În memorii, academicianul Iorgu Iordan scrie că l-a cunoscut pe Ceauşescu în septembrie 1934, în casa soţilor Dida şi Scarlat Callimachi, din Strada Romană nr. 55. „Cel dintâi, scrie memorialistul cu referire la Ceauşescu, m-a impresionat prin curajul, puţin obişnuit, ca şi, drept consecinţă, prin convingerea că luptă pentru o cauză dreaptă, care va triumfa fără îndoială, dacă va fi dusă cu fermitate. L-am întrebat pe colegul Constantinescu-Iaşi, care era în prezidium alături de mine: «Cine este băietl acestanua atât de curajos?» El îl cunoştea şi mi-a spus numele”.

Marin Preda s-a inspirat din biografia lui Ceauşescu. Cu banii din a doua ediţie a romanului, scriitorul spera să lase copiilor „un rost pe lume“. În octombrie 1934, Nicolae Ceauşescu a mai fost arestat de două ori. Ca să-l dezbare de comunism, poliţia l-a expulzat înapoi la Scorniceşti.

Nicolae Ceauşescu nu a stat prea mult la patronul său din strada Canonicul Bunea nr. 6, unde îl lăsase poliţia la sfârşitul lui septembrie 1934. După două săptămâni, în 6 octombrie, a fost arestat din nou. Trimis la Prefectura Poliţiei Capitalei, a declarat că locuieşte în strada Sfântul Nicolae Tei nr. 1. După o noapte de arest, a fost lăsat liber, să meargă unde ştie. „Liber”, a scris comisarul pe foaia de arestare, fără nicio altă indicaţie suplimentară.

La finele lunii octombrie a ajuns din nou în faţa comisarului Gheorghe Ananiu. Îl arestase agentul Guşe, bine cunoscut în lumea comuniştilor ilegalişti. „Rog a deţine în arestul Poliţiei pe cunoscutul comunist Niculae Ceauşescu, scria agentul la 24 octombrie 1934 în nota de serviciu, urmând a fi anchetat de dl Comisar Gh. Ananiu de la Serviciul Poliţiei Sociale”. Nota se găseşte în dosarul întocmit de Siguranţă pe numele lui Nicolae Ceauşescu, aflat la Arhivele Naţionale.

De data aceasta le-a declarat poliţiştilor că locuieşte în strada Popescu Aron nr. 2. Să-şi fi schimbat domiciliul de două ori într-o singură lună? Sau să fi fost o metodă de-a induce în eroare poliţia? La percheziţia efectuată înainte de-a fi trimis la arest i s-au confiscat 22 de lei, o servietă, un ceas de mână şi cravata. Ce-a discutat cu comisarul Gh. Ananiu nu s-a păstrat la dosar. Doar rezoluţia pusă de poliţist pe procesul-verbal de arestare. „La urmă”, scria Ananiu în 25 octombrie 1934. Adică acasă la părinţi, în satul Scorniceşti.

Bătut, ca de obicei

La ordinul comisarului, poliţia din Bucureşti a transmis Regiunii de Jadarmi Olt că Ceauşescu trebuie dus la Scorniceşti. Pe jos, după cum erau practicile vremii. „Avem onoarea a vă înainta pe numitul Ceauşescu Niculae, cunoscut comunist, însoţit de copie de pe foaia sa personală, rugându-vă să binevoiţi a dispune să fie trimis la urma lui şi ţinut sub strictă supraveghere, comunicându-ne şi nouă data când numitul va părăsi localitatea unde a fost plasat de D-voastră”. Ordinul de „trimitere la urmă” se află, de asemenea, în dosarul de „revoluţionar” al lui Nicolae Ceauşescu.

Măsura „trimiterii la urmă” n-a dat rezultatele scontate. După foarte scurt timp s-a întors în Bucureşti. Ceauşescu n-a povestit în autobiografia din 1945 dacă a fost bătut sau nu de poliţişti. Ţinând seama de practicile epocii, nu-i exclus să fi fost. Prima amintire despre Ceauşescu a lui Sorin Toma, viitorul redactor-şef al Scînteii, ilegalist, este în legătură cu bătăile (Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, Bucureşti, 2010). „Am auzit de el de la un vechi ilegalist, Constantin Ţiulescu, care mi-a spus odată: «Ştii, iar a fost luat săracul Ceauşescu, şi bătut ca de obicei!»”.

Întoarcerea fiului
Episodul „trimiterii la urmă” a fost exploatat ulterior de propagandă. „Cu cătuşe la mâini, expulzatul era trimis din post în post, descrie Michel Pierre Hamelet în biografia oficială apărută în 1971. Noaptea dormea chircit pe undeva, legat şi flămând, tratamentul la care era supus depinzând de dispoziţia celui ce-l avea în pază… Lui Nicolae Ceauşescu i-au trebuit aproape zece zile ca să parcurgă, în acea lamentabilă companie, drumul de la Bucureşti la Scorniceşti”. Mai departe, biograful francez citează amintirile surorii lui, Elena (Lina), pe-atunci în vârstă de şase ani. Aceasta i-ar fi spus că la sosirea în Scorniceşti, Ceauşescu era desfigurat din cauza loviturilor şi de lipsurile pe care trebuise să le îndure. În faţa părinţilor, jandarmul l-a admonestat şi i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea. I s-a mai spus, pretinde Hamelet, că trebuie să se prezinte zilnic la post ca să semneze în foaia de prezenţă.

Pentru treizeci de arginţi

Din propagandă episodul „trimiterii la urmă” a ajuns ulterior în literatură. În 1975 a apărut romanul „Delirul”, al lui Marin Preda. Nicolae Ceauşescu a aflat de noua realizare literară a părintelui „Moromeţilor”. Legat de conţinutul cărţii, un singur lucru l-a nemulţumit, scrie Dumitru Popescu în memoriile sale (Cronos autodevorându-se. Memorii, Curtea Veche, Bucureşti, 2006). Absenţa luptei antifasciste ilegale a comuniştilor. Probabil observaţia lui Ceauşescu i-a fost comunicată şi autorului, presupune Dumitru Popescu.

Marin Preda i-a solicitat lui Popescu o întrevedere. Era interesat de o nouă ediţie a „Delirului”. „Problema concretă pentru care venise, scrie Dumitru Popescu, era următoarea: avea să scoată ediţia a doua a «Delirului», întrucât îşi propunea să mai introducă un personaj în roman. S-a gândit bine, din carte lipsea stânga românească, stânga antifascistă, nucleul viitoarei puteri politice de după răsturnarea lui Antonescu şi venirea ruşilor”. Romancierul voia să ştie dacă s-ar putea bizui pe un tiraj maxim. Şi pe bani din drepturi de autor la fel de mulţi ca la prima ediţie.

În acea conversaţie Preda i-a dezvăluit interlocutorului şi filosofia sa de viaţă. Omul de la ţară trăieşte pentru a le face case copiilor. Să le asigure un rost pe lume, din punct de vedere material. Pentru asta are nevoie de bani, a lămurit autorul „Moromeţilor”. Ca să îi obţină, l-a făcut pe Ceauşescu personaj de roman.

„Am auzit de el de la un vechi ilegalist, Constantin Ţiulescu, care mi-a spus odată: «Ştii, iar a fost luat săracul Ceauşescu, şi bătut ca de obicei».”
Sorin Toma
ilegalist

Sămânţa antifascismului

Mişcarea antifascistă din România reproducea modelul general pus la cale de Comintern. În ianuarie 1933, Hitler ajungea la putere în Germania, unde partidul comunist era puternic. Astfel, propaganda nazistă a folosit mult tema „pericolului bolşevic”. Ca reacţie, Cominternul a început campanii de sensibilizare a opiniei publice occidentale. Fascismul şi militarismul german reprezintă adevăratul pericol pentru Europa, susţinea maşina de propagandă sovietică. Sub această lozincă trebuiau să se desfăşoare campaniile „antifasciste”. Ca să îşi atingă scopul, Moscova i-a folosit pe intelectualii de stânga, mai ales pe cei francezi. În iulie 1934, cu sprijinul Moscovei, la Paris a fost organizat Congresul Mondial antifascist. Din România au participat Petre Constantinescu-Iaşi, Zoe Frunză şi Matei Socor.

Delirul lui Ceauşescu

Marin Preda, scriitor şi tată grijuliu

Marin Preda şi-a imaginat cum trebuie să fi fost drumul lui Ceauşescu spre Scorniceşti. În a doua ediţie a romanului, călătoria spre satul natal ocupă un întreg capitol.
„Băiatul era mic de statură, dar avea forţă în el, l-a descris Preda. A pornit-o la drum astfel, cu soldatul alături, cu arma la spinare şi cu ordinul de aducere în buzunar; curând a ostenit jandarmul. «Bă, da tu n-ai picioare?, i-a zis el binevoitor. Ia să stăm jos şi să-mi spui ce prostie ai făcut. Sau eşti un simplu vagabond? Ştii că am ordin să te bat pe drum, ca să te înveţi minte să mai faci ce-ai făcut. Dar eu nu te bat că mi-e milă de tine, da’ când ne-om apropia de postul următor unde trebuie să te predau, o să-ţi dau una peste nas ca să-ţi curgă puţin sânge, să nu fiu eu pedepsit că n-am executat ordinul. În tot cazul, tu să te plângi că te-am bătut, ştii să te plângi? Ia să te văd…».

«Protestez, a zis atunci băiatul cu ochii scăpărând de furie, împotriva tratamentului barbar la care m-a supus acest jandarm în timpul drumului…». «Mă, al dracu mai eşti, ţi-aş scoate cătuşele dacă nu mi-ar fi frică să n-o iei la goană… Ar trebui atunci să trag după tine, ferească Dumnezeu… Ei, hai să mergem şi spune ce-ai făcut… ». «Nu sunt vagabond, a început el, sunt trimis la urmă fiindcă am fost judecat de Consiliul de război al corpului 2 armată. Am fost acuzat că răspândesc manifeste revoluţionare şi s-au gândit că dacă mă trimit la tăticul şi la mămica, o să mă potolesc…». Era destul de semeţ când a rostit aceste cuvinte. În orice caz, soldatul s-a posomorât şi n-a mai avut niciun chef să mai pălăvrăgească cu el, şi nici lovitura promisă nu i-a mai dat-o! El însă, băiatul care la şaisprezece ani apăruse în faţa unei instanţe militare, n-a uitat să protesteze când a fost predat şefului noului post de tratamentul la care fusese supus pe drum”.

Iorgu Iordan, martor al „tinereţii revoluţionare”

Academicianul Iorgu Iordan Foto: Agerpres

În anii puterii lui Ceauşescu prezenţa în mişcarea antifascistă a figurat la loc de cinste în biografia de revoluţionar. Episodul a fost dezvoltat de jurnalistul francez Michel P. Hamelet, pe baza mărturiilor lui Iorgu Iordan.
În epocă, universitarul de la Iaşi fusese preşedintele Comitetului Naţional Antifascist. Despre numire a aflat din ziare, după cum a scris ulterior în memorii (Albatros, Bucureşti, 1977). Adevăratul conducător era Petre Constantinescu-Iaşi, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. Iordan l-ar fi cunoscut pe tânărul Ceauşescu în 1933, la o şedinţă a amintitului Comitet, scrie Hamelet, şi i-ar fi creat o impresie deosebită. „Fiind atât de tânăr şi plin de ardoare, continuă biograful oficial, el nu putea trece neobservat. Luând parte ca delegat la o şedinţă a Comitetului Antifascist, dl Iorgu Iordan, în prezent vicepreşedinte al Academiei Române, s-a întors către vecinul lui, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, astăzi membru al Academiei, şi l-a întrebat: «Cine-i tânărul acesta care vorbeşte aşa bine?»”.

În memorii, Iorgu Iordan scrie că l-a cunoscut pe Ceauşescu în septembrie 1934, în casa soţilor Dida şi Scarlat Callimachi, din Strada Romană nr. 55. „Cel dintâi, scrie memorialistul cu referire la Ceauşescu, m-a impresionat prin curajul, puţin obişnuit, ca şi, drept consecinţă, prin convingerea că luptă pentru o cauză dreaptă, care va triumfa fără îndoială, dacă va fi dusă cu fermitate. L-am întrebat pe colegul Constantinescu-Iaşi, care era în prezidium alături de mine: «Cine este băietanul acesta atât de curajos?» El îl cunoştea şi mi-a spus numele”.

Mărturia, destul de târzie, alimentează bănuiala că ambii universitari şi-au ajustat amintirile în acord cu necesităţile din anii ’70. Dosarul lui Iorgu Iordan din arhiva Siguranţei confirmă totuşi că şedinţa unde pretinde că l-a cunoscut pe Ceauşescu a avut loc. Şi că universitarul din Iaşi a participat. La interogatoriul luat de maiorul Groholschi, procuror militar, nu a spus nimic despre Ceauşescu.

Antifascismul, în documentele Siguranţei

În noiembrie 1934, Siguranţa alcătuia un raport-sinteză despre mişcarea antifascistă din România. Poliţiştii au făcut un istoric al „antifascismului” din România, au menţionat cine sunt liderii şi cum primesc aceştia instrucţiuni din afara ţării.

„Antifasciştii din România primesc ordine de la Comitetul Mondial Antifascist şi Antirăzboinic, al cărui preşedinte era scriitorul francez Henry Barbusse, nota Siguranţa. Comitetul Mondial are legătură directă la Comintern. Din afară, mai semnalau polţiştii, s-a primit ordin de a nu încerca să tipărească publicaţiuni clandestine, fiindcă rostul acestui curent este de a ajuta masele cu lozinci comuniste, sub o formă deghizată, cu posibilitatea de a activa legal, ca toate organizaţiunile politice”.

Filiera franceză

„Mişcarea antifascistă din România se finanţează din donaţii şi din sumele primite de la Internaţionala a III-a”, mai menţioneză raportul. „Se constată că popularizarea programului şi ideologiei comuniste prin agitarea maselor muncitoreşti şi ţărăneşti pe tema mişcărei antifasciste este foarte mult preţuită de organizaţiile comuniste din România, se scria în respectivul document. Mărindu-i-se subvenţiile, această mişcare a luat un avânt foarte mare în toate ţările şi mai ales în România, ţinta finală fiind alcătuirea unui front unic antifascist, care să înlocuiască pe un moment lipsa şi imposibilitatea frontului unic muncitoresc, precum şi crearea de opoziţii roşii în toate celelalte organizaţiuni politice, în care activează majoritatea membrilor din comitetele antifasciste”.

Umbrelă pentru comunişti

În spatele „mişcării antifasciste” se ascunde în realitate partidul comunist, avertizau autorii raportului „Prin publicaţiuni, semnala Siguranţa, se duce o susţinută campanie de agitare a muncitorilor, ţăranilor, tineretului şcolar şi universitar şi de adâncire în toate clasele sociale a ideologiei comuniste, cu singura deosebire că se înlocuiesc noţiunile de «comunism», «partid comunist» cu acelea de muncitoresc sau mişcarea muncitorească, însoţite de calificative ca cinstit, netransformist, prin care se înţelege de fapt acelaşi lucru”.

Mişcarea poate deveni periculoasă, concluziona raportul. După informaţiile Siguranţei, ea avea ca scop declanşarea grevei generale. Ca de obicei, poliţia exagera importanţa grupărilor comuniste.

„Mişcarea contra fascismului este susţinută în mare parte de donaţiuni benevole ale militanţilor şi simpatizanţilor comunişti.”

„În aprilie 1933 lua fiinţă din nou organizaţia denumită Comitetul Naţional Antifascist, alcătuit în majoritate din intelectuali.”

Raportul Siguranţei