Skip to content

Blog de informare istorică! Documente, articole fotografii!


©Atenţie! Reproducerea neautorizată a textelor sau imaginilor de pe acest site este interzisă.

Marele conducător Nicolae Ceauşescu a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.
Jimmy Carter 12 aprilie 1978

"Ceauşescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării." 
Leonid Brejnev august 1971

"Nu pot să cred că nu putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român... Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza pe viitor."
Edward Giereck august 1971

Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : "cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani "

Cum s-a trăit în România în anii ’70- ’80? UNII VĂ MINT spunându-vă că s-a trăit permanent prost între anii 1965 – 1989.

1 iunie 2016

image

UNII VĂ MINT spunându-vă că s-a trăit permanent prost între anii 1965 – 1989.

MINCIUNĂ GROSOLANĂ : În anii 70 erau în magazine, 10 -20 de feluri de salamuri, de brânza și de carne…Portocalele, Bananele, Merele, Perele, Cireșele (când era sezonul) și orice fel de alte fructe românești se găseau din abundență …

Mâncam 3-4 mere ori de câte ori veneam de la școală după ce mâncam de-amiază. Era un fel de felul III.

Penuria a început DUPĂ anii 80.

image

In anii 70, bananele, portocalele dar si fructele românești erau peste tot. Tot ce scriu alții, cum că nu era așa, e o minciuna grosolană.

Iată o astfel de minciună: „Primele mele triste amintiri din „iepoca” comunistă sunt de la câțiva anișori, 6-7, în anii ’70, când așteptam cu stoicism să se coacă pe șifonier puținele banane pe care le puteau găsi părinții mei la Alimentara și care mai întotdeauna erau verzi, necoapte”

Nici vorbă de așa ceva în anii ’70. Puteai cumpăra banane, portocale, grapefruit-uri sau lămâi câte vroiai. E o minciună că erau „verzi”…Cele verzi au apărut mult după anii ’80, ca mai apoi să dispară de tot…Ne făceam în mod curent acasă suc de lămâie, storcând cu mâna lămâile naturale, punând apă și două lingurițe de zahăr. Sucul era minunat. Și aveam și un pahar înalt și perfect cilindric. Când vroiam să fie sucul și mai bun storceam două lămâi. Mai ales după ce fugeam câteva ore prin praf, la fotbal, era minunat.

Între anii ’70-’80, cu 4-6 lei iți luai 100-200 de grame de salam sau parizer – și alea de atunci, nu erau deloc mizeriile de azi cu e-uri , mațe și zgârciuri tocate….Pe clasa 2-a – 3-a, mergeam în pauza mare la magazin și ne luam corn cu salam cu doar câțiva lei…Îmi lăsa mama mărunțis sa-mi iau ceva de mâncare.

Am fost în tabără cu școala sau cu liceul, aproape în fiecare an, începând din clasa IV-a …O tabără costa intre 300 si 500 lei 10-12 zile.

Întreținerea la bloc (3 camere) era de 50 lei vara și în jur de 100-120 lei iarna…salariul minim era de 1800 de lei apoi s-a făcut 2000 de lei…Salariul mediu era de 2500 de lei…NET: impozitul pe salariu și orice altă taxă au fost scoase.

Venea stomatologul la școala și îi consulta pe copii și ii programa pe copii la cabinetul dentar.

La gravide mergea medicul acasă sa le vadă și înainte și după ce nășteau.

Te lua poliția de pe stradă dacă nu munceai…și-ți dădea un loc de muncă. Te urmăreau mai apoi să vadă dacă te duci la servici. Nu exista șomaj.

Foarte, foarte mulți oameni primeau case de la stat (apartamente) pentru care plăteau chirii MODICE – chiria era de aprox. 50 de lei pe luna.

Un bilet de autobuz era in anii ’70 – 50 de bani , în anii ’80 a ajuns 1 leu, în 1989 a ajuns 1.20 lei

Sunt antibolșevic ca opțiune politică, dar NU CU MINCIUNI se scrie istoria….Da, a fost frig în ultimii ani și magazinele au fost goale. În ele se mai găseau doar macaroane și conserve de pește…Dar nu a fost tot timpul așa.

Îmi amintesc când în anii 1987-1989, în plină penurie de alimente, îmi cumpăram conserve de pește amintindu-mi de cornul minunat și de salamul gustos ce-l mâncam cândva. Sincer nu era rău nici peștele: atât cel marinat cât și cel în ulei erau foarte bune. Dar nu puteai mânca doar pește.

Curtea școlii era permanent deschisă inclusiv în vacanțe. E o crimă că astăzi curțile şcolilor şi sălile de sport stau închise, cu lacătul pe ele, în timp ce copiii n-au unde se juca. Asta o decid azi oameni, care nu s-au jucat niciodată, în curtea şcolii sau între blocuri, când au fost mici.

În curtea şcolii se juca fotbal de dimineața până seara (mai puțin dacă aveau unii ore de sport și nu făceau sport în sală)…

Mergeam vara și dădeam cu mingea și racheta de tenis la peretele școlii, undeva în zona unde nu erau geamuri…Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic…La ștrand un bilet pentru o zi întreagă era pentru un copil 3 lei apoi către 1989 s-a făcut 5 lei…Cu toate astea, recunosc că mai și săream gardul împreună cu alți copii.

Nu de puține ori se spărgea la școală, din greșeală, câte-un geam de la o minge de tenis sau de fotbal și nu era nici un scandal : se-nlocuia geamul și gata. Bicicletele erau peste tot: copiii aveau Pionier, Pegas sau Tohan. Patinoarele la fel: cânta muzică uneori, și-ți dădeau ceai cald.

Cu siguranță am avut o copilărie foarte fericita și n-am văzut în jurul meu copii care sa nu aibe una la fel…Și am crescut într-un cartier obișnuit într-un oraș prăfuit de provincie.

Vorbesc ca unul care am trăit vremurile alea ca și copil…

Nu poate veni un MINCINOS sa spună ca de-abia puteai cumpăra câteva banane verzi în anii 70

În 1989, profesorii aveau salarii între 2200 și 3500 de lei (mama era profesoară) după vechime și gradele pe care și le puteau lua.

Inginerii erau cu ceva mai bine plătiți ca profesorii cu aceeași vechime în muncă.

Un debutant începea întotdeauna cu salariul minim (1800 și mai apoi 2000 de lei). Dar după câteva luni era trecut pe primul nivel de salarizare din specializarea lui.

La televizor se transmiteau în anii 70 aproape toate competițiile sportive TENIS, FOTBAL, RUGBY, ATLETISM, OLIMPIADE etc…erau filme americane și englezești câte vrei: seriale, foiletoane, cinematecă etc.. ..programul începea la 10-11 dimineața și mergea pana la 24 sau la 1 noapte…reducerea programului s-a petrecut treptat după anii ’80.

image

Meciurile lui Ilie Năstase de la Turneul Campionilor erau transmise în direct noaptea la 1, 2, 3 dimineața. Ca și notele de 1.00 (nu era loc pe afișaj) ale Nadiei Comăneci, de la Olimpiada de la Montreal. Când juca Dobrin, doar un simplu meci în campionat, străzile se goleau și mergeam să-l vedem. Ce să mai spun de Craiova lui Balaci sau de Steaua?

Siguranța, noaptea pe străzi, era maximă …te-ntâlneai cu un milițian, dacă nu la prima străduță, atunci la a doua…Cinematografele, ștrandurile, terasele, cofetăriile toate avea prețuri modice: o prăjitură costa 2.50 – 3 lei. Erau și cu 1.50 dar și mai bune și mai mari cu 4-5 lei. Savarinele îmi plăceau cel mai mult și nu erau scumpe. Și Doboșurile erau bune sau Indienele.

Despre ce vorbim? Țara DUDUIA de noi CONSTRUCTII..erau MACARALE peste tot …

Noi cartiere de locuințe se ridicau peste noapte în fiecare oras….Mi-amintesc cum ne jucam câteodată seara, urcând fugind scările de beton nefinisat, prin blocurile aflate în construcție.

Trenurile pe distanțe lungi ajungea cu 2-3-4 ore mai repede ca azi…

Cu un salar MEDIU iti putea face lejer un concediu de 10-12 zile la mare

E adevărat: la orele de vârf autobuzele erau aglomerate.

Cărțile din Biblioteca pentru Toți erau 5 lei bucata. S-a tipărit atunci aproape toată Literatura Națională și Universală. Plus cărți de filozofie, de istorie sau de critică. Când luau salariul, tata și mama veneau fiecare cu sacoșa cu cărți acasă, așa cum veneau cu roșii și ardei.

Și erau cărți una și una. Mai târziu, cărțile din Biblioteca pentru Toți au devenit 10-12 lei. Dar nici așa nu erau scumpe. Cea mai bună revistă era Secolul XX. Mi-o amintesc și acum, că o cumpăra mama și mai citeam și eu din ea. Era groasă cât o carte, cu articole tot unul și unul. Așa o revistă nu mai avem azi.

Ne duceau cu școala, la Cinematograf și la Teatru. Excursiile cu școala erau cel puțin una pe trimestru. Pe stadioane copiii aveau intrarea liberă. La noi în oraș, echipa juca în Divizia C și câteodată, mai intra și-n B. Dar eram cu toții mândri de ea.

A NU SE CONFUNDA ANII 70-80 CU CRIMELE BOLSEVICE DIN ANII 50….CARE AU FOST DE GROAZĂ. Ce mi-au povestit părinții și bunicii mei întrece orice închipuire.

Laptele (despre care unii mint în alte articole „că plângeau după el”), ți-l lăsau cei de la fabrică, în fiecare dimineață direct în scara BLOCULUI…

Puneai sticla goală în niște lădițe și găseai dimineața, O ALTĂ STICLĂ PLINĂ. Prețul în anii ’70-’80 – 2.20 lei litrul apoi s-a făcut prin anii ’80 – 3 lei…apoi a fost 3.30

Banii îi lăsai într-o cutie de carton (nu-i fura NIMENI cum nu fura nici laptele din lădițe), sau suna cel cu laptele o dată pe săptămână la ușă…

După anii ’80, chestia asta a dispărut…

Dimineața mă trezea câteodată, zgomotul celor care veneau cu lăzile cu lapte la fiecare bloc. Ajungeau la noi la bloc să ia sticlele goale și să le pună pe cele pline cu lapte între ora 6:00 și 6:30.

Admiterea la liceu și la facultate au fost printre cele mai corecte și mai bine organizate concursuri la care am participat. La fel erau și Olimpiadele școlare. Nu conta statutul social al celor care dădeau examen.

Și, atenție: eu am crescut într-un oraș de provincie din ARDEAL, nu în BUCUREȘTI și nici în vreo capitală de județ…Dar era LA FEL peste tot.

Ceea ce vă povestesc eu AM TRĂIT. Ce vă povestesc SUNT FAPTE nu e apologie, nu e propagandă …sunt fapte.

AM POVESTIT exact ce am trăit. …Nu contează ce regim a fost sau ce regim ar fi fost : Aș fi spus exact ce am trăit indiferent de regim. Cine vă spune că n-a fost așa VĂ MINTE.

Desigur o poveste separată ar trebui scrisă despre magazinele ajunse aproape goale după anii 1985…

Dacă în 1973 ar fi fost O PENURIE MASIVĂ de Portocale în România cum vă mint unii, credeți că ar fi apărut în 1973 cântecul O PORTOCALĂ ? Ca să trezească ura și indignarea oamenilor?

Interpret Anda Calugareanu, muzica Marius Țeicu, versuri Ovidiu Dumitru. Melodia a fost compusă in 1973, şi dată în premieră la TVR, realizator Alexandru Bocăneț. Melodia s-a bucurat de mare succes in spectacolele live, cu două si trei bis-uri la fiecare spectacol.

Macaralele și Blocurile dela
locuințe care se construiau peste tot erau imagini obișnuite ale anilor ’70-’80. În poza de mai jos puteți număra 9 macarale

Sursa: fluierul.ro

1 iunie 2016

Cum s-a trăit în România în anii ’70- ’80? UNII VĂ MINT spunându-vă că s-a trăit permanent prost între anii 1965 – 1989.

image

UNII VĂ MINT spunându-vă că s-a trăit permanent prost între anii 1965 – 1989.

MINCIUNĂ GROSOLANĂ : În anii 70 erau în magazine, 10 -20 de feluri de salamuri, de brânza și de carne…Portocalele, Bananele, Merele, Perele, Cireșele (când era sezonul) și orice fel de alte fructe românești se găseau din abundență …

Mâncam 3-4 mere ori de câte ori veneam de la școală după ce mâncam de-amiază. Era un fel de felul III.

image

Penuria a început DUPĂ anii 80.

In anii 70, bananele, portocalele dar si fructele românești erau peste tot. Tot ce scriu alții, cum că nu era așa, e o minciuna grosolană.

Iată o astfel de minciună: „Primele mele triste amintiri din „iepoca” comunistă sunt de la câțiva anișori, 6-7, în anii ’70, când așteptam cu stoicism să se coacă pe șifonier puținele banane pe care le puteau găsi părinții mei la Alimentara și care mai întotdeauna erau verzi, necoapte”

Nici vorbă de așa ceva în anii ’70. Puteai cumpăra banane, portocale, grapefruit-uri sau lămâi câte vroiai. E o minciună că erau „verzi”…Cele verzi au apărut mult după anii ’80, ca mai apoi să dispară de tot…Ne făceam în mod curent acasă suc de lămâie, storcând cu mâna lămâile naturale, punând apă și două lingurițe de zahăr. Sucul era minunat. Și aveam și un pahar înalt și perfect cilindric. Când vroiam să fie sucul și mai bun storceam două lămâi. Mai ales după ce fugeam câteva ore prin praf, la fotbal, era minunat.

Între anii ’70-’80, cu 4-6 lei iți luai 100-200 de grame de salam sau parizer – și alea de atunci, nu erau deloc mizeriile de azi cu e-uri , mațe și zgârciuri tocate….Pe clasa 2-a – 3-a, mergeam în pauza mare la magazin și ne luam corn cu salam cu doar câțiva lei…Îmi lăsa mama mărunțis sa-mi iau ceva de mâncare.

Am fost în tabără cu școala sau cu liceul, aproape în fiecare an, începând din clasa IV-a …O tabără costa intre 300 si 500 lei 10-12 zile.

Întreținerea la bloc (3 camere) era de 50 lei vara și în jur de 100-120 lei iarna…salariul minim era de 1800 de lei apoi s-a făcut 2000 de lei…Salariul mediu era de 2500 de lei…NET: impozitul pe salariu și orice altă taxă au fost scoase.

Venea stomatologul la școala și îi consulta pe copii și ii programa pe copii la cabinetul dentar.

La gravide mergea medicul acasă sa le vadă și înainte și după ce nășteau.

Te lua poliția de pe stradă dacă nu munceai…și-ți dădea un loc de muncă. Te urmăreau mai apoi să vadă dacă te duci la servici. Nu exista șomaj.

Foarte, foarte mulți oameni primeau case de la stat (apartamente) pentru care plăteau chirii MODICE – chiria era de aprox. 50 de lei pe luna.

Un bilet de autobuz era in anii ’70 – 50 de bani , în anii ’80 a ajuns 1 leu, în 1989 a ajuns 1.20 lei

Sunt antibolșevic ca opțiune politică, dar NU CU MINCIUNI se scrie istoria….Da, a fost frig în ultimii ani și magazinele au fost goale. În ele se mai găseau doar macaroane și conserve de pește…Dar nu a fost tot timpul așa.

Îmi amintesc când în anii 1987-1989, în plină penurie de alimente, îmi cumpăram conserve de pește amintindu-mi de cornul minunat și de salamul gustos ce-l mâncam cândva. Sincer nu era rău nici peștele: atât cel marinat cât și cel în ulei erau foarte bune. Dar nu puteai mânca doar pește.

Curtea școlii era permanent deschisă inclusiv în vacanțe. E o crimă că astăzi curțile şcolilor şi sălile de sport stau închise, cu lacătul pe ele, în timp ce copiii n-au unde se juca. Asta o decid azi oameni, care nu s-au jucat niciodată, în curtea şcolii sau între blocuri, când au fost mici.

În curtea şcolii se juca fotbal de dimineața până seara (mai puțin dacă aveau unii ore de sport și nu făceau sport în sală)…

Mergeam vara și dădeam cu mingea și racheta de tenis la peretele școlii, undeva în zona unde nu erau geamuri…Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic…La ștrand un bilet pentru o zi întreagă era pentru un copil 3 lei apoi către 1989 s-a făcut 5 lei…Cu toate astea, recunosc că mai și săream gardul împreună cu alți copii.

Nu de puține ori se spărgea la școală, din greșeală, câte-un geam de la o minge de tenis sau de fotbal și nu era nici un scandal : se-nlocuia geamul și gata. Bicicletele erau peste tot: copiii aveau Pionier, Pegas sau Tohan. Patinoarele la fel: cânta muzică uneori, și-ți dădeau ceai cald.

Cu siguranță am avut o copilărie foarte fericita și n-am văzut în jurul meu copii care sa nu aibe una la fel…Și am crescut într-un cartier obișnuit într-un oraș prăfuit de provincie.

Vorbesc ca unul care am trăit vremurile alea ca și copil…

Nu poate veni un MINCINOS sa spună ca de-abia puteai cumpăra câteva banane verzi în anii 70

În 1989, profesorii aveau salarii între 2200 și 3500 de lei (mama era profesoară) după vechime și gradele pe care și le puteau lua.

Inginerii erau cu ceva mai bine plătiți ca profesorii cu aceeași vechime în muncă.

Un debutant începea întotdeauna cu salariul minim (1800 și mai apoi 2000 de lei). Dar după câteva luni era trecut pe primul nivel de salarizare din specializarea lui.

La televizor se transmiteau în anii 70 aproape toate competițiile sportive TENIS, FOTBAL, RUGBY, ATLETISM, OLIMPIADE etc…erau filme americane și englezești câte vrei: seriale, foiletoane, cinematecă etc.. ..programul începea la 10-11 dimineața și mergea pana la 24 sau la 1 noapte…reducerea programului s-a petrecut treptat după anii ’80.

Meciurile lui Ilie Năstase de la Turneul Campionilor erau transmise în direct noaptea la 1, 2, 3 dimineața. Ca și notele de 1.00 (nu era loc pe afișaj) ale Nadiei Comăneci, de la Olimpiada de la Montreal. Când juca Dobrin, doar un simplu meci în campionat, străzile se goleau și mergeam să-l vedem. Ce să mai spun de Craiova lui Balaci sau de Steaua?

Siguranța, noaptea pe străzi, era maximă …te-ntâlneai cu un milițian, dacă nu la prima străduță, atunci la a doua…Cinematografele, ștrandurile, terasele, cofetăriile toate avea prețuri modice: o prăjitură costa 2.50 – 3 lei. Erau și cu 1.50 dar și mai bune și mai mari cu 4-5 lei. Savarinele îmi plăceau cel mai mult și nu erau scumpe. Și Doboșurile erau bune sau Indienele.

Despre ce vorbim? Țara DUDUIA de noi CONSTRUCTII..erau MACARALE peste tot …

Noi cartiere de locuințe se ridicau peste noapte în fiecare oras….Mi-amintesc cum ne jucam câteodată seara, urcând fugind scările de beton nefinisat, prin blocurile aflate în construcție.

Trenurile pe distanțe lungi ajungea cu 2-3-4 ore mai repede ca azi…

Cu un salar MEDIU iti putea face lejer un concediu de 10-12 zile la mare

E adevărat: la orele de vârf autobuzele erau aglomerate.

Cărțile din Biblioteca pentru Toți erau 5 lei bucata. S-a tipărit atunci aproape toată Literatura Națională și Universală. Plus cărți de filozofie, de istorie sau de critică. Când luau salariul, tata și mama veneau fiecare cu sacoșa cu cărți acasă, așa cum veneau cu roșii și ardei.

Și erau cărți una și una. Mai târziu, cărțile din Biblioteca pentru Toți au devenit 10-12 lei. Dar nici așa nu erau scumpe. Cea mai bună revistă era Secolul XX. Mi-o amintesc și acum, că o cumpăra mama și mai citeam și eu din ea. Era groasă cât o carte, cu articole tot unul și unul. Așa o revistă nu mai avem azi.

Ne duceau cu școala, la Cinematograf și la Teatru. Excursiile cu școala erau cel puțin una pe trimestru. Pe stadioane copiii aveau intrarea liberă. La noi în oraș, echipa juca în Divizia C și câteodată, mai intra și-n B. Dar eram cu toții mândri de ea.

A NU SE CONFUNDA ANII 70-80 CU CRIMELE BOLSEVICE DIN ANII 50….CARE AU FOST DE GROAZĂ. Ce mi-au povestit părinții și bunicii mei întrece orice închipuire.

Laptele (despre care unii mint în alte articole „că plângeau după el”), ți-l lăsau cei de la fabrică, în fiecare dimineață direct în scara BLOCULUI…

Puneai sticla goală în niște lădițe și găseai dimineața, O ALTĂ STICLĂ PLINĂ. Prețul în anii ’70-’80 – 2.20 lei litrul apoi s-a făcut prin anii ’80 – 3 lei…apoi a fost 3.30

Banii îi lăsai într-o cutie de carton (nu-i fura NIMENI cum nu fura nici laptele din lădițe), sau suna cel cu laptele o dată pe săptămână la ușă…

După anii ’80, chestia asta a dispărut…

Dimineața mă trezea câteodată, zgomotul celor care veneau cu lăzile cu lapte la fiecare bloc. Ajungeau la noi la bloc să ia sticlele goale și să le pună pe cele pline cu lapte între ora 6:00 și 6:30.

Admiterea la liceu și la facultate au fost printre cele mai corecte și mai bine organizate concursuri la care am participat. La fel erau și Olimpiadele școlare. Nu conta statutul social al celor care dădeau examen.

Și, atenție: eu am crescut într-un oraș de provincie din ARDEAL, nu în BUCUREȘTI și nici în vreo capitală de județ…Dar era LA FEL peste tot.

Ceea ce vă povestesc eu AM TRĂIT. Ce vă povestesc SUNT FAPTE nu e apologie, nu e propagandă …sunt fapte.

AM POVESTIT exact ce am trăit. …Nu contează ce regim a fost sau ce regim ar fi fost : Aș fi spus exact ce am trăit indiferent de regim. Cine vă spune că n-a fost așa VĂ MINTE.

Desigur o poveste separată ar trebui scrisă despre magazinele ajunse aproape goale după anii 1985…

Dacă în 1973 ar fi fost O PENURIE MASIVĂ de Portocale în România cum vă mint unii, credeți că ar fi apărut în 1973 cântecul O PORTOCALĂ ? Ca să trezească ura și indignarea oamenilor?

Interpret Anda Calugareanu, muzica Marius Țeicu, versuri Ovidiu Dumitru. Melodia a fost compusă in 1973, şi dată în premieră la TVR, realizator Alexandru Bocăneț. Melodia s-a bucurat de mare succes in spectacolele live, cu două si trei bis-uri la fiecare spectacol.

Macaralele și Blocurile de locuințe care se construiau peste tot erau imagini obișnuite ale anilor ’70-’80. În poza de mai jos puteți număra 9 macarale

image

EXPLOZIV/Moștenirea neștiută a lui Ceaușescu

23 aprilie 2016

nicoceausLa sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă de Fondul Monetar Internaţional.
Ceausescu se-ntoarce in mormant. El a lasat tara fara datorii iar Datoria Romaniei a crescut in doar 25 de ani de la ZERO la peste 100 de miliarde de euro. Numai intre anii 1998-2012 datoria Romaniei a crescut de peste 9 ori. Graficul de mai jos merge doar pana in 2012. Dar la sfasitul lui 2014, datoria Romaniei depasise demult 100 de miliarde de euro. Si asta fara ca vreo investitie majora sa fie facuta in Romania, in ultimii 25 de ani, de catre guvernantii tradatori de tara.

Ceausescu a folosit acesti bani ca sa industrializeze intreaga Romanie

Presată de FMI, țara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi urmând a fi nevoită să-și vândă resursele naturale cum s-a întâmplat 25 de ani mai târziu.

1985 – Ceausescu rupe acordul cu FMI, si hotaraste plata integrala a datoriei externe a Romaniei

Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI și a vânzărilor pe bursele internaționale ale unor active ale Statului Român.

Din cauza FMI-ului, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă.

1982 – 1989 FMI si Bancile Internationale creaza un blocaj financiar extern la adresa Romaniei

Propaganda și planul Est-Vest (Rusia-Occident) pentru debarcarea lui Ceauşescu se puseseră deja în mișcare.

Aşa se face că, începând din 1987, într-o țară aflată sub un blocaj financiar extern, s-a dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu, care ar fi fost nimeni altul, decât Ion Iliescu.

Martie 1989 – Ceauşescu rupe incercuirea FMI si reuşeşte să ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populației

În martie 1989, însă, Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populației. În plus, România mai avea în băncile sale un plus de 3,7 miliarde USD şi creanţe de 7-8 miliarde USD.

Decembrie 1989 – Ceausescu este impuscat de Craciun de oamenii Moscovei

Oamenii Moscovei (Iliescu, Brucan, Kostyal, Militaru, Roman) il indeparteaza pe Ceausescu de la Putere si il executa in chip barbar de Craciun, pe 25 Decembrie 1989.

1990 – 2015 Banii Aurul si Industria Romaniei „se evapora” dupa Revolutiei. Milioane de romani ajung someri. Alte Milioane de romani sunt nevoiti sa emigreze

La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani?

Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum. Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran.

Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă.

1987 – 1989 – Ca sa evite dependenta de FMI – Ceausescu a vrut sa faca din Banca Română de Comerț Exterior o a doua Banca Mondiala impreuna cu chinezii, arabii si iranienii, banca care sa concureze FMI-ul si Banca Mondiala

Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare.

Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea.

1990-2010 – Hartile de Resurse Minerale ale Romaniei facute pe vremea lui Ceausescu, ajung in mainile strainilor

Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro.

Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult, astazi metalele rare sunt evaluate la aproximativ 6.000 !!!!! de miliarde de euro. (pentru un calcul amanuntit, atasam in Anexa estimarile facute de ing. Apostol Doru, a carui estimare care nu cuprinde toate metalele rare, ne conduce la 6.300 miliarde de dolari).

La aceste cifre ametitoare trebuie adaugate si celelalte Rezervele minerale ale Romaniei : aurul, argintul, cuprul, carbunele, petrolul, gazele etc… Acestea sunt evaluate si ele la un total de alte cateva mii de miliarde de euro. Pentru cei carora li se pare greu de crezut ca valoarea resurselor minerale ale Romaniei ajunge la aceste cifre fabuloase ii rugam sa consulte Enciclopedia Resurselor Minerale din România, carte apărută recent sub patronajul AGIR şi al Societăţii Inginerilor de Petrol şi Gaze, care prezintă la pagina 28 aceste date uluitoare despre rezervele actuale ale subsolului ţării noastre.

Avem 2.800 de milioane de tone de lignit, care, la preţul de 50 de euro pe tonă, cât era vineri, ar însemna un ”potenţial naţional” de 140 de miliarde de euro.

Avem, de asemenea, 900 de milioane de tone de huilă, care, la preţul actual de 53 de euro pe tonă, ar da 47,7 miliarde de euro. Zăcămintele de cupru sunt estimate şi ele la 900 de milioane de tone, care, la preţul de 355 de euro pe tonă, ar reprezenta 319 miliarde de euro.

În tabelul menţionat urmează capitolele sare, aur şi argint, care ar reprezenta alte sute de miliarde de euro.

Asta fara sa mai adaugam rezervele inca uriase de petrol si gaze sau rezervele nou descoperite de petrol si gaze din platforma continentala a Marii Negre despre care unii spun ca le depasesc de cateva ori pe cele terestre. Întrebarea care se pune: noi de ce nu am ştiut până acum?

Despre cei platiti de catre profitorii locali si internationali sa dezinformeze si sa spuna ca cifrele nu sunt reale, in ciuda calculelor si estimarilor facute de expertii din domeniu, nu are rost sa vorbim aici caci asta e jobul lor sa dezinformeze, si sa castige bani murdari din asta. Cert este ca profitorii locali si internationali au intrat in trepidatie. Speriati ca milioane de romani au aflat care e valoarea reala a bogatiilor din subsolul Romaniei, ei s-au si grabit sa comande articole defaimatoare in legatura cu aceste dezvaluiri in cotidianele centrale din Romania.. Obscuri de peste Ocean s-au si apucat sa scrie la comanda ca totul este o minciuna. Aceste articole mincinoase sunt apoi propagate de cine trebuie ca sa apara in cotidianele cu cel mai mare tiraj din Romania. In realitate jefuitorii care-i comanda vor sa ne faca sa credem ca ne fac un bine luandu-ne pe nimic resursele minerale „pentru ca ele sunt si asa secatuite”. E plina presa centrala si locala de astfel de articole platite si comandate, prin care se-ncearca discreditarea si dupa moarte a lui Nicolae Ceausescu. De fapt, nu a lui Nicolae Ceausesu ci spaima lor e ca nu cumva, vazand si intelegand exemplu lui Ceausescu, romanii sa se trezeasca, sa afle in ce hal au fost jefuiti si sa-i goneasca odata pentru totdeauna pe acesti jefuitori internationali si locali.

1975 – 1989 Ceausescu utiliza aurul si metalele rare in industriile romanesti de inalta tehnologie

În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989.

Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

1990 – 2005 „Geologii”, „Hidrologii” si „Economistii” dezastrului Romaniei de dupa 1990, Iliescu, Predoiu, Stolojan si Constantinescu si-au batut joc de avutia tarii – mii de fabrici au dat faliment

Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB?

Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?

Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie?

Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.

1989 – Aurul si metalele rare extrase de Ceausescu si valorificate in industria romaneasca produceau 8 miliarde de euro pe an

Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România.

Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.

Marturia lui Stefan Andrei – despre Banca Mondiala pe care Ceausescu vroia s-o faca cu Arabii, Iranul, China, Libia si alte tari in curs de dezvoltare

Avem marturia istorica, facuta dupa anii ’90, de Stefan Andrei – Ministrul de Externe al lui Nicolae Ceausescu, care a povestit despre aceasta initiativa a lui Nicolae Ceausescu si despre negocierile pe care le-a purtat Romania cu China, Iranul, Egiptul, Libia, Iugoslavia, Tarile Golfului si alte tari in curs de dezvoltare pentru crearea unei Banci Mondiale a Tarilor in Curs de Dezvoltare.

S-a spus, de asemenea, că una dintre cauzele execuţiei Ceauşeştilor ţinea de răzbunarea cercurilor financiare internaţionale. Ceauşescu plănuia fondarea unei bănci mondiale, la Bucureşti, cu credite mici pentru ţările în curs de dezvoltare. O lovitură grea ar fi fost aceasta pentru marii bancheri.

Întrebat cât adevăr se află în aceste ipoteze, Ştefan Andrei a relatat următoarele: „Când am fost în Kuweit, conducătorul Kuweitului i-a spus lui Ceauşescu: «Poate facem împreună o bancă». «Da, ar trebui să facem o bancă, a zis Ceauşescu, dar să fie o bancă mai altfel, să mai fie şi cu alţii, nu doar între România-Kuweit». Iar şeicul Kuweitului a promis că va aduce şi alte ţări arabe, inclusiv Arabia Saudită.

„Ce-a mai discutat Ceauşescu în 1989, nu ştiu (n.red. in 1989 Stefan Andrei nu a mai fost implicat in deciziile lui Ceausescu). Dar în Kuweit, atunci, Ceauşescu a spus: «Da, să facem una cu o dobândă foarte redusă, să fie numai pentru ţări în curs de dez­voltare şi să fie numai pentru dezvoltare, nu pentru consum». Iar şeicul a găsit foarte bună ideea aceasta de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare”.

Desigur, admite Ştefan Andrei, proiectul era periculos. „Este un fapt că poziţia lui Ceauşescu faţă de FMI, faţă de BIRD şi, în general, faţă de capitalul financiar a trezit nemulţumirea cercurilor financiare, a explicat interlocutorul. Dacă toa­te ţările n-ar mai lua credite, băncile ar muri. Lecţia României de a renunţa la FMI, la BIRD după ce ei ne-au primit în 1972… Nu întâmplător, când noi am luat poziţie faţă de FMI, faţă de BIRD şi faţă de capitalul financiar, în general, în «Wall Street Journal» a apărut un articol în care se spunea că Nicolae Ceauşescu a topit Bibliile să le facă hârtie igienică. La câteva zile după poziţia noastră” – a mai povestit Stefan Andrei.

In ciuda acestei marturii, a unui martor direct implicat in acele negocieri, detractorii lui Ceausescu, incearca sa minta si sa ne spuna ca aceasta initiativa nu a existat.

Trebuie să recunoaștem că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu.

1990 – 2005 Sistemul bancar romanesc destructurat jefuit si vandut strainilor. Jaful de la Bancorex facut sub privirea ingaduitoare a lui Isarescu

BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.

2006 – Privatizarea BCR facuta tot pentru straini

Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex.

Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

1991 – 2015 Isarescu cel care a distrus sistemul bancar romanesc, cel care a oprit productia interna de aur si cel care a instrainat aurul tarii in anii 1999 – 2000

Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA.

În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.

Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc.

2002 – 2013 Isarescu a mutat rezerva de aur a Romaniei in afara tarii

Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania.

În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.

1999 – Berceanu a dat licenta de exploatare a aurului la straini prin Franck Timis

Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş.

1999 – 2015 – Statul roman de azi nu a mai scos nici un gram de aur, ci a dat tot aurul la straini

De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu.

Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

(sursa : http://inforor.com/)

Ceausescu se-ntoarce in mormant. El a lasat tara fara datorii iar Datoria Romaniei a crescut in doar 25 de ani de la ZERO la peste 100 de miliarde de euro. Numai intre anii 1998-2012 datoria Romaniei a crescut de peste 9 ori. Graficul de mai jos merge doar pana in 2012. Dar la sfasitul lui 2014, datoria Romaniei depasise demult 100 de miliarde de euro. Si asta fara ca vreo investitie majora sa fie facuta in Romania, in ultimii 25 de ani, de catre guvernantii tradatori de tara.
sursa: Fluierul.ro

Elena Ceaușescu și moda. De unde era haina cu care a fost ucisă în ‘89

5 aprilie 2016

ceausescunouco

Cuvântul de ordine pentru ținutele celei care nu suporta să vadă în spațiul public o femeie care arăta mai bine ca ea era, se pare, clasicismul. Elena Ceaușescu nu era o femeie frumoasă, o știa și ea foarte bine, dar voia să fie bine îmbrăcată. În dulapul ei se găseau ținute Chanel, Dior sau Hermès, poșete Gucci, lângă cópii impecabil realizate la Apaca și pantofi de la Guban Timișoara.

Designerul Flora Năstase a analizat pentru click.ro ținutele celei care a fost, până în decembrie 1989, prima doamnă a țării. Decentă, fără extravaganțe, întotdeauna conformă cu evenimentul la care lua parte, Elena Ceaușescu a ieșit din scenă violent, în decembrie 1989, dar îmbrăcată într-un palton Yves Saint Laurent.

Într-o vreme în care, din prea multă relaxare sau, poate, din prea puțină consiliere de specialitate, prima doamnă a României ține prima pagină a ziarelor cu gafele ei vestimentare, iar președintele țării își poartă cușma în stilul dictatorului de tristă amintire, ne întoarcem în timp, într-o vreme în care creațiile marilor case de modă ale lumii erau accesibile doar unei elite foarte restrânse.

Prima doamnă a țării, Elena Ceaușescu, în mod evident neajutată de trăsăturile fizice, a adoptat un stil sobru, fără extravaganțe, a cărui eleganță era dată de croiala perfectă a hainelor, ”de firmă”, de la marile case de modă, sau imitații corecte realizate în întreprinderile autohtone.

Designerul Flora Năstase, primul producător autohton de haine de blană după 1990, a analizat pentru click.ro stilul Elenei Ceaușescu.

Cat de coerent era stilul Elenei Ceaușescu, la dineurile cu omologii externi, întâlnirile prin țară cu clasa muncitoare și ieșirile nonformale la iarbă verde?

Elena Ceaușescu avea un stil decent. La întâlnirile oficiale, avea întotdeauna o ținută potrivită. Se îmbrăca de la casele modă mari ale lumii, iar ținutele alese nu erau potrivite doar cu evenimentul respectiv, ci și cu înfățișarea ei. Niciodată n-a avut ținute provocatoare sau ieșite din context, dimpotrivă, a adoptat un stil moderat, chiar dacă purta creații semnate de mari designeri ai lumii. Avea în dulap creații Dior, Hermès, purtate la vremea aceea doar de o anumită parte a nomenclaturii. Haina cu care a fost arestată era o creație Yves Saint Laurent.

Cât de mult i se potriveau alegerile făcute? Ce puneau în valoare și ce ascundeau? Ar fi putut face ceva mai inspirat la capitolul ăsta, ea sau stiliștii care o sfătuiau?

Elena Ceaușescu nu era o femeie frumoasă. Era foarte conștientă de acest lucru și de aceea ținutele ei erau neutre, nu aveau mari accente de feminitate. Erau decente și atât. Era consiliată în acest domeniu, un departament special se ocupa de partea aceasta. Ea purta însă foarte multe haine făcute în România, la Apaca sau la Târgu Mureș. Costumele sau ținutele dorite erau făcute special pentru familia Ceaușescu.

Cum comentați culorile alese?

Culorile erau neutre. Elena Ceaușescu nu a ținut niciodată să epateze sau să atragă privirile. Dimpotrivă, a promovat o imagine dură.

Cum arăta prin comparație cu celelalte doamne la întâlnirile oficiale?

În comparație cu celelalte doamne era neutră, potrivită evenimentului, dar fără accente de personalitate și strălucire. Nu a ținut să complexeze vreodată pe cineva la vreun dineu.

Cum se potriveau coafurile cu ținutele purtate?

Nu a încercat multe coafuri, ci un coc pe care l-a purtat 20 de ani, și apoi o coafură lejeră. Și culoarea părului era neutră, spre naturală. Machiajul, de asemenea, era unul neutru. Folosea rujuri, însa nu prea avea buze pe care să aplice rujul. Tot ce avea era foarte discret.

Ce o prindea mai bine, pantalonii, rochiile, deux pieces-urile?

A fost construită pentru deux-pieces. În pantaloni și ținute sport a apărut foarte rar. Avea pantaloni de sport cu însemne scandinave.

Care era calitatea accesoriilor: bijuterii, pantofi, genți, eșarfe?

Pantofi avea și de la Guban Timișoara, unul dintre cele mai cunoscute branduri din industria românească a ultimului secol, fără tocuri, în culori neutre. Bijuterii nu prea purta, în afară de o broșă.

Faptul că Elena Ceaușescu era sfătuită de specialiști cum să se îmbrace este confirmat și de creatoarea de modă Zina Dumitrescu, într-un interviu pentru gazetamondena.ro.

„De look-ul Elenei Ceaușescu se ocupa Piți Vasiliu, care pe timpuri a avut una dintre cele mai faimoase case de modă din București, în perioada în care Bucureștiul era comparat cu Micul Paris. Ea nu avea haine urâte pe ea, dar nu știa să le poarte, le purta îngrozitor, stătea îngrozitor și nu știa să mergă, dar hainele erau de foarte bună calitate și bine făcute. De coafat se coafa de cele mai multe ori la cel mai mare salon din Paris.”

Emil Bărbulescu, nepotul lui Nicolae Ceașescu, a murit la Scornicești

5 aprilie 2016

emil_barbulescuEmil Bărbulescu, fiul sorei lui Nicolae Ceaușescu, care, în ultimii ani, a locuit la Scornicești, lângă casa natală a fostului lider comunist, a murit și va fi înmormântat marți la Scornicești, potrivit secretarului orașului, Teodor Radu.

Acesta a precizat luni, pentru AGERPRES, că trupul lui Emil Bărbulescu este depus la locuința acestuia din Scornicești, aflată lângă casa natală a lui Nicolae Ceaușescu, și va fi înmormântat marți după-amiaza, în cimitirul din localitate, lângă părinții și bunicii săi. Bărbulescu, care suferea de mai multe afecțiuni grave, a murit în noaptea de sâmbătă spre duminică în locuința sa, unde se aflau mai multe persoane din familie și apropiați.

Fost comandant adjunct al Miliției județene, Emil Bărbulescu, este fiul surorii lui Nicolae Ceaușescu, Elena Bărbulescu. Emil Bărbulescu a decis în 2007 să deschidă porțile casei în care s-a născut unchiul său și mai apoi a amplasat în fața vechii locuințe și un bust al acestuia.

Într-un interviu acordat AGERPRES în urmă cu doi ani, Emil Bărbulescu a vorbit despre Scornicești și despre singurul proiect pe care l-a avut pentru această localitate — construirea de spații pentru unități de pompieri, parchet și judecătorie — în perioada în care avea influență, înainte de 1989.

„Înainte de ’89, eu am decis să se facă judecătorie acolo, așa cum am decis și să se facă pompieri și parchet — erau în subordinea mea pompierii — pentru a degreva Slatina și pentru a deservi mai rapid localitățile din nordul județului. Terminaseră sediul procuraturii și acum, acolo, funcționează Poliția. Nu au mai avut fonduri după aceea să continue și apoi au abandonat definitiv proiectul privind judecătoria”, relata Bărbulescu.

În interviul pentru AGERPRES din anul 2014, Emil Bărbulescu a mai relatat cum în decembrie 1989 a fost transformat „din comandant în condamnat” și cum din acel moment „a murit” din punct de vedere social.

„La noi, erau câțiva pe stradă. Vinerea dimineața am fost până la 12 (la Miliție), am depus armamentul și am plecat. (…) Au venit și m-au luat pe 24 (n.r. decembrie 1989), cu un tab al armatei. Am fost la Slatina în arest la câțiva metri de locul în care fusesem comandant. (…) Din punct de vedere social, eu am murit în 1989, dacă am fost îndosariat acolo ca inamic al poporului, la mine s-a terminat totul”, a spus Bărbulescu, pe un ton resemnat.

El a subliniat atunci că viața sa a fost și a rămas legată de Scornicești, unde a locuit și de unde nu a putut să plece definitiv, deși după 1990 a stat timp de un an în Germania. Spunea că nu are viață socială, se rezuma la a ieși pentru cumpărături și evita discuțiile.

Emil Bărbulescu a scris două volume cu titlul „Nicolae Ceaușescu a fost unchiul meu”, în paginile cărților fiind „adevărurile” sale care pot contribui la înțelegerea evenimentelor din decembrie 1989, a adevărului privind acest moment din istoria României, după cum afirma, în momentul lansării ultimei cărți, în decembrie 2011.

(A/AS—autor: Cristina Matei, editor: Diana Dumitru, editor online: Ada Vîlceanu)

http://www.agerpres.ro.

De ce era Nicolae Ceauşescu un pic cam trist

14 februarie 2016

6666666666666666666666clarMarţi, 23 decembrie 1947. Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu stau, unul lângă altul, timoraţi, dar fermi, în faţa ofiţerului Stării Civile din Bucureşti. El e deputat de Olt deja de mai bine de un an. Ea e însărcinată de şapte luni. Îl va chema Valentin. Au verighetele pregătite – făcute la un oarecare bijutier pe nume Alexandru Năstăsescu, care are atelier lângă primărie. Naş de cununie e Gogu Rădulescu, cunoscut şi ca primul dezertor român din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe el îl aleseseră cei doi drept autoritate morală, drept patron spiritual al căsniciei ce avea să înceapă. În sală aşteaptă să-şi legalizeze relaţia şi Maria şi Manea Mănescu, şi Paula şi Grigore Preoteasa. Peste o săptămână, regele Mihai I al României va semna actul de abdicare şi-i va da ocazia mucalitului Petru Groza să spună, cu emfază, că „poporul a făcut un divorţ – şi decent, şi elegant – de monarhie“. În acest cadru, Nicolae şi Elena Ceauşescu se căsătoresc după toate canoanele bolşevice, fără popă, dar cu tovarăşii aproape. Până când moartea îi va despărţi, doar pentru câteva minute, într-o garnizoană din oraşul Târgovişte. Nu asta scrie pe actul de căsătorie nr. 2592/947, dar orişicât.

Se spune că, pentru comuniştii mai tineri, era în vigoare un ordin informal dat de Ana Pauker, devenită mai bigotă spre bătrâneţe, potrivit căruia un activitst trebuia să se căsătorească – de preferinţă, cu o activistă –, să ducă o viaţă curată, sănătoasă şi să nu facă de râs Partidul. Dar poate că ar fi nedrept ca o căsătorie, sacră prin însăşi existenţa ei, să fie limitată, chiar şi de istoriografia cea mică, de ziar, la un simplu ordin potenţial al unei bătrâne doamne cu vizite multe. Întâmplător, oricine poate iubi. Chiar şi dictatorii. Mai ales ei.

Regele şi „Regina Muncii“
Şi, oricum, pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu, ar fi fost cam greu să-şi schimbe stilul de viaţă. Proveneau dintr-o lume promiscuă, erau oamenii subteranei, trăiseră clandestin, tainic, şi tot aşa se iubiseră. Aflaseră de prea puţin timp ce-nseamnă curăţenia unei vieţi aşezate. Nu ştiau. Veneau de jos, dintr-un strat pauper şi marginal. Un mediu degradant, mai degrabă amoral, de la periferia satului – asememănător acelei periferii mănăstireşti de pe vremuri ce purta numele de mitoc şi care avea să împrumute cuvântul mitocan. Un fel de lumpenţărănime, cum spune academicianul Ion Ianoşi în „Eu şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu“.

Îşi trăiseră dragostea, cu sincope mari şi dramolete mici, între două condamnări ale lui Nicoale Ceauşescu. Prima dată se afişaseră public la 30 august 1944, în întâmpinarea trupelor sovietice la intrarea în Bucureşti. Se cunoscuseră în 1939, vara, într-un mediu străin de orice fior erotic. El avea 21 de ani. Mai târziu, propaganda avea să reţină că bărbatul, tânăr pasional, înaripat, s-a îndrăgostit de regina balului, pentru titlul căreia chiar ar fi complotat cu caldă responsabilitate tovărăşească. N-a fost chiar aşa. Un raport al Siguranţei din 14 august 1939 arată că petrecerea nu era, de fapt, decât o altă acţiune comunistoidă periferică: o serbare câmpenească a breslei lucrătorilor din industriile pielăriei şi încălţămintei, organizată pe Stadionul Veseliei din cartierul bucureştean Ferentari. Cam puţin pentru un bal cu regi şi regine. Participaseră peste 1.000 de muncitori, majoritatea evrei. Seara, pe la 21.30-22.00, au fost împărţite cărţi poştale ilustrate pentru alegerea femeii care putea fi îndeajuns de demnă pentru a purta titlul de „Regina Muncii“.

În rapoartele Siguranţei scrie clar: „Comuniştii au folosit această ocazie pentru a o transforma în manifestaţie comunistă. Pe cărţile poştale trimise s-au scris declaraţiuni de adeziune şi pentru eliberarea comuniştilor Ilie Pintilie (n.r. – va muri în puşcărie, la Doftana), Iliescu Alexandru (n.r. – tatăl viitorului preşedinte), Matei Socor, Şandru Ovidiu şi alţii. Textul acestor cărţi poştale, citit cu voce tare de cunoscuţii comunişti Ceauşescu Nicolae, membru în comisiunea centrală a tineretului comunist, Avram Zighelboim şi Eftimie Iliescu (fratele lui Alexandru Iliescu), a fost folosit de comuniştii prezenţi pentru a manifesta şi a lansa lozinci comuniste“. În vieţile lor de oameni mici, lupta continuă era regula, nu excepţia. Nu era vreme de petreceri.

„Regina Muncii“ a fost aleasă Elena Ceauşescu. Era lucrătoare textilistă la fabrica „Jaquard“. Siguranţa scria că e conducătoarea secţiei de tineret din Sectorul II Negru. După aflarea rezultatelor, femeia a ţinut un scurt discurs. De fericire. „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile făcute pentru apărarea libertăţii. Cerem pâine şi dreptate, intrarea în legalitate.“ Elena Ceauşescu ştia cum şi pe cine trebuie să mulţumescă. Peste câţiva ani, avea să-l ducă la Starea Civilă pe bărbatul acesta căruia-i furase minţile. Peste şi mai mulţi ani, avea să-l însoţească pe ultimul drum.

Dragostea
Nicolae Ceauşescu, tânăr comunist, tipul de dogmatic slujitor fidel al unui unic, lacunar, abecedar ideologic, se predase în faţa farmecului necioplit al acestei femei. Era, cel mai probabil, străin de afecţiunea unei îmbrăţişări. Nu cunoscuse iubirea fizică ori sufletească. „Avea castitatea rea a complexatului“, spune Ion Ianoşi. Orgolios, bigot, puritan, îl descrie Leonte Răutu. Bărbatul unei femei. Robul ei. Sumbră „apoteoză a iubirii exclusive, de o viaţă“, după cum scrie şi Dumitru Popescu-Dumnezeu. Nicoale Ceauşescu s-a dăruit total „reginei“, poate singura persoană care-i va oferi siguranţa ce-i lipsise atât de mult. Teribilă neputinţă erotică!

Mai târziu, se va mai obişnui cu frumosul, deşi va rămâne invariabil ezitant. Emanuel Valeriu, jucător de rugby profesionist şi ziarist sportiv în presa armatei, îşi aminteşte cum , în timpul unei oarecare reprezentaţii de teatru, Ceauşescu îşi transformase ospitalitatea într-o serie de comentarii şi bancuri în legătură cu nurii actriţelor. „Când toată trupa ni s-a alăturat, l-am văzut complet metamorfozat. A redevenit dintr-o dată militantul comunist distant şi auster, debitând o mulţime de clişee ipocrite despre semnificaţia ideologică a muncii actorului“, spune Valeriu, citat în volumul lui Edward Behr, „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“. S-ar putea spune că instinctul erotic, rămas inconştient, reprimat, se transformase într-o teribilă dorinţă de putere. Fără îndoială, era un arivist, demonstrează Lavinia Betea în trilogia „Viaţa lui Ceauşescu“.

Omul de mingi
Nicolae Ceauşescu fusese eliberat de la închisoarea Doftana în decembrie 1938. La ieşire, îi fuseseră înapoiaţi „96 de lei, un pachet de primeneli, portofel, cravată, curea, fular, una batistă, portţigaret de lemn, mănuşi de lână“, arată procesul verbal întocmit de agenţii Poliţiei Sociale. Petrecuse acolo doi ani sumbri. În 1938, fusese abuzat sexual de către inveteratul Şmil Marcovici, arată Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. Momentul e confirmat de mulţi nomenclaturişti. Fusese bătut pentru că mâncase din mâncarea lui Osman, tovarăşul său de celulă, care era bolnav, îşi aminteşte Alexandru Bârlădeanu într-un volum-interviu semnat de Lavinia Betea – se pare că bâlbâiala i se trage de aici, potrivit unei legende din Primăverii. „Împărţea ţigările şi pachetele în puşcărie şi era majordomul lui Bodnăraş şi Vasile Luca“, îşi aminteşte fostul coleg de temniţă, Ştefan Kostyal, în volumul lui Behr. Îi rămăsese această lamentaţie cu vag iz de poezie revoluţionară: „La Doftana sus la Haş/Stau mii de puşcăriaşi./ Soldaţii care-i păzesc,/ Vai de ei cum mai trăiesc./ Înverzit-a codru iară/ Şi-ai să vezi pe boieraşi/ în Doftana sus la Haşi./ Încă o lună, încă două,/ Şi vom vedea noi/ În palatul regelui/ Steagul roşu pus“. Versurile sunt redate, cu ortografia originală, din amintirile surorii sale, Niculina Rusu, depănate la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR în noiembrie 1972 şi identificate, la Arhivele Naţionale, de către istoricul Mihai Burcea. Ceauşescu îşi pusese toţi fraţii cu care avea legături să înveţe acest imn naiv-motivaţional al suferindului încarcerat, relatează Niculina Rusu.

Cu tot acest bagaj traumatic, Nicolae Ceauşescu alege să i se dăruiască Elenei, reginei Muncii. Ca o încununare a suferinţelor îndurate. Relaţia lor însă n-are nici cadrul, nici timpul necesar pentru a se consuma firesc. Nicolae Ceauşescu pleacă la cursuri de comunism în republica de la Ploieşti. Era un fel de responsbil de activităţi cultural-artistice – cu ocazia unei şedinţe a Cercului Cultural al tineretului breslei lucrătorilor pielari şi tăbăcari, ţinută pe 14 august în strada Uranus nr. 138, propunea „să se înfiinţeze secţiuni turistice, teatrale, corale şi culturale separate, bresla fiind obligată să angajeze profesori şi dirijori“, arată o notă a Siguranţei. N-a mers. Totuşi, în toamnă, e ales în Comitetul Central (CC) al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În iulie 1940 e din nou arestat. „Arestarea se datoreşte lipsei de vigilenţă şi de conspiraţie din partea mea“, explică într-o autobiografie din 1945. Va rezista.

Evadarea
„În timpul şederii la Jilava obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturi am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă technică care erau nişte cunoscuţi de ai noştri“, scrie Ceauşescu într-o autobiografie din 1945. În fişa de cadre, la rubrica „Sancţiuni de partid“, apare un vot de blam şi o „observare“. „Tova“ nu e deloc misterioasă: în dosarul Elenei apare o sancţiune pentru lipsă de vigilenţă şi conspirativitate. La 4 decembrie 1949, aceasta scrie: „Mi sa dat un avertisment penru că am călcat regula conspiraţi. Am mers la închisoare fără să cer voie şi am intrat întro casă conspirativă“.

Referinţa dată de comunistul Alexandru Demeter pentru Elena Ceauşescu arată că, din 1940, aceasta venea la vorbitor cu viitorul său soţ. Iar Elena Răceanu scrie: „În 1941, în urma unei greşeli de conspiraţie (l-a dus pe tov. Ceauşescu împreună cu gardianul ce-l însoţea într-o casă conspirativă a CC UTC) a fost suspendată din muncă“.

Sora sa, Niculina Rusu, lămureşte episodul în 1972: „Nicolae suferea de dinţi şi sub pretextul că vine să se trateze venea deseori la Bucureşti, însoţit de către un militar. Unii dintre acestea deveniseră mai apropiaţi şi chiar unul dintre ei, s-a şi fotografiat. […] L-a convins pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraş şi s-a dus s-o caute pe cumnata-mea, Lenuţa, care pe atunci lucra la o fabrică. Se vede treaba că a întârziat şi nu a venit chiar la ora stabilită, căci seara, când ne-am întors acasă l-am găsit pe sergent într-o mare fierbere“.

Pistruiatul

„În ziua de Două zeci şi trei ale curentei luni, la orele Douăsprezece amiazi, s-a născut la casa Părinţilor sei din Comunia Scorniceşti Judeţul Olt, un copil de sex bărbătesc căruia i s-a dat prenumele Nicolae, numele de familie fiind Andruţă Ceauşescu, fiu al Dlui Andruţă Ceauşescu de Două zeci şi cinci de ani profesie Agricultor, domicialiat în comuna Scorniceşti şi al Licsandra Ceauşescu născută Florea D. Militaru de Două zeci şi patru de ani, de profesie Agricultore, domiciliată în Comuna Scorniceşti. Naşterea ne-a fost anunţată de către Tatăl copilului care ne-a înfăţişat copil“ – aşa arată certificatul de naştere al lui Nicolae Ceauşescu. Era 26 ianuarie 1918.

Cinci zile mai târziu, Rusia bolşevică declara război fostei sale aliate şi anunţa confiscarea rezervelor de aur şi a bijuteriilor Coroanei pe care regele României i le încredinţase ceva mai înainte, în timpul ostilităţilor, pentru a le pune la adăpost.Tezaurul a rămas, chiar şi după aproape un secol de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu, tot în grija Moscovei. În septembrie 1965, când Ceauşescu a făcut prima vizită la Moscova în calitate de lider, în faţa unui Brejnev autist la problemele naţionale româneşti, a fost discutată şi problema tezaurului. Degeaba.

Revenim. Propaganda comunistă i-a reconstruit şi lui Nicolae Ceauşescu un trecut dramatic, marcat de lipsuri şi sărăcie. A fost şi n-a fost aşa. Tânărul Ceauşescu încercase cu siguranţă experienţa umilirii de către sătenii avuţi, îşi înţelesese inferioritatea – şi poate că psihanaliştii vor fi având multe lucruri de spus aici despre efortul supracompensării. E adevărat, Ceauşescu n-a fost niciodată fiul unui premier prosper devenit negustor de grâu. Ceauşescu n-a fost Mao, dacă e permis acest truism. Legenda băieţelului în zdrenţe, care trudeşte ziua la câmp, iar noaptea citeşte din înţelepciunea lui Lenin e puţin departe de realitate. Memoria locală a Scorniceştiului a păstrat însă imaginea lui Andruţă Ceauşescu, un tată înclinat către desfrâu şi alcool, cu numeroase scene de beţie şi violenţă, escapade în Bucureşti, în bordeluri şi bombe. Aşa se explică, poate, faptul că mai avea doi fraţi cu acelaşi nume. Orişicât, un lucru e clar: Nicolae Ceauşescu şi-a convertit umilirea într-o teribilă sete a revanşei. Un transfer al umilinţei personale în umilirea tot mai multora.

Fără bilet la Bucureşti
„De cele mai multe ori, toamna părinţii noştri culegeau din grădină porumbul, care era încă verde, pe care după aceea îl luau, îl curăţau şi-l puneau pe acoperişul unui grajd, învelit cu tablă, ca să se usuce. Pentru ca mălaiul să ne ajungă, de multe ori mămăliga o amestecau şi cu orz“, îşi aminteşte Niculina Rusu, care inistă asupra înţelepciunii neşlefuite a fratelui său. „Măi, Lixandro măi, copilul ăsta al tău ori o să moară, ori o s-ajungă bine, că-i prea isteţ“, i-ar fi spus vecinii mamei lui Ceauşescu, descendentă din familia unui ofiţer din oastea lui Tudor Vladimirescu.

Nicolae a intrat în lume însă abia atunci când a ajuns pentru prima oară în Bucureşti. Se întâmpla în primăvara anului 1930. Povesteşte sora sa: „L-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron, el era foarte mic şi avea şi nişte pistrui pe faţă. L-am întâmpinat şi pe el tot în Piaţa Amzei, unde veneau maşinile, dar se vedea treaba că, neavând bani să-şi plătească biletul de călătorie, conducătorul autobuzului, mi-a spus că să mă duc întâi să aduc bani şi pe urmă să vin să-l iau“.

Piciorul neastâmpărat
În Capitală, pistruiatul trece pe la mai multe ateliere de cizmărie, însă viaţa nu-i deloc uşoară. Nu se ţine de meserie. Nici agricultor, nici meşteşugar (peste ani, va da o dispoziţie Secţiei de Propagandă a CC ca, în cărţile de istorie, să fie evitat termenul „cizmar“, indiferent de context, pentru ca elevii să nu-l asocieze, arată Şerban Orescu în volumul „Ceauşismul“). El este „revoluţionar de profesie“ – la rigoare, un simplu eufemism menit să-i ascundă inactivitatea. „Intrarea în mişcarea marginală a comuniştilor a fost soluţia lui alternativă de integrare în viaţa socială“, spune sociologul Pavel Câmpeanu în volumul „Ceauşescu – anii numărătorii inverse“.

Nicolae Ceauşescu îşi găseşte ţelul între tovarăşi. Face parte din categoria oamenilor dominaţi de idealuri, născut din mitul unei revoluţii autentice, dar trăind din legenda unei revoluţii imaginare. E omul unui singur ţel: societatea socialistă multilateral dezvoltată. Era luat peste picior pentru această formulare preţioasă chiar de către omologii săi din lagărul sovietic, care construiau doar o societate socialistă. Comunistul Mihai Popescu spune, în volumul lui Behr, că l-a cunoscut pe Ceauşescu chiar în aceşti ani: „Am făcut cunoştinţă cu un tânăr pe care toată lumea îl detesta. […] Făcea pe îndoctrinatul şi-şi dădea mereu mai multă importanţă decât avea, savura bârfele din sindicat şi era total neinteresant. Era şters, înzestrat cu un fizic ingrat, mai degrabă mic de statură şi suferind în aşa hal de bâlbâială, că oamenii îl evitau ca să nu-i pufnească râsul în faţa lui. Vorbea câteodată atât de greu, că trebuia să-şi bâţâie şi piciorul, ceea ce avea darul să-i scoată din minţi pe interlocutori“.

Libertatea, cu o oaie
Intrarea în clandestinitate îşi pune în mod iremediabil amprenta asupra comportamentului tânărului Ceauşescu. Abrutizat de luptele din subterană, tânărul face tot posibilul să se afirme, e voluntar, aleargă. Munca nu-i lasă nicio urmă palpabilă. Nu ştie nici măcar să pună pingele.În nomenclatura comunistă din interbelic, Ceauşescu e recunoscut pentru brutalitatea şi furiile oarbe, spune Ion Ardeleanu, citat de Edward Behr. E arestat în 1933, e lăsat să plece. E arestat din nou în 1935, când Siguranţa îl trimite în domiciliu obligatoriu în Scorniceşti. „Nicolae a participat la nişte greve, care s-au terminat cu spargerea unor vitrine de la magazinele lui Filipescu, Mihăilescu de pe Calea Victoriei. A fost arestat de politţie, dar întrucât era prea mic nu i-au făcut proces, ci l-au trimis din post în post până acasă. În acelaşi timp, autorităţile au făcut percheziţie şi la tata acasă, cu scopul de a găsi material conspirativ. Bine înţeles că nu au găsit nimica, căci în locuinţa noastră se aflau numai câteva cărţui, trimise de Marin (n.r. – fratele său) şi anume: «Ocolul pământului din avion» şi «Ocolul pământului în submarin», precum şi câteva cărţi bisericeşti pe care le mai citea mama din când în când. Când au văzut toate aceste lucruri, agenţii s-au lăsat păgubaşi zicând: «Ai măi, că aici nu găsim decât cărţi cu sfinţi»“, povesteşte Niculina Rusu. Deşi părinţii fuseseră obligaţi să nu-l mai lase pe tânăr să plece derbedeu în Capitală, tatăl Andruţă a vândut o oaie ca să facă rost de bani să-şi trimită odrasla din nou la Bucureşti. „Băi, ce noroc am avut eu cu băiatul ăsta, că eram nişte amărăşteni“, i-ar fi spus, peste ani, arhitectului Camil Roguski, potrivit volumului „Ceauşescu, adevăruri interzise“.

„Bătrânul“ providenţial
Ceauşescu mai e arestat o dată în 1936. E condamnat la 2 ani şi 6 luni, în urma unui proces judecat la Braşov şi descris exemplar de istoricul Cristina Diac în volumul coordonat de Adrian Cioroianu, „Comunişti înainte de comunism“. E eliberat în decembrie 1939 şi e din nou arestat în iulie 1940. În tot acest periplu carceral, Nicolae Ceauşescu îşi găseşte stăpânul în persoana lui Gheorghiu-Dej, „bătrânul“, cum i se spunea acestuia în puşcărie – fusese chiar la Craiova, în 1934, când acesta era judecat, ca să-i strunească pe oameni împotriva legii. Între atelierele de cizmărie, baluri muncitoreşti, şcoli de partid şi puşcărie, Ceauşescu se regăsise. „M-am eliberat pela 5 August cu ocazia unei Comisii de eliberare. Am fost eliberat în urma sforţărilor depuse pentru ca să ne eliberăm cât mai mulţi“, explică în autobiografia din 1945. După atâtea încercări şi necazuri, acum putea doar să se bucure de linişte. Avea ocazia să uite, să nu mai fie trist. Era 23 august 1944.

„Vai, ce nenorocire, ce va fi cu noi, pe mâna cui va cădea ţara?!“

19 martie 1965, ora 17.45. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul absolut al României în ultimii aproape 20 de ani, moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer. Un cancer galopant căruia niciun medic, român sau sovietic, nu-i găsise butonul de oprire. În spatele sicriului, în sediul CC, se aliniază, după obicei, un uriaş cortegiu îndoliat. Ceauşescu e primul care se apleacă să-l sărute. Printre oameni, o tânără profesoară, îmbrăcată în straie naţionale româneşti. „Vai, ce nenorocire, ce va fi cu noi, pe mâna cui va cădea ţara?!“, se tânguie femeia în mulţime. Nicolae Ceauşescu o aude şi ordonă să fie scoasă imediat din sediu şi chiar din munca sa de activistă în cadrul Secţiei de Ştiinţă a CC! Momentul e povestit de Ionel Gal în volumul „Raţiune şi represiune în ministerul de interne 1965-1989“.

Nicolae Ceauşescu are toate motivele să-i închidă gura femeii. Încă de la începutul anilor ’60, trecea drept urmaşul potenţial al lui Dej printre diplomaţii şi observatorii occidentali. În 1962, Europa liberă remaca, în legătură cu el: „Mulţi îl consideră ca fiind prezumtivul succesor al lui Dej, dar nu este o persoană dotată şi îi lipseşte experienţa pentru un astfel de post“. În ’64, politologul Ghiţă Ionescu vede în el succesorul „cel mai probabil“ al prim-secretarului.

Ceauşescu fusese deopotrivă ţinta ironiilor şi omul de nădejde al lui Dej. Se visa succesor al acestuia şi făcea tot ce putea să-i intre în graţii. Alexandru Bârlădeanu îşi aminteşte: „Îl plăcea mult pe Ceauşescu, pe care îl numea Nicu, diminutivul de la Nicolae, îl primea uneori, îl susţinea la nevoie. Îşi bătea joc de el din cauza bâlbâielii şi defectelor sale de pronunţie. «Nicule, spune-ne, cu ce ţară sunt în război Statele Unite?». Nicu răspundea conform aşteptărilor: «Vietnamul», pronunţând «Vie-nam», în râsetele asistenţilor“.

Omul care n-a pierdut niciun joc
Dar cel mai mult se sprijinise Ceauşescu pe complotistul Ion Gheorghe Maurer, la fel cum acesta îşi punea supravieţuirea politică în seama lipsei de experienţă a lui Ceauşescu. Fostul avocat reuşise să formeze, în Biroul Politic, o majoritate care-l susţinea pe Ceauşescu în detrimentul lui Gheorghe Apostol, naiv aspirant şi el. „Conform obiceiurilor comuniştilor, jocurile se făceau în interiorul seraiului. În mass-media, tăcerea avea dă dureze până în 23 martie“, explică Lavinia Betea. La 3 aprilie, cotidianul „The Economist“ insista subtil asupra acestor jocuri: „Domnul Ceauşescu are reputaţia de a fi dur, neiertător, energic şi – poate deloc surprinzător – nu foarte bine văzut de către tovarăşii săi“.

Nicolae Ceauşescu avea însă să-şi construiască o întreagă reputaţie din faptul că nu pierdea niciodată niciun joc. Iar acesta era jocul vieţii lui. Luptase în prima linie, convins, devotat, ferm. Avea o forţă de nezdruncinat. Nimeni nu se încrezuse în isteţimea sa. Îl credeau un meschin, jalnic, de râsul lumii, un diavol mărunt, neglijabil. Nicolae Ceauşescu era însă un adevărat diavol. Un diavol dintre aceia care luptă până la moarte. Avea doar 47 de ani şi ajunsese în cea mai mare funcţie dintr-un partid ce părea nemuritor. Reuşise.

„Desăvârşirea construcţiei socialismului“
În vara lui 1965, la Congresul al IX-lea al Partidului, argumenta că marxismul n-a dat răspunsuri definitive asupra evoluţiei omenirii şi anunţa intrarea ţării într-o etapă nouă, una determinată de „continuarea pe o treaptă superioară a procesului de desăvârşire a construcţiei socialismului“. Aceasta e precursoarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aşa a început.

Trecutul
„În general, Ceauşescu n-a avut prieteni. […] Dacă îşi dădea seama că un om îl poate subjuga cu cunoştinţele sale, nu-l băga în seamă şi nu intra în sfera activităţilor sale. Totdeauna şi-a luat numai proşti în jur“, crede arhitectul Camil Roguski. Dacă relaţiilepersonale ale dictatorului pot deveni oricând subiect de dezbatere, în politică, Ceauşescu a rămas un strateg activ. Era, până la urmă, un om de aparat. Condusese sectorul de cadre al Partidului, se şcolise şi la Academia „Frunze“ de la Moscova, îşi perfecţionase studiile şi la Academia Militară din România. Se ocupase, de-a lungul timpului, de toate sectoarele esenţiale pe care le administra Partidul. Fusese primit în Biroul Politic încă din 1955 şi, concomitent, fusese însărcinat cu supravegherea internă de partid în domeniul Internelor, Securităţii, Armatei, Procuraturii Generale şi Justiţiei. Din 1955, Ceauşescu reuşise să pună mâna, practic, pe întregul aparat al partidului. Îşi asuma răspunderile energic, cu hotărâre şi curaj. Executase întotdeauna ordinele lui Dej. Ştia cum se face.

Acum însă, el era în putere. La început, i-a menţinut în funcţii calde pe cei care-l ajutaseră să escaladeze ierarhia de partid. Apoi, le menţinuse privilegiile, dar le furase puterea. De pildă, lui Alexandru Drăghici, multă vreme ministru de Interne şi şef al Securităţii, multă vreme intim al lui Ceauşescu, îi instrumentase un întreg dosar cu greutate – Dosarul Pătrăşcanu. Motivaţia? Era un potenţial adversar, depozitar al unor secrete prea periculoase pentru a fi lăsate cu uşa întredeschisă. Lui Drăghici i se datorează confirmarea indiciilor privind o crimă săvârşită de Ceauşescu în satul Vadu-Roşca din judeţul Vrancea, în timpul colectivizării. Dictatorul pur şi simplu trăsese cu revolverul în masa ţăranilor. Nu era prima dată când era pus într-o astfel de situaţie. În toamna anului 1946, se pare că tot Ceauşescu se face vinovat de moartea directorului de bancă Lupu din Slatina, membru al Opoziţiei, care se opusese falsificării alegerilor.

„Ceauşescu e singurul cal disponibil“

Despre cei 24 de ani de ceauşism s-au risipit tomuri întregi. Despre represiune, Securitate, relaţiile internaţionale, trocul cu evrei şi saşi, cutremurele majore în servicii secrete, afacerile cu Orientul şi cu lumea a III-a, despre frig, foame, cultul personalităţii şi despre absurdul care domina România. Despre marile construcţii ale epocii, despre fabrici, uzine, baraje, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, despre siguranţa zilei de mâine şi despre liniştea din întunericul stradal. Sunt câteva milioane de vieţi care încă pot depune mărturie despre rezistenţă, adaptare şi absurd. Valea Jiului ’77, Braşov ’87. Avort, delaţiuni, atentate cu bombe, spionaj. Cicatricile sunt vizibile şi astăzi. Despărţirea voioasă de trecut, descrisă de Hegel, şi nu de Marx, drept faza finală a unui ciclu istoric, încă n-a sosit. Nu e de mirare că fiecare român care a trăit în comunism resimte personal, fizic, rezonanţa numelui fostului dictator. Nu e de mirare, poate, nici prăpastia violentă dintre nostalgicii habotnici şi cei care încă sunt marcaţi de o ură viscerală cu privire la fostul dictator.

Până la urmă, Nicolae Ceauşescu şi-a îndeplinit cu perfecţiune menirea pe care i-o încredinţaseră românii. A fost şi a rămas, de-a lungul întregii sale vieţi, o speranţă obsesivă. A fost primul lider comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germană – ambasadorul Germaniei Federale la Bucureşti, Erwin Wickert, îl descrie în memoriile sale drept „lipsit de farmec, charismă şi putere de convingere. Nepotrivit pentru a deveni un conducător“. Totuşi, Nicolae Ceauşescu a continuat. A fost singurul care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul celor Şase Zile (iunie 1967), primul preşedinte român care a vizitat SUA (1970), singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înfiinţat în urma Programului General al CAER (1971), şeful singurei ţări membră a Băncii Mondiale şi a FMI din lagărul socialist (1972).

Culisele anului 1968
Cel mai mult însă, Ceauşescu a oferit speranţe românilor în august 1968, când a condamnat vehement, riscând enorm, invazia în Cehoslovacia a trupelor Pactului de la Varşovia. Totuşi, la doar cinci zile după discursul care a îngroşat, din entuziasm, rândurile cu membri ai Partidului, „Scânteia“ revenea la vechile linguşeli şi temenele pe tema prieteniei cu ţările socialiste. Ba chiar, în preziua intervenţiei militare, Ceauşescu aprobase pe şest trecerea militarilor, în număr limitat, prin România în Ungaria. Iar la 26 august spunea că nimic nu poate afecta bunele relaţii de cooperare şi prietenie dintre România şi URSS şi că România îşi va îndeplini obligaţiile în cadrul Tratatului de la Varşovia, dacă imperialiştii atacă un stat socialist, explică Şerban Orescu în volumului „Ceauşismul“. Iar la 29 august 1969 era celebrată cu fast cea de-a 20-a aniversare a Securităţii, în cadrul căreia sunt decoraţi, pentru merite excepţionale, 1.100 de securişti. „Principalele sale instrumente de conducere şi de îmbogăţire“, după cum spune Ion Mihai Pacepa în „Moştenirea Kremlinului“. În acele momente, România era tratată de serviciile secrete ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia drept stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic şi planificată o agresiune militară. După 1968, spionajul român nu a mai fost aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO, spune Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad.

Un domn cu vizite multe
Totuşi, lucrurile aceastea erau puţin cunoscute la nivel public. Ceauşescu încă apărea drept liderul vizionar dintr-o parte de lume îngheţată. Şi-l văd astfel americanul Jimmy Carter, Regina Elisabeta a Marii Britanii sau francezii Charles de Gaulle, Valéry Giscard d’Estaing. Chiar şi Papa Paul al IV-lea îl primeşte pe dictator la Vatican. Motivele sunt simple, sintetizate perfect, în noiembrie 1973, de către Robert Martens, adjunctul ambasadorului SUA la Bucureşti: „Deşi există români care sunt mai atrăgători pentru gusturile occidentalilor, Ceauşescu este singurul cal disponibil şi poate că încăpăţânarea şi egocentrismul său sunt chiar avantaje pentru interesul nostru politic de a vedea independenţa României înflorind şi menţinându-se ca o forţă pe termen lung, pentru o lume mai diversă“, scria americanul Departamentului de Stat al SUA, potrivit unei telegrame publicate de Wikileaks.

Fularul
Cu timpul însă, entuziasmul fiecărui partener al lui Ceauşescu s-a temperat până la dispariţie. Dictatorul român a devenit din ce în ce mai singur. Statuile pe care partenerii de dialog i le construiau, cu studiată spontaneitate, cu ocazia fiecărei întrevederi, l-au alienat ireversibil. Retroactiv, se vedea măsura în care îşi ignorase raţiunea. Devenise un monomaniac. Unul pe care nimic, nimeni, niciodată nu l-ar fi putut readuce la realitate. Nu-şi mai putea părăsi identitatea pe care şi-o fabricase. Iar trepăduşii din jurul său se îngrijeau parcă să întreţină ţicneala aceasta autodistructivă. De pildă, când, în ianuarie 1988, a fost informat că nu va mai primi, precum în anii anteriori, felicitările obişnuite din partea suveranilor Angliei şi Spaniei, Ministerul de Externe de la Bucureşti a făcut tot posibilul să alimenteze vanitatea prezidenţială şi a comunicat presei felicitările primite în urmă cu un an. Ecoul a fost internaţional.

Ceauşescu n-a putut rezista anului 1989, deşi a ţinut de putere cu o forţă maniacală. Aproape că nu mai exista ţară în Europa a cărei presă să nu atace sistematic regimul politic de la Bucureşti. În tot acest timp, Ceauşescu spunea, într-un interviu acordat „Newsweek“, că „Stalin a făcut tot ce a putut face o persoană în funcţia sa pentru distrugerea orânduirii burghezo-democratice“. Indestructibil falset logic! Ceauşescu s-a revoltat împotriva tuturor pentru ca, în final, să rămână neajutorat, aproape singur, în faţa unui pluton de execuţie. Purta unul dintre fularele pe care soţia sa i le cumpărase din New York, în 1973.

„Chiar dacă se plagiază, arătăm sursa“

În martie 1965, imediat ce a ajuns la conducerea statului român, Ceauşescu a pus mâna pe carte. Se zvonea cum soţii Ceauşescu iau lecţii private, acasă şi sunt elevi conştiincioşi, cu caiete şi cărţi învelite în hârtie albastră. În decembrie 1965, primul şcolar al ţării a primit o diplomă de Bacalaureat de la Şcoala Medie Nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia“ – actuala Şcoală Centrală din Bucureşti. Tot zvonurile, subterane, sugeraseră că diploma în alb fusese dinainte solicitată la Ministerul Învăţământului, condus de Ştefan Bălan.

Anul următor, în 1966, studentul Ceauşescu îşi prezenta teza de licenţă: „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“. Ideile ar fi fost ale lui, iar alţii l-ar fi ajutat numai la aşternerea lor pe hârtie, spune Paul Niculescu-Mizil în volumul „O istorie trăită“. Cu aceeaşi lucrare, Nicolae Ceauşescu a obţinut şi diploma de doctor, şi titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR. Straşnică lucrare. Dar, printre demnitari, era cunoscut faptul că Manea Mănescu s-ar fi îngrijit de diplomele sale, iar comisia în faţa căreia a susţinut teza de licenţă nu a avut decât rolul de a-l felicita călduros pentru efortul intelectual deosebit.

Ştiinţa de carte a lui Ceauşescu n-a fost lăsată de izbelişte de apropiaţii săi. Chiar i se făceau sinteze ale unor cărţi şi lucrări de specialitate, din grija aproape părintească a lui Ştefan Andrei, Dumitru Popescu ori Cornel Burtică. Nu s-a lipit mare lucru de el – nici rezumatele „Noii clase“ a lui Djilas, nici ale „Marii cotituri“ a lui Garaudy – după cum mărturisea, plin de amărăciune Ştefan Andrei. Cultura literară a lui Nicolae Ceauşescu s-a rezumat întotdeauna la beletristica parcursă în şcoala primară sau, în fine, specifică şcolii primare. Şi la literatura din închisoare şi din Armată. Ştia, totuşi, pe de rost poezii din lirica românească patriotică a secolului trecut – Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc. A şi scris o poezie cândva. N-o vom reproduce. Probabil că singurul manual parcurs cu sârg fusese manualul de marxism-leninism al lui Stalin, iar singurele lecturi de vară fuseseră câteva romane ale realismului-socialist.

Totuşi, noul prim-secretar a fost fascinat de cercetarea ştiinţifică chiar din primele luni de la alegere. Pe 7 mai 1965, a organizat o întrevedere cu reprezentanţii oamenilor de ştiinţă. Fascinaţia cercetării şi a manifestaţiilor de cultură, în general, a continuat şi s-a amplificat în anii următori. De pildă, întors din turneul asiatic, Ceauşescu observa cum întreaga cultură română a fost secată de piesele revoluţionare – din cinematografe, din teatru ori balet. „Piese fără niciun conţinut“, spunea. Apoi, în iunie 1972, propunea, cu toată solemnitatea, înfiinţarea unei Universităţi a Poporului, „legată de clasa muncitoare şi de interesele generale ale societăţii“. Va să zică, coborârea inteligenţei din zenitul culturii în stradă. Dezintelectualizarea. Pentru tovarăşi.

Pe 27 februarie 1979, la şedinţa CPEx al CC al PCR solicita scrierea mai multor texte de propagandă ateistă, care să trateze ştiinţific problema: „Să luam ceea ce s-a scris, nu să inventăm noi. Aici, chiar dacă se plagiază, arătăm sursa“. Simplu. Astăzi, se mai ard câteva etape. Dar Ceauşescu era îndrăzneţ. Dacă în cele culte credea cu toată fiinţa lui mică, pe cele sfinte le lăsa în plata Domnului. Era ateu convins. O scenă edificatoare, la care a asistat Viorica Năstăsescu, traducătoarea de limba engleză a Elenei Ceauşescu: Ceauşescu şi liderul pakistanez, Generalul Zia-ul-Haq, faţă în faţă – unul zice: „Dumnezeu există“, celălalt: „Dumnezeu nu există“, aceasta de mai multe ori, până ce sunt întrerupţi de Elena Ceauşescu, dornică să afle despre ce se discută cu înflăcărare. Îi explică Nicu: „Discutăm filosofie – el zice că există Dumnezeu şi eu zic că nu există“. Exact ceea ce se întâmpla. Era atât de ferm în necredinţa sa, încât nu a ezitat să părăsească un dineu din New Orleans, din octombrie 1978, atunci când un cardinal a insistat să se spună o rugăciune înainte de masă.

În februarie 1967, Nicolae Ceauşescu ajungea la încă o vânătoare de fazani. Venea cu o Dacie care trepida pe ritmuri suave de romanţe. Singurul gen muzical care-l umaniza câteva clipe pe dictator – îi plăcea mai ales Ioana Radu. Care îi alina tristeţile. Vâna des fazani, deşi ştia şi cum cântă păunii. Aşadar, se organiza o partidă în doi, în spate era Ion Gheorghe Maurer, cel mai mare competitor la vânătoare al dictatorului. La sfârşitul zilei, după trei-patru goane, Ceauşescu îl interpelează emfatic pe prim-ministru: „Câţi ai luat, nea Jeane?“ „Paisprezece, Nicule. Dar tu?“ „Eu luai şaisprezece, nea Jeane!“, îşi aminteşte Mitică Georgescu în volumul „Vânătorile lui Ceauşescu aşa cum au fost“. Erau scurtele sale momente de bucurie spontană, atunci când Maurer, vânător tacticos, pierdea partida.

Febleţea unui dictator
Vânătoarea era singura pasiune reală a dictatorului. Exerciţiul funcţiunii îl seca de orice alte preocupări, îl lăsa însingurat şi pustiit pe soclul puterii. Vânătoarea în schimb îi trezea simţurile primare, fără să îl priveze de şansa de a fi el masculul alfa, şeful suprem, mai-marele peste vânătorii de pretutindeni. Dar chiar şi această pasiune, practicată cu o patimă feroce, îl separa de ceilalţi din tagma sa. Îl măcina obsesia exclusivismului şi-l obliga să îi elimine pe ceilalţi vânători – din motive de incompetenţă, îşi motiva dictatorul sieşi.„Eu trebuie să le fac la ăştia singur planul de vânătoare“, se justifica, arată Silviu Curticeanu în volumul „Mărturia unei istorii trăite: imagini suprapuse“. Acestea erau oful şi binecuvântarea sa, deopotrivă. În plus, tentaţia megalomaniei nu putea decât să îl lipsească de uzul măsurilor rezonabile şi să îl arunce în patima trofeelor absolute: şi-a dorit întotdeauna să stea la umbra celor mai mari exemplare, de urs, de cerb, de mistreţ. O goană nebună după trofeul de aur al celui mai mare vânător al ţării.

Septembrie 1972, la vânătoare în Bistriţa

Ursul prea mic al lui Maurer
Nicolae Ceauşescu era vânător avid, cu porniri aproape maniacale de a acapara întreaga pradă. „Ceauşescu era instalat în locurile cele mai favorabile, unde îi venea vânat. Pentru ca, la final, tabloul să fie cât mai îmbelşugat, Ceauşescu trăgea la el tot ce venea. Mare sau mic, pentru el nu conta“, povesteşte Vasile Crişan, omul care organiza majoritatea partidelor de vânătoare ale lui Ceauşescu, în volumul „La vânătoare cu Ceauşescu“. Pentru apetitul său nestăvilit, mărimea nu mai conta. Maurer, în schimb, trăgea numai la exemplarele mari de mistreţi şi urşi, iar la final îl ironiza pe dictator – mulţi, dar mici! Cuprins de mâhnire, Ceauşescu înghiţea în sec. Ce să facă.

O pildă vânătorească tot a rămas în urma acestor adevărate campanii în pădurile patriei: Maurer a împuşcat un urs mic. L-a împăiat, l-a dus acasă şi i-a atârnat de gât un carton cu inscripţia: „Să-ţi fie ruşine, Maurer!“. Avea simţul autoironiei Maurer. Îl vedea, se-nroşea de ruşine, nu uita niciodată. În schimb, dacă Ceauşescu ar fi procedat asemenea, „s-ar fi adunat turme de ursaci şi godaci, cu zeci de tăbliţe cu textul: «Să-ţi fie ruşine, Nicule!»“, spune Vasile Crişan. Abia după ce l-a înlăturat pe Maurer de la partidele de vânătoare a început şi Ceauşescu să tragă la urşii mari. Nu a mai decimat turme de ursuleţi.

Râsul nu-i o pradă
Aşa se face că după Revoluţia din 1989, când s-a deschis registrul de evidenţă a trofeelor dictatorului s-a constatat că nu era nicidecum o listă a ruşinii. În reşedinţa sa de la Scroviştea fuseseră depozitate toate victoriile din nesfârşitele sale partide cu puşca-n mână: 426 de trofee de cerbi comuni, 385 de blănuri de urs montate cu cranii, 20 de cranii de urs, 172 de trofee de capre negre, 610 de panoplii cu colţi de mistreţ, 1.265 de trofee de cerb lopătar, 81 de căpriori şi 2 trofee de capre de stâncă aduse din Munţii Alpi la Snagov şi împuşcate în ţarc. Colecţia era completată de 10 lupi şi 10 vulpi, 9 cocoşi de munte şi cam 10.000 de fazani şi multe alte specii exotice împuşcate în Africa. Nicolae Ceauşescu le-a vânat pe toate, însă n-a prins niciodată un râs. Rămăsese aşa, mâhnirea lui.

Şeptic, volei, table
Preocupările de loisir ale lui Nicolae Ceauşescu se împărţeau între şeptic, volei şi table şi, câteodată, când chiar nu mai era altceva, şah. Şeptic juca şi alături de consoartă, căreia îi îngăduia câteva meciuri – dar niciodată partida. Subliniem: Nicolae Ceauşescu nu i-a dat niciodată Elenei Ceauşescu partida. La table, Elena ţinea un carnet cu rezultate, despre care Silviu Curticeanu scrie: „L-am avut de multe ori în mână, dar nu l-am privit; poate aş fi intuit mai repede şi definitiv că Nicolae Ceauşescu poate fi un învins al Elenei Ceauşescu“.

13 decembrie 2015, 15:03
de – Laurenţiu Ungureanu

Cum a prevazut “profetul” Nicolae Ceausescu decaderea Romaniei. Acesta este discursul nedifuzat al Comandantului Suprem!

10 februarie 2016

tmp_26648-ceausescu2221312503278Acum 26 de ani, Revolutia romana era innabusita in sange, la Timisoara. Dictatorul Nicolae Ceausescu s-a intors de urgenta dintr-o vizita in Iran si a citit un discurs prin care voia sa calmeze spiritele.

Nu a fost insa difuzat niciodata in intregime, iar acum se dovedeste profetic!

Discursul a fost difuzat pe 20 decembrie 1989 la televiziunea nationala, dar transmisia s-a intrerupt fix la mijlocul sau.

Revolutia de la Timisoara a fost declansata, cel putin aparent, de sanctionarea pastorului reformat Laslo Tokes Ceausescu a spus atunci ca sub pretextul impiedicarii mutarii lui Tokes, “citeva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestari si incidente, trecind la atacarea unor institutii de stat, distrugind si jefuind o serie de cladiri, de magazine, de cladiri publice, iar in ziua de 17 decembrie si-au intensificat activitatea impotriva institutiilor de stat si de partid, inclusiv a unor unitati militare.”

Ceausescu a mai afirmat ca scopul primelor grupuri de manifestanti a fost “de a provoca dezordine si distrugerea institutiilor si bunurilor generale ale orasului si de a da semnalul unor asemenea actiuni si in alte centre”. Apoi, fostul sef al statului a mai spus ca “in seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitatile militare au raspuns prin focuri de avertisment impotriva celor care au continuat sa actioneze impotriva unitatilor militare si institutiilor de stat si politice”, desi sunt numeroase marturii ca s-a tras fara somatie, la intamplare, asupra manifestantilor.

Liderul comunist a declarat ca scopul intregii actiuni de la Timisoara a fost acela “de a provoca dezordine in vederea destabilizarii situatiei politice, economice, de a crea conditiile dezmembrarii teritoriale a Romaniei, distrugerii independentei si suveranitatii patriei noastre socialiste”.

Ceausescu a declarat apoi ca toate argumentele indica faptul ca a existat o campanie impotriva Romaniei, care face parte “dintr-un plan mai general impotriva independentei si suveranitatii popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominatia straina si sint gata sa-si apere cu orice pret, inclusiv cu arma in mina, independenta, dreptul la o viata libera”.

“Populatia din Timisoara cunoaste si a vazut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.
Cu toate insistentele depuse timp de doua zile, de organele politice, de partid, de consiliul popular, de conducerile intreprinderilor si de organele de ordine, aceste grupuri au continuat si si-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a institutiilor, a magazinelor, inclusiv a unor unitati militare.

In aceste imprejurari grave, in seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitatile militare au raspuns prin focuri de avertisment impotriva celor care au continuat sa actioneze impotriva unitatilor militare si institutiilor de stat si politice.
Deoarece actiunile grupurilor antinationale, teroriste au continuat, conform Constitutiei si in conformitate cu legile tarii, unitatile militare au fost obligate sa se apere, sa apere ordinea si bunurile intregului oras. De fapt sa apere ordinea in intreaga tara.

Organele de ordine, procuratura au efectuat si continua sa efectueze cercetarile corespunzatoare pentru a stabili cauzele si vinovatii acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.

Din datele de care se dispune pina in prezent, se poate declara cu deplina certitudine ca aceste actiuni cu caracter terorist au fost organizate si declansate in strinsa legatura cu cercuri reactionare, imperialiste, iredentiste, soviniste si cu serviciile de spionaj din diferite tari straine.

Scopul acestor actiuni antinationale provocatoare a fost acela de a provoca dezordine in vederea destabilizarii situatiei politice, economice, de a crea conditiile dezmembrarii teritoriale a Romaniei, distrugerii independentei si suveranitatii patriei noastre socialiste.” spunea Nicolae Ceausescu

Partea nestiuta a discursului lui Ceausescu

Populatia care il privea pe liderul suprem al tarii la TV nu a mai

prins insa continuarea, pentru ca transmisiunea s-a intrerupt. Aceasta este finalul discursului citit de Nicolae Ceausescu “in orb”, fara ca mesajul sau sa fie difuzat pe calea undelor. Acum, la 26 de ani, totul pare sa fi facut parte dintr-un plan bine pus la punct, iar Nicolae Ceausescu pare sa aiba dreptate, cel putin cu privire la dominatia straina din Romania, daca este sa ne referim la dominatia economica, lichidarea industriei si a agriculturii si dependenta romanilor fata de importuri!

“Vreau sa declar deschis ca nu as raspunde increderii acordate de popor daca nu as face totul pentru a apara integritatea, independenta, suveranitatea Romaniei, dreptul deplin al poporului nostru de a-si hotari dezvoltarea in mod independent, fara nici un amestec din afara.
Campania declansata de diferite cercuri si guverne impotriva Romaniei demonstreaza cu putere ca aceste actiuni au fost din timp si bine pregatite.

Se pune pe drept cuvint intrebarea: de ce acele cercuri imperialiste si guverne, care fac tot felul de declaratii impotriva Romaniei, nu au spus niciodata nimic in legatura cu evenimentele foarte grave din diferite tari, din ultimul timp?
Reiese cu toata claritatea ca aceasta campanie impotriva Romaniei face parte dintr-un plan mai general impotriva independentei si suveranitatii popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominatia straina si sint gata sa-si apere cu orice pret, inclusiv cu arma in mina, independenta, dreptul la o viata libera.

Cu totii ne reamintim de pozitia ferma a intregului nostru popor in 1968, impotriva invaziei Cehoslovaciei si pentru apararea independentei Romaniei. Acum se poate afirma ca este o situatie asemanatoare, sau chiar mai grava. De aceea, se impune sa actionam cu intreaga raspundere pentru a respinge orice atacuri impotriva Romaniei, a constructiei socialiste din patria noastra !

Regretam foarte mult ca s-a ajuns la o asemenea situatie, dar aceasta nu se datoreste organelor de ordine si unitatilor militare, care timp de doua zile au dat dovada de maxima rabdare si ingaduinta fata de actiunile elementelor teroriste, fasciste din Timisoara, ci acelora care s-au pus in slujba agenturilor straine si care au actionat in mod premeditat si bine pregatit pentru declansarea acestor grave incidente de la Timisoara !

Ma adresez tuturor organelor si organizatiilor de partid, comunistilor, organizatiilor U.T.C., sindicatelor si tuturor sindicalistilor, Organizatiei Democratiei si Unitatii Socialiste, tuturor organelor si organizatiilor obstesti pentru a actiona, in deplina unitate, in aceste imprejurari grele, pentru a asigura respingerea oricaror actiuni impotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii pasnice, de realizare a hotaririlor Congresului al XIV-lea al partidului!

Ma adresez tuturor cetatenilor patriei noastre, fara deosebire de nationalitate, cu chemarea de a da dovada de o intelegere deplina a situatiei grave care s-a creat prin actiunile teroriste de la Timisoara si de a actiona, in deplina unitate si solidaritate, pentru apararea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite sa se repete asemenea stari de lucruri!

Societatea noastra asigura conditii de participare deplina a tuturor cetatenilor tarii, a tuturor categoriilor sociale la intreaga viata politica, !a conducerea intregii societati. Sint create cele mai largi posibilitati ca, in cadrul democratiei noastre muncitoresti-revolutionare, sa dezbatem si sa solutionam, in deplina unitate, toate problemele privind viata, munca, bunastarea intregii natiuni, dar si independenta, suveranitatea si integritatea patriei.
Este necesar sa respingem cu hotarire orice actiuni indreptate impotriva patriei, a poporului nostru, constructor pasnic al socialismului, a independentei, a constructiei noii orinduiri socialiste in Romania !

Sa actionam cu intreaga raspundere fata de prezentul si viitorul socialist al patriei noastre, pentru a asigura munca si linistea intregului nostru popor!

 

%d blogeri au apreciat asta: