor Nicolae) a spus că este adventist şi că Ceauşescu i-a cam asuprit, iar el a zis «Lasă, lasă, du-ne acolo!». Şoferul a mai zis că vrea să-l ducă la el acasă, dar e ziuă şi văd vecinii”.

Era deja ora 14.00, iar de 60 de minute, populaţia era bombardată, prin Radio şi Televiziune, cu expresii gen „tiranul”, „odiosul dictator şi sinistra sa soţie”, „călăii poporului român”… Aşa se explică de ce toţi evitau să-i găzduiască pe fugari!
„E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!“

Petrişor Nicolae: „Am ajuns la Colanu, primul sat după Văcăreşti. «Civilul» s-a adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunând că drumul spre Cobia s-ar putea să fie blocat şi că ar fi mai bine să ne îndreptăm spre Combinatul de Oţeluri Speciale, unde o să vorbească cu conducerea şi apoi să se adreseze muncitorilor. Ceauşescu a fost de acord şi a spus să intrăm în combinat prin spate, unde era de presupus că nu este lume adunată. «Civilul» mi-a spus să mă îndrept spre halda de zgură şi să intrăm în combinat prin spate. După circa 300 de metri mi-a spus să opresc motorul. M-a cuprins frica, am crezut că acesta este sfârşitul. Am observat că ne urmărea aceeaşi maşină. «Civilul» a întrebat ce să facă. Elena Ceauşescu a întrebat «Ce se întâmplă?» şi mi-a spus să deschid radioul. La auzul ştirilor, tiranul a căzut cu capul pe bord, unde a rămas câteva minute. Şi-a revenit şi a început să strige: «E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!“

Petrişor Nicolae: „Am ajuns la Colanu, primul sat după Văcăreşti. «Civilul» s-a adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunând că drumul spre Cobia s-ar putea să fie blocat şi că ar fi mai bine să ne îndreptăm spre Combinatul de Oţeluri Speciale, unde o să vorbească cu conducerea şi apoi să se adreseze muncitorilor. Ceauşescu a fost de acord şi a spus să intrăm în combinat prin spate, unde era de presupus că nu este lume adunată. «Civilul» mi-a spus să mă îndrept spre halda de zgură şi să intrăm în combinat prin spate. După circa 300 de metri mi-a spus să opresc motorul. M-a cuprins frica, am crezut că acesta este sfârşitul. Am observat că ne urmărea aceeaşi maşină. «Civilul» a întrebat ce să facă. Elena Ceauşescu a întrebat «Ce se întâmplă?» şi mi-a spus să deschid radioul. La auzul ştirilor, tiranul a căzut cu capul pe bord, unde a rămas câteva minute. Şi-a revenit şi a început să strige: «E lovitură de stat!

S-au vândut pentru un pumn de dolari!», apoi mi-a spus să plecăm. La vederea Târgoviştei a spus: «Am făcut atâtea pentru oraşul acesta şi acu’ poporul nu mă mai vrea?!». Am intrat în combinat pe la halda de zgură, fără să oprim la semnalizarea paznicului, îndreptându-ne spre staţia CFU. Am oprit la trei metri de staţie, cu motorul pornit, «civilul» urmând să dea telefon conducerii combinatului”.
Maiorul Florian Raţ: „Ceauşescu l-a întrebat pe şofer dacă ştie acel drum spre combinat, iar şoferul a zis că da, e prin spate, la o haltă. Mergând aşa, undeva în dreapta era o clădire. I-a spus şoferului să oprească, iar mie mi-a spus să mă duc să văd dacă au telefon. M-am dus, acolo erau două femei şi au zis că nu au telefon, că este la sediul CAP. M-am întors, erau cam 200 de metri, i-am raportat că nu au telefon şi a zis să mergem mai departe”.

Aventura continuă în Combinatul de Oţeluri Speciale, înainte de intrarea în Târgovişte. Petrişor Nicolae: „Pe calea ferată, un cetăţean a observat că în maşină se află dictatorii şi a fugit spre staţie, unde muncitorii erau la televizor. «Civilul» a revenit în fugă, mi-a spus să demarez deoarece oamenii începuseră să arunce în noi cu sticle, ţevi, pietre şi alte obiecte“.

Maiorul Florian Raţ: „Am ajuns în spate la combinat, unde era un fel de haltă, o clădire, dar nu ştiu ce destinaţie avea. A spus să oprească şi m-a trimis să vină acolo secretarul de partid şi directorul. El a coborât din maşină, parcă îl văd şi acum, se descheiase la palton, iar ea a rămas în maşină. Am intrat, era un hol, iar undeva în stânga, lumea se uita la televizor. Era gălăgie mare. Am întrebat pe cineva unde au un telefon şi mi-a spus că alături e secretariatul şi acolo e telefon. M-am dus acolo, (era o femeie cam de 30 de ani, am întrebat-o de telefon, dacă se poate vorbi cu directorul, inginerul-şef sau secretarul de partid. Aici era în spatele combinatului. Femeia aceea a format numărul, dar nu răspundea nimeni. Apoi m-a întrebat cine sunt. Abia atunci a observat că nu sunt de acolo, iar pe ei (n. red. – soţii Ceauşescu) nu-i văzuse nimeni, că nu erau pe afară, toţi se uitau la televizor. El era tot afară şi i-am spus că şefii nu sunt de găsit, iar el a zis să mergem la Judeţeana de Partid. Şoferul i-a spus să-şi scoată căciula, că îl cunosc oamenii, el şi-a scos căciula, apoi i-a spus să scoată şi paltonul, l-am ajutat eu, şi l-a scos şi l-am pus în spate. După ce am trecut o linie de cale ferată, unul a început să strige: «Huo, tiranul!». Probabil că l-au cunoscut. Am depăşit combinatul, am ieşit pe nişte străduţe şi Ceauşescu a zis să nu tragă chiar la Judeţeană, ci pe o stradă mai lăturalnică”.

S-a întâmplat cândva la Ulmi…

Odată ieşiţi din combinat, încotro s-o apuce?

Petrişor Nicolae: „Eram dezorientat. Nicolae Ceauşescu a spus că ar vrea să meargă la Ulmi, unde mai fusese găzduit. Elena Ceauşescu a replicat că nu are rost să meargă acolo, întrucât persoana a murit”.

Time-out! Localitatea Ulmi, aflată lângă Târgovişte, s-a intersectat într-adevăr cu biografia lui Ceauşescu, influenţându-i destinul. La 15 ianuarie 1936, pe când avea 18 ani, acesta a fost arestat în casa unui ilegalist din Ulmi, Ion Olteanu. Ceauşescu participa la o „şedinţă de celulă”, în calitate de reprezentant al Regionalei UTC Prahova, care coordona activitatea în trei judeţe: Prahova, Dâmboviţa şi Ilfov. Gazda, Ion Olteanu, îl anunţase însă pe jandarmul din sat, care i-a luat ca din oală. Asupra lui eauşescu au fost găsite câteva broşuri subversive, printre care „Lumina vine de la răsărit” şi „Discursul tovarăşului Molotov”.

„Lotul Ulmi”, compus din 18 persoane, dintre care patru chiar din Ulmi, a fost „cazat” în arestul Jandarmeriei din Târgovişte, apoi mutat la Braşov, unde se judeca procesul. În instanţă, Ceauşescu s-a comportat sfidător, de aceea a şi primit o pedeapsă aspră, în iunie 1936: doi ani şi şase luni de închisoare, incluzând perioada de arest.

Condamnaţii au fost mutaţi la Doftana, vestita „universitate comunistă” din judeţul Prahova. Acolo, Ceauşescu s-a apropiat de câţiva dintre liderii comuniştilor români, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. A păstrat însă relaţii profitabile şi cu unul dintre condamnaţii din Ulmi, Gheorghe Dumitrache. Acesta împărţea cu Ceauşescu pachetele cu mâncare pe care i le aducea sora sa, Elena Dumitrache.

Aşadar, pe 22 decembrie 1989, spre familia Dumitrache îşi îndreptase speranţele, timp de o clipă, fugarul Nicolae Ceauşescu! Dacă „persoana“ la care făcea referire Elena Ceauşescu, spunând că „a murit”, era Gheorghe Dumitrache, atunci „Tovarăşa“ s-a înşelat: bătrânul ilegalist din Ulmi încă se mai afla în viaţă! El avea să moară în 1993, deci în 1989 l-ar fi putut găzdui pe vechiul său camarad.

Escală ratată la Judeţeana de Partid din Târgovişte

Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae: „«Civilul» propune să mergem la Comitetul Judeţean de Partid. Eram pe centura oraşului, spre Micro XI, şi am observat pe Calea Domnească un trafic intens de maşini cu steaguri tricolore. Civilul mi-a spus să nu ies în strada principală, ci să merg printre blocuri. Mergeam foarte încet pe sensul interzis, fiind văzut de mulţimea de demonstranţi, care au început să strige la noi. Atunci, Elena Ceauşescu i-a spus tiranului să-şi scoată căciula şi şuba, pentru a nu fi recunoscuţi. Am ajuns pe strada dinspre aripa de vest a magazinului Chindia, încercând să ies în Calea Domnească. «Civilul» mi-a indicat să merg prin Micro IX, trecând de BIG şi de Spălătoria chimică. Am ieşit în Calea Domnească, încadrându-ne în trafic. La intersecţie ne-am îndreptat invers, spre străduţa care duce în spatele Liceului «Ienăchiţă Văcărescu», unde am parcat. «Civilul» s-a îndreptat spre Palat pe jos, urmând să vină cu un Aro pentru cei doi”.

„M-am întors, dar nu i-am mai găsit“

„Halta” din apropierea Palatului Administrativ este relatată şi de maiorul Florian Raţ: „Am ajuns, fără niciun incident, cam la 500 de metri de Judeţeana de Partid. Ceauşescu mi-a spus să mă duc la primul secretar şi să vină acolo cu un Aro, dar să nu mă duc prin faţă. I-am spus că nu ştiu unde e Judeţeana, iar şoferul mi-a explicat unde este, pe aleea principală, la vreo 200 de metri. Aveam cu mine şi staţia Motorola, dar nu aveam cu cine ţine legătura acolo, de aceea am lăsat-o în maşină. M-am dus la Judeţeana de Partid. Când am ajuns acolo, în balcon erau revoluţionari, lume multă şi nu se putea intra. Aveam şi arme la mine, puteau zice că vreau să trag. Noi nici nu ştiam care era situaţia atunci. M-am întors unde îi lăsasem, dar nu i-am mai găsit. Nu ştiam ce să fac. Am zis să vin la Bucureşti, să văd cine a luat conducerea. (…) Am întâlnit nişte cetăţeni care strigau «Victorie!», am strigat şi eu. (…) După vreo 300 de metri, am simţit o bătaie pe umăr, şi atunci am îngheţat, mi-am zis: «Gata!». Dar era Rusu Marian, care mi-a spus să scap de armament. Dar eu am zis că îl am în primire şi dacă mă vede cineva, mă împuşcă cu el”.

Pantelimon Găvănescu, omul de la balcon

Ceea ce nu ştia maiorul Raţ – iar Ceauşescu nici nu bănuia! – este că prim-secretarul de partid Pantelimon Găvănescu, omul de la care aşteptau cu toţii un ajutor providenţial, se afla, la rândul său, într-o situaţie disperată. Cu puţin timp înainte de sosirea lui Raţ la Palatul PCR, Găvănescu fusese luat pe sus din biroul său, de către revoluţionari, şi scos peste balcon, la şase metri deasupra solului. Găvănescu era ţinut cu un picior peste balustradă, în timp ce „călăii” săi întrebau mulţimea din Piaţă: „Îi dăm drumul?”.

Iar mulţimea răspundea: „Daaaaaaaaaa”. Zdrobirea de caldarâm şi linşajul păreau inevitabile. Dar Găvănescu a fost salvat în ultima clipă de alţi revoluţionari de la balcon, care – mai puţin înfierbântaţi – au strigat: „Fraţilor, nu vă mânjiţi mâinile cu sânge! Suntem revoluţionari, nu criminali!”. Să ne amintim: în urmă cu nici două ore, după ce fugise cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, Nicolae Ceauşescu îl întreba prin telefon, de la Snagov, pe prim-secretarul de partid al judeţului Dâmboviţa: „Găvănescule, e linişte la Târgovişte?”. Iar răspunsul venea prompt: „E linişte, tovarăşe secretar general!”. Se întâmpla în jurul orei 12.40, iar acum era 14.20.

„Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!“

În 100 de minute, situaţia se schimbase radical. Ceauşescu era un câine hăituit, iar Găvănescu – un şobolan în ghearele unei haite de pisici. Revenim la firul poveştii lui Petrişor Nicolae, şoferul: „După plecarea «civilului» (n. red. – a maiorului Raţ), Elena Ceauşescu m-a ameninţat permanent cu un pistol. După vreo cinci minute, dintr-o curte ne-au observat doi tineri, care au început să strige: «Uite tiranii, chiar aici, lângă noi!».

Speriată, Elena Ceauşescu mi-a spus să plecăm de acolo cât mai repede. Am încercat să pornesc maşina, sub ameninţarea armei, dar din cauza gazolinei, pe carburator se făcuse o crustă de gheaţă. Crezând că nu vreau să pornesc maşina, Elena Ceauşescu a strigat: «Până aici ţi-a fost! Dacă murim noi, mori şi tu!». Am încercat să continui la automat până a pornit maşina”.

Obsesie

Petrişor Nicolae spune în mod repetat că Elena Ceauşescu era înarmată, dar nimeni, în afară de el, nu i-a văzut pistolul sau altă armă. „Tovarăşa“ a călătorit de la Văcăreşti la Inspectoratul de Protecţia Plantelor din Târgovişte pe bancheta din spatele lui Petrişor.

Viaţa fără gărzi de corp

Din acest moment, cursa continuă într-o formulă nouă. În Dacia neagră cu numărul 1-DB-3005 se mai află doar trei persoane: proprietarul maşinii (Petrişor Nicolae) şi dictatorii fugari (Nicolae şi Elena Ceauşescu). A ieşit din joc maiorul Florian Raţ, ultima gardă de corp a foştilor conducători.

Petrişor Nicolae are un motiv mai puţin să fie speriat: armele maiorului Raţ. Acum, mulţimea îl înspăimântă. Linşajul pândeşte la fiecare pas.

Şoferul se apropie de finalul aventurii sale. „Am ieşit spre stânga, pe strada Justiţiei, şi Nicolae Ceauşescu a insistat să mergem la Palat, la Comitetul Judeţean de Partid. A întrebat-o pe Elena dacă Raţ – i-a pronunţat prima dată numele – a lăsat staţia de transmisie. Aceasta i-a răspuns: «Da». Am ieşit în Calea Domnească pe la muzeu, continuându-ne drumul până la staţia taxi de lângă Biblioteca Judeţeană. Observând mulţimea care se îndrepta spre Palat, Elena i-a spus lui Nicolae să se ascundă pentru a nu fi văzut. Acesta a ascultat-o. S-a ascuns şi ea, ameninţându-mă continuu cu pistolul. Mi-a cerut să întorc, am revenit în Calea Domnească, zicându-mi să mergem la Mănăstirea Dealu. La «2 Brazi» am trecut pe stop, am virat la dreapta, spre podul Mihai Bravu, ajungând la Hotelul Partidului. Elenei i-a venit ideea că acolo ar fi în siguranţă. Am oprit maşina la treptele hotelului, unde se aflau doi tineri. Nicolae Ceauşescu deschide uşa maşinii şi zice: «Vrem să intrăm şi noi aici». Fata, îmbrăcată în uniforma hotelului, a urcat în fugă scările, spunând că şeful are cheile şi totul este închis. Elena mi-a cerut să plecăm de acolo şi să evităm aglomeraţia oraşului. Am făcut dreapta, pe lângă Biserica Creţulescu. Elena mi-a cerut să mergem la Sinaia. Am răspuns că nu mai avem benzină şi că ar fi bine să mergem la staţia PECO Teiş. Am ajuns lângă staţie, fără să fiu lăsat să opresc şi să cobor”.

Petrişor Nicolae, în maşina în care i-a predat pe Ceauşeşti

Stop! Există destule detalii discutabile în povestirea lui Petrişor Nicolae, dar unul este minciună flagrantă: faptul că Elena Ceauşescu ar fi avut pistol. Toţi ceilalţi martori şi toate celelalte relatări contrazic această teză. Niciunul dintre dictatorii fugari nu avea armă. Ultima persoană înarmată din Dacia lui Petrişor a fost maiorul Raţ, dar acesta juca deja în alt film.

Petrişor Nicolae continuă: „Intenţia mea era să-i las în maşină şi să fug, fiindcă eram în primejdie din cauza mulţimii care mă văzuse şi a celor doi dictatori. Ei îşi schimbau planul de la o clipă la alta. Acum mi-au cerut să-i duc într-o pădure, gândindu-se probabil că vor putea lua legătura prin staţie cu «câinii lor de pază». M-am îndreptat spre Priseaca, trecând prin centura oraşului, pe la autogară. La Centrul de Protecţia Plantelor era poarta deschisă şi am gândit că asta era şansa mea să scap cu viaţă. Am virat scurt dreapta, am oprit în curte şi am oprit în faţa birourilor, sub nişte brazi. Am cerut voie Elenei să merg înăuntru, să văd dacă este cineva. Am auzit gălăgie în biroul directorului”.

Poveşti din Văcăreşti

În 1989, Maria Ungureanu era primăriţă în Văcăreşti, comuna prin care au trecut, la interval de o oră, atât soţii Ceauşescu (într-o Dacia roşie, schimbată cu una neagră), cât şi tandemul Manea Mănescu – Emil Bobu (într-un Aro). Relatarea fostei primăriţe spune multe despre amestecul de panică şi exaltare din acea zi.

„Pe 22 decembrie eram la primărie, cu o parte dintre salariaţi. A apărut soţul unei salariate, care ne spunea că e jale, sunt manifestări, drumuri blocate. Între timp a mai venit cineva, un localnic, şi ne-a spus că soţii Ceauşescu au trecut pe la noi prin comună. S-au oprit întâi la o fermă care aparţinea Comitetului Judeţean de Partid. Au intrat în legătură cu salariţii, cerând să dea un telefon şi să ia legătura cu prim-secretarul de partid, Pantelimon Găvănescu. Nu au putut da telefon. Mi s-a spus că soţii Ceauşescu s-au oprit apoi la poarta lui Petrişor, un cetăţean din comună, şi au urcat în maşina acestuia. Atunci am rămas blocată. Am făcut rost de o maşină, o basculantă. Am ajuns la postul de Miliţie. Erau mulţi oameni agitaţi. Mi-a rămas în minte o întâmplare cu un cetăţean al comunei, amărât, fără dinţi în gură, care m-a întrebat: «Tovarăşa primar, eu ce să fac acum, pot să tai viţelul?». Am spus: «Bre, taie-l acum, că nu se ştie ce va fi». Apoi, era mare agitaţie în jurul unei maşini. Oamenii încercau s-o răstoarne, se agitau, erau foarte nervoşi. Era maşina doctorului Decă şi tot scotoceau prin ea”.

„Haideţi la Petrişor, că vor să-i dea foc la casă!“

Maria Ungureanu îşi continuă povestea. „La un moment dat, când am ieşit din primărie, am văzut acea maşină cu Manea Mănescu şi cu Emil Bobu. Am trimis băieţii după Aro şi am aflat că a fost oprit la Perşinari. Între timp a venit cineva şi mi-a spus că a venit Petrişor acasă. Am mers cu cineva la Petrişor, pentru că mi s-a spus: «Haideţi, tovarăşa primar, că oamenii vor să-i dea foc la casă pentru că el l-a ascuns pe Ceauşescu!». Am mers în casă, am făcut atunci cunoştinţă, pentru că nu-l cunoşteam. Acolo mi-a povestit cum s-a desfăşurat drumul lui spre Târgovişte, unde i-a lăsat. Am stat mult timp atunci la Petrişor, pentru că oamenii erau porniţi pe el şi îmi era teamă. Am pus şi pază la el acasă. În timpul ăsta, Petrişor era suspectat de oameni că l-a ascuns pe Ceauşescu. Unii îi spuneau «Bine ai făcut!», alţii îl luau la rost”.

Sursa Adevărul

Ceauşescu, lăsat în aer de toată lumea – «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României».

18 octombrie 2021

Plecaţi în fugă de la Snagov, soţii Ceauşescu au sperat că vor fi apăraţi de două elicoptere de luptă, bine înarmate. Acestea nu s-au ridicat însă de la Otopeni. Cursa Snagov – Sălcuţa a fost ultimul zbor al Ceauşeştilor. Trei zile mai târziu, un alt elicopter avea să le transporte cadavrele de la Târgovişte la Bucureşti.

La scurt timp după decolarea de la Snagov, când elicopterul Dauphin a luat înălţime, Ceauşescu a avut confirmarea: dispozitivul de securitate strângea laţul în jurul Palatului. Privind în jos, fostul comandant suprem – era deja „fost”, căci nimeni nu-i mai asculta ordinele – a văzut mişcările de trupe de la sol. Când se afla încă în Palat, acestea i s-au părut suspecte; din aer, avea imaginea trădării.

Pentru prima dată şi-a pus problema supravieţuirii. Pierderea puterii nu mai era chiar cel mai grav lucru care i se putea întâmpla. De-acum, însăşi viaţa îi era în pericol.

„Vasile, orientează-te!“

Şi totuşi, mai exista o fărâmă de speranţă. În câteva minute avea răspunsul la o întrebare capitală: l-a abandonat chiar toată lumea? La comanda Armatei a rămas totuşi generalul Stănculescu, care e altfel decât „trădătorul Milea”…

Generalulu Iosif Rus

Aşadar, se ridică sau nu cele două elicoptere de la Otopeni, cum a zis Maluţan? Tocmai îi solicitase generalului Iosif Rus (şeful Aviaţiei Militare), prin intermediul colonelului Vasile Maluţan, pilotul elicopterului său, ca aparatele să vină echipate cu militari înarmaţi.

La 25 mai 1995, cu o zi înainte de a muri într-un accident de elicopter stupid şi suspect, Vasile Maluţan a dezvăluit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Ceauşescu mi-a cerut să-i raportez generalului Rus că are nevoie de două elicoptere mari, cu trupe pentru însoţire, că se simţea descoperit. Nu avea gardă ca lumea. Şi a insistat pe treaba asta. Am luat legătura cu Rus, care zice: «Discută direct cu Tenie şi raportează-i ce mi-ai raportat mie!». Adică, ordinul lui Ceauşescu”. Colonelul Petru Tenie se afla la comanda flotilei prezidenţiale de la Snagov.

Vasile Maluţan

Maluţan continuă: „Am făcut cum mi-a ordonat generalul Rus, mi s-a dat legătura, am vorbit cu Tenie. Şi Tenie zice: «Vasile, fii atent că, din momentul de faţă, nu se mai ridică niciun elicopter! Aşa că, orientează-te!». Lucrul acesta m-a încurajat extraordinar. Discuţia avea loc la ieşirea din Palat. Ceauşescu a stat pe scări, lângă mine, să audă ce vorbesc. M-a auzit ce am vorbit… A dat din mână nemulţumit… Dar el pe Tenie nu l-a auzit! N-a ştiut că Tenie mi-a spus treaba asta. Eu lui Ceauşescu i-am raportat că elicopterele se pregătesc şi… or să vină. Îmi pregăteam o minciună – că voiam să plec de la Snagov – şi să-i zic că trebuie să schimbăm elicopterul, că l-am suprasolicitat la decolarea de pe CC şi nu prezintă garanţie. Dacă vrea să plece de aici şi să decoleze din nou, eu nu-i mai garantez că ajungem întregi!”.

„Da’ pe noi cui ne laşi?“

Nicolae Ceauşescu, gânditor, n-a reacţionat imediat. S-a băgat în ciorbă Elena Ceauşescu. Povesteşte Maluţan: „Deci, am încercat să-l mint. La care, Madam Ceauşescu zice: «Da’ pe noi cui ne laşi, dacă tu pleci cu ăsta…?» «Vin cu celălalt, de rezervă! Cu ăla bun!»… Eu voiam să mă văd plecat de-acolo… Mai cu seamă că, după aia, iar am intrat înăuntru, iar Rusu Marian s-a apropiat de mine şi mi-a spus: «Vasile, vezi că a căzut Televiziunea!».

Am înţeles că a fost ocupată de demonstranţi. Şi mi-am dat seama că, din momentul ăsta, trebuie să se întâmple ceva… Adică, trebuie să «divorţăm» de Ceauşescu – aşa am gândit-o eu atunci. După care m-am dus la elicopter. Am vorbit cu băieţii: «Uite, măi băieţi, am încercat şi treaba asta, să reuşim să-l păcălim, să fugim cu elicopterul la unitate. N-a fost de acord». Eu nu ştiam ce forţe au ei acolo. Că dacă ştiam că sunt numai doi soldaţi şi nu ştiu ce… porneam motoarele şi fugeam!”.

Plan de evadare

Dar aventura de la Snagov nu se încheiase. Pilotul prezidenţial îşi continuă povestea. „Am fumat o ţigară şi mă cheamă iar în interior. «Băi, ia, mă, legătura din nou cu ăştia, ce dracu’ întârzie atâta? Să chemi elicopterele!». Deci, el o credea pe aia: că vin elicopterele. Am luat legătura cu unitatea… cu Tenie, bineînţeles, că vorbeam de formă! Zic: «Ce faceţi cu elicopterele?! Uite, tovarăşul preşedinte aşteaptă elicopterele alea!». Iar Tenie: «Băi, ţine-l de vorbă!».

Eu îmi făceam planul cum să fug de aici. Cum să scap de ei. A doua oară… Iar am plecat către elicopter. Dar m-au mai chemat o dată! «Băi, vino înapoi şi dă din nou telefon, să vină ăştia!». Mă întorc înapoi – iar telefonul de formă… Acelaşi telefon – degeaba… Şi am plecat. «Eu mă duc şi vă aştept la elicopter». Dar le spun că nu mai pot să-i iau pe toţi, de acolo nu mai pot decola cu toţi, că n-am unde să-i dau drumul la vale, aşa cum a făcut de pe CC. Şi zic: «Intru în copaci… Nu se poate!» Atunci, Manea Mănescu şi cu Bobu au zis că se descurcă ei cu vreo maşină, ceva…”

Fuga-fuga, că pleacă elicopterul!

„După ce mi-a spus Rusu că a căzut Televiziunea, Ceauşescu mă trage de mânecă şi mă întreabă dacă «servesc cauza». La care m-am uitat aşa, puţin… că eu nu am mai auzit cuvântul ăsta! Era vreo parolă între cei care lucrau în CPEx… Nu i-am răspuns nimic. Am cerut permisiunea să plec la elicopter. Acolo, zic: «Băieţi, nu ştiu cum ieşim din povestea asta, dar oricum, noi pornim motoarele».

M-am înţeles cu mecanicul – zic: «Înainte de a apărea ei, tu eşti atent, dacă am pornit şi al doilea motor şi ţi-am făcut semn că suntem gata de decolare, te-ai urcat, ai tras uşa şi… am şters-o!» Cu scările lăsate, ca şi cum îi aşteptam pe ei… Zic: «Şi dacă apar cumva, o să poată să dea ordin la ăştia să tragă în noi. Deci, pornim motoarele şi o ştergem la unitate, că pe traseu nu ne dă nimeni jos!» Ştiam noi cum să ajungem să nu ne dea nimeni jos: să nu ne ridicăm prea sus! Şi pornesc primul motor. Când au auzit zgomotul motorului, au venit alergând către elicopter. N-am avut ce face! Dacă dădeau ordin să se tragă? Dacă trag, ne omoară ca pe nişte proşti. Că nu ştiam ce au în cap”, povesteşte Maluţan.

„Nu ateriza, ia-o către Piteşti!“

„Înainte de a decola, Ceauşescu a spus: «Mergem spre Boteni!». Dar eu, fără să-i raportez lui, am venit spre Otopeni. Am trecut la verticală chiar. Dar şi-a dat seama imediat! La vreo două-trei minute. Şi mă bate pe umăr: «Da’ de ce mergi spre Otopeni?». «Păi, nu mi-aţi spus să ridicăm alea două… să vedem ce fac ăia acolo…?!» Eu – crezând că îl conving să aterizăm la Otopeni! Mă simţeam în siguranţă la Otopeni, că eram la mine în unitate, nu? Şi ajungem. N-a mai comentat”.În acest moment, lui Nicolae Ceauşescu îi licăreşte o speranţă: dacă totuşi se ridică elicopterele? Dacă Armata totuşi n-a trădat? Maluţan: „Trecând la verticală, la Otopeni, unul dintre mecanicii noştri de bord de la sol zice: «Ai radio deschis, cumva?».

Zic: «Uite că nu m-am gândit la asta». Şi pun frecvenţa Radio România – programul 1. Şi ascult în căşti ce se întâmpla! Numai noi, echipajul, auzeam treaba asta. Lucrul ăsta mi-a întărit hotărârea de a scăpa de Ceauşescu. L-am întrebat dacă vrea să aterizeze în incinta unităţii. A refuzat: «Nu, ia-o către Piteşti!». Deci, el n-a fost stabil. N-a avut o idee fixă să mergem într-un anume punct. A oscilat”.

Ceauşescu primea o lovitură mortală: mult-aşteptatele elicoptere de sprijin, cu militari, armament şi muniţie la bord, s-au dovedit o himeră. De-acum, „comandantului suprem” îi devenea clar că se mai poate bizui doar pe cei doi ofiţeri de Securitate de la bord şi pe echipajul elicopterului. Dar dacă nici aceştia…?

Nicolae Ceauşescu alături de Fidel Castro Cuba Havana. FOTO: AGERPRES

Aterizarea în lanul de orz

„Am luat înălţime, am urcat la 700 de metri, să nu creadă lumea că eu vreau să fug undeva sau… Nu am mai pus pus pe frecvenţă militară, am ţinut legătura cu ăştia de la trafic civil, care mi-au zis: «Ştii, ar fi bine să nu te îndepărtezi prea mult!». Asta am luat-o ca pe o ameninţare. Eram la circa 33 de kilometri de Otopeni. Mă apropiam de zona Titu, Boteni… Am vrut să iau căştile să i le dau lui Ceauşescu, să audă ce se întâmplă, ce se spune la Radio… «Fuga tiranului» şi aşa mai departe…

Ziarul „The New York Times” publică un articol despre Nicolae Ceauşescu în data de 23 martie 1965 despre preluarea puterii de la Gheorghe Gheorghiu-Dej

Dar el: «Nu asculta, mă, că alea-s minciuni – ce auzi tu acolo!». Îmi venea să şi râd, dar cel mai mult eram speriat. Am vrut să fac viraj înapoi, dar Rusu Marian, aghiotantul ei, zice: «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României». Zic: «Bine, mă». Rusu luase căştile de la mecanicul meu de bord, care stătea lângă el, în spate. El a auzit tot, iar eu cu tehnicul nu mai puteam comunica. Dar eu am făcut virajul – 90 de grade pe dreapta, înapoi. Zic: «Bă, da’ voi nici nu ştiţi ce vreţi să faceţi de fapt. Aveţi vreun obiectiv?». Rusu zice: «Vezi-ţi de treaba dumitale!»”.

Ziarul „The Guardian” publică un articol complex despre Revoluție și Ceaușescu pe data de 23 decembrie 1989.

Urmează o decizie crucială a pilotului Vasile Maluţan. „Atunci, îi raportez lui Ceauşescu că am fost depistaţi de radiolocaţie şi vom fi pulverizaţi într-un minut sau două… Atunci mi-a trecut prin cap treaba asta! Ceauşescu s-a speriat. Şi zice: «Dă-i drumul jos!». «P4ăi – zic – se vede Boteniul. Mergem la Boteni?». «Nu, nu! Aterizează lângă şosea!». Şi am aterizat lângă şosea”.

Se întâmpla în apropierea localităţii Sălcuţa, de la sud de Titu. „Pista de aterizare” era un lan de orz de toamnă, cam de-o palmă. Un orz de toată frumuseţea.

Elicopterul Ceauşeştilor era în bătaia a opt tunuri!

În dimineaţa de 22 decembrie, regimentul de elicoptere de la Boteni era în alarmă de luptă, ca toate unităţile militare. Comandantul regimentului, comandorul Ioan Suciu (condamnat ulterior în dosarul „Ţigareta 2” alături de Gheorghe Truţulescu), primise ordin de dimineaţă, de la generalul Iosif Rus, să se pregătească pentru o misiune la sediul CC al PCR. După anunţul de la radio, de la ora 10.59, despre moartea „trădătorului” Milea, Suciu s-a organizat ca pentru război.

„Am dat ordin să armeze şi să fie gata de tragere“

„Cam la 20 de minute după ce am ordonat dublarea posturilor şi foc fără somaţie, a apărut elicopterul Dauphin. N-am ştiut că acest elicopter a fost pe clădirea CC şi nici nu ştiam cine este la bord. Mă aflam cam la 150-200 de metri de punctul de conducere a zborului. Am fugit în punct. Staţiile erau pornite şi am vorbit pe frecvenţa pe care vorbeam în general când se zboară.

Dar nu mi s-a răspuns nimic. Am înţeles ulterior că ei erau pe frecvenţa Aeroportului Otopeni. Atunci am dat ordin comandantului batalionului de artilerie să îndrepte cele opt piese de artilerie, tunurile, către elicopter. Să armeze şi să fie gata de tragere. Eu văzusem elicopterul şi am cerut elemente. Am spus că văd un elicopter Dauphin şi să-mi spună ce caută acolo şi pe cine are la bord. Le-am cerut şi indicativul. Era o situaţie deosebită şi în obiectiv ne apărea ca duşman. Nu a răspuns şi a aterizat foarte aproape de noi, lângă şosea”, a declarat Suciu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Dacă-i ordon foc, îl spulberă“

După încercările nereuşite de a lua legătura cu cei din elicopter, Suciu a păstrat ordinele de foc. „A aterizat, dar nu a oprit motoarele. L-am somat prin radio să spună cine este. Comandantul bateriei era la telefon. Mi-a spus că atunci când îi ordon foc, îl spulberă. Locţiitorul meu pentru zbor m-a întrebat dacă ordon foc. I-am răspuns că nu m-am hotărât. Mi-a spus că vrea să ştie ce gândesc. Eu i-am spus că, în orice caz, cei care pilotează sunt ca şi noi, şi nu sunt vinovaţi de nimic. Dar ce căutau acolo, pe cine au lăsat? Nu aveam nicio idee cine putea fi. Nu am intuit măcar că ar putea fi familia conducătoare”.

Căutări anemice

După ce Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost lăsaţi în câmp, Suciu a mai primit un ordin de la generalul Iosif Rus: să schimbe emblemele de pe aparatele de zbor. „Elicopterul a decolat după puţin timp. Am primit un telefon şi ni s-a spus că în aparatul respectiv a fost Ceauşescu şi că trebuie să-l căutăm. Generalul Rus ne-a ordonat să vopsim cocardele de pe burta elicopterelor, care erau sub formă de stea – să le facem sub formă de drapel, adică dreptunghiulare, şi să decolăm de urgenţă, să facem o cercetare aeriană pe toate şoselele din împrejurimi”, a mai declarat Suciu în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

Căutările au fost anemice: militarii de la Boteni nu i-au găsit pe Ceauşeşti deşi aceştia au stat 23 de minute în câmp deschis, la câteva sute de metri de cazarma lor. Destinul – sau un regizor bun – voia ca fugarii să-şi continue cursa spre moarte într-o maşină Dacia.

Pericol

Elicopterul prezidenţial a fost luat în vizor de opt baterii de artilerie de la baza militară de la Boteni. Trăgătorii aşteptau comanda „Foc!“.

Sursa Adevărul. Grigore Cartianu

VIDEO – Vasile Maluţan pilotul elicopterului cu care Ceauşeştii au părăsit sediul CC povestește evenimentul zborului. Comandor Ștefan Mihai: Aeronava a fost la un pas de prăbuşire în centrul Capitalei.

16 octombrie 2021

La ora 11 şi 40 de minute, acest elicopter ateriza pe acoperişul Comitetului Central şi aştepta ordine!

Ştefan Mihai, copilot familia Ceauşescu:

Elicopterul era supraîncărcat. Aveam şi o balustradă în faţă. La prima încercare nu vrea să se ridice. Maluţan a forţat motoarele şi a reuşit să ieşim să trecem de balustradă, după care am făcut viraj stânga şi am picat… În jur de 20 de metri… Am depăşit greutatea maximă a elicopterului la decolare

Ora 12 şi zece minute. Delfinul decolează!

Comandor Ştefan Mihai, copilot familia Ceauşescu: Simţeam teamă, frică, nu ştiam, nu ştiu, nici nu mă gândeam, cu gândul să ajungem, să vedem ce s-o întâmpla

„Nicolae Ceauşescu era speriat. Elena Ceauşescu ţinea capul jos şi n-a scos un sunet în elicopterul cu care am fugit de pe acoperişul Comitetului Central”. Sunt cuvintele celui care era la manşă, în ziua de 22 decembrie 1989. În exclusivitate, comandorul Ştefan Mihai vine cu detalii care nu au fost spuse niciodată în 30 de ani. Cum au încercat dictatorii să-şi găsească salvarea şi cum aeronava a fost la un pas de prăbuşire în centrul Capitalei.

Aeronava, model DAUPHIN 356, cu numărul 203, are o capacitate de şapte locuri. În acel moment, erau nouă persoane la bord. În faţă, pe primele scaune, erau piloţii, mecanicul de bord şi soţii Ceauşescu. În spate, pe trei locuri, aghiotanţii Florian Rus şi Marian Rusu stăteau înghesuiţi lângă membrii Comitetului Executiv, Manea Mănescu şi Emil Bobu.

Aici s-a urcat Elena Ceauşescu. Pe acest scaun. Aici stătea Nicolae Ceauşescu şi, imediat lângă el, mecanicul de bord, Stelian Drăgoi.

Prima oprire, Snagov. La Vila de protocol, Manea Mănescu şi Emil Bobu au fost daţi jos. Timp de 40 de minute, dictatorii au căutat un loc sigur de scăpare. Dolj, Olt, Dâmboviţa, Argeş şi Tulcea. Nicio bază nu i-a primit. S-au îndreptat spre Piteşti

Comandor Ştefan Mihai, copilot familia Ceauşescu: Atunci eu am strigat la Maluţan şi am spus, nene, ăştia ne doboară. Şi atunci, Maluţan a luat căştile, s-a sucit la Ceauşescu şi i-a zis: suntem reperaţi radar şi vom fi pulverizaţi în 1-2 minute. Atunci el ne-a făcut semn să aterizăm

Comandor Ştefan Mihai, copilot familia Ceauşescu: Am luat legătura cu punctul de comandă şi am spus ce s-a întâmplat şi am dat şi locul unde i-am lăsat

Au aterizat la 50 de metri de şosea, lângă localitatea Boteni, unde unul dintre aghiotanţi a oprit o maşină, la ocazie.

Sursa Observator

Ceauşescu, 23 de minute la „ia-mă, nene!“ Vasile Maluţan Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie”.

15 octombrie 2021

A ajuns la marginea drumului, aşteptând o maşină la ocazie. Cu două ore înainte tremurau toţi de frica lui! Lăsat în câmp de elicopterul prezidenţial, după ce a călătorit în fotoliu VIP, „nea Nicu” a căutat disperat un mijloc de transport care să-l ia din pustietate.

Vineri, 22 decembrie 1989. După decolarea de la Snagov, deşi se afla într-o situaţie critică, Nicolae Ceauşescu n-a vrut să ajungă nici la baza flotilei prezidenţiale de la Otopeni, nici în unitatea militară de la Boteni, judeţul Dâmboviţa. El a preferat ca elicopterul pilotat de Vasile Maluţan să-şi continue zborul spre necunoscut şi, apoi, să aterizeze într-un lan de orz.

Nicolae Ceauşescu: „Ia spune, mă, ce sate am demolat eu?“

Astfel, la ora 13.09, la exact o oră de la plecarea de pe sediul CC al PCR, „marele conducător” se afla în câmp, la sud-est de satul Sălcuţa, situat lângă oraşul Titu. Ce era de făcut? Şi, mai ales, încotro s-o ia? Situaţia devenise disperată de când, cu câteva minute înainte, Televiziunea şi Radioul asmuţeau populaţia împotriva „odiosului dictator” şi a „sinistrei sale soţii”. De aici până la linşaj mai era doar un pas.

Abandonaţi la marginea drumului Bucureşti-Titu-Găeşti-Piteşti, Nicolae şi Elena Ceauşescu mai aveau de partea lor doar cele două gărzi de corp: maiorul Florian Raţ şi căpitanul Marian Rusu, din Direcţia a V-a a Securităţii.

„Băi, tu chiar nu serveşti cauza?”

Pilotul Vasile Maluţan a reconstituit în 1995, la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, primele momente de după aterizarea elicopterului lângă Sălcuţa. „Raţ a fugit repede la şosea, să găsească o maşină.

Rusu a stat, aşa, mai lângă ei, să le asigure o oarecare gardă. Raţ a oprit nişte maşini. Primul a fost un Mercedes alb, care venea dinspre Titu. După aceea s-a oprit o maşină roşie, care venea dinspre Bucureşti, cu trei bărbaţi şi o femeie cu căciulă de blană. Soţii Ceauşescu nu s-au urcat la ăia, deşi oamenii, după gesturi, îi pofteau”. În acest timp, Ceauşeştii stăteau la marginea şoselei, la adăpostul unui salcâm. Vasile Maluţan a mai rămas în preajma lor câteva minute. La un moment dat, secundul Mihai Ştefan zice: «Vedeţi că vă cheamă Ceauşescu». «Ce mai vrea, mă? Gata, am terminat!».

«Nu, serios, insistă să mergeţi, face din mână». M-am dat jos, m-am dus la el. Zice: «Băi, tu chiar nu serveşti cauza?» «Păi, care cauză? Nu ştiu dacă am avut o cauză comună». La care a dat a lehamite din mână, zicând: «Şi acum, ce faci?». «Păi, mă întorc la unitate. Ducem echipajul şi elicopterul la unitate, la Otopeni». Mi-a întins mâna, am dat mâna cu el, i-am urat noroc. Madam Ceauşescu zice: «Păi, şi cum ne laşi pe noi aşa?». «Păi – zic -, n-avem ce face. Ne ridicăm în aer şi ne fac ăştia ţăndări». El mi-a mai zis atât: «Vezi, nu spui nimic unde suntem şi ce facem!». Apoi am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni. Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie”.

Exact aici șotii Ceauşescu făceau autostopul

Eroare! Ceauşeştii nu s-au urcat în acea maşină roşie, ci într-o altă Dacie, tot roşie, care avea să vină din sens invers (dinspre Titu) şi care nu avea patru pasageri, ci unul singur.

Misteriosul doctor Decă

Maiorul Florian Raţ (acum decedat) a povestit Comisiei „Decembrie 1989″, în 1995, cum au ajuns Ceauşeştii în maşina doctorului Decă. „Am văzut undeva pe dreapta un cetăţean cu un Ford Taunus oprit şi m-am dus să discut cu el. L-am întrebat dacă are benzină şi poate să ne ducă până la Târgovişte. Între timp, mă strigă Marian şi îmi spune că s-a oferit un domn să ne ducă. Am văzut că era o Dacie roşie care venise dinspre Găeşti şi o întorsese cam la 30 de grade. În maşină era un cetăţean cu o căciulă de blană şi palton. Şoferul a zis că ne dă cheile dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a zis să meargă el, că e maşina lui. După ce s-au urcat Nicolae şi Elena Ceauşescu, Rusu Marian a zis să mă urc eu, că el a făcut rost de altă maşină. Pe drum, şoferul a zis că este doctorul Decă şi că o rudă a lui este blănar la Ceauşescu. S-a oferit să-i ducă până la Târgovişte”.

Ziarul: ‘The New York Times’ publică un articol despre preluarea puterii a lui Ceauşescu de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, în data de 23 martie 1965

Căpitanul Marian Rusu a redat astfel acele momente: „Ceauşescu a felicitat echipajul şi a dat mâna cu Maluţan. Ne-am îndreptat către şosea, unde deja opriseră maşini. Era clar pentru noi că trebuia să continuăm drumul pe roţi. Pe jos nu puteam merge. Unul dintre şoferii care opriseră s-a apropiat de Nicolae şi de Elena Ceauşescu şi le-a spus că se numeşte Decă şi că este văr cu blănarul lor, Săndulescu. Acest Decă s-a oferit să-i ducă el cu maşina”.

Acolo, la Sălcuţa, căpitanul Marian Rusu i-a abandonat pe Ceauşeşti. „Am socotit că este momentul în care eu mă pot desprinde”, explică el. A urcat într-o Dacie albă, aparţinându-i inginerului Vlad Nicolae, şi a plecat în direcţia Bucureşti. Avea să se oprească la Bâldana şi, de acolo, cu un TIR, să ajungă la Târgovişte, unde l-a reîntâlnit pe maiorul Raţ. De acum, plănuiau să revină la Bucureşti, „să se pună în slujba Revoluţiei”. Misiunea lor în slujba Ceauşeştilor se încheiase.

Preşedintele nimănui

FOTO: AGERPRES

Apariţia elicopterului în zonă a stârnit curiozitatea sătenilor şi a lucrătorilor de la fermele din apropiere. Unii oameni aflaţi în trafic au oprit şi ei, la marginea drumului, să-l vadă pe şeful statului cum îşi încearcă norocul la „ia-mă, nene!”. Cei mai mulţi şi-l amintesc pe fugar astfel: nebărbierit, speriat, cu mâinile încleştate şi cu vocea tremurândă.

Cei care veneau la faţa locului, din curiozitate sau mânaţi de ură, îşi făceau planuri cum să pună mâna pe cuplul dictatorial. Unul dintre cei aduşi de destin faţă în faţă cu „nea Nicu”, inginerul Marius Popescu, şef de fermă la Potlogi, lângă Sălcuţa, venea – alături de un coleg şi o colegă – în remorca unui tractor. Aducea de la Banca Agricolă, din Titu, salariul pe decembrie al subordonaţilor săi. Se apropiau Sărbătorile şi oamenii aveau nevoie de bani.

Elena Ceaușescu FOTO: AGERPRES

Elena Ceauşescu

Ajuns în dreptul elicopterului „parcat” în cultura de orz, inginerul Popescu s-a frecat la ochi. „Cum ne-am uitat mai bine, lângă elicopter – două cadre militare, comandantul şi adjunctul elicopterului … Şi ce am surprins? O linişte deplină… şi doi bătrânei. Erau Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena. Se vedeau căciula lui «nea Nicu» şi blana de pe Leana. Şi-mi zic: «Ăia la Bucureşti închid porturile, aeroporturile şi vămile, iar nea Nicu – uite-l la Titu, să facă stare de vegetaţie cu orzul IAS-ului!”, se amuză inginerul Popescu.

Mirajul coletului cu milioane de dolari

Înainte ca elicopterul Dauphin să decoleze spre Bucureşti, inginerul Marius Popescu a surprins un moment care a rămas o enigmă până astăzi. „După ce au coborât, maiorul Florian Raţ a luat din elicopter un colet de formă paralelipipedică, pe care l-a pus lângă un salcâm de la marginea drumului. După efortul maiorului, un om destul de solid, coletul avea, cred, cam 15-20 de kilograme. Era învelit într-o pânză albă, bine muchiat – domn’e, colţuri ca la un stâlp de lucrat la grinda casei. Dimensiuni: 70 pe 40 pe 30 de centimetri”.

Peste mai puţin de o jumătate de oră, pachetul ajungea în portbagajul doctorului Decă, primul şofer de ocazie al Ceauşeştilor.

Se prea poate ca respectivul colet – adus de dictatori de la Palatul Snagov – să fi schimbat viaţa unui medic navetist. Inginerul Popescu bănuieşte că în pachetul cel greu se găsea o sumă mare de bani: „Cred – aşa, după mărimea lui – că erau vreo patru milioane de dolari”. Popescu evocă o întâmplare din luna următoare: „Pe 17 ianuarie 1990, doctorul Decă a plecat în America. A trecut pe la Otopeni cu un copil, cu un cărucior din ăsta pe două roţi. L-a tras prin Otopeni, s-a dus cu el şi nu l-a controlat nimeni”. Inginerul Popescu îşi însoţeşte demonstraţia cu o întrebare retorică: „A mai auzit cineva ceva de doctorul Decă? S-a topit în America! Nici nu-i de mirare – cu aşa bani…”

Nicolae Ceauşescu

Dar, toate la vremea lor!

Primul plan de capturare

Între timp, în apropierea dictatorilor încep să apară, de peste câmp, oameni de la fermele din zonă. Mai vechi la faţa locului, inginerul Popescu era în căutare de aliaţi pentru a-i captura pe Ceauşeşti. Cel puţin aşa susţine el. Căpitanul Rusu, aghiotantul Elenei, patrula pe axul drumului în căutarea unei maşini. În apropierea dictatorilor se afla maiorul Raţ.

„La un moment dat, m-am apropiat de Ceauşescu în speranţa că gata, zic, ăsta e la ocazie şi chiar să-l suim în remorca noastră să-l ducem undeva. A apărut peste câmp şi un grup de muncitori de la Avicola Titu, Ferma 5. Le-am spus despre ce e vorba. Zic: «Mă! Hai să-i prindem, că i-a lăsat elicopterul aicea, a fugit şi uite, lui îi tremură barba, ea e înnebunită».

I-am spus tractoristului meu să tragă tractorul şi să blocheze drumul. În timpul ăsta s-au văzut ghinturile armei sub scurta lui Raţ. Tractoristul s-a oprit, iar muncitorii de la Ferma 5 s-au speriat şi ei. A luat fiecare câte un salcâm, de pe marginea drumului, în braţe. Doar câte un ochi, aşa, se mai vedea spre şosea”, mai povesteşte Popescu.

Zdrobiţi de pasarelă sau ascunşi în beci

Inginerul Popescu aproape că-şi pierduse speranţa. Apare la faţa locului un alt personaj de-al locului: inginerul Nicolae Vlad, şeful Fermei 7 de la Sălcuţa. Momentul e redat tot de inginerul Marius Popescu: „Vorbesc cu el: «Uite, ăştia stau la ocazie». I-am spus tot ce s-a întâmplat acolo, iar el zice: «Hai să-i ducem cu maşina mea!» . Zic: «Mă, fii atent! Dacă se suie la tine în maşină, îi dăm de pasarela de la Produleşti, că văd că sunt porniţi să se ducă încolo». Aveam de gând să ne aruncăm cu maşina de pe pasarelă, cu Ceauşescu în ea. Căpitanul Rusu îmi spusese că vrea să ajungă spre Piteşti. Şi-i zic: «Ai încredere în mine!». Dar maiorul Raţ şi-a dat seama că-i lucrătură şi nu a vrut să-i lase cu noi pe «nea Nicu» şi pe Leana. Ei făceau ce le spunea maiorul. De capturat nu se mai punea problema, că maiorul avea arme. Deci, muncitorii mă abandonaseră, erau după salcâmi, rămăsesem eu cu Vlad”.

Furia anticeauşistă a inginerului Popescu avea rădăcini vechi. Fiu de preot interbelic, el avusese de suferit şi în şcoli, şi ca inginer. În plus, vizitele lui Ion Dincă – vestitul „Te-leagă” – îl terorizaseră. O dată s-a trezit chiar cu cătuşe la mâini, fără să fie vorba despre vreo judecată.

Pornit împotriva lui Ceauşescu era şi inginerul Nicolae Vlad. Acesta avea alt plan. „M-am dus la Ceauşescu şi i-am spus: «Domnule Ceauşescu, vreţi să mergeţi undeva?». Avea nişte ochi ca unghia mea, negri, perfect rotunzi, te pătrundeau. N-a schiţat nimic, mi-a răspuns aşa: «Da. O să merg. Dar mai rămân. Da. O să merg». Eu voiam să-i iau şi să-i pitesc. Să-i duc la socrii mei în pivniţă, la Gura Foii, lângă Găeşti, că socrul meu era preot şi-i era tare drag de ăştia, că i-au luat tot comuniştii”, povesteşte inginerul Vlad.

General Locotenent Nicolae Ceauşescu împreună cu delegaţia română în China 1953 trage cu Arcul alaturi de Ciu En Lai

Opţiunea Decă

Până la urmă, Ceauşeştii n-au ajuns nici în remorca inginerului Popescu, nici în Dacia albă a inginerului Vlad. Au urcat în Dacia roşie a doctorului Decă şi au pornit spre Titu, de unde aveau două variante: spre Găeşti – Piteşti sau spre Târgovişte. La Sălcuţa, ei l-au pierdut pe căpitanul Rusu, rămânând doar cu maiorul Raţ.

Episodul Sălcuţa

-Locul: satul Sălcuţa, judeţul Dâmboviţa
Sosirea: 22 decembrie 1989, ora 13.09, cu elicopterul
-Plecarea: 22 decembrie 1989, ora 13.32, cu maşina
-Durata: 23 de minute
-Personaje: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, mr. Florian Raţ (garda de corp a lui Ceauşescu), cpt. Marian Rusu (garda de corp a Elenei), col. Vasile Maluţan (pilot), col. Mihai Ştefan (copilot), maistru militar Stelian Drăgoi (mecanic de bord), ing. Marius Popescu, ing. Nicolae Vlad, dr. Nicolae Decă

Sursa Adevărul. Grigore Cartianu

Misterele de la Snagov

14 octombrie 2021

Citiți primul articol din serie „Ceauşeştii fugăriți cu elicopterul

Momente-cheie: discuţiile telefonice „cu judeţele“, convorbirea dintre fraţii Nicolae şi Ilie Ceauşescu, sărutul lui Manea Mănescu şi misteriosul pachet urcat în elicopter. La Snagov, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că are nevoie de întăriri. De aceea a solicitat flotilei prezidenţiale două elicoptere bine înarmate.


Snagov, 22 decembrie 1989, ora 12.21

Imediat după ce elicopterul prezidenţial aterizează în curtea Palatului de la Snagov, cele două gărzi de corp, maiorul Raţ şi căpitanul Rusu (ambii, ofiţeri de Securitate), sar din aparat şi se reped să-i coboare pe soţii Ceauşescu. Membrii echipajului îi ajută pe ceilalţi doi demnitari bătrâni din elicopter, Manea Mănescu şi Emil Bobu

Spaima îi face pe Ceauşeşti să parcurgă în pas forţat cei o sută de metri până la Palat şi să aleagă o intrare secundară, aflată mai aproape de locul aterizării. Ana Bunea, administratorul domeniului administrat acum de RA-APPS, era îngrijitoare în 1989. Ea îşi aminteşte: „Au fost întâmpinaţi de femeia care se ocupa atunci de casă, doamna Ema, acum pensionară. Nu au intrat prin faţă, ci pe o uşă laterală, printr-un spaţiu de servicii. Au mers prin bucătărie, pe un hol, până când au ieşit în sala mare, din faţă. De aici au dat câteva telefoane şi au plecat la elicopter. Noi, personalul, nu ştiam ce treabă avea sau unde se ducea, pentru că atunci când apăreau ei, nimeni nu avea voie să umble prin curte. Ne retrăgeam, să nu deranjăm“.

Doctorul Nicolae Decă, într-un interviu pentru History Channel

Telefoane către judeţe

Maiorul Florian Raţ a rămas lângă clădire, la intrarea dinspre bucătărie. „Era şi Maluţan, care mi-a cerut o ţigară. El nu fuma, dar era într-o tensiune foarte mare. Am văzut că ei au intrat în salon şi că dădeau telefoane. Am înţeles de la Rusu Marian că au dat telefoane în judeţele Olt, Constanţa, la Târgovişte. Rusu Marian a mai intrat şi în interior şi a mai ieşit şi pe afară“, a declarat maiorul Raţ, în 1995, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

Tot în 1995, căpitanul Rusu a povestit mai în detaliu: „În hol, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au dat paltoanele jos. Eu l-am ajutat pe el, iar Emil Bobu pe ea. Paltoanele nu au fost puse în cuier, ci pe un fotoliu care era în hol. Apoi, Nicolae Ceauşescu a intrat în birou. După el, a intrat şi Elena Ceauşescu, dar ea n-a stat tot timpul acolo. Nu au închis uşile, au spus că nu merg telefoanele. Eu le-am băgat în priză, pentru că erau scoase din priză, am intrat în birou şi am văzut că telefonul operativ funcţiona. Am sunat la dispecerat, pentru că trebuia deschis telefonul scurt. Nu era suficient să-l bagi în priză ca să meargă. Am sunat la dispecerat şi am spus că sunt la «Baltă». Se spunea «Balta mare» când eram la Palat, iar dincolo, la sat, era «Balta mică». Aici eram la «Balta mare» şi le-am spus celor de la dispecerat că suntem la Snagov şi că se solicită deschiderea telefoanelor scurte

S-a deschis telefonul scurt, dar mai mult s-a vorbit la telefonul operativ. La «operativ», legătura se făcea prin centrala de la Snagov, care lua legătura cu centrala de la Bucureşti şi apoi cu localităţile respective. Eu am rămas la telefon, iar Nicolae Ceauşescu mi-a cerut să vorbească cu mai mulţi prim-secretari din judeţe. Am făcut, pe rând, mai multe legături – la Craiova, la Constanţa, la Târgovişte, Piteşti, Cluj şi au fost mai multe judeţe. Ceream cu primul-secretar şi, de exemplu, la Craiova am vorbit cu Traian Ştefănescu, la Piteşti cu primul-secretar, la Dâmboviţa cu primul-secretar, la Constanţa cu primul-secretar. Şi după ce îi făceam legătura, protocolar, era şi regula de bun-simţ, care cerea să ieşi de acolo… Apoi mă chema şi îi mai făceam legături“.

Nicolae Petrișor

Ceauşescu cere ajutorul flotilei speciale

Întrebat dacă a auzit ce discuta Ceauşescu cu prim-secretarii de judeţ, căpitanul Rusu a spus: „Parţial. Nu convorbiri întregi, ci prima întrebare – «Care este situaţia la voi?». Din discuţiile purtate ulterior cu Bobu şi cu Elena Ceauşescu ar fi rezultat că e linişte în ţară, cel puţin aşa i se spunea. Singurul care i-a spus adevărul a fost Traian Ştefănescu de la Craiova, care a spus că oamenii s-au adunat şi i-au cerut să iasă să vorbească cu ei. Lui Traian Ştefănescu i s-a cerut să iasă afară să vorbească cu ei, să nu stea în birouri“.

Marian Rusu

Căpitanul Marian Rusu a reconstituit, din memorie, ce a urmat după discuţiile cu prim-secretarii din judeţe. Ceauşescu a chemat în ajutor câteva elicoptere cu militari, armament şi muniţie pentru a proteja aparatul prezidenţial. Elicopterele se aflau în apropiere, la Otopeni, la câteva minute de zbor.

„În cabinet a fost chemat şi comandantul elicopterului, Vasile Maluţan, căruia Nicolae Ceauşescu i-a cerut să ia legătura cu comandamentul, cu generalul Rus. S-au dat trei-patru telefoane la flotila specială. La un moment dat au fost cerute două elicoptere cu militari înarmaţi pentru însoţire. Am bănuit că de la flotilă s-a întrebat în ce direcţie mergem. Maluţan l-a întrebat pe Ceauşescu în ce direcţie vrea să plece elicopterele, iar Ceauşescu a spus «să vină după noi». Maluţan a spus că vor comunica când se vor ridica şi vor primi indicaţii în continuare“, a povestit căpitanul Rusu.

Acesta a explicat şi cine a fost de faţă la discuţia despre elicopterele de sprijin. „Când Maluţan a vobit la telefon cu colonelul Tenie, şeful lui ierarhic la flotilă, în birou nu erau nici Bobu, nici Manea Mănescu şi nici Elena Ceauşescu. Ieşiseră. În birou eram doar eu, Maluţan şi Nicolae Ceauşescu. După ce s-a terminat convorbirea cu flotila specială, toată lumea s-a îndreptat spre elicopter. Maluţan a plecat înainte, iar cei doi şi-au pus paltoanele şi am mers cu toţii la elicopter“.

Fratele Ilie „s-a dat“ cu sovieticii!

De la Snagov a mai fost dat un telefon, unul chiar foarte important, despre care niciunul dintre însoţitorii lui Ceauşescu nu a vorbit. Nicolae Ceauşescu a discutat cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, aflat la sediul Ministerului Apărării Naţionale. Despre acel dialog a vorbit însuşi Ilie Ceauşescu. Dar să începem cu începutul.

Ordinul 38

Pe când Nicolae Ceauşescu nu fugise încă din sediul CC al PCR, fratele său făcea deja un serviciu celor care preluau puterea. Fără să ştie că generalul Stănculescu începuse să dea ordine contrare celor primite, iniţial, de la Nicolae Ceauşescu, Ilie Ceauşescu dădea şi el un ordin similar. Ordinul 38, dat la ora 11.30, de la sediul MApN
„Am dat telefon ca unităţile să intre în cazărmi. Regimentul 10 să nu mai intre în Bucureşti. A fost un ordin telefonic. Esenţa era ca toate unităţile să intre în cazărmi. Şi am mai spus să nu se asculte decât ordinele comandantului suprem. A durat mult până am terminat de redactat ordinul. Ne-a apucat ora 14.00“, declara Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989“.

Ion Iliescu, şef în guvernul lui Ilie Ceauşescu!

Când Nicolae Ceauşescu se pregătea să plece spre Snagov, Ilie Ceauşescu s-a retras la Ministerul Apărării. S-a instalat chiar în biroul ministrului şi a început să facă un guvern nou. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a surprins momentele în care Ilie Ceauşescu s-a sfătuit chiar cu reprezentanţii Ambasadei sovietice de la Bucureşti.

„Ilie Ceauşescu îi anunţase pe sovietici atunci, pe 22 decembrie, că se formează un nou guvern. Atunci, Ilie Ceauşescu a făcut o listă, scrisă frumos. În capul listei era Ion Iliescu, ca prim-ministru. De altfel, Ilie Ceauşescu îl avertizase pe fratele său încă de dimineaţă de gravitatea situaţiei. A fost la 6.30 la Nicolae Ceauşescu şi i-a spus: «Nu te împotrivi ruşilor, că e clar că ruşii vor să te schimbe! Pune-l pe Iliescu!». La fel îi spusese şi fratele de la Viena, Marin Ceauşescu, care în vara anului 1989 a venit special în ţară, s-a dus la Ceauşescu şi i-a spus clar: «Pune-l pe Iliescu şi nu te mai împotrivi ruşilor!»“, ne-a declarat Stoenescu.

Invitat-surpriză

În acelaşi timp cu alcătuirea noului guvern, Ilie Ceauşescu a avut o întâlnire importantă la sediul MApN. Era puţin după ora 12.00. Episodul a fost povestit chiar de Ilie Ceauşescu, la 25 ianuarie 1994, în audierile de la Comisia „Decembrie 1989”.

„Esenţa discuţiilor cu ataşatul militar sovietic a fost ca, în situaţia aceea destul de tulbure, să nu se implice în evenimentele din România. Apoi i-am mai spus: «Dumneavoastră aveţi o mare influenţă asupra Ungariei. Faceţi tot ce este posibil ca Ungaria să nu intervină! Să nu trimită trupe aici!», iar el a zis: «Facem! Facem!»“.

„Cine te-a pus să-l chemi?“
În toiul discuţiilor, Ilie Ceauşescu a fost chemat de urgenţă la telefon şi a fost informat că fratele lui a părăsit sediul Comitetului Central. S-a întors la discuţiile cu ataşatul militar sovietic.

Cred că am discutat peste 40 de minute. Mă mai cheamă o dată la telefon. Şi atunci am vorbit cu Nicolae Ceauşescu de la Snagov. La telefon mi-a spus: «Vezi, luaţi măsuri să rezolvăm situaţia! Cum este? Armata ce face?». Eu zic: «Am dat ordin să se intre în cazărmi». El îmi răspunde: «Păi, de ce? Tu ce faci acolo?». Iar eu îi spun: «Sunt cu ataşatul militar sovietic». Apoi mă ia: «Păi, cum? Cine te-a pus să-l chemi?». Eu zic: «Păi, l-am chemat să-i spun să nu se amestece». A închis telefonul şi asta a fost ultima discuţie pe care am avut-o. Nicolae Ceauşescu a fost nemulţumit de mine, mai ales că l-am chemat pe ataşatul militar sovietic. Cred că se apropia de ora 13.00“, a mai declarat Ilie Ceauşescu.

În mod cert, era înainte de ora 12.47, ora la care Nicolae Ceauşescu a părăsit Snagovul.

Generalul Athanasie Victor Stănculescu îi sărută mână Elenei Ceaușescu

Stănculescu, omul din umbră

După îmbarcarea Ceauşeştilor în elicopter, generalul Stănculescu a părăsit sediul CC al PCR, îndreptându-se spre Ministerul Apărării. Evident, trăgând de piciorul băgat în ghips. Era civil şi a ieşit prin mulţime. „M-am grăbit spre minister, să aflu ce se întâmplă cu zborul şi dacă totul este sub control. Sincer să fiu, şi mie îmi era frică, pentru că nu ştiam încotro se vor duce. Dar când am ajuns la minister, am avut o imagine care m-a frapat: Ilie Ceauşescu era în biroul ministrului Apărării!“, a declarat Stănculescu, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989“.

Datele escalei de la Snagov

Locul: Palatul de la Snagov

Aterizarea: 22 decembrie, ora 12.21

Decolarea: 22 decembrie, ora 12.47

Durata escalei: 26 de minute

Personaje: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, mr. Florian Raţ (garda de corp a lui Ceauşescu), cpt. Marian Rusu (garda de corp a Elenei), col. Vasile Maluţan (pilot), col. Mihai Ştefan (copilot), maistru militar Stelian Drăgoi (mecanic de bord), personal Palat.

Pachetul misterios

Elena şi Nicolae, fericiţi. Cine credea că într-o zi…?

Cu ce valori au plecat Ceauşeştii de la Snagov? E o întrebare care a stârnit multe controverse în ultimii 20 de ani. Unii „văd“ conturi, cifruri şi milioane de dolari cash. Alţii vorbesc despre „pâine, apă şi mere“.

Maiorul Florian Raţ: „Femeia care avea grijă de vilă, acolo, a întrebat: «Unde merge Tovarăşul?». Eu i-am spus că nu ştiu, iar ea a zis să ne pună ceva pe drum. I-am spus să pună pâine, mere, apă, că nu ştiu unde mergem. A făcut un pachet aşa, învelit în hârtie albă, pe care l-a adus la elicopter“. Cu acest pachet, voluminos şi misterios, ne vom mai întâlni de-a lungul acestei reconstituiri.

Şi mapa-plic a Elenei Ceauşescu, luată din sediul CC, a fost adusă din nou în elicopter. De ea avea grijă căpitanul Marian Rusu, garda de corp a „Tovarăşei“. „Era la Marian Rusu, la el am văzut-o când ne-am urcat în elicopter“, a povestit maiorul Florian Raţ, garda de corp a lui Nicolae Ceauşescu. Căpitanul Rusu a recunoscut: „Bobu a venit cu geanta neagră la elicopter. Ceauşescu ne-a spus: «Voi doi mergeţi mai departe cu noi!», adică eu şi Raţ, şi «ei rămân aici», adică Emil Bobu şi Manea Mănescu. Bobu mi-a dat mie acea geantă şi mi-a spus să am grijă de ea ca de ochii din cap, că este a «Tovarăşei». Şi am luat cu mine în elicopter acea geantă neagră, care de fapt era o mapă-plic“.

Sărutul

Decizia a fost, aşadar, ca Manea Mănescu şi Emil Bobu să nu mai urce în elicopter. Înainte de despărţire a avut loc o scenă memorabilă, pe care maiorul Florian Raţ a descris-o astfel: „Soţii Ceauşescu au ieşit din clădire şi au mers spre elicopter. Pe aleea care ducea spre elicopter, Ceauşescu le-a spus lui Bobu şi lui Mănescu să rămână acolo. Am văzut că Manea Mănescu a dat mâna cu ei, iar lui Nicolae Ceauşescu i-a sărutat mâna. Ceauşescu le-a mai spus că mergem noi cu ei, arătând spre mine şi spre Rusu Marian

Sursa Adevărul

Nicolae Ceaușescu în uniformă de general al Armatei române, învățând să tragă cu arcul. 1953 China.

Potrivit datelor istorice, prin decret de stat, la 18 martie 1950 Nicolae Ceaușescu devenea general-maior, ocupând totodată funcțiile de ministru adjunct al Apărării și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei (DSPA). Până în acel moment lucrare la Ministerul Agriculturii, dar Partidul decisese mai nou că avea experiența necesară de a schimba peste noapte domeniul, devenind adjunctul lui Emil Bodnăraș, ministrul al Forțelor Armate în epocă

Profitând de noul context, Nicolae Ceaușescu se înscrie și absolvă Academia Militară, dar nimeni nu va putea să spună vreodată ce a înțeles el pe băncile școlii și nici cât a avut nevoie de „cunoștințele” dobândite.

Așa se face că între 1951 și 1952 avea să se școlească în cele ale „meseriei de comisar politic”, câte două luni pe an, și la Academia Militară rusă „Mihail Frunze”, din Moscova. Ca o curiozitate, așa cum precizează și primul volum al seriei „Viața lui Ceaușescu”, redactat de un colectiv de autori coordonat de Lavinia Betea și apărut la Editura Adevărul Holding, limba rusă nu s-a prins de el. Avea să folosească toată viața doar translator, pretextând că astfel vor fi evitate „greșelile de exprimare”.

Istoria a păstrat însă și câteva momente aparte, din această perioadă a vieții lui Ceaușescu. Nu întârzia niciodată la muncă. Ba, mai mult, venea cu un sfert de oră mai devreme, așa că la opt fără un sfert lumea se obinuise cu el la birou deja. La prânz, începând cu ora 13.00 și preț de o oră, prefera singurătatea, așa că nu era loc de niciun fel de întâlniri.

Autor Alexandru Catalan 25.10.2020, 09:21

Nicolae Ceauşescu General din 1950 până în 1954

General din 19 martie 1950 pănă în 19 aprilie 1954. General-maior din 19 martie 1950 pănă în 6 octombrie 1952. Din 6 octombrie 1952 general-locotenent pănă în 19 aprilie 1954. Responsabil în cadrul Biroul Politic C.C. al P.M.R. de Direcţia Superioară Politică a Armatei din 16 ianuarie 1956

22 martie 1950. Ordin general nr. 12 al Ministrului Apărării Naţionale privind numirea generalului-maior Nicolae Ceauşescu. În urma Hotărârii Consiliului de Miniştri şi conform Decretelor Prezidiului Marii Adunări Naţionale specificate mai jos, s-au făcut următoarele schimbări în conducerea Armatei Republicii Populare Române: Cu Decretul nr. 232 din 18 martie 1950, generalul-maior Ceauşescu Nicolae a fost numit Ministru Adjunct la Ministerul Apărării Naţionale şi Şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.

Ceauşeştii fugăriți cu elicopterul ‘Bijuterie’ „Delfinul” model 356, cu numărul 203 de pe acoperișul Comitetului Central.

14 octombrie 2021

Grigore Cartianu: „Sfârşitul Ceauşeştilor” este povestea loviturii de stat transformate în revoluție și a revoluției transformate în lovitură de stat“ (Alex. Mihai Stoenescu)

22 decembrie 1989, la ora 12.09 „evadarea” soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central, elicopterul Dauphin cu care Elena şi Nicolae Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu şi doi aghiotanţi ai familiei prezidenţiale au fugit de furia mulţimii adunate, la 22 decembrie 1989, în Piaţa Palatului.

Probabil că în prezent nu mai reprezintă ceva ieşit din comun, dar cu siguranţă, la sfârşitul anilor 80, elicopterul Dauphin SA 365 cu care se deplasa familia Ceauşescu era un etalon de lux, confort şi siguranţă în zbor. Pasagerii aveau la dispoziţie tapiţerie din pluş şi din piele, perdeluţe, aer condiţionat, scaune rotative pentru poziţionarea faţă în faţă, scrumiere, masă rabatabilă, compartiment frigorific pentru băuturi şi alimente

Când Ceauşescu pleca spre locurile în care se desfăşurau celebrele sale partide de vânătoare, elicopterul îi asigura, printr-un dispozitiv special, băuturi fierbinţi. Dauphin-ul, care are şi o cală pentru bagaje, are circuite speciale de dezaburire a geamurilor. Nu însă şi a palelor elicei. Aparatul este extrem de silenţios pentru pasageri, iar vibraţiile lipsesc cu desăvârşire şi azi, la cei 24 de ani ai elicopterului. Dauphin- ul are tren de aterizare retractabil şi trepte exterioare pliabile.

Aeronava, model DAUPHIN 356, cu numărul 203, are o capacitate de şapte locuri. În acel moment, erau nouă persoane la bord. În faţă, pe primele scaune, erau piloţii, mecanicul de bord şi soţii Ceauşescu. În spate, pe trei locuri, aghiotanţii Florian Rus şi Marian Rusu stăteau înghesuiţi lângă membrii Comitetului Executiv, Manea Mănescu şi Emil Bobu.

La ora 11 şi 40 de minute, acest elicopter ateriza pe acoperişul Comitetului Central şi aştepta ordine! Ora 12 şi zece minute. Delfinul decolează!

Comandor Ștefan Mihai: aeronava a fost la un pas de prăbuşire în centrul Capitalei.

Comandor Ştefan Mihai, copilot familia Ceauşescu: Elicopterul era supraîncărcat. Aveam şi o balustradă în faţă. La prima încercare nu vrea să se ridice. Maluţan a forţat motoarele şi a reuşit să ieşim să trecem de balustradă, după care am făcut viraj stânga şi am picat… În jur de 20 de metri… Am depăşit greutatea maximă a elicopterului la decolare

La doar câteva sute de metri de mulţimea furioasă, aeronava a fost la un pas să se prăbuşească. Chiar pe Bulevardul Magheru. Pilotul, colonelul Vasile Maluţan, a reuşit salvarea.

În ziua ultimului zbor pentru Elena şi Nicolae Ceauşescu, elicopterul a fost condus, ca de obicei, de Vasile Maluţan, pilotul preferat al preşedintelui, decedat între timp, la 26 mai 1995, într-un accident de aviaţie utilitară. La 22 decembrie 1989, copilotul lui Maluţan a fost Mihai Ştefan, iar mecanicul de bord – Stelian Drăgoi. Cei trei şi-au demonstrat măiestria atunci când au fost nevoiţi să ridice aparatul de zbor de pe clădirea Comitetului Central în condiţiile în care acesta era supraîncărcat. În Dauphin, în momentul fugii prezidenţiale, se aflau nouă persoane, cu două mai mult decât locurile elicopterului.

Vasile Maluţan pilota din dreapta-faţă, Ceauşescu se afla în spatele copilotului Ştefan, ţinându-l practic în braţe pe mecanicul de bord Drăgoi, iar alături de el se afla Elena Ceauşescu. Pe cele trei locuri din spate, se aşezaseră, înghesuite, patru persoane: vestiţii Emil Bobu, membru al Comitetului Executiv al PCR, “mâna dreaptă” a lui Ceauşescu, Manea Mănescu, membru al Comitetului Executiv, viceprim-ministru, precum şi aghiotanţii înarmaţi ai familiei Ceauşescu, ofiţerii de Securitate Marian Rusu şi Florian Raţ.

Foto: AGERPRES

Când elicopterul a încercat să decoleze de pe clădirea Comitetului Central, din cauza supraîncărcării, aparatul a pierdut întâi vertiginos din înălţime, circa zece metri, pe latura din dreapta a imobilului, dar Vasile Maluţan a reuşit să-l redreseze şi să continue zborul spre Palatul Snagov. După ce i-a debarcat pe Bobu şi pe Mănescu, aparatul şi-a continuat zborul către Titu, punctul final al deplasării aeriene a familiei Ceauşescu. De remarcat că membrii echipajului aeronavei erau angajaţi ai MApN, şi nu ai Securităţii.

Foto: AGERPRES

Libertatea

Zborul spre „Balta Mică“

În 12 minute, „Genialul“ şi „Ilustra“ au schimbat sediul CC al PCR cu Palatul de la Snagov. Emil Bobu şi Manea Mănescu i-au urmat în elicopterul salvării, dar drumurile lor aveau să se despartă. În elicopter, cei doi Ceauşeşti nu erau hotărâţi în ce direcţie s-o apuce. Păreau nepregătiţi pentru a fugi din calea mulţimii.

Nicolae Ceauşescu cu Fidel Castro Cuba Havana. FOTO: AGERPRES

22 decembrie 1989, ora 12.09 – Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Elicopterul Dauphine 203, de culoare albă, se ridică greu de acoperişul clădirii de şase etaje. Jos, în Piaţă, două cuvinte electrizează mulţimea: „Fuge Ceauşescu!“ Zeci de mii de oameni preiau cuvintele din zbor şi le transmit mai departe, ca pe o parolă izbăvitoare. Până atunci, înainte de a pronunţa numele Ceauşescu, trebuia să te uiţi în jurul tău, să vezi dacă te aude cineva şi mai ales cine. Acum, în câteva secunde, toată Piaţa ştie: fuge Ceauşescu!

Dar ce se-ntâmplă? Elicopterul intră în cădere, se lasă brusc pe lângă ferestrele clădirii… etajul 6… etajul 5… etajul 4… iar entuziasmul Pieţei se intersectează cu un fior de spaimă: se prăbuşeşte peste noi! Dar nu, aparatul se redresează şi începe să ia înălţime, suficient cât să nu se ciocnească de clădirile înalte din preajmă. Apoi se duce ca o libelulă spre o destinaţie necunoscută, până când se pierde în zare.

Destinul tragic al colonelului Maluţan

Colonelul Vasile Maluţan este transfigurat. Elicopterul pilotat de el zboară spre nord, peste Arcul de Triumf, şi se îndreaptă spre… Colonelul de Securitate aşteaptă detalii despre destinaţie. O spaimă nu-i dă pace: dacă trage vreun nebun şi ne doboară? Zbura cu Ceauşescu de mulţi ani, iar din 1985 era pilotul lui favorit, dar niciodată nu simţise o asemenea frică.

Decembrie 1989: elicoperul Dauphin, avându-i la bord pe Ceauşeşti, decolează de pe sediul CC

În creierul său rulează filmul absurd al ultimelor 40 de minute. Se afla la Otopeni, la baza flotilei prezidenţiale, în dubla sa calitate, de pilot şi de locţiitor al comandantului de escadrilă. La 11.33, a primit ordin de la şeful său, colonelul Petru Tenie, să zboare spre Piaţa Palatului. Tenie primise ordin, la rândul său, de la generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare. La capătul firului se afla generalul Victor Stănculescu, proaspăt numit ministru al Apărării chiar de către Ceauşescu.

Maluţan nu mai e printre noi, să vorbească. A murit stupid, într-o zi de vineri, 26 mai 1995, carbonizat, după ce elicopterul său – care efectua lucrări agricole în zona Fundulea – a agăţat un fir de înaltă tensiune. Din fericire, colonelul Maluţan tocmai apucase să fie audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

Audierea a avut loc cu numai o zi în urmă – 25 mai 1995 – şi a oferit informaţii importante, poate „prea importante“…

Cu mecanicul în braţe

Octombrie 2009: un alt elicopter Dauphin, identic cu cel al Ceauşeştilor (doar culoarea diferă un pic), survolează fostul sediu al CC, pentru a reconstitui zborul Bucureşti – Snagov. O iniţiativă jurnalistică „Adevărul“

„De obicei, aterizam în faţa Palatului. Când am ajuns deasupra Pieţei, venind dinspre Athenee Palace, am raportat prin radio că nu se poate ateriza din cauza mulţimii. Am fost întrebat: «Pe clădire poţi să aterizezi?». «Da, bineînţeles că pot», i-am răspuns. Şi am aterizat pe terasă. Terasa era pregătită, pentru că am văzut antene de televizor care erau culcate jos, aveau un sistem de rabatare, aşa… Am aşteptat douăzeci şi ceva de minute. Pe timpul staţionării n-am redus motoarele, le-am lăsat la relanti. Oricând puteam să… Când soţii Ceauşescu au apărut la elicopter, cei din gardă îi aduceau mai mult pe sus. Erau atât de speriaţi! Aveau nişte feţe transfigurate. S-au urcat buluc în elicopter, iar mecanicul de zbor de-abia a avut loc să închidă uşa. Eram prea mulţi. Mecanicul s-a aşezat între scaunul lui Ceauşescu şi uşă, aşa, puţin înghesuit, ca şi cum ar fi stat în braţe. Şi am decolat“, a povestit Maluţan.

El a descris şi pericolul care-i păştea: „Când ne pregăteam de decolare, norocul a fost că cei care s-au urcat pe terasă n-au venit către elicopter. Că dacă se agăţau câţiva de elicopter, nu mai puteam să decolez. Ba, poate mai rău, încercam să decolez şi ne prăbuşeam peste mulţime şi se întâmplau alte nenorociri“.

Mapa-plic a Elenei

Dintre obiectele pe care suita prezidenţială le avea în elicopter, cel mai des a fost pomenită mapa-plic a Elenei Ceauşescu. În cea mai mare parte a timpului, de această mapă a avut grijă aghiotantul „Tovarăşei“, căpitanul Marian Rusu.

Doi „intruşi“ la bordul elicopterului

În elicopterul care zbura spre Snagov se aflau nouă persoane: Nicolae şi Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, doi ofiţeri de la Direcţia a V-a a Securităţii – maiorul Florian Raţ (aghiotantul lui Ceauşescu) şi căpitanul Marian Rusu (aghiotantul Elenei) -, pilotul Vasile Maluţan, copilotul Mihai Ştefan şi mecanicul Stelian Drăgoi.

Dintre cei nouă, doi nu trebuiau să se afle în elicopter: Manea Mănescu şi maiorul Florian Raţ. Manea Mănescu a fost luat la bord doar pentru că şeful Guvernului, Constantin Dăscălescu, s-a întors să-şi ia paltonul şi s-a blocat în WC-ul de la etajul 1, ca să scape de Ceauşescu.

În locul maiorului Florian Raţ trebuia să fie un alt ofiţer din Direcţia a V-a, Vasile Tălpeanu, care era de serviciu în ziua aceea ca aghiotant al lui Ceauşescu. Tălpeanu a dispărut, „s-a ascuns“ – a declarat Maluţan – „pentru că n-a vrut să mai apară lângă Ceauşescu“. În schimb, Florian Raţ, care nu era de serviciu în garda preşedintelui, s-a agăţat de elicopter. În 1990, la propriu-i proces, a fost întrebat: „De ce te-ai urcat, totuşi?“ „Mi-a fost frică să rămân acolo! Am văzut ce vine în urma noastră…“ În urma lor veneau zeci, sute de revoluţionari furioşi.

„Ai luat legătura cu judeţele apropiate?“

Colonelul Maluţan lasă trecutul în urmă şi se concentrează asupra absurdului care domină zborul. Martor de preţ rămâne stenograma audierii sale la Comisia „Decembrie 1989“.

„După ce am luat înălţimea de siguranţă, am intrat în viraj către nord şi mi-am dat căştile jos de pe urechi, ca să pot să comunic cu Ceauşescu, căci el nu avea căşti. Când voia să-mi spună ceva, mă bătea pe umăr, iar eu întorceam capul. L-am întrebat: «În ce direcţie…?» Zice: «Ai luat legătura cu judeţele astea apropiate, cu Argeşul, cu Doljul…?» Zic: «N-am luat legătura cu nimeni». Nu mai răspundea nimeni la radio prin reţeaua lor. Ceauşescu s-a sfătuit puţin cu Madam şi mi-a indicat să merg către Snagov. Atunci, eu am comunicat la bază că mergem către «Balta Mică» – aşa era ştiut Snagovul: «Balta Mic㻓.

Fostul lider comunist Emil Bobu îşi aminteşte că, înainte de a urca în liftul din sediul CC, Nicolae şi Elena Ceauşescu se sfătuiau dacă n-ar fi mai bine să meargă la Uzinele „23 August“. Cei doi păreau înţeleşi în privinţa acestei destinaţii, dar în elicopter n-au pomenit de ea. Nici pilotul Maluţan, nici maiorul Raţ, nici căpitanul Rusu nu-şi amintesc să fi auzit vorbindu-se de „23 August“, ci doar de Snagov.

„Era încă preşedinte“

Când a trecut pe deasupra Aeroportului Otopeni, Maluţan a fost întrebat de un coleg de la bază: „De ce nu aterizezi aici?“. „Deocamdată respect un ordin“, a răspuns pilotul. Peste ani, avea să explice:

„Mă gândeam la el, că era încă preşedinte şi…“ La ora 12.21, elicopterul a aterizat în curtea Palatului Snagov, pe un „ochi“ de iarbă din mijlocul livezii. Cronometrul vieţii lui Ceauşescu era necruţător: până la moarte mai avea trei zile, două ore şi 29 de minute.

Sursa Adevărul

Militarii erau debusolaţi. Deci, fata a apăsat pe buton şi … a început înregistrarea. «Noi nu mai avem comandant. Nu ştim ce să facem. Mă pun la ordinele dumneavoastră»”

11 octombrie 2021
Presedintele Romaniei Nicolae Ceausescu impreuna cu Printul Albert, Regele Baudoin, Printesa Paola la dreapta (Paola Ruffo di Calabria) (din 1993, Regina Paola a Belgiei), Regina Fabiola, Bruxelles, Belgia.(24-27 octombrie 1972). Foto: AGERPRES

În timpul în care Ceauşescu fugea spre nicăieri, postul public de televiziune a trecut din mâna puterii comuniste în cea a revoluţionarilor. La 22 decembrie 1989, Ceauşescu voia să folosească TVR ca pe un mijloc de propagandă. După ora 12.00, s-a schimbat programul. Definitiv.

Înainte de plecarea lui Ceauşescu din sediul CC al PCR, Televiziunea avea un statut special. După moartea generalului Milea, Ceauşescu, personal, ceruse deschiderea Televiziunii, dar – cum le spunea „Tovarăşu’“ consilierilor lui de presă – „nu mai mult de o oră, ca să facem economie“.

Din instrument de propagandă pentru puterea comunistă, Televiziunea Română a devenit repede un instrument al Revoluţiei. În unele cazuri, şi nu puţine, Televiziunea a creat confuzii.

Revoluţionarii din Studioul 4

Vineri, 22 decembrie 1989, programul Televiziunii trebuia să înceapă, în mod normal, la ora 19.00. Dar, surpriză: la 10.50, pe post apare mira. Apoi, Imnul de stat şi o pauză de şase minute.

Din caietul de bord al secretariatului de emisie al TVR reiese că, la ora 11.02, au fost făcute două comunicări istorice: Decretul privind starea de necesitate pe întreg cuprinsul ţării şi anunţul despre moartea „trădătorului” Milea. Aşa cum ordonase Ceauşescu, Televiziunea era deschisă doar o oră, „ca să se facă economie” de curent electric.

La ora 11.46 s-a închis emisia cu „Hora Unirii”. Redactor-şef adjunct la Departamentul Actualităţi, Teodor Brateş a depus mărturie, în 1994, la Comisia „Decembrie 1989”.

„În jurul orei 11.00, m-am uitat pe fereastră şi am constatat că pe holul central al studiourilor, din metru în metru, se aflau, întinşi pe copertină, militari cu mitraliere. La vreo cinci minute, când m-am uitat din nou, dispăruseră. Acolo era un fel de cazarmă. Aveau dormitoare, masă, cei din trupele de Securitate, care păzeau Televiziunea. După un timp, în jurul orei 12.00, au apărut primii manifestanţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat la intrare, pentru că eu am plecat în biroul meu de la etajul 2. M-am dus la pasarela care leagă blocul-turn de corpul studiourilor.

Acolo i-am întâmpinat pe manifestanţi. Am condus în Studioul 4 primul grup care a intrat în Televiziune. Dintre toţi cei care pătrunseseră acolo, singura figură cunoscută pentru mine a fost actorul Ion Caramitru. Alţii îşi concentraseră privirea asupra altui personaj: Mircea Dinescu. Atunci îl văzusem prima dată. În regia de emisie era regizorul Ştefan Rizea. M-a întrebat ce facem. I-am spus că intrăm în emisie. A vorbit cu inginerul Dănilă, care a spus că putem intra”.

Secretul scenei „Mircea, fă-te că lucrezi!“

Înaintea momentului exploziv, al bucuriei celor din studio, pe post au apărut câteva imagini confuze. Brateş are o explicaţie pentru acele cadre, care au fost considerate iniţial un fel de diversiune.

„A fost o întreagă discuţie, că ceva ocult s-a întâmplat, că pe o bandă au apărut imagini anterioare emisiei cu Dinescu şi Caramitru. Explicaţia este simplă. O fată de la magnetoscoape care înregistrează emisia pe bandă, văzând ce se întâmplă, i-a dat drumul. Înainte de a vedea lumea ce se întâmplă pe post, a văzut ce se întâmpla, mai devreme, în Studioul 4. Deci, fata a apăsat pe buton şi … a început înregistrarea. Sunt secvenţe mai lungi cu un minut, două decât cele care au fost văzute de toate lumea. Acolo a fost şi scena cu „Fă-te că scrii!“, care a fost invenţie. În afară de nişte fraze generale, nu s-a spus nimic”, încearcă să dreagă busuiocul fostul redactor-şef adjunct al Redacţiei Actualităţi de la TVR.

Muzica simfonică

După comunicatul care anunţa sinuciderea „trădătorului“ Milea, pe frecvenţele televiziunii a fost, relativ, linişte. Cu ceva timp înainte să înceapă emisia nebună, euforia cu „Dictatorul a fugit!“, pe micile ecrane, la 22 decembrie 1989, apăruse mira. Color. Pe fundal, muzică simfonică. Era ceva inedit.

Pentru acea epocă, era normală muzica revoluţionară, de genul „cel bun, cel drept, cel mare şi viteaz“. Teodor Brateş le-a explicat senatorilor din Comisia „Decembrie 1989“ cum au stat lucrurile atunci. „Caramitru a spus că trebuie să pregătim o proclamaţie pentru popor. I-am spus că se poate întrerupe puţin emisia şi că se poate pune muzică simfonică, până se redactează proclamaţia. S-au apucat să scrie. Dinescu avea un caiet gros”.

Apariţia lui Caramitru

Cum au ajuns Ion Caramitru şi Mircea Dinescu în Studioul 4? Şi cât de spontană, de „întâmplătoare“, a fost apariţia lor? Nu cumva au făcut parte dintr-un scenariu îndelung pregătit? Sunt întrebări care persistă de 20 de ani.

Ion Caramitru a povestit Comisiei „Decembrie 1989”că a venit la Televiziune, dinspre Piaţa Romană, cu o coloană de blindate. Evenimentul s-a produs după ce a fost dat anunţul despre sinuciderea generalului Milea. Militarii erau debusolaţi.

„M-am îndreptat către un maior care comanda o coloană de blindate. I-am spus că a fost omorât comandantul Armatei. Acest maior nu m-a crezut. A intrat în maşina blindată şi cred că a dat un telefon sau a vorbit prin sistemul de comunicaţii. A ieşit cu ochii în lacrimi şi mi-a spus: «Aveţi dreptate!». Şi-a întors pistolul-mitralieră de la piept spre spate. Mi-a spus: «Noi nu mai avem comandant. Nu ştim ce să facem. Mă pun la ordinele dumneavoastră»”, declara Caramitru, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

Caramitru spune că a ajuns cu aceşti militari la Televiziune. Aici l-ar fi întâlnit pe Mircea Dinescu: „Mi-am dat seama că trebuie să le vorbim oamenilor. Nu eram pregătiţi. În această conjunctură, m-am adresat lui Mircea Dinescu, care nu venise cu mine. Venise cu coloana, pe Dorobanţi, pentru că stătea la Lupoaică”.

Schimbare

Televiziunea Română a fost deschisă, sub presiunea străzii, la 22 decembrie 1989, în jurul orei 13.00. Programul iniţial, din care făceau parte emisiunile de propagandă comunistă, nu a mai putut fi difuzat. Televiziunea a trecut din mâna puterii în cea a „poporului“.

„Hai, urcă sus, că mergem la Televiziune!“

O altă versiune despre venirea celor doi la Televiziune o are Sergiu Nicolaescu. „Eu eram în primul TAB. În al treilea TAB, care venea spre Televiziune, se urcase Caramitru, care făcea fotografii.

În Piaţa Dorobanţi l-a văzut pe Mircea Dinescu. Erau Dinescu şi securiştii care îl păzeau. Dar să fim înţeleşi, îi cam dăduseră drumul. Şi la un moment dat i-a spus: «Hai, urcă sus, că mergem la Televiziune!». Şi Mircea Dinescu a urcat sus”, a declarat Sergiu Nicolaescu pentru „Adevărul”.

Discursul lui Dinescu

În aceeaşi notă euforică intră în scenă Mircea Dinescu, puţin cunoscut atunci publicului larg. „Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. Vă rog să vă pus … să vă păstraţi calmul. Sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români. Să ne uităm către Dumnezeu câteva minute, înainte de a vă vorbi, înainte ca să apelăm la toate forţele Armatei noastre, Armata din Bucureşti e cu noi, dictatorul a fugit… apelăm… facem un apel către Ministerul forţelor de Interne, să depună armele, să intre în cazarmă… Poporul e cu noi! Peste cinci minute vom face un apel către toată suflarea română… către eroicul popor român…“
Teodor Brateş îi şopteşte, din spate: „… victorios…” Şi toţi izbucnesc, de-a valma: „Televiziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Suntem aici! Am învins!”. (Aplauze). Emisia s-a întrerupt câteva minute, apoi îndemnurile lui Dinescu şi ale lui Caramitru au continuat.

În acest timp, în care populaţia era ţinută cu sufletul la gură, în faţa televizoarelor, Nicolae Ceauşescu bântuia debusolat prin judeţul Dâmboviţa, în zona Titu-Boteni-Sălcuţa. Mai întâi în elicopterul prezidenţial, apoi la marginea şoselei, la „ia-mă, nene!“.

Televiziunea poporului

Puţin după ora 13.00, la Televiziune se declanşează nebunia. Studioul 4 se umple de revoluţionari şi începe primul discurs. Ion Caramitru  apare în bluză de trening şi hanorac, iar Mircea Dinescu în pulover negru de lână.

În cartea „Revoluţia Română în direct” este publicată intervenţia lui Caramitru: „Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu (îşi face cruce) ne aflăm în studiourile Televiziunii. Am reuşit să ajungem aici, în spatele tancurilor, cu Armată şi cu studenţime şi cu oamenii pe care îi vedeţi, şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează, vă va spune despre… ce este vorba. Suntem emoţionaţi, obosiţi, şi dorim ca tot poporul român, de orice naţionalitate, care a luptat cu arma în mână, în sensul că au avut în suflet acea suflare divină a lui Dumnezeu şi a răbdării poporului român… care în sfârşit s-a rupt… să putem asculta cuvintele lui Mircea Dinescu, care va fi… vor fi purtătoarea geniului românesc peste timp. Noi lucrăm… Iată-l pe Mircea Dinescu, care o să vă spună… Spune, ce faci?

Presedintele Romaniei Nicolae Ceausescu impreuna cu Printul Albert, Regele Baudoin, Printesa Paola la dreapta (Paola Ruffo di Calabria) (din 1993, Regina Paola a Belgiei), Regina Fabiola, Bruxelles, Belgia.(24-27 octombrie 1972). FOTO Foto Nicolae Ceaușescu site

Sursa Adevărul, Grigore Cartianu

Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării -Lovitura de stat

10 octombrie 2021

Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00

Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.

În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.

„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“

Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.

Pregătirea de luptă

În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.

Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.

Să vină Stănculescu!

Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Doping“ cu coniac fin

Cei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.

De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.

Încercarea cu Ilie Ceauşescu

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

Elena şi cheia de seif

Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.

Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.

„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“

După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

„Luptăm sau nu luptăm?“

Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.

Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.

Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor: „Luptăm, tovarăşe secretar general!”.

Lovitura de stat a lui Stănculescu

În timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.

Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.

Tentativele de ieşire din CC

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

– Corneliu Pârcălăbulescu – Momentul morții generalului Vasile Milea
„Când am auzit împușcătura am ieșit imediat și m-am apropiat de Vătămănescu (…) L-am văzut pe ministru se străduia să se așeze pe canapea. Era în viață. Era conștient pe scaun. Pe scaun s-a împușcat. A încercat să dea scaunul la o parte și să se așeze pe canapea. În momentul respectiv i-am zis lui Vătămănescu să-l ia de partea superioară a corpului, eu de picioare și l-am pus pe canapea. Mișca doar, nu mai vorbea. Ochii îi erau închiși.
Am dat ordin să cheme pe cineva de la cabinetul medical. Între timp  mi s-a zis să îl anunț pe Ceaușescu ce s-a întâmplat, deoarece a avut loc în biroul meu. (…) Am fost la Ceaușescu și i-am raportat situația de la biroul de la etajul 6 că ministrul Apărării s-a împușcat. Ceaușescu a fost șocat. Era bulversat când a auzit

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”, a declarat pentru „Adevărul” istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Ultima noapte Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

10 octombrie 2021

În timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.

În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.

Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.

Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.

Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.

După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

El a adormit, ea s-a foit toată noaptea

Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.

Sfârşitul Ceauşeştilor

10 octombrie 2021

Cum s-a transformat, în doar câteva zile, un dictator atotputernic într-un fugar panicat? Cum s-a topit imensa sa putere, de „fiu nepereche al naţiunii“? Unde au dispărut fioroasele instituţii care-i asigurau paza şi protecţia? Cine, şi la ce nivel, a decis că vremea lui Nicolae Ceauşescu a trecut?

Mica înţelegere a marilor puteri

Timp de mai bine de două luni, până aproape de Crăciun, liderul presei de calitate va publica zilnic poveşti, dezvăluiri, documente şi mărturii uluitoare, într-un demers jurnalistic fără egal în presa ultimilor 20 de ani. Un demers cu valoare istorică, documentat temeinic, construit meticulos, piesă cu piesă, ca într-un uriaş joc de puzzle.

Deşi părea că nu va părăsi puterea niciodată, ba chiar că nu va muri niciodată – circula chiar legenda „apei vii“ care îi era adusă din China -, Ceauşescu s-a prăbuşit în câteva zile. În decembrie 1989, totul părea un miracol. Ulterior, s-a demonstrat că „miracolul“ fusese îndelung pregătit de marile puteri ale planetei: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Franţa, Republica Federală Germania şi Marea Britanie. Unele şi-au dat acordul la nivel diplomatic, altele au acţionat concret pentru răsturnarea lui Ceauşescu.

După 1989, mass-media a sondat de multe ori în subteranele Revoluţiei, ale complotului anticeauşist, ale prăbuşirii comunismului. Nimeni n-a mers însă atât de departe cum a făcut-o „Adevărul“ în ultimele luni! Cu rezultatele acestei uriaşe investigaţii de presă vă veţi întâlni în „Adevărul“, zi de zi, în următoarele zece săptămâni

Trăirile lui Ceauşescu

Marea noutate pe care o aduce acest serial este abordarea laturii umane a personajelor principale: Nicolae şi Elena Ceauşescu. Veţi regăsi aici – ca într-un film bun – surpriza, spaima, furia, disperarea, speranţa, deznădejdea celor doi tovarăşi care nu păreau oameni, ci supraoameni. Le veţi descoperi marile slăbiciuni şi micile momente de demnitate. Dar, mai ales, veţi avea parte – în premieră absolută – de poveşti zguduitoare.

Ceauşeştii nu sunt singurele personaje cu care vă veţi întâlni în lungul nostru serial. Alte sute de figuri importante ale Revoluţiei – ştiute sau dezvăluite acum, în premieră – vor defila în paginile ziarului, odată cu secretele lor. Nu vor lipsi Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, generalii Militaru, Milea, Stănculescu, Guşă sau colonelul Kemenici.

Mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi. Mărturiile lor n-au murit însă odată cu ei, iar „Adevărul“ le scoate la lumină! După cum vă va oferi scenariul complotului care, în doar câteva zile, i-a dus pe Ceauşeşti de la balconul CC la zidul de la Târgovişte.

Cifrele lui Ceauşescu

71 de ani,10 luni şi 30 de zile avea Ceauşescu când a fost executat (26 ianuarie 1918 – 25 decembrie 1989).

24 de ani ,9 luni şi două zile a condus Ceauşescu România (20 martie 1965 – 22 decembrie 1989).

10 ani şi 11 luni avea Ceauşescu când s-a mutat de la Scorniceşti la Bucureşti (decembrie 1928).

16 ani avea Ceauşescu când a fost arestat prima dată, la Craiova, pe 24 iulie 1934.

26 de ani avea Ceauşescu când a întâmpinat entuziast Armata sovietică, la intrarea în Capitală (30 august 1944).

27 de ani avea Nicolae Ceauşescu când s-a căsătorit cu Lenuţa Petrescu (devenită Elena Ceauşescu), în martie 1945. Ea avea 29 de ani, iar ulterior s-a „întinerit“, mutându-şi data naşterii din 1916 în 1919, ca să nu fie mai bătrână ca el.
Reconstituirea unei fugi istorice

Serialul „Sfârşitul Ceauşeştilor“ va urmări firul întâmplărilor din decembrie 1989, de la istorica întâlnire Bush – Gorbaciov până la execuţia soţilor Ceauşescu. Totul s-a derulat între 2 şi 25 decembrie, pe un front larg, Washington – Paris – Bonn – Bucureşti – Moscova, cu puncte-cheie la Timişoara şi Târgovişte şi o escală decisivă în apele teritoriale ale Maltei.

Vom urmări contextul istoric care a făcut posibilă prăbuşirea celei mai anchilozate dictaturi din Europa de Est. Pentru asta, vom porni de la punctul zero: alegerea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în martie 1985. Ceauşescu nici nu bănuia, atunci, că mişcarea de la Moscova avea să-i fie fatală! Din acel moment, mai avea de trăit patru ani şi nouă luni.

Pentru a intra în pielea Ceauşeştilor în năprasnicul decembrie 1989, am reconstituit cu fidelitate traseul acestora. I-am urmărit în desele şedinţe CPEx şi teleconferinţe din 20-22 decembrie, dar şi în balconul din care promiteau mulţimii o sută de lei. Am decriptat agitaţia ultimei nopţi tovărăşeşti din sediul CC al PCR.

Am pătruns în biroul-cavou al „trădătorului“ Milea. Am urmărit paşii dictatorilor fugari spre liftul care nu voia să se mai deschidă. I-am văzut strecurându-se pe terasă şi grăbindu-se să urce în elicopter înainte de a fi linşaţi de revoluţionari. Am urcat în elicopter pentru a-i „însoţi“ în zborul spre Snagov.

Am pătruns în Palatul din care Ceauşescu a dat ultimele telefoane spre prim-secretarii de judeţ, în speranţa că-l vor ajuta să scape. Am survolat apoi satele ilfovene şi dâmboviţene până-n lanul de orz unde pilotul Maluţan a fost nevoit să aşeze „Dauphine“-ul prezidenţial.

Am urmărit cele două Dacii – una roşie, alta neagră – care i-au purtat pe fugari până în Târgovişte. Am pătruns în cazarma în care Ceauşeştii şi-au trăit ultimele trei zile. Am pătruns în încăperea ultimelor lor zvârcoliri, în TAB-ul ultimelor lor speranţe. Le-am reconstituit paşii împleticiţi spre zidul morţii. Am decriptat mişcările care au stat în spatele deciziei de a-i executa în ziua de Crăciun. Cine a hotărât, cine a dat ordinul, cine a apăsat pe trăgaci.

Din acest serial nu va lipsi radiografia jocului dublu pe care l-au făcut unele personaje în perioada 22-25 decembrie 1989. Vom răspunde, totodată, unei întrebări capitale: unde s-a decis, de fapt, împuşcarea Ceauşeştilor – la Bucureşti sau la Moscova?

%d blogeri au apreciat: