Skip to content

Niculina Rusu Ceausescu amintiri despre marele revolutionar Nicolae Ceausescu si sotia sa Lenuta, Elena Ceausescu!

21 Februarie 2012

RUSU NICULINA  (Sot Stefan Rusescu din Brăhăşeşti (Galaţi). A avut doua fiice, Mihaela si Gabriela n. 1914, d. 1990

Ma numesc Rusu Niculina  – dupa casatorie – , pe numele meu de nastere figurez ca Niculina Ceausescu.

M-am nascut in catunul Tatarei, care tinea de comuna scornicesti, in anul 1914 in ziua de 18 iunie.

Tatal meu se numeste Andruta Ceausescu, iar pe mama o cheama Lixandrina. Tatal meu, era si el nascut in aceeasi comuna, iar mama era nascuta in comuna Suica, care se afla peste deal de comuna Scornicesti. Pe tatal mamei, imi aduc aminte ca-l chema Badea. Pe bunica din partea mamei nu o cunosc, deoarece a murit la sase luni de la nasterea mamei mele.

Mama mea a avut vreo zece frati  dar numai de pe tata. Dinspre tata erau trei frati si o sora, care locuiau in comuna Scornicesti.

Numele lor era: pe sora o chema Lelea Linta, care dupa casatorie a devenit Petrescu, iar pe frati ii chema: neica Sandila Ceausescu.

Tata mai avea inca o sora Lelea Anica, care locuia in comuna Patuleni, iar o alta sora Maria, locuia in comuna Pogoru.

La parinti, noi am fost zece copii:  eu Niculina, eram cea mai mare, iar dupa mine urmau:  Marin, Nicolae, Rita, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel care a murit si Ion.

Scoala primara am facut-o in comuna Scornicesti. Trebuia sa mergem zilnic cate doi km. la ducere si cate doi km. la intoarcere pana la scoala.

Imi aduc aminte ca fiin copii multi la parinti si avand pamint putin, prea bine nu eram imbracati noi, dar in schimb, am fost elevi sirguinciosi si am invatat destul de bine.

Dupa terminarea cursului primar, din cauza lipsei  de posibilitati materiale, nici unul dintre noi, nu a putut urma invatatura mai departe.

Eu la varsta de 14 ani, am plecat de acasa la Bucuresti si am intrat ca ucenica la un atelier de legatorie.

Inainte de a descrie aceasta perioada, as dori sa relatez cateva intamplari din copilaria noastra, petrecuta dealurile Scornicestiului.

Intrucat – dupa cum am aratat – familia noastra era foarte numeroasa, parintii mei dovedeau  cu greu sa faca fata greutatilor, ne foloseau si pe noi copii, la muncile agricole mai ales vara; mergeam la sapa, la secerat de grau, la prasit, la rarita. Cum era pe atunci obiceul la tara, se organizau uneori, de catre oameni care aveau mult pamint si nu puteau sa-l munceasca  singuri, claci, la care chemeau diferiti oameni  din sat.  La una dintre acestea ne-am dus si noi copii mai mari, adica eu, Marin si Nicolae, la invatatorul din satul nostru, pe nume Barascu. La acest invatator, au invatat carte Marin si Nicolae; eu l-am avut dascal pe altul. Claca aceasta – invatatorul Barascu – o facuse pe timpul secerii la grau. Ne adunasem cam 30 de persoane. Cel care ne insotea era Predonu, socrul lui Barascu, care la un moment dat, vazandu-l mai dezghetat si mai istet pe fratele meu Nicolae, ii spune; „Mai Nicolae ia treci si ordona tu aici si spune-le la fiecare cum sa mearga cu secerisul”.

Atunci frate-meu, luindu-si  sarcina in serios.  Le-a trasat la fiecare cate o postata, pe care s-o secere si-n acelasi timp si-a luat si el o portiune de secerat, de aceasi marime ca a celorlalti. La sfirsitul intrecerii care a fost, Nicolae a iesit primul.  Peste catva timp, intalnindu-se Predonu cu mama  ii spune; „Mai Lixandro mai, copilul asta al tau ori o sa moara, ori o sa ajunga bine, ca-i prea istet„.

De asemenea, tot de la mama mai stiu inca o intamplare in legatura cu Nicolae si Marin. Fratele meu Marin, caruia ii placea sa fie ofiter, vazind intr-una din zile pe jandarmul comuniei trecand calare pe ulita noastra, ii spune lui Nicolae; „ma, cind o sa fiu  mare, ca asta o sa ma fac eu”. Nicolae, dupa un moment de gindire ii spune; „bine ma, dar sa vezi tu, ce-am sa fac eu cand oi fi mare”.

Tot copii fiind, intr-una din seri, trebuia sa mergem sa inchidem oile in grajd. Mie si lui Marin, ni s-a parut ca cineva este ascuns in grajdul oilor si dupa ce ne-am apropiat de el, am fugit inapoi spre casa. Vazundu-ne, Nicolae, care avea atunci 6 ani, imi spune mie si lui Marin: „haideti ma cu mine,  ce va e voua frica?”.

Ca o ilustrare a conditiilor grele de viata pe care le-am avut in copilarie, imi aduc aminte ca pe vremea cand am inceput, copil fiind, se recunosc ceea ce se intampla in jurul meu, era o seceta foarte mare; tata era plecat sa cumpere porumb si pina a venit dansu, de pe locurile pe unde s-a dus, vreo doua zile, mama neavind nimic de mancare, a luat niste boabe, le-a pus la fert, dupa aceea le-am mincat.

De cele mai multe ori, toamna parintii nostri culegeau din gradina porumbul, care era inca verde, pe care dupa aceea il luau, il curatau si-l  punea pe acoperisul unui grajd, invelit cu tabla, ca sa se usuce. Pentru ca malaiul sa ne ajunga, de multe ori mamaliga o amesteca si cu orz. Fiind copii multi, cam la doi ani cate unul, parintii o scoteau cu greu la capat, iar mama saraca nici nu prea putea sa munceasca si cand dansa mergea la camp, trebuia sa vin eu acasa si sa fac de mancare, sa vad de pasari si sa ma ocup si de fratii mai mici. Dar toate au trecut.Revenind la ucenicia mea, as vrea sa arat cum am ajuns totusi la Bucuresti.

Tatal meu, se ducea uneori pe la Bucuresti la o cunostinta de al lui pe nume, Marin Dinicioc, un fel de ruda de-a noastra, care vindea paine  cu caruta prin oras. Aproape intreaga primavara si vara anului 1929, tata a stat mai mult pe la Bucuresti.   Dansul s-a intors acasa pe timpul sarbatorilor de Paste. Dupa care iar a plecat. Atunci m-am hotarat si eu sa ma duc la Bucuresti.

La noi in sat era o ruda de-a noastra, caruia noi ii spuneam finul Florea, care avea casa la mica distanta de casa noastra, si care, lucra pe la Bucuresti.

In toamna acelui an, vazand ca pe acasa numai am nici un rost de a duce viata mai departe intrucat eram foarte multi frati, iar mama numai putea face greutatilor, m-am hotarat sa plec la Bucuresti. finul Florea, care avea familia in sat si venea deseori s-o viziteze, imi vorbea de Bucuresti.

In imaginatia mea, de copil,  vazand ca finul Florea de cite ori venea de la Bucuresti aducea si daruri familiei sale, imi inchipuiam ca la Bucuresti, viata e cu totul alta si ca in scurt timp, o sa reusesc sa traiesc mai bine.

Cand finul Florea a venit acasa, m-am dus la dansul si l-am rugat sa ma ia la Bucuresti, spunandu-i ca intrucat mama nu are bani pentru a-mi plati masina,  sa dea bani de la el pentru transportul meu , si cand o sa am o sa-i restitui. Finul Florea fiind un om foarte cumsecade, m-a luat si m-a dus la Bucuresti.

Masina avea capat de linie in piata Amzei unde ma astepta tata. Dansul m-a luat si m-a dus la o legatorie de carti, situata tot in piata Amzei. Patronul acestei legatorii, era un neamt, care pe linga munca de legator, scria titlurile cartilor in aur, bronz.  Tot la el, erau ca ucenice si niste fete din satul nostru ale lui Dinoftea – cum le spuneam noi; aceste fete erau mult mai mari ca varsta decat mine -.   Conditiile de trai la acest atelier , erau foarte proaste. Timp de doua luni cat am lucrat la acest atelier, am dormit numai pe jos , nu aveam unde sa ne spalam, pana la urma ne umplusera pe toate paduchii. Fiind mai isteata decat celelalte, patronul ma trimitea deseori dupa cumparaturi in special dupa mancare , de la o bodega din apropiere. Tot in piata Amzei se afla un pielar, pe nume Costica Lambru  , un mare negustor, care vazundu-ma cumparand din pravalia lui diferite lucruri trebuincioase pentru atelierul nostru de legatorie , m-a intrebat intr-o buna zi, daca vreau sa merg sa intru ca ucenica la un la un cumnat de-al sau, care avea un atelier de cismarie.

Vreau sa adaug ca, in perioada cand am fost la atelierul de legatorie, mai mergeam impreuna cu fetele despre care am pomenit, sa ne spalam diversre lucruri, la un consateam de-al nostru, care locuia intr-un subsol si era lucrator la U.C.B.

Dupa vreo doua luni de zile de la angajarea mea la arelierul de legatorie, cand a venit tata la mine, i-am spus ca eu numai vreau sa raman ca ucenica acolo din cauza conditiilor grele in care eram nevoita sa traiesc. Cam in acelasi timp  cu mine vorbise cu tata Costica Lambru, care i-a spus urmatoarele; „mai Andruta,  nu este pacat de fata asta, de copilul asta sa-l nenoriciti; mai bine du-l la cumnatul meu Sandulescu care are un atelier de cismarie, pentru ca sa invete si ea o meserie mai buna, de care sa se foloseasca mai tarziu in viata. Vad ca este fata inzestrata, foarte cuminte; Ascultand sfatul lui Costica Lambru, tatal meu, m-a dus la Sandulescu. Atat el cat si sotia lui, au fost foarte cumsecade cu mine.

Cand m-au vazut atat de murdara si de prost imbracata, patroana m-a luat, si m-a dus la bae, m-a tuns si a dovedit mult bun simt, deoarece ei mai aveau inca o lucratoare si ca aceasta sa nu vada situatia in care ma aflam, ca sa nu rada de mine ca sunt murdara, totul a facut pe ascuns.

Imi aduc aminte ca, intrarea mea ca ucenica la atelierul de cismarie a lui Sandulescu, a avut loc prin toamna anului 1929, deoarece, retin si acuma  ca vremea era foarte friguroasa iar eu nu aveam ce imbraca. Sandulescu, patronul, isi avea atelierul de cismarie pe calea Victoriei. El avea o fetita in varsta de 9 – 10 ani, care invata la Institutul Moteanu, si pe care eu o duceam la scoala. Dupa cum am spus eram foarte sumar imbracata, iar intr-una din zile directoare vazundu-ma cat sunt imbracata cu o rochita si un pulover si nu am nimic pe cap, mi-a spus: „mai fetito, ai sa racesti la cap si ai sa faci meningita”, dar eu nu stiam ce e boala aceasta si chiar daca asi fi stiut tot nu as   fi avut ce imbraca.

––––––––-Faceam zilnic patru drumuri, intre casa in care locuiam noi si Institutul Moteanu, caci fetita invata si dupa amiaza.

In primavara anului 1930, l-am adus si pe Nicolae la Bucuresti, la acelasi patron el era foarte mic si avea si niste pistrui pe fata. L-am intampinat si pe el  tot in piata Amzei, unde veneau masinile, dar se vede treaba ca neavand bani sa-si plateasca biletul de calatorie, conducatorul autobuzului, mi-a spus ca sa ma duc intai sa aduc banii si pe urma sa vin sa-l iau. M-am dus si am cerut bani cucoanei, dansa mi-a dat si m-am intors sa-l iau pe Nicolae. Cand m-a vazut cucoana cu el in casa m-a intrebat „asta-i fa, fratele tau?” eu i-am raspuns: „asta-i”. Nicolae a fost un ucenic bun, era foarte muncitor, ascultator.

La un an dupa venirea lui Nicolae in Bucuresti, a venit si Marin, si aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier, toti trei. Mesterul ne iubea pe toti, deoarece eram cuminti si ascultatori, dar Nicolae ne intrecea pe toti, fiindica era foarte iute si de cele mai multe ori, numai pe el il trimitea la lucru pe la clienti. Tin Minte ca patronul avea o clienta foarte cumsecade , care ii spunea mereu patronului: „D-le Sandulescu, cand lucrul va fi gata sa-l trimiti sa mi le aduca pustiul ala mic, ca-i tare istet.” La acest patron, eu am dormit rau pe timpul sederii mele acolo. Ca locuinta ei aveau numai o camera si o bucatarie.  Pe mine m-a culcat  la inceput pe un pat de campanie, impreuna cealalta lucratoare. Dupa un an de zile, patronul s-a mutat in acelasi imobil, dar cu etaj mai sus, intr-un spatiu mai mare, de asta data aveau doua camere si o bucatarie. Pe mine si pe Lina – lucratoarea de care am pomenit -, ne-au culcat sus. Pe fratii mei, Marin si Nicolae, precum si alti trei ucenici pe care-i mai avea patronul , ii culca in arelier, pe doua paturi, destul de incomode si murdare. Mesterul ar fi avut posibilitati mareriale ca sa le imbunatateasca conditiile de dormit, dar n-o facea pentru motivul ca ar fi fost un om rau, hapsin, ci pentru ca asa se obisnuia pe atunci. La pranz si seara eu le aduceam mancarea in atelier, iar duminicile ne adunam toti trei frati in atelier, intrucat nu aveam unde sa ne ducem si ne aminteam de pe acasa. Cu multa placere il ascultam in special pe Marin , care fiind un bun povestitor. Ne spunea foarte multe povesti. Fata de mine, pe timpul ucenicei, Marin si Nicolae au dus-o mai greu. Dupa vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al ptronului nostru care se numea nea Gogu Sandulescu si avea un atelier de cismarie , pe strada Vaporul lui Assan.   Desi nea Gogu Sandulescu avea in jur de vreo 30 de ani, se impaca foarte bine cu Nicolae si deseori mergeau impreuna si se jucau cusmeele pe maidan din apropiere.

Prin toamna anului 1932, am plecat si eu de la patron , deoarece atunci am cunoscut sotul meu. La scurt timp de la plecarea mea la parasit pe patron si Marin, care a mers si s-a angajat la Furtunescu.  Dupa plecarea mea de la Sandulescu, un timp am mai lucrat la un alt patron Stelian Dragomirescu, care avea atelier de cismarie pe strada Serban Voda, iar mai tarziu impreuna cu sotul meu, ne-am deschis un atelier propriu , care a functionat mai intai pe strada Serban Voda la nr. 15, iar dupa trei ani ne-am mutat pe Bd. Maria – nu retin numarul. Dupa ce m-am cunoscut cu sotul meu, vreo 6 luni de zile am locuit pe strada Aurel Vlaicu unde un timp a locuit si Nicolae. Acestea se intamplau prin iarna anului 1932, locuinta noastra de pe Aurel Vlaicu era foarte proasta, propiu zis nu locuiam intr-o camera ci, intro ghereta, in care vara se vindea zarzavat. Eu impreuna cu sotul, de bine de rau dormeam intr-un pat; dar Nicolae impreuna cu un alt baiat pe nume Radu Vaduva, dormeau pe jos, neavand nici perna sub capatii, nici cu ce sa se inveleasca . Sub cap isi puneau un pres , iar ca invelitoare se foloseau de un pled prapadit, de care trageau fiecare toata noaptea ca sa se inveleasca.Prin luna martie sau aprilie 1933, dupa cum am mai aratat, m-am angajat pentru o scurta perioada la Stelian Dragomirescu, care avea atelierul pe strada Serban Voda. La scurt timp dupa plecarea mea de pe strada Aurel Vlaicu, a venit Marin si l-a luat pe Nicolae si l-a dus la Cornateanu, si de aici inainte , Nicolae si-a inceput activitatea revolutionara.

Despre aceasta perioada, eu cunosc mai putine lucruri, deoarece el venea pe la noi numai de cand in cand, doar sa mai manance, sa mai lase bani, pe care vroia sa-i stranga, si chiar o scurta perioada de timp, el a lucrat si la atelierul nostru. In legatura cu aceasta perioada, imi aduc aminte ca intr-una din seri il vad ca-si ia geamantanasul sau si fuge pe o usa din spate ca aveam atunci o camera in fata si atelierul in spate, care erau deservite de doua intrari. Aceste lucruri se petreceau prin anul 1934.

Pe timpul cat a lucrat la Carniteanu, Nicolae a participat la niste greve, care s-au  terminat cu spargerea unor vitrine  de la magazinele lui : Filipescu, Mihailescu de pe Calea Victoriei.  A fost arestat de politie, dar intrucat era prea mic nu iau facut proces , ci l-au trimis din post in post pina acasa.  In acelasi timp, autoritatile au facut perchezitie  si la tata acasa, cu scopul de a gasi  material  conspirativ. Bine inteles ca nu au gasit nimica, caci in locuinta noastra se aflau numai cateva carti, trimise de Marin si anume : „Ocolul pamintului din avion” si „Ocolul pamintului in submarin”, precum si cateva carti biseicesti pe care le mai citea mama de cand in cand. Cand au vazut toate aceste lucruri, agentii s-au lasat pagubasi, zicand: „ai mai, ca aici nu gasim decat carti cu sfinti.”

Desi parintii fusesera obligati sa nu-i mai  dea drumul sa plece – stabilindu-i-se  in felul acesta un fel de domiciliu obligator  – tata nu a dat curs acestei dispozitii, ci vanzand o oaie si facand  rost de bani i-a dat voie sa se intoarca la Bucuresti.

Pentru acest lucru, Nicolae, tine foarte mult la tata, mai ales ca mama n-a vrut sa-l mai lase sa plece dar el s-a inteles pe ascuns cu tata, care dupa cum am spus pentru a-i face rost de bani  pentru drum a vandut o oaie.  Aceste lucruri se petreceau prin anul 1935.

A doua arestare a lui  a fost mai tarziu si s-a produs la Targoviste, intr-o casa, care se afla in apropierea comisariatului de politie. A treia arestare s-a produs in anul 1940, fiind recunoscut si arestat de catre inspecturul Gusa. In toata aceasta perioada, pina la 23 august 1944, dupa cum a mai spus, Nicolae venea de cand in cand pe la noi: unde mai lua masa, mai dormea.

Dupa arestarea de la Targoviste, Nicolae a fost condamnat la trei ani inchisoare, pedeapsa foarte mare pentru un copil in varsta de 16-17 ani, cati avea in momentul arestarii, si pe care a facut-o la inchisoarea Doftana. Pe timpul cat a fost inchis, m-am dus de cateva ori la dansul, ducandu-i pachete de mancare, pe care le pregateam la noi in  casa,  cu banii fie stransi de la alti tovarasi – o parte iar restul cheltuielilor le completam noi.

Cel care ajuta la strangerea banilor, era Ilie Capatina, care venea pe ascuns la noi in locuinta deoarece propietarul avea un frate legionar, si ne temeam ca sa nu ne denunte.

In ziua hotarata pentru a merge la vorbitor , la Doftana, ma intalneam cu tovarusul Capatina la gara de nord, unde luam trenul si mergeam pina la Campina.

Trebuia sa plecam din Bucuresti dis-de-dimineata, pentru ca la orele 8 sa ajungem la Campina, unde sa putem prinde un trenulet ce deservea transportul muncitorilor, care circula pe ruta Campina-Campinita, unde ajungeam pe la orele 9. De aici , urcam spre Doftana.  Drumul era foarte prost, mai ales cand ploua si iarna, si-mi amitesc ca, de multe ori ramineau pantofii in noroi. Odata ajunsi la portile inchisorii, trebuia sa asteptam pina la orele 12 , cand se permiteau accesul spre vorbitor. De multe ori, pana se deschideau portile, se intampla sa ne ploua sau sa ne ninga cateva ceasuri in sir.  Dupa ce patrundeam in inchisoare, mergeam la un gardian, care lua la control pachetele pe care noi le aduceam pentru tovarasii inchisi, iar apoi ni se permitea sa mergem la vorbitor.

Imaginea acestuia imi staruie si acum inaintea ochilor.

Era o incapere  despartita de doua sinuri de gratii , in spatele unor gratii sedea cel inchis, iar in spatele celorlalte gratii, cei care venisera in vizita. Intre cele doua randuri de gratii era un culuoar stramt, in care circula in permanenta gardianul de serviciu.

Cu toate acestea, reuseam sa scot de la fratele, pentru cei din afara, biletele scrise pe foita de tigare , pe care pentru a nu fi prinsa, le ascundeam prin par, prin gura si cum eseam  afara din inchisoare, le puneam pe haine si le uscam. De asemenea, mai primeam si unele obiecte executate de dansul, dar acestea –  aveam voie sa le scoatem cu perimisiunea administratiei inchisorii.

Imi aduc aminte ca prin anul 1938, administratia inchisorii, i-a permis lui Nicolae sa mearga la Campinita de cateva ori, pentru procurarea de materiale in vederea  efectuarii acestor obiecte de artizanat, pe care cateva dintre ele , le mai pastrez si astazi.

El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a ramas multa vreme liber, deoarece in 1940, a fost arestat din nou.  Arestarea s-a produs chiar in Serban Voda (Bibescu Voda nr. 19.), in fata atelierului nostru.  El venise la noi cu niste manifeste si stegulete pe care intentiona sa le imparte catorva baieti care lucrau in atelierul nostru si se pregateau pentru sarbatoarea zilei de 1 Mai, caci intentionau ca in aceasta zi , sa mearga cu totii la o serbare campeneasaca, care se organiza ca de obicei intr-un loc din afara Bucurestiului.

El a fost zarit intrand la noi in atelier, de catre un portar, care locuia in aceasi casa jos si care a mers  si l-a denuntat comisarului Gusa. Cand Nicolae a iesit din atelier , Gusa a si pus mina pe el.

Tot cu acest pirlej, el l-a luat si pe Marin, care fiind militar , venise pe la noi intr-o ,permisie de doua zile. Dupa ce l-a dus la sectia de politie pe Marin, vazand ca n-are dovezi impotriva lui, i-au dat drumul dupa un timp, amenintundu-l  ca va avea grije sa-l aranjeze si pe el.

De asemenea a mai fost luat si fratele nostru Florea, dar care fiind mai tanar, i-a dat drumul si mai repede. Odata cu arestarea lui  Nicolae, a mai fost arestat si un ucenic de la noi pe numele Vlad, care a efectuat o condamnare de un an de zile.

Dupa aceasta arestare, Nicolae a fost eliberat la 23 august 1944.
Pe timpul rebeliunii legionare – din ianuarie 1941 – el împreună cu alţi tovarăşi comunişti, se aflau deţinuţi la Jilava. Legionarii intenţionau să suprime pe cei arestaţi, dar spre norocul lor, comandantul închisorii era un colonel, mai cumsecade, care a pus pe soldaţi să-i apere, împiedicând pe legionari să se apropie de ei. Noi acasă nu ştiam de acest lucru şi auzisem că la Jilava şi-n alte părţi ale Capitalei, legionarii săvârşiseră multe asasinate. Temându-ne ca Nicolae să nu fi păţit ceva, soţul meu şi cu cumnată-mea Lenuţa, s-au dus la forturile Jilavei şi s-au uitat peste gard, la cadavrele care se aflau în curte.
(credem că Niculina face o confuzie referindu-se de fapt la perioada rebeliunii legionare: 21 – 23 ianuarie 1941)(perioada asasinatelor legionare din noaptea de 26/27 noiembrie 1940)

Tot un episod pe timpul detentiunii de la Jilava a fost si urmatorul: Nicolae, suferea de dinti si sub pretextul ca vine sa se trateze, venea deseori la Bucuresti, insotit de catre un militar. Unii dintre acestea  devenisera mai apropiati si chiar unul dintre ei, s-a si fotografiat.

Cum venea la Bucuresti, primul drum pe care-l facea era la casa noastra, unde-i pregateam ceva de mincare.

Pe atunci noi locuiam pe strada Ion Budai-Deleanu nr. 6. Eu, impreuna cu sotul, chiar daca eram la atelier, cand el venea de la inchisoare, ma duceam impreuna cu el acasa si-i pregateam cate ceva de mancare, caci stiam ca este infometat.

Intr-una din dati, a venit ca de obicei insotit de un sergent; Eu eram la pravalie, dar m-am dus acasa si i-am pregatit ceva de mincare si apoi m-am reintors la atelier.

Dupa ce am plecat eu, cum o fi aranjat el cu sergentul, caci l-a convins pe acesta sa-i dea drumul pentru un timp in oras si s-a dus s-o caute pe cumnata-mea, Lenuta, care pe atunci lucra la o fabrica.   Se vede treaba ca a mai intarziat si nu a venit chiar la ora stabilita, caci, seara cand ne-am intors acasa l-am gasit pe sergent  intr-o mare fierbere. Cum ma vede, acesta-mi spune „ce ma fac d-na, m-am nenorocit, caci daca nu se intoarce, tribunalul militar sa mananca” Eu i-am raspuns: nu fi ingrijorat ca se intoarce el, si daca s-o intampla sa nu vina, merg eu in locul lui si spun ca eu sunt vinovata, caci eu i-am dat drumul sa plece. Dupa o jumatate de ora insa, Nicolae s-a intors cu cumnata-mea  si cand l-a vazut sergentul care-i era insotitor s-a bucurat foarte mult.  Marturisesc ca, eu eram linistita in privinta lui Nicolae, caci stiam ca el isi va respecta cuvintul dat cu ori ce pret, si ca nici nu era in stare sa puna libertatea altuia in primejdie. Pentru el cuvintul dat, era sfant.

De la inchisoarea Jilava, l-au trimis pe Nicolae, la inchisoarea Aiud, de unde a fost adus in 1943, judecat si condamnat la trei ani inchisoare si 20.000 lei amenda pentru ca pe timpul procesului adresindu-se   completului de judecata a protestat pentru felul cum se judeca procesul cu usile inchise, declarand ca se folosesc metode fasciste.  Aceste vorbe ale lui au starnit mania judecatorului , care i-a marit pedeapsa sub motivul ca a insultat instanta de judecata. Suma de 20,000 de lei , pe care o trebuia s-o achite pusa ca amenda – daca nu ar fi fost platita s-ar fi transformat in 6 luni de inchisoare. Pe cand era la Vacaresti, in perioada judecatii, m-am straduit foarte mult ca sa fac rost de bani si am reusit sa strang vre-o 9000  lei  de pe la tovarasi, iar restul sumei pina la 20,000 am completat-o din banii nostri.

Banii i-am dus la inchisoarea Vacaresti, impreuna cu Marin.

Nutream speranta ca dand acesti bani poate am fi reusit sa-l scapam din inchisoare, dar nu am reusit acest lucru, caci ne-au luat si banii si el a fost trimis mai departe la lagarul de la Targu-Jiu. Singurul nostru avantaj din acest drum la inchisoarea Vacaresti, a fost ca, dand peste om mai cumsecade, ne-a permis sa stam de vorba cu el intr-una din camere. Pe timpul internarii lui in lagarul de la Targu-Jiu nu am putut sa mergem sa-l vizitam, dar i-am trimis un pachet cu imbracaminte – intre care un palton de-al barbatului meu, niste bocanci, etc.  Cea care s-a dus sa-l viziteze la Targu-Jiu, a fost cumnata-mea Lenuta, care in acelasi timp, mergea ca sa-si viziteze fratele, Gogu Petrescu, care era si  el detinut in acelasi lagar.

Eu impreuna cu sotul meu, in aceasta perioada, ne aflam la Targoviste, unde sotul meu era detasat.

Nicolae, a fost eliberat cu o luna de zile inainte de 23 august 1944. Intamplator, ne aflam si noi in Capitala – eu si sotul –  si astfel am putut ca sa-l gazduim.

Imi aduc aminte ca ziua in care s-a reintors de la lagar, era intr-o duminica si ca el a venit pe la miezul noptii. Atunci locuiam pe strada Taierii nr. 1. in cartierul Lemaitre  . Fac precizarea caci Nicolae, era insotit si de Lenuta. Dupa aceasta noi am plecat inapoi la  Targoviste, iar pe ei i-am lasat in casa noastra.

Impreuna cu ei a mai stat un timp si cu Gogu Petrescu. Dupa intoarcerea sa din lagar, Gogu Petrescu si-a adus si sotia pe Adela, si toti patru au locuit in casa noastra, pina la Eliberare. Pe timpul insurectiei, au fost prinsi de bombardamentul  acela mare pe care l-au facut nemtii asupra Capitalei si de multe ori Nicolae spunea chiar: „n-am murit in inchisori si lagar si era sa mor in timpul acestui bombardament” . Noi ne-am reintors de la Targoviste in luna  septembrie 1944, dar Nicolae, n-a mai locuit multa vreme la noi si s-a mutat intr-o alta locuinta , de prin cartierul Cotroceni. In perioada in care noi  eram la Targoviste iar ei locuiau la noi, nu stiu ce activitate a desfasurat  fratele meu, dar din cele ce mi-a spus cumnata-mea  Lenuta, reesea ca el mai tot timpul era plecat.

Eu am o admiratie foarte mare pentru Nicolae, pentru caracterul sau generos,  pentru firea sa deschisa si grija care-o manifesta pentru parinti. Ori ce s-ar spune caci desi suntem noua 9 copii, dar vorba cantecului :  „un parinte poate creste 9-10 copii, dar acestia la randul lor nu pot sa aiba grija de doi parinti, cand acestia sint in varsta”. Dintre noi toti, Nicolae se ingrijeste   cel mai mult de tata si de mama, de sanatatea lor.

Revin sa completez unele lucruri in legatura cu procesul din anul 1941.Ion Gheorghe Maurer Golda Meir 1972 Israel

Ion Gheorghe Maurer Golda Meir 1972 Israel

Acest proces s-a judecat pe calea Plevnei, unde sa gasea Curtea martiala. Fratele meu si ceilalti inculpati comunisti, au fost aparati in acest proces, de tov. Ion Gheorghe Maurer si de inca un avocat ce se numea Bianchi. Precizez ca, desi noi il asteptam sa fie si el adus, acest lucru nu s-a intamplat fiind adus numai Gogu Petrescu. Eu m-am dus impreuna cu cumnata-mea pe calea Plevnei, si am vazut cum tovarasii arestati au fost coborati din duba, apoi dusi intr-o camera unde noi nu am avut acces. Tovarasul Maurer care ne insotea, a intrat la cei arestati si a stat putin cu ei de vorba.

In dupa amiaza aceleiasi zile, m-am dus din nou la Curtea martiala din calea Plevnei, cu gandul ca, poate il va aduce pe Nicolae. Vazand ca, nici de data aceasta nu-l aduce, mi-am luat inima-n dinti si umbland din birou in birou, am ajuns in biroul unui colonel. Imi aduc aminte ca acum ca,  prin culoarele prin care treceam din loc in loc, erau panouri pe care scria : „Nu vorbiti ca, peretii au urechi”

In cabinetul colonelului, mai era inca un ofiter, al carui grad nu-l stiu. Apropiindu- ma   de biroul colonelului, am inceput sa ma plang, de situatia fratelui meu, caci nu am primit nici o veste de la el, etc.  La un moment dat, celalalt ofiter mi se adreseaza „Dra, degeaba va luptati dvs. acum, caci timpul va rezolva totul”. Auzind aceste cuvinte, odata am tresarit si m-am gandit ca, daca aici, in acest birou se rostesc asemenea vorbe, trebuie sa se intample evenimente mari in tara.

In legatura cu amintirile mele, poate ar mai fi multe de spus, dar in incheiere, vreau sa citez strofele unui cantec pe care fratele meu Nicolae, il canta deseori in anii ilegalitatii si pe care l-am invatat aproape toti fratii:

„La Doftana sus la Has/  Stau mii de puscariasi. / Soldati-i  care-i pazesc, / Vai de ei cum mai traiesc. / Inverzita-i codru iara / Si-ai sa vezi pe boierasi/ in Doftana sus la Hasi. / Inca o luna, inca doua, / Si vom vedea noi /In palatul regelui / Steagul rosu pus.

Bucuresti, 4 noiembrie 1972.
Miliţia Spirituală publică în premieră un dosar întocmit de organele Ministerului de Interne în anii ’40 pe numele tânărului comunist, Nicolae Ceauşescu. Acest dosar se află în custodia Arhivelor Naţionale ale României doar pe microfilm, dosarul propriu-zis lipsind din evidenţele instituţiei sus-amintite… fiind probabil pierdut pe undeva prin istoria post-decembristă a instituţiei. Cele 27 de file ale dosarului au fost scanate cu ajutorul unui dispozitiv electronic de fotocopiere a microfilmelor.

Cel mai important document al dosarului este paşaportul eliberat de autorităţi pe numele lui Ceauşescu (secretar al CC al UTC), cel care urma să participe în fruntea unei delegaţii a CC al UTC la lucrările primei conferinţe a organizaţiei omoloage din Bulgaria[1] (26 – 30 martie 1945).

Documentele care se regăsesc în acest dosar sunt următoarele:

– Adresa nr. 5332 din 14 august 1943 a comandantului Lagărului de internaţi politici Târgu-Jiu, colonelul Şerban Leoveanu, prin care acesta înştiinţa conducerea Direcţiei Generale a Poliţiei că deţinutul politic Nicolae Ceauşescu a fost internat în lagăr ca urmare a ordinului MAI nr. 31050 din 9 august 1943 (Ceauşescu tocmai executase o pedeapsă politică la Penitenciarul Special Caransebeş).

– Tabel nominal cuprinzând persoanele internate în Lagărul de internaţi politici Târgu-Jiu în perioada 11 – 31 august 1943. Documentul este semnat de către şeful Biroului evidenţă al Lagărului, căpitanul Gheorghiu S.

– Mai multe documente ale Prefecturii Poliţiei Capitalei din perioada aprilie – octombrie 1941 prin care se semnala faptul că Nicolae Ceauşescu şi-a stabilit domiciliul în comuna sa natală.

– Paşaportul colectiv nr. 018354 emis de către Ministerul Afacerilor Străine al Regatului României. Documentul i-a fost eliberat lui Nicolae Ceauşescu în primăvara anului 1945 cu ocazia unei vizite efectuate în Bulgaria alături de alţi 7 utecişti (Socol Petre – viitor general de securitate în anii ’70, Popa Viorel, Stănescu Andriana, Nicolae Georgescu, Ion Fleşer, Cristea Popişteanu şi Petre Drocan). Delegaţia CC al UTC era condusă de către Nicolae Ceauşescu şi avea ca misiune participarea la Conferinţa Tineretului Muncitoresc din Bulgaria. Toţi membrii delegaţei urmau să călătorească pe paşaportul eliberat de Ministerul de Interne pe numele lui Ceauşescu.

– Nota nr. 186 din 20 martie 1945 a Comisiei Aliate de Control din România prin care se răspundea unei adrese a consulului general al MAE. Nota îl încunoştiinţa pe consulul general Carstiuc de faptul că respectiva Comisie nu are nicio obiecţie referitoare la deplasarea în Bulgaria a delegaţiei alcătuită din cei 8 comunişti (o altă delegaţie a CC al UTC condusă de Ivanka Sarisky – sora fostului ilegalist Petre Gheorghe – urma să plece la Belgrad unde avea loc Săptămână Tineretului Antifascist din Iugoslavia). Documentul este semnat de către ajutorul superior al Consilierului politic de pe lângă Comisia Aliată de Control din România, N. Şutov.

– „Tablou” cu membrii delegaţiei care urmau să călătorească în Bulgaria. Documentul este întocmit de către Serviciul poliţiei administrative din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei.

Miliţia Spirituală mai publică şi un dosar inedit care conţine amintirile Niculinei Rusu despre Nicolae Ceauşescu, depănate la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR în noiembrie 1972.

Sora celui mai puternic om al României de la acea dată povestea cu nonşalanţă şi fără inhibiţii despre adolescenţa ei şi a fraţilor săi, lupta pentru supravieţuire a acestora în Capitala ţării şi despre tinereţea revoluţionară a utecistului Nicolae Ceauşescu. Din document reies condiţiile grele de viaţă ale numeroasei familii Ceauşescu, precum şi modul în care sora sa l-a adus în Bucureşti pe Nicolae pentru a lucra ca ucenic la un atelier particular de cizmărie de pe Calea Victoriei (deţinut de un anume Săndulescu – este vorba de primăvara anului 1930). Potrivit declaraţiilor Niculinei Rusu, tânărul Nicolae „a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător”. După 2 ani de zile de la sosirea în Capitală, N. Ceauşescu a plecat să lucreze la un frate de-ai patronului, un anume Gogu Săndulescu care avea un atelier de cizmărie pe strada Vaporul lui Asan.

Începând cu anul 1932, Niculina, soţul său şi Nicolae s-au mutat într-o gheretă de pe strada Aurel Vlaicu. Ulterior, grevele de la Atelierele CFR Griviţa (februarie – martie 1933) îl vor găsi pe N. Ceauşescu lucrând la un alt patron – Aurel Cornăţeanu.

Niculina mai povesteşte și despre o percheziţie efectuată de autorităţi la casa părintească din Scorniceşti – acolo unde poliţiştii nu au găsit decât nişte cărţi religioase, despre cea de-a doua arestare soldată cu o condamnare de 3 ani şi despre vizitele pe care i le făcea lui N. Ceauşescu în timpul în care acesta îşi executa pedeapsa la Penitenciarul Special Doftana (Niculina descrie cu lux de amănunte cum scotea, în mod clandestin, bileţelele date de către Nicolae pentru conducerea partidului de la Bucureşti). Se pare că în anul 1938, regimul de detenţie din acest penitenciar nu era chiar aşa de aspru din moment ce Niculina declară că în acel an conducerea unităţii i-a permis lui N. Ceauşescu să meargă de câteva ori la Câmpiniţa pentru a-şi procura materiale necesare obiectelor de artizanat pe care le fabrica în atelierul penitenciarului.

Niculina relatează pe larg cum s-a produs şi cea de-a III-a arestare din mai 1940 (la scurtă vreme după eliberarea de la Doftana), atunci când la secţia de poliţie au fost aduşi odată cu N. Ceauşescu şi fraţii săi, Marin şi Florea. Cei doi vor fi eliberaţi după câteva ore din lipsă de probe, însă Nicolae vă rămâne în detenţie până la data de 23 august 1944.

Un alt pasaj biografic important din viaţa lui N. Ceauşescu relatat de Niculina este cel din perioada asasinatelor legionare din noaptea de 26/27 noiembrie 1940 (credem că Niculina face o confuzie referindu-se de fapt la perioada rebeliunii legionare: 21 – 23 ianuarie 1941). Iată ce îşi amintea sora sa despre felul în care a scăpat N. Ceauşescu de furia legionarilor conduşi de către şeful Corpului Muncitoresc Legionar – Dumitru Groza:

Pe timpul rebeliunii legionare – din ianuarie 1941 – el împreună cu alţi tovarăşi comunişti, se aflau deţinuţi la Jilava. Legionarii intenţionau să suprime pe cei arestaţi, dar spre norocul lor, comandantul închisorii era un colonel, mai cumsecade, care a pus pe soldaţi să-i apere, împiedicând pe legionari să se apropie de ei. Noi acasă nu ştiam de acest lucru şi auzisem că la Jilava şi-n alte părţi ale Capitalei, legionarii săvârşiseră multe asasinate. Temându-ne ca Nicolae să nu fi păţit ceva, soţul meu şi cu cumnată-mea Lenuţa, s-au dus la forturile Jilavei şi s-au uitat peste gard, la cadavrele care se aflau în curte.

De asemenea, conform spuselor Niculinei se pare că primele directive pe care le-a dat N. Ceauşescu au fost în timpul adolescenţei sale în cadrul unei clăci organizate de învăţătorul Bărăscu din satul Tătărei, comuna Scorniceşti. Văzându-l „mai dezgheţat şi mai isteţ”, socrul lui Bărăscu l-a însărcinat pe Nicolae cu organizarea şi coordonarea secerişului de pe ogorul învăţătorului. Având în subordine circa 30 de ţărani, N. Ceauşescu a reuşit să-i mobilizeze şi să termine secerişul primul alături de oamenii săi.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: