Skip to content

Ceauşescu a citat din Shakespeare! „Iago” (noiembrie – decembrie 1961)

6 Martie 2012

Nicolae Ceauşescu a participat la congresul unde sovieticii au denunţat public crimele stalinismului şi cultul personalităţii. Cel care aspirase în tinereţe la titulatura de „Stalin al României“ şi-a văzut idolul dărâmat.

La 14 octombrie 1961, Nicolae Ceauşescu a vizitat Moscova, pentru a doua oară în acel an. Din delegaţia PMR, însărcinată să participe la al XXII-lea Congres al PCUS, au mai făcut parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, membri ai Biroului Politic, şi Leonte Răutu, supleant în Biroul Politic. În capitala URSS, cei şase au ajuns abia după două zile, după o călătorie cu trenul special. Din gara Kiev, oaspeţii au fost preluaţi de Atanase Mikoian, membru al Prezidiului CC al PCUS şi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi de Nicolae Guină, ambasadorul român în URSS, fost tovarăş cu Ceauşescu în lagărul din Târgu-Jiu.

Un maraton organizatoric

N-a mai fost timp de plimbări de-a lungul şi de-a latul republicilor sovietice, ca în vară. Pe durata celor două săptămâni petrecute la Moscova, membrii delegaţiei au stat „cantonaţi” în Palatul Congreselor. Din monotonia maratonului de şedinţe şi cuvântări au scăpat arareori. Atmosfera încărcată a lucrărilor s-a detensionat prima oară printr-un concert susţinut la Palatul Congreselor, deschis cu „Uvertura festivă”, piesă compusă de Dmitri Şostakovici special în onoarea evenimentului.

Într-o altă zi, delegaţia română a vizitat oraşul Elektrostal, aflat la 58 de kilometri de Moscova. Iar la 29 octombrie, au participat la dezvelirea monumentului dedicat lui Karl Marx, amplasat în scuarul din Piaţa Sverdlov, în faţa „Teatrului Mare” moscovit. În acelaşi loc, cu 41 de ani în urmă, Lenin ridicase un bloc de granit roşu, în cinstea „marelui conducător şi dascăl al proletariatului”. La inaugurarea operei aparţinând sculptorului Lev Kerbel a vorbit şi Gheorghiu-Dej. În rest, pe toată durata Congresului, delegaţii români au fost ochi şi urechi la dezbateri. Aveau şi de ce.

Stalin, denunţat public

Proclamat „al constructorilor societăţii comuniste”, Congresul al XXII-lea a fost deschis la 17 octombrie 1961, la Kremlin. Numai din diversele colţuri ale URSS s-au prezentat aproape 5.000 de delegaţi, aleşi dintre cele 10 milioane de membri de partid. Pe lângă ei, din URSS au venit sute de invitaţi, „oameni ai muncii din întreprinderi”, directori de fabrici. Se chema că „se lărgise” democraţia! Şi din străinătate au sosit ziarişti, diplomaţi, şefi de partide „marxist-leniniste frăţeşti”. După ce s-a ţinut un minut de reculegere în memoria comuniştilor dispăruţi în ultimii ani, Nikita Hruşciov a anunţat debutul Congresului. El, Gorkin şi Kozlov au prezentat câte un raport, în numele organelor centrale ale partidului. Cel mai mult a vorbit Hruşciov, 6 ore şi jumătate.

Partea a III-a a discursului, publicat in extenso şi în presa centrală din România, s-a intitulat „Partidul leninist – organizatorul luptei pentru victoria comunismului”. Mai interesant decât titlul a fost însă conţinutul. Pentru prima dată, în mod public, în URSS au fost denunţate cultul personalităţii şi crimele staliniste. Ceauşescu a fost martor al unui discurs istoric.

Printre altele, Hruşciov a declarat atunci: „Ce s-ar fi întâmplat cu partidul şi cu ţara dacă cultul personalităţii nu ar fi fost condamnat, dacă nu ar fi fost lichidate consecinţele lui dăunătoare şi dacă nu ar fi fost restabilite principiile leniniste ale activităţii de partid şi de stat? Aceasta ar fi ameninţat să ducă la ruperea partidului de mase, de popor, la grave încălcări ale democraţiei sovietice şi legalităţii revoluţionare, la încetinirea dezvoltării economice a ţării, la scăderea ritmului construcţiei comuniste şi, prin urmare, la înrăutăţirea nivelului de trai al oamenilor muncii”.

Fabula cu tigrul şi elefantul

Vorbitorii străini s-au înscris la cuvânt după ce-au terminat de vorbit sovieticii. Adică după două zile. Dintre invitaţi au salutat Congresul, printre alţii, Ciu Enlai (Partidul Comunist Chinez), Wladyslaw Gomulka (Partidul Muncitoresc Unit Polonez), Maurice Thorez (Partidul Comunist Francez), Walter Ulbricht (Partidul Socialist Unit din Germania), Palmiro Togliatti (Partidul Comunist Italian). Lor le-a urmat Gheorghiu-Dej, care a lăudat „realizările măreţe” ale statului sovietic. Vorbitorul se declara convins că Uniunea Sovietică „va întrece şi va lăsa departe în urmă din punct de vedere economic cea mai avansată ţară capitalistă – SUA”. Săgeţi otrăvite peste Ocean a trimis şi Nikita Hruşciov.La 27 octombrie 1961, prim-secretarul PCUS a rostit discursul de încheiere a dezbaterilor. În aceeaşi notă bombastică, el a anunţat că „Soarele comunismului răsare asupra ţării noastre!” A fost sarcastic cu „tabăra imperialiştilor”, sintetizând totul în pilda tigrului şi a elefantului. Tigrul, animal de pradă, nu atacă elefantul, a spus.

A continuat, cu tâlc: „El se teme să atace un elefant pentru că elefantul este mai puternic decât tigrul. Iar dacă vreun tigru turbat ar ataca totuşi un elefant, cu siguranţă că el va pieri, elefantul îl va zdrobi”. Şi, pentru a fi sigur că nu a rămas vreun echivoc, Hruşciov şi-a dus fabula până la capăt: „Uniunea Sovietică, ţările lagărului socialist sunt astăzi mai puternice decât imperialiştii, elefantul este mai puternic decât tigrul”. „Înainte spre victoria comunismului!”, a salutat mobilizator, liderul sovietic.

Al doilea val al destalinizării

Din URSS, Gheorghiu-Dej s-a întors mai puţin speriat decât în 1956. Mai văzuse o dată filmul exorcizării răului din PCUS, concentrat în figura lui Iosif Stalin. Şi trecuse cu bine primului val. Singurele probleme pe care i le-a creat procesul declanşat în taină în Uniunea Sovietică le-a rezolvat, după un an, îndepărtându-i pe Miron Constantinescu şi pe Iosif Chişinevschi. Cei doi, ştiind că au în spate marea putere de la Răsărit, şi-au încercat norocul, acuzând manifestări ale cultului personalităţii şi în România. Din partid au fost excluşi în 1957, sub acuzaţia de fracţionism.

Dar temeri tot i-a lăsat în suflet vântul schimbării ce bătea dinspre Kremlin. Nu i-au plăcut lui Dej nici revizionismul lui Hruşciov, nici începutul conflictului sovieto-chinez. În anii ce-au urmat, liderul român s-a desprins uşor-uşor de Moscova, la început cu fereală, mai târziu făţiş. Printre colaboratorii apropiaţi care l-au urmat în traseul periculos s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. Iar ideile care au încolţit în ultimii ani ai regimului Dej au dat roade la începutul regimului Ceauşescu.

Beria, tradus în româneşte

Într-una dintre „înfăţişările” sale la Kremlin, la „curtea” lui Stalin, Dej a fost însoţit de Chişinevschi, care a căutat să se remarce într-un mod mai puţin obişnuit. El l-a convins pe Beria, temutul şef al NKVD, să accepte publicarea unei cărţi de-a sa, în România, despre activitatea organizaţiilor din Transcaucazia. După ce Beria a fost mazilit din funcţie, volumul a fost scos din librării.

Iosif Visarionovici, şi bun, şi rău

La Plenara CC al PMR din iarna anului 1961, Ceauşescu s-a referit în vâteva rânduri la Iosif Visarionovici Stalin. Ceauşescu a fost printre cei sârguincioşi. „Eu cel puţin aş fi necinstit dacă aş spune că acuma consider că Stalin n-a făcut nimic”, a spus, printre altele, Nicolae Ceauşescu. „Şi, cine spune aşa, e un om care la fel încearcă să facă pe grozavul, dacă acum dă la o parte totul. Trebuie fără îndoială să luăm atitudine şi să tragem toate învăţămintele din abuzurile, din ilegalităţile cu care nimeni nu poate fi de acord. Mie îmi este greu să spun că acum, şi consider că nici n-ar fi just să spunem că trebuie să dăm totul la o parte şi să nu ţinem seama de ceea ce s-a făcut bun”.

Ceauşescu a citat din Shakespeare!

Pe Iosif Chişinevschi (dreapta), Dej îl numea „Urecheatul”
Despre cultul personalităţii, Nicolae Ceauşescu a vorbit pe larg în plenara PMR (noiembrie – decembrie 1961). După ce a expediat în câteva propoziţii problemele discutate la Congresul al XXII-lea al PCUS, Ceauşescu a vorbit – mult mai pe larg – despre manifestarea cultului personalităţii în România. Şi a pornit de la 23 august 1944, insistând pe erijarea grupării Pauker în postura de lideri ai PCR.

„S-au instalat ca (sic) conducători ai partidului fără să-i pună nimeni”, a declarat Nicolae Ceauşescu despre Ana Pauker şi Vasile Luca. După ce i-a criticat pe cei doi, s-a ocupat şi de Miron Constantinescu şi de Iosif Chişinevschi.

„Fără îndoială că îndepărtarea lor din conducerea partidului, deşi s-a făcut ce-i drept cu întârziere, la un an după ce au avut loc discuţiile în Biroul Politic, a fost justă şi a dat posibilitatea şi aici aşa să scape partidul de elemente care-l trăgeau înapoi, împiedica bunul mers al activităţii sale”. Şi, pentru a descrie mai bine caracterul celor acuzaţi, Ceauşescu a apelat la literatura universală.

„Dacă ar fi să ne referim numai la un fapt, ceea ce caracterizează într-adevăr pe intrigant, dar nu de a se înţelege pe Iago, e greu de asimilat cu acesta în ceea ce înţelege Shakespeare, el (Chişinevschi, n.r.) în fond căuta de fapt să izoleze pe tovarăşul Gheorghiu de restul conducerii partidului. Nu era zi şi noapte, câteodată până dimineaţa, să nu-l găseşti la tovarăşul Gheorghiu acasă”.

Apoi, Nicolae Ceauşescu a concluzionat întocmai în maniera cultului personalităţii. Numai că în varianta românească. „Eu consider că şi în viitor trebuie să cultivăm dragostea pentru conducătorii partidului, pentru primul secretar al Comitetului Central (Gheorghiu-Dej, n.r.), să luptăm pentru autoritatea conducerii partidului, a primului secretar. Aceasta asigură forţa şi puterea de luptă a noastră, numai în felul acesta noi ne vom face datoria de comunişti şi, fără îndoială, că partidul nostru, cu experienţa, cu conducerea sa în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej îşi va îndeplini cu cinste toate sarcinile”.

Exorcizare în stil românesc

După ce delegaţia s-a întors în România, Gheorghiu-Dej şi ceilalţi membri ai conducerii au „rumegat” sensul congresului la care participaseră. La comanda lui Hruşciov, destalinizarea fusese cuvântul de ordine în dezbaterea PCUS. Dar problema era mai veche. În conducerea PMR, după instalarea regimului comunist, au existat două valuri de epurări la nivel înalt.

Prima oară, când au fost scoşi din organele de conducere „deviatorii de dreapta”, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (1952). Apoi, un al doilea val, după Congresul al XX-lea al PCUS (1956), când Hruşciov a denunţat, în faţa activului de partid, crimele staliniste. Atunci, victimele epurării au fost Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, iar „inchizitorul” principal din partea partidului, Nicolae Ceauşescu.

În 1961, Gheorghiu-Dej a reluat o mai veche teză, conform căreia în România destalinizarea se realizase prin excluderea din partid a celor cinci. Pentru a întări această linie, Dej le-a cerut membrilor Biroului Politic să relateze activului de partid „greşelile” deviatorilor. Prilej nimerit a fost Plenara CC a PMR, care s-a desfăşurat între 30 noiembrie şi 5 decembrie 1961.

„Să ne folosim de acest material documentar, pentru a arunca lumină asupra acelor părţi umbroase şi a clarifica lucrurile membrilor de partid”, i-a îndemnat Gheorghiu-Dej pe Ceauşescu şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic, într-o şedinţă din 29 noiembrie 1961. Tot prim-secretarul PMR a trasat şi linia generală: „Să ne referim şi noi (…) îndeosebi asupra câtorva lucruri care s-au produs, deşi ele sunt cunoscute, de când au început represiunile”.
Autor: Florin Mihai

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: